3      

Măcar Wax avea un schimb de haine care nu erau ude – costumul pe care-l purtase la rondul de noapte. Aşa că era uscat când a oprit trăsura în faţa Casei Ladrian. Steris se întorsese la tatăl ei ca să-şi revină.

Wax şi-a lăsat ziarul deoparte şi l-a aşteptat pe Cob, noul birjar, să sară jos şi să-i deschidă uşa. Exista un entuziasm frenetic în mişcările bărbatului mărunt, de parcă ar fi ştiut că Wax folosea trăsura doar de ochii lumii. Ar fi fost mult mai uşor să zboare spre casă Împingându-se în linii de oţel, dar tot aşa cum un lord chiar nu putea să fie văzut peste tot, Împingerea-în-oţel pe timpul zilei era prea mult pentru unii dintre membrii neamului său. Şeful unei familii nu se purta aşa.

Wax i-a făcut un semn din cap lui Cob şi i-a întins ziarul. Cob a rânjit: îi plăceau ziarele.

— Ia-ţi restul zilei liber, i-a spus Wax, ştiu că abia aşteptai festivităţile de nuntă.

Rânjetul lui Cob s-a lăbărţat, apoi a încuviinţat şi s-a urcat înapoi în trăsură, ca să se ocupe de aceasta şi de cai înainte să plece. Cel mai probabil avea să-şi petreacă ziua la curse.

Wax a oftat, urcând treptele spre casă. Era una dintre cele mai frumoase vile din oraş – fastuoasă, cu piatră lucrată, lemn de esenţă tare şi cu marmură elegantă. Asta nu o împiedica să fie o închisoare. Doar că era una foarte frumoasă.

Wax n-a intrat. În schimb, a rămas pe trepte o vreme, înainte să se întoarcă şi să se decanteze. A închis ochii şi-a lăsat tumultul zilei să se aşeze în el.

Se pricepea să-şi ascundă cicatricele. Fusese împuşcat de aproape zece ori deja, câteva dintre rănile alea chiar erau urâte. În Ţinuturile Necruţătoare, învăţase să se ridice în picioare şi să-şi vadă de drum, indiferent ce se întâmpla.

Pe-atunci, părea că lucrurile sunt mai simple. Nu mereu uşoare, dar simple. Şi unele cicatrici continuau să-l doară. Păreau, de fapt, să se înrăutăţească odată cu timpul.

Cu piciorul ţeapăn, s-a ridicat cu un geamăt şi-a continuat în sus pe trepte. Nimeni nu i-a deschis uşa şi nimeni n-a venit să-i ia haina. Menţinea doar câţiva angajaţi în casă – doar ce credea necesar. Dacă ar fi avut prea mulţi servitori, ar fi umblat după el, îngrijorându-se dacă ar fi făcut ceva de unul singur. Părea că ideea că el ar fi fost capabil să se descurce îi făcea pe ei să se simtă în plus...

Wax s-a încruntat, apoi şi-a scos-o pe Răzbunare din tocul de la şold şi-a ridicat-o în dreptul capului. Nu putea să spună ce-l îndemnase să facă asta. Auzi paşi venind de sus, când ştia că le-a dat zi liberă servitorilor. Un pahar pe masă, cu puţin vin rămas pe fund.

A scos o fiolă mică de la curea şi-a înghiţit conţinutul – fulgi de oţel în whisky. Metalul a ars în el cu o căldură familiară, radiind dinspre stomac, şi nişte linii albastre au început să apară în jur. Se mişcau cu el în timp ce înainta, de parcă ar fi fost legat cu o mie de aţe subţiri.

A sărit, Împingându-se în modelele de metal din podeaua de marmură, ridicându-se de-a lungul scării până la balconul de la etajul doi, cel de deasupra intrării mari. A alunecat uşor peste balustradă, aterizând cu puşca în mână. Uşa de la birou a tremurat uşor, apoi s-a deschis.

Wax s-a furişat înăuntru.

— O clipă, eu...

Omul în costum maro a îngheţat când a simţit arma lui Wax lipindu-i-se de tâmplă.

— Tu, a spus Wax.

— Sunt ataşat de craniul ăsta, a spus kandra. Este din secolul şase, pe când vegetaţia nu era verde. E capul unui negustor de metale din Urteau, al cărui mormânt a fost mutat şi protejat când s-a reconstruit Armonie. E vechi, dacă vrei. Dacă-mi laşi o gaură în el, o să fiu foarte trist.

— Ţi-am zis că nu sunt interesat, a mârâit Wax.

— Da, şi-am înţeles, Lord Ladrian.

— Atunci de ce eşti aici?

— Fiindcă am fost invitat, a spus kandra.

A întins mâna şi a prins ţeava puştii între degete, împingând-o uşor într-o parte.

— Aveam nevoie de un loc în care să vorbim. Asociatul tău a venit cu propunerea, fiindcă – din câte înţeleg – servitorii sunt plecaţi.

— Asociatul meu?

Atunci s-a auzit un râset de sus.

— Wayne.

L-a privit pe kandra, apoi a oftat şi şi-a băgat arma înapoi în toc.

— Tu care eşti? TenSoon, tu eşti?

— Eu? a întrebat kandra, râzând. TenSoon? De ce, m-auzi cum gâfâi?

A chicotit, făcându-i semn lui Wax să intre în propriul birou, de parcă i-ar fi făcut o mare favoare.

— Sunt VenDell, dintr-a Şasea. Mă bucur să te cunosc, Lord Ladrian. Dacă vrei să mă împuşti, te rog fă-o în piciorul stâng, nu-mi plac deloc oasele alea.

— N-o să te împuşc, a spus Wax, trecând de kandra.

Cineva trăsese perdelele şi coborâse draperiile groase, cufundând camera în întuneric complet, în afară de câteva lămpi electrice. De ce să fi tras draperiile? Îi era kandrei teamă că o să fie văzuţi?

Wayne s-a lăsat în fotoliul lui Wax, cu picioarele pe masa de cocktail, servindu-se dintr-un castronaş cu nuci. O femeie stătea în aceeaşi poziţie în fotoliul alăturat, purtând pantaloni înguşti, cu mâinile la ceafă. Avea alt corp decât ultima oară când o văzuse, dar postura ei – şi înălţimea – îi spuneau că trebuie să fie vorba de MeLaan.

Marasi inspecta nişte echipament vechi aşezat pe un piedestal, undeva în spatele camerei. Era o cutie cu lentile mici în faţă. S-a îndreptat de spate de îndată ce l-a văzut şi i s-au înroşit obrajii, cum i se întâmpla des.

— Scuze, a spus. Aveam de gând să mergem la mine să vorbim, dar Wayne a insistat...

— Aveam nevoie de nişte nuci, a adăugat Wayne, cu gura plină. Când mi-ai zis să vin încoace, mi-ai spus că pot să mă simt ca acasă, prietene.

— Încă nu mi-e foarte clar de ce aţi avea nevoie de un loc în care să vorbiţi, a spus Wax. Am spus că nu vreau să ajut.

— Chiar aşa, a spus VenDell din uşă. Din moment ce nu erai disponibil, am recurs la alte opţiuni. Doamna Colms a fost suficient de generoasă să-mi asculte propunerea.

— Marasi? a întrebat Wax. Te-ai dus la Marasi?

— Ce? a întrebat VenDell. Te surprinde? A fost foarte importantă în învingerea lui Miles O-Sută-de-Vieţi. Să nu mai vorbesc despre ajutorul ei în timpul răscoalelor lui Paalm.

Wax s-a uitat la kandra.

— Încerci să mă convingi pe altă cale, nu-i aşa?

— Ia te uită cine e cu nasul pe sus, a spus MeLaan din fotoliu.

— E mereu cu nasul pe sus, a spus Wayne, spărgând o nucă. Dar mai ales pentru că-şi roade unghiile. L-am văzut făcând-o.

— E aşa ridicol, a spus Marasi, că ar vrea să-i ajut eu?

— Scuze, nu asta am vrut să spun, a spus Wax, întorcându-se spre ea.

— Atunci, ce-ai vrut să spui?

Wax a oftat.

— Nu ştiu, Marasi. A fost o zi lungă. Am fost împuşcat, mi s-a vărsat un turn de apă în cap şi nunta mea s-a dus pe apa Sâmbetei. Acum Wayne aruncă coji de nucă pe fotoliul meu. De fapt, cred că am nevoie să beau ceva.

S-a dus spre barul din capătul camerei. Marasi l-a privit, şi, când a trecut pe lângă ea, i-a şoptit:

— Îmi faci şi mie una? Fiindcă toate chestiile astea mă înnebunesc.

A zâmbit, scoţând nişte whisky single-malt, turnând câte un pahar pentru fiecare. VenDell a dispărut pe uşă, dar s-a întors în câteva minute cu o bucată de echipament pe care a conectat-o la aparatul ciudat. A tras un fir de la aparat la una dintre lămpile din cameră, scoţând becul şi înşurubând acolo capătul firului.

Ar fi fost copilăros să plece, aşa că Wax s-a sprijinit de perete şi-a sorbit din whisky, rămânând tăcut, în timp ce VenDell îşi pornea maşinăria. Pe perete a apărut o imagine.

Wax a înlemnit. Era o imagine – ca un evanotip, doar că proiectată pe perete şi foarte mare. Arăta Câmpul Renaşterii din mijlocul oraşului Elendel, unde se aflau mormintele lui Vin şi Elend Venture. Nu mai văzuse niciodată ceva ca imaginea aia. Părea să fi fost creată doar din lumină.

Marasi a tras aer în piept.

Wayne a aruncat o nucă în ea.

— Ce? a întrebat când ceilalţi l-au săgetat cu privirea. Voiam să văd dacă e reală.

A ezitat, apoi a aruncat o altă nucă. Nuca a lăsat o umbră pe imagine când a trecut printre perete şi aparat. Deci chiar era lumină.

— Proiector de imagini, a spus VenDell. I se spune evanoscop. La anul pe vremea asta, o să fie foarte răspândite.

A făcut o pauză.

— Armonie spune că dacă asta ni se pare incredibil, atunci chiar o să ni se ardă metalele de tot când imaginile vor începe să se mişte.

— Să.se mişte? a spus Wax, făcând un pas în faţă. Şi cum ar face asta?

— Nu ştim, a spus MeLaan cu un rânjet. I-a scăpat din greşeală, dar nu vrea să ne spună mai mult.

— Cum reuşeşte Dumnezeu să-i lase ceva să-i scape din greşeală? a întrebat Marasi, holbându-se la imagine.

— Cum am spus, a zis VenDell, a fost destul de distras în ultimul timp. Am încercat să aflăm mai multe despre imaginile mişcătoare, dar până acum n-am aflat nimic. Mereu face aşa – spune că e foarte important să descoperim lucrurile singuri.

— Ca un pui care iese din ou, a adăugat MeLaan. Spune că dacă nu facem efortul să învăţăm de unii singuri, nu vom fi suficient de puternici ca să supravieţuim evenimentelor ce vin.

A lăsat cuvintele să umple camera şi Wax a avut un schimb de priviri cu Marasi.

— Mda, a zis Marasi, cam sinistru. A mai spus ceva despre Trell?

Wax şi-a încrucişat braţele. Trell. Era un zeu din vechile mituri, cu mult înainte de Catacendre. De fapt, cu mult înainte de Lordul Legiuitor. Armonie îi memorizase religia, laolaltă cu multe altele, în zilele în care fusese muritor.

Marasi era obsedată de zeul ăsta, dar în mod nejustificat. Wax nu ştia sigur dacă Marasi avea dreptate când spunea că acel cult al lui Trell fusese implicat în ce i se întâmplase lui Lessie, dar ţepuşele pe care le descoperiseră... nu păreau făcute din niciun metal cunoscut vreodată de oameni.

Kandra le confiscase. Wax fusese atât de trist că deja i le luaseră când şi-a revenit.

— Nu, a spus VenDell. N-am nicio informaţie nouă despre ţepuşe, dacă asta întrebi. Dar sarcina pe care o am pentru tine ţi-ar putea da alte informaţii, doamnă Colms. Să zicem doar că suntem îngrijoraţi de intruziunea unui alt zeu în acest domeniu.

— Hei, a spus MeLaan, ce trebuie să facă o fată ca să obţină şi ea un pahar de whisky din ăla?

— Soră, a spus VenDell, umblând la aparat ca să facă imaginea mai strălucitoare, eşti o reprezentantă a lui Armonie şi-a iluminării Lui.

— Da, a spus MeLaan, şi sunt tragic de trează.

Wax i-a adus un pahar, iar ea i-a rânjit în semn de mulţumire.

— Cavalerie, a spus ea, ridicând paharul.

— Manipulare, a zis VenDell. Domnişoară Colms, ţi-am vorbit mai devreme despre Învestitură şi Identitate. Ţi-am promis o explicaţie, iat-o.

A apăsat un buton, schimbând imaginea de pe perete: era o listă de metale Feruchimice, cu atributele şi natura lor. Nu era reprezentarea frumoasă, artistică pe care Wax o vedea adesea în imaginile tradiţionale: era mult mai puţin sofisticată, dar şi mult mai detaliată.

— Proprietăţile principale ale Feruchimiei sunt bine înţelese, a spus VenDell, făcând un pas în faţă şi folosind o trestie lungă ca să arate spre o secţiune a listei. Tradiţia terrisiană le-a explorat de cel puţin o mie cinci sute de ani. Armonie a lăsat explicaţii detaliate despre ele în Cuvintele Întemeierii.

— La fel, abilităţile aşa-zisului cadran metalic al listei au fost cunoscute şi discutate, testate şi definite. Cunoaşterea noastră nu e la fel de completă – nu ştim, de pildă, de ce amintirile ţinute într-o metalminte se degradează de îndată ce le scoţi din ea sau de ce folosirea vitezei mentale provoacă foame, dar totuşi avem multă experienţă în zona asta.

A făcut o pauză şi a indicat cu arătătorul un grup de metale şi abilităţi din josul listei. Noroc, Învestitură, Identitate şi Conexiune. Wax s-a aplecat în faţă. Vorbiseră despre acestea în anul pe care-l petrecuse în sat, dar doar ca parte a catehismului Feruchimiei şi credinţelor terrisiene. Nimeni nu-i spusese ce fac cu adevărat puterile acelea. Erau considerate ca fiind dincolo de înţelegere, ca Dumnezeu sau Timpul.

— Crom, a spus VenDell, nicosil, aluminiu, duraluminiu. Acestea nu sunt metale cunoscute de majoritatea anticilor. Doar în ultimul timp au devenit comune, datorită mijloacelor metalurgice moderne.

— Comune? a întrebat Wayne. Cu un singur glonţ de aluminiu aş putea cumpăra un costum de mama focului şi să-mi mai rămână bani şi pentru o pălărie sau două.

— În fine, a spus VenDell, comparat cu cantitatea de aluminiu din lume de dinainte de Catacendru, metalul ăsta e comun. Rafinăriile de bauxită, procesele chimice moderne, toate ne-au dat acces la metale la un nivel care n-ar fi fost posibil înainte. Autobiografia ultimului obligator explică faptul că prima bucată de aluminiu a fost culeasă dinăuntrul Munţilor de Cenuşă.

Wax a înaintat de-a lungul conului de lumină răspândit de maşină.

— Şi ce fac?

— Cercetările sunt în curs, a spus VenDell. Oamenii cu abilităţile astea sunt foarte rari şi abia în ultimul deceniu am avut suficient metal ca să putem experimenta. Reconstruirea societăţii a fost un proces... obositor.

— Dar eraţi vii şi înainte. În vremea Războinicului în Ascensiune.

VenDell s-a întors, ridicând din sprâncene.

— Într-adevăr, deşi n-am cunoscut-o niciodată. Doar TenSoon o ştia.

— Cum era viaţa atunci? a întrebat Marais.

— Grea, a răspuns VenDell. Era... grea.

— Avem goluri în amintire, a adăugat MeLaan uşor. De când ne-au fost scoase ţepuşele. O parte din noi era în ele. Sunt lucruri pe care n-o să le mai recuperăm niciodată.

Wax a luat o gură de whisky. Exista un soi de gravitate în orice discuţie cu un kandra, care venea din conştiinţa faptului că mulţi dintre ei fuseseră în viaţă cu mult înainte ca Lumea de Cenuşă să se sfârşească. Erau creaturi antice.

Poate că Wax n-ar fi trebuit să fie surprins de impertinenţa lor. Pentru kandra şi el, şi oricine altcineva nu erau decât nişte copii.

— Identitatea, a spus VenDell, plesnindu-şi trestia de perete şi aruncând o umbră peste imagine. Lord Ladrian, ar putea un alt Feruchimist să-ţi folosească metalminţile?

— Fireşte că nu, a răspuns Wax, toată lumea ştie asta.

— De ce?

— Pentru că... sunt ale mele.

Feruchimia era simplă, elegantă. Umple-ţi metalmintea cu un atribut timp de-o oră – ca greutatea lui Wax sau sănătatea şi vindecarea lui Wayne – şi puteai să foloseşti atributul acela timp de o oră. Sau puteai întrebuinţa o explozie de putere, una foarte intensă, dar care să dureze puţin.

— Puterea Allomanţiei şi Feruchimiei împreună, a spus VenDell, se numeşte Învestitură. E foarte important, pentru că în Feruchimie, Învestitura unui individ e legată de persoana lui. Noi îi zicem Identitate.

— M-ai făcut curios, a spus Wax, urmărind în continuare imaginea, în timp ce VenDell se întorcea la aparat. De unde ştie? Metalminţile mele... mă recunosc?

— Într-un fel, a spus VenDell, schimbând imaginea cu cea a unui Feruchimist care trage putere depozitată într-o metalminte.

Muşchii femeii erau de două, trei ori mai mari decât în mod normal şi ridica un cal deasupra capului.

— Fiecare bărbat şi fiecare femeie are un aspect spiritual, o bucată din ei înşişi care există în cu totul altă dimensiune. Puteţi să-i spuneţi suflet. Învestitura voastră este legată de sufletul vostru – ar putea chiar să fie o parte din el, aşa cum sângele e o parte din corpul vostru.

— Deci dacă o persoană şi-ar putea depozita Identitatea, a spus Marasi, aşa cum face Waxillium cu greutatea lui...

— O vreme ar putea să existe fără ea, a răspuns VenDell. O tabula rasa, ca să zic aşa.

— Deci, ar putea să folosească metalmintea oricui? a întrebat Marasi.

— Posibil, a venit răspunsul.

Le-a mai arătat câteva imagini cu Feruchimişti care-şi folosesc abilităţile, înainte să ajungă la o imagine cu un set de brăţări. Erau bucăţi simple de metal, ca nişte apărători late, care trebuiau purtate pe antebraţe, pe sub haine. Era imposibil să ştii din ce tip de metal erau făcute fără să vezi culoarea, dar aveau câteva vechi scrijelituri terrisiene pe ele.

— Unii au experimentat cu ideea voastră, a spus VenDell, şi rezultatele de început sunt promiţătoare. Un Feruchimist care poate să folosească metalminţile oricui e intrigant, însă nu revoluţionar. Societatea noastră e plină de indivizi cu abilităţi extraordinare – asta n-ar face decât să fie o altă varietate. Nu, ce mă interesează pe mine este opusul, doamnă Colms. Dacă un Feruchimist ar putea să renunţe la orice Identitate, apoi ar umple metalmintea altuia cu un atribut. Putere, să zicem. Ce s-ar întâmpla atunci?

— Ar crea o metalminte fără cheie? a întrebat Marasi. Una pe care s-o poată accesa alt Feruchimist?

— Posibil, a spus VenDell. Sau mai există vreo altă posibilitate? Majoritatea oamenilor care trăiesc acum au în ei măcar o parte sânge de Feruchimist. Se poate cumva ca o metalminte cum e cea pe care o descriu să fie folosită de toţi?

Înţelegerea s-a aşezat în mintea lui Wax ca un metal ce arde încet. De pe scaunul de lângă aparat, s-a auzit un fluierat uşor de-ale lui Wayne.

— Oricine ar putea să fie Feruchimist, a spus Wax.

VenDell a încuviinţat.

— Învestitura – abilitatea de a arde metale sau de a accesa metalminţi – este unul dintre lucrurile pe care le poate depozita Feruchimia. Lord Waxillium... Reprezintă arte pe care abia începem să le înţelegem. Dar secretele lor ar putea să schimbe lumea.

— În vechime, Ultimul Împărat a descoperit un metal care l-a transformat într-un Născut-din-ceaţă. Un metal pe care-l putea arde oricine, aşa se spune. Asta indică o posibilitate ascunsă; e ceva mai puţin intensă decât puterea Împăratului, dar, totuşi, incredibilă. Dacă ar putea cineva să manipuleze Identitatea şi Învestitura pentru a crea nişte brăţări care dau abilităţile Feruchimică şi Allomantică oricui le poartă? Ai putea să faci din orice persoană un Născut-din-ceaţă sau un Feruchimist, sau amândouă în acelaşi timp.

Camera a amuţit.

O nucă a lovit capul lui VenDell.

El s-a întors imediat spre Wayne, săgetându-l cu privirea.

— Scuze, a spus Wayne. Mi-e greu să cred că cineva poate să fie aşa melodramatic, aşa că m-am gândit că poate nu eşti real. Trebuia să verific, înţelegi?

VenDell şi-a frecat fruntea, oftând a enervare.

— E de-a dreptul fascinant, a recunoscut Wax. Dar, din păcate, e şi imposibil.

— De ce? a întrebat VenDell.

— Nici măcar nu ştii cum sau dacă funcţionează, a spus Wax, arătând spre ecran. Şi chiar dacă ţi-ai da seama, ai avea nevoie de un Feruchimist complet. Cineva cu cel puţin două puteri feruchimice, fiindcă ar avea nevoie să-şi stocheze identitatea într-o metalminte împreună cu un alt atribut feruchimic. Rugină! Ca să faci ce-ai propus tu acum câteva clipe, adică să creezi Allomanţi, ai avea nevoie de cineva care este deopotrivă Născut-din-ceaţă şi Feruchimist complet.

— E adevărat, a spus VenDell.

— Şi de când nu s-a mai născut un Feruchimist complet?

— De foarte multă vreme, a spus VenDell. Dar ăsta nu e singurul fel în care se poate face asta.

Wax a ezitat, apoi s-a uitat la Marasi. Ea a încuviinţat, şi el s-a dus în partea cealaltă a camerei, ca să tragă panoul de lemn care-i ascundea seiful din perete. A introdus combinaţia şi a scos cartea pe care i-o trimisese Ochi-de-fier.

S-a întors, ridicând-o.

— Hemalurgie? Armonie o urăşte. Am citit ce-a spus despre asta Lordul Născut-din-ceaţă.

— Da, a spus VenDell. Hemalurgia e... problematică.

— În parte, pentru că n-am fi existat fără ea, a adăugat MeLaan. Nu e un lucru tocmai amuzant să ştii că au trebuit să fie omorâţi oameni ca să te facă pe tine conştient.

— Crearea de noi ţepuşe e o practică oribilă, a fost de acord VenDell. N-avem de gând să facem aşa ceva ca să experimentăm cu Identitatea. În schimb, aşteptăm. Un Feruchimist complet o să se nască la un moment dat – mai ales în elita terrisiană care se chinuie din greu să-şi conserve puritatea de sânge. Din păcate... nu toată lumea o să fie la fel de reţinută ca noi. Există oameni care sunt foarte aproape de a înţelege cum foncţionează toate lucrurile astea.

Unchiul meu, s-a gândit Wax, privind cartea pe care o ţinea în mâini. Din câte-şi dădea seama, Edwarn – omul căruia i se spunea Domnul Costum – încerca să producă Allomanţi. Ce-ar fi putut el să facă cu Hemalurgia, dacă ar fi ştiut despre ea?

— Trebuie să rămânem cu un pas înaintea celor care vor s-o folosească pentru a face rău, a spus VenDell. Trebuie să experimentăm şi să vedem cum ar funcţiona metalminţile astea libere de Identitate.

— Ar fi periculos, a spus Wax. Combinarea puterilor este incredibil de periculoasă.

— Spune cel Dublu-născut, a observat MeLaan.

— Eu sunt în siguranţă, a spus Wax, privind-o. Puterile mele nu se suprapun, sunt din metale diferite.

— Poate că nu se suprapun, a spus VenDell, dar tot fascinante sunt, Lord Waxillium. Orice combinaţie de Allomanţie şi Feruchimie are efecte imposibil de anticipat.

— De ce-mi vine să-ţi dau un pumn în faţă chiar şi când spui lucruri care sunt menite să ajute? a întrebat Wax.

— Niciunul dintre noi n-a putut să rezolve problema asta, a zis MeLaan, aşteptând să-i arunce Wayne o nucă. E unul dintre marile mistere ale cosmerului.

— Haide, haide, Lord Ladrian, a spus şi VenDell, ridicându-şi mâinile în aer. Aşa se vorbeşte cu cineva care poartă mâinile strămoşului tău?

— Mâinile? a întrebat Wax. Vorbeşti metaforic?

— A, nu, a răspuns VenDell. Breeze mi-a zis că le pot lua eu după ce moare. Are nişte metacarpuri excelente. Le folosesc numai la ocazii speciale.

Wax a rămas nemişcat câteva clipe, cu cartea în mâini, încercând să înţeleagă ce-i spusese kandra. Strămoşul său, primul Lord Ladrian, consilierul zeilor... Îi dăduse mâinile creaturii ăsteia.

Cumva, era ca şi cum ar fi dat mâna cu cadavrul lui Breeze. S-a holbat la pahar, surprins să-l vadă gol, şi şi-a mai turnat nişte whisky.

— A fost o lecţie foarte interesantă, a spus Marasi. Dar iertaţi-mă, Sfinţenia Voastră, încă nu mi-aţi explicat ce vreţi de la mine.

VenDell a schimbat imaginea. Un bărbat cu păr lung şi negru şi pieptul gol, purtând o mantie care se întindea la infinit în urma lui. Braţele – ridicate în faţa lui – erau învelite în brăţări lucrate minuţios, în modele complicate. Wax recunoştea iconografia, dar nu şi imaginea. Rashek. Primul Împărat.

Lordul Legiuitor.

— Ce ştii despre brăţările de doliu, doamnă Colms? a întrebat VenDell.

— Metalminţile Lordului Legiuitor, a spus Marasi ridicând din umeri. Relicve mitologice, cum sunt cuţitele Doamnei Născute-din-ceaţă sau Lancea Fântânilor.

— Sunt patru indivizi care, din câte ştim, au avut puterea Ascensiunii. Rashek, Supravieţuitorul, Războinicul în Ascensiune şi Lordul Armonie însuşi. Ascensiunea lui Armonie i-a oferit o cunoaştere precisă şi profundă a artelor metalice. Se crede că Lordul Legiuitor a primit aceeaşi informaţie. A înţeles Identitatea ca abilitate feruchimică şi cunoştea metalele ascunse. De fapt, chiar le-a dat aluminiul inchizitorilor săi.

VenDell a schimbat imaginea – era o ilustraţie mai detaliată a braţelor învelite în brăţările de metal.

— E curios că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Brăţările Doliului. Când Lordul Legiuitor a căzut, TenSoon încă nu se alăturase Războinicului în Ascensiune; el jură că le-a auzit pomenite, dar are goluri de memorie şi nu ne poate spune când şi unde.

— Mitologia din jurul Brăţărilor e foarte bogată; există mituri despre ele de dinainte de Catacendru, şi în orice cârciumă de la colţ de stradă veţi găsi pe cineva spunând alte poveşti – le inventează ca să se amuze. Dar au toate o temă în comun – dacă porţi Brăţările Lordului Legiuitor, vei primi şi puterile lui.

— Asta e invenţie, a adăugat Wax. O chestie pe care toată lumea şi-o doreşte, aşa că se spun poveşti despre ea. Nu înseamnă nimic.

— Serios? a întrebat VenDell. Nu e important că folclorul spune că Brăţările au tocmai puterea despre care ştiinţa abia acum şi-a dat seama că poate fi reunită?

— E coincidenţă, a răspuns Wax. Şi doar pentru că ar fi putut să creeze ceva, nu înseamnă că a şi făcut-o, şi doar pentru că tu crezi că Identitatea funcţionează aşa cum spui, nu înseamnă că ai dreptate. În plus, Brăţările ar fi fost distruse când Armonie a recreat lumea. Şi să nu mai spun că ar fi fost o prostie ca Lordul Legiuitor să creeze arme pe care altcineva le-ar fi putut folosi împotriva lui. VenDell a mai apăsat un buton al aparatului. Imaginea s-a schimbat; de data asta, era un evanotip cu o pictură murală. Arăta o încăpere, cu un podium în formă de piramidă chiar în centru. Pe piedestalul din mijloc se aflau două brăţări dintr-un metal delicat, ondulat, întors în spirale.

Doar o pictură murală. Dar părea să fie o imagine a Brăţărilor de Doliu.

— Ce e asta? a întrebat Marasi.

— Unul dintre fraţii noştri, a spus MeLaan, ridicându-se în scaun, un kandra pe nume ReLuur a făcut imaginea asta.

— Brăţările de Doliu îl fascinau, a spus VenDell. ReLuur şi-a petrecut ultimele două secole căutându-le. S-a întors recent în Elendel cu un aparat de evanotipuri în rucsac şi cu imaginile astea.

VenDell a mai schimbat o dată imaginea: acum apărea o placă mare de metal, prinsă de un perete şi inscripţionată cu litere stranii.

Wax şi-a mijit ochii.

— Nu ştiu limba asta.

— Nimeni n-o ştie, a spus VenDell. Ne e complet necunoscută, nu e legată de nicio rădăcină terrisiană, imperială sau orice altceva. Nici măcar limbile vechi din arhivele lui Armonie n-au vreo legătură cu scrierea asta.

Wax s-a simţit cuprins de un fior pe măsură ce imaginile se succedau. Încă o imagine cu scrierea necunoscută. O statuie care-l arăta pe Lordul Legiuitor cu o lance lungă. Părea să fie acoperită de zăpadă. O altă imagine cu pictura murală, de data aceasta mai detaliată; brăţări cu mai multe metale împletite. Nu erau brăţări pentru un feruchimist ca Wax, ci pentru un feruchimist total.

Doar o pictură murală, da. Dar era convingătoare.

— ReLuur credea că Brăţările există, a spus VenDell. Susţine că le-a văzut, deşi în aparatul lui nu sunt imagini cu brăţările adevărate. Tind să-l cred.

VenDell i-a arătat o altă imagine, a unei picturi murale diferite. Înfăţişa un bărbat stând pe un vârf de munte, cu mâinile ridicate deasupra capului şi cu o lance care plutea chiar deasupra lor, la care nu putea să ajungă. Un cadavru stătea culcat la picioarele lui. Wax s-a dus în faţă, intrând în proiecţia de lumină până când a ajuns chiar în dreptul imaginii, privind porţiunea de sus, pe care corpul lui n-o obturase. Faţa omului din mozaic era ridicată şi ea în sus, cu ochii întorşi spre cer şi gura uşor deschisă, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce deţinea.

Purta brăţările.

Wax s-a întors, dar, cum stătea chiar în lumină, n-a putut să vadă nimic în cameră.

— Vrei să-mi spui că fratele vostru, ReLuur, chiar a găsit Brăţările Doliului?

— A găsit ceva, a spus VenDell.

— Unde?

— Nu ştie, a spus VenDell uşor.

Wax a ieşit din lumină, încruntându-se. Se uita când la VenDell, când la MeLaan.

— Ce? i-a întrebat.

— Îi lipseşte o ţepuşă, a spus MeLaan. Din câte ne dăm seama, a fost acostat înainte să se întoarcă, undeva în munţii de lângă Ţinuturile Necruţătoare din Sud.

— Nu putem să obţinem un răspuns limpede de la el, a spus VenDell. Un kandra fără o ţepuşă... nu prea mai sunt sănătoşi. Ştii şi tu.

Wax s-a înfiorat, de parcă un gol imens şi-ar fi schimbat poziţia în corpul lui.

— Da.

— Aşadar, doamnă Colms, a adăugat VenDell, îndepărtându-se de maşină. Aici intervii tu. ReLuur a fost... este... unul dintre cei mai buni kandra. Unul de-a treia generaţie, e un explorator, un expert al corpurilor şi un geniu. Ar fi o mare pierdere pentru noi dacă ar muri.

— Noi nu ne putem reproduce, a afirmat MeLaan. Numărul nostru e limitat. Cei de-a treia generaţie, ca ReLuur... sunt părinţii noştri, modelele noastre. Conducătorii noştri. Sunt preţioşi.

— Am vrea să recuperezi ţepuşa, a spus VenDell. De la oricine ar fi luat-o. Asta o să-i redea înapoi sănătatea şi, sperăm noi, amintirile.

— Cu cât rămâne mai mult timp fără ea, cu atât amintirea lui o să fie mai vagă, a comentat MeLaan.

— Aşa că, poate înţelegi cât de urgent e pentru noi, a intervenit VenDell. Şi de ce am găsit că se cuvine să-l întrerup pe Lordul Ladrian într-o zi care fără îndoială pentru el era foarte importantă. Când ReLuur s-a întors, îi lipsea un braţ întreg şi jumătate din piept. Deşi nu vrea – sau nu poate – să ne spună de unde a luat aceste imagini, poate să-şi aducă aminte că a fost atacat în Noul Seran. Credem că cineva l-a prins acolo într-o ambuscadă şi i-a furat artefactele pe care le descoperise.

— Au ţepuşa lui, a spus MeLaan, cu vocea tensionată. E încă acolo. Trebuie să fie.

— Staţi, staţi, a spus Marasi. De ce nu-i daţi o nouă ţepuşă? Aveţi destule cât să faceţi cercei din ele, precum cel pe care i l-aţi dat lui Waxillium.

Cei doi kandra au privit-o de parcă ar fi fost nebună, dar Wax nu înţelegea de ce. I se părea o întrebare excelentă.

— Nu înţelegi natura acestor ţepuşe, aproape că s-a răstit VenDell. În primul rând, nu avem „destule” Binecuvântări kandra. Cerceii de care vorbeşti sunt făcuţi din vechi ţepuşe de inchizitori şi abia dacă mai au putere în ele. Unul o fi fost suficient pentru scurta cascadorie a Lordului Waxillium acum şase luni, dar n-ar fi deloc suficiente ca să vindece o kandra.

— Da, a spus MeLaan. Dacă ar fi mers, am fi folosit ţepuşele vechi ca să facem copii noi. Nu puteam; o Binecuvântare kandra trebuie creată într-un fel foarte specific.

— Am încercat ceva asemănător, a recunoscut VenDell. TenSoon... a renunţat la una dintre ţepuşele lui ca să-i ofere fratelui căzut câteva momente de luciditate. A fost foarte dureros pentru el şi – din păcate – n-a rezolvat nimic. ReLuur n-a făcut decât să ţipe, implorându-ne să-i găsim ţepuşa. A refuzat-o pe-a lui TenSoon câteva secunde mai târziu. Dacă încerci să foloseşti ţepuşa altcuiva când n-o ai pe-a ta, asta poate să provoace schimbări serioase de personalitate, memorie şi temperament.

— Lessie, a spus Wax, cu vocea răguşită. Ea ... ea-şi schimba ţepuşele frecvent.

— Şi fiecare a fost o ţepuşă creată anume pentru ea, a spus VenDelI. Nu fuseseră folosite de alte kandra. Şi în plus, Lord WaXiIIium, n-ai putea spune că era foarte stabilă. Trebuie să ne credeţi, am făcut tot ce puteam. Cel puţin aici.

— MeLaan va merge în Noul Seran ca să facă investigaţii şi să ia ţepuşele lui ReLuur înapoi. Doamnă Colms, ai vrea să o însoţeşti şi să ne ajuţi să recuperăm mintea fratelui nostru? Putem să vorbim cu superiorii noştri din Comisariat şi să ne asigurăm că vei primi o misiune de teren, una clandestină. Dacă poţi recupera ţepuşele lui ReLuur, vom putea găsi răspunsuri.

VenDelI s-a uitat la Wax.

— N-o să fie o vânătoare sălbatică a nu ştiu cărui artefact imposibil. Noi vrem să ne recuperăm prietenul. Orice indicii găsiţi despre locul în care s-a dus în căutările lui şi unde-a făcut imaginiIe alea ar fi bine primite. Sunt câţiva oameni de investigat în Noul Seran, nobili de care ReLuur e obsedat, deşi nu vrea să ne spună de ce.

Wax a studiat ultima imagine. Era tentantă. Artefactele mistice ca artefactele mistice, dar ca cineva să atace şi aproape să omoare unul dintre Nemuritorii-fără-faţă? Asta era şi mai interesant.

— O să mă duc, a spus Marasi din spate. O fac, dar... nu mi-ar strica nişte ajutor. Waxillium?

O parte din el ar fi vrut să meargă. Să scape de petreceri şi serate dansante, de angajamentele politice şi de întâlniriIe de afaceri. Kandra ar fi ştiut asta, Armonie, la fel.

S-a simţit cuprins de furie la gândul acela. O vânase pe Lessie şi nu-i spuseseră.

— Misiunea asta pare făcută pentru abilităţile tale, Marasi, s-a pomenit spunând. Mă îndoiesc că ai nevoie de mine. Eşti capabilă şi mă simt prost că am sugerat altceva, fie şi accidental. Dacă vrei companie, poate că Wayne ţi-ar putea acorda nişte protecţie suplimentară. Mi-e teamă însă că eu...

Imaginea de pe perete a licărit şi s-a preschimbat într-un oraş cu cascade imense. Noul Seran? Nu fusese niciodată acolo. Străzile erau pline de verdeaţă şi oamenii se plimbau pe străzi în costume maro cu dungi şi rochii uşoare şi albe.

— A, am uitat, a spus VenDell. Mai era o imagine în cele aduse înapoi de ReLuur. Am descoperit-o la sfârşit, fiindcă celelalte erau bine împachetate, aşteptând să fie developate. Bănuim că imaginea asta a fost făcută în Noul Seran, chiar înainte de atac.

— Şi de ce mi-ar păsa? a întrebat Wax. E...

S-a oprit, simţind un fior de gheaţă când a recunoscut un chip din imagine. A intrat iarăşi în conul de lumină, lipindu-şi mâna de peretele alb, încercând – în zadar – să simtă imaginea.

— Imposibil.

Se afla între doi oameni care o ţineau cu putere de braţe, de parcă ar fi obligat-o să meargă împotriva voinţei ei. O ţineau prizonieră chiar în lumina zilei. Se uita peste umăr spre cameră când fusese făcut evanotipul. Probabil că era unul dintre noile modele, care nu mai aveau nevoie ca persoana să stea nemişcată.

Femeia avea cam patruzeci de ani, era slabă, dar bine făcută, cu păr lung şi negru ce încadra un chip pe care – deşi trecuseră ani de zile – Wax îl recunoştea foarte bine.

Era Telsin, sora lui.