4      

Două ore după ciudata întâlnire, Wayne umbla prin vila lui Wax, uitându-se în spatele tablourilor, ridicând vazele. Unde ţinea lucrurile alea bune?

— E ea, Steris, se auzea Wax de la parterul casei, nu foarte departe. Şi bărbatul ăla cu spatele întors, care-o ţine de braţ, ar putea să fie unchiul meu. Ei sunt implicaţi în chestia asta. Trebuie să mă duc.

Mereu i se păruse uimitor lui Wayne cum pot bogaţii să decidă ce e valoros şi ce nu. A inspectat o ramă de fotografie care era făcută din aur pur. De ce le păsa tuturor de chestiile astea strălucitoare? Aurul putea face câteva lucruri amuzante dacă ştiai Feruchimie, dar nu era bun de nimic în Allomanţie.

Ei bine, bogaţilor le plăcea. Aşa că plăteau o groază de bani pe el şi asta-l făcea valoros. Nu exista niciun alt motiv.

Cum decideau că e valoros? Se strângeau toţi laolaltă, fasonaţi în costume şi rochii şi spuneau Hai să mâncăm icre şi să le facem să fie foarte scumpe. Asta o să le prăjească creierele, o să vedeţi. Apoi ar fi râs cu râsul lor de oameni bogaţi şi-ar fi aruncat nişte servitori de pe clădiri ca să vadă cum arătau corpurile strivite jos.

Wayne a pus fotografia la loc. Refuza să joace după regulile bogaţilor. Avea să decidă de unul singur valoarea lucrurilor. Iar rama aia era urâtă. Nu ajuta nici că verii lui Steris, care apăreau toţi în evanotip, arătau ca nişte peşti.

— Atunci ar trebui să te duci, Lord Waxillium, a spus Steris. De ce-ţi faci griji? Putem să amânăm ce alte datorii avem.

— Mă umple de furie, Steris!

Chiar şi din hol, Wayne putea să audă în vocea lui că se plimba agitat.

— Nici ei, nici Armonie nu şi-au cerut măcar o dată scuze pentru ce mi-au făcut. VenDell a bătut degajat apropouri despre ce i-am făcut lui Lessie, spunând că a fost o cascadorie. M-au folosit. Lessie încerca doar să mă elibereze de kandra, în felul ei. Acum vin înapoi, nu spun nimic despre ce-am pierdut şi se aşteaptă să încep să le fac iar pe plac.

Bietul Wax. Chestia aia îl afectase rău de tot. Şi Wayne putea să vadă de ce. Totuşi, o scuză? Oamenii care sunt ucişi în potop aşteaptă scuze de la Dumnezeu? Dumnezeu face ce vrea. Nu poţi decât să speri să nu ajungi să-l înfurii. Ca tipul mătăhălos care stă de pază la club şi care are o soră frumoasă.

Armonie nu era singurul zeu, oricum. La asta se gândea Wayne în ziua aia.

După câteva clipe de tăcere, Wax a continuat pe o voce mai joasă:

— Trebuie să mă duc. Chiar şi după tot ce-au făcut, dacă unchiul meu e implicat în chestia asta... dacă pot s-o elibereze pe Telsin... trebuie să mă duc. Mâine seară o să fie o reuniune a elitelor politice din oraşele îndepărtate în Noul Seran. Guvernatorul Aradel e îngrijorat şi oricum ar fi vrut să trimită un reprezentant. Îmi oferă o scuză să ajung în oraş. Marasi poate să caute ţepuşa lipsă şi eu pot să-l vânez pe unchiul meu.

— Atunci aşa facem, a spus Steris. O să plecăm imediat?

Wax a făcut o pauză.

— Noi?

— Am presupus... adică, dacă o iei pe soră-mea, ar arăta foarte ciudat dacă nu te-aş însoţi.

Lui Wayne i s-a părut că o aude cum roşeşte.

— Nu vreau să par încrezută. Poţi să faci ce vrei, fireşte, dar...

— Nu, a spus el. Ai dreptate. Ar arăta ciudat dacă aş merge singur. Reuniunea o să aibă şi o recepţie, nu vreau să sugerez... Adică...

— Pot să vin, dar să nu-ţi stau în drum.

— Ar putea să fie periculos. Nu pot să ţi-o cer.

— Dacă simţi că asta trebuie făcut, atunci aş fi bucuroasă să-mi asum riscul.

— Eu...

Rugină. Cei doi se simţeau stânjeniţi ca unul care intră dezbrăcat în biserică. Wayne a scuturat din cap, ridicând una dintre vazele de la intrare. Era ceramică bună, cu un model întortocheat. Poate că ar fi mers pentru ofranda lui.

Cineva a bătut la uşă şi Wayne a pus vaza la loc. Nu era corect. A luat una dintre flori şi-a schimbat-o cu un ciorap din buzunarul din spate. Ia te uită. Avea o bucată de argintărie în celălalt buzunar. De la micul dejun? Da, de-acolo. Aşezaseră masa pentru el, cu numele lui şi tot. Asta însemna că argintăria era a lui.

A pus furculiţa, cuţitul şi lingura înapoi în buzunar şi şi-a pus floarea la ureche, apoi a ieşit pe uşă, ajungând la ea chiar înainte de majordom. A mijit ochii la el – mai avea puţin până-şi pierdea cumpătul şi i-ar fi venit să-i omoare pe toţi – apoi a deschis uşa.

De cealaltă parte era kandra. Costumul lui era acum şi mai puţin maro decât înainte.

Wayne a arătat înspre el.

— Doar ce-am scăpat de tine!

Trecuseră... cât? Două ore de când plecase?

— Bună ziua, tinere, a spus kandra. Adulţii sunt acasă?

Darriance l-a dat la o parte pe Wayne cu politeţe şi i-a făcut semn lui VenDell să intre.

— Vă aşteaptă, domnule.

— Domnul Ladrian mi-a spus să vă las să intraţi, a spus majordomul, arătând spre sufragerie.

— Mulţumesc, a spus VenDell, pornind spre cameră.

Wayne l-a prins repede din urmă.

— Frumoasă floare, a spus kandra. Îmi dai mie scheletul când mori?

— Scheletul..., a spus Wayne, pipăindu-şi capul.

— Eşti Creator-de-Sânge, nu? Te poţi vindeca singur? Oasele Creatorilor-de-Sânge sunt foarte interesante, fiindcă timpul pe care-l petreceţi bolnavi creează tot felul de ciudăţenii în încheieturi şi oase, care sunt foarte distincte. Mi-ar plăcea să-ţi folosesc scheletul, dacă nu te superi.

Luat prin surprindere, Wayne s-a oprit în loc. Apoi a alergat pe lângă el, în încăperea în care vorbeau Steris şi Wax.

— Wax, tipul ăsta nemuritor spune iarăşi lucruri ciudate.

— Salutări, Lord Ladrian, a zis VenDell, intrând şi ţinând în mâini un dosar. Biletele, împreună cu toate lucrurile pe care le-am putut obţine de la ReLuur. Te avertizez că majoritatea însemnărilor nu sunt foarte limpezi.

Wayne s-a uitat la barul lui Wax. Poate ceva de-acolo ar fi mers pentru ofranda lui.

— N-am spus că o să merg, i-a zis Wax nemuritorului. Mă obligaţi să intru în chestia asta ca pe un mieluşel.

— Da, a spus nemuritorul.

A întins din nou dosarul.

— Aici e o listă de oameni menţionaţi de ReLuur. O să ţi se pară interesant că listează câţiva, inclusiv femeia care organizează petrecerea la care te trimit, şi care a avut interacţiuni cu unchiul tău.

Wax a oftat, apoi a luat dosarul. I-a făcut semn lui Steris, care se ridicase să facă o plecăciune.

— Logodnica mea. Dezbăteam dacă să mă însoţească sau nu.

— Am făcut pregătiri pentru orice decizie, a spus VenDell. Deşi o să arate mai puţin suspect dacă te duci şi tu, doamnă Harms, n-o să-ţi pot garanta siguranţa.

— Ar fi de mare ajutor dacă ne-ai însoţi tu, VenDell, a comentat Wax. Ne-ar trebui un Născut-din-metal în plus.

VenDell a făcut ochii mari şi s-a albit la faţă, de parcă i-ar fi spus cineva că i s-a născut un copil cu două nasuri.

— Să plec pe teren? Eu? Lord Ladrian, te asigur că nu vrei asta.

— De ce nu? a întrebat Wax, rezemându-se de perete. Eşti imposibil de omorât şi poţi să-ţi schimbi forma după cum vrei.

— Stai, a spus Wayne, întorcându-se de la bar. Poţi să te transformi în orice? Într-un iepuraş?

— Animalele foarte mici sunt foarte dificile, fiindcă avem nevoie de o anumită masă ca să ne ţină funcţiile cognitive şi...

— Iepuraş, a spus Wayne. Poţi să fii un iepuraş?

— Dacă e necesar.

— Deci despre asta era cartea aia nenorocită.

VenDell a oftat, privindu-l din nou pe Wax.

— MeLaan poate să facă orice transformări e nevoie. Eu onorez Primul Legământ, Lord Ladrian. În plus, munca pe teren nu mi se potriveşte. E prea multă...

A fluturat din mâini.

— Prea multă ce? a întrebat Wax, încruntându-se.

— Prea mult orice, a spus Ven Dell, deşi lui Wayne nu i-a scăpat privirea pe care i-a aruncat-o iepuraşul ăla ruginit chiar atunci.

Wayne a scuturat din cap, încercând să deschidă bufetul de la bar. Era închis. Ce încredere avea Wax în el!

— Sora mea te va întâmpina la staţie, a spus VenDell. Linia şaptesprezece, în patru ore.

— Patru ore? a întrebat Steris. Trebuie să trimit după fete. Şi valetul! Şi...

Şi-a dus mâna la frunte, palidă.

— Şi trebuie să fac o listă.

— O să fim acolo, VenDell, a spus Wax.

— Excelent, a zis kandra, cotrobăind prin buzunare.

Wayne a devenit mai interesat, până când a scos doar un cercel fără strălucire, simplu, învechit.

—Ţi-am adus unul dintre astea.

— Nu, mulţumesc.

— Dar dacă ai nevoie să...

— Nu, mulţumesc, a repetat Wax.

S-au privit cu un aer tensionat, de parcă s-ar fi acuzat unul pe altul că răspândesc un miros insuportabil în cameră.

— Bine, bine, a spus Wayne, care pornise spre uşă. Ne vedem la staţie.

— Nu-ţi faci bagajele? a strigat Steris după el.

— Am rucsacul în cameră, a spus Wayne. Sub pat. Eu sunt mereu gata de drum. Nu ştii niciodată când apare o neînţelegere.

S-a întors iarăşi, şi-a luat pălăria din cuier, şi-a pus-o pe cap şi s-a repezit la uşa din faţă.

I-a lăsat să discute, să se certe, cu iepuraşii lor nemuritori cu tot. Avea lucruri care trebuiau făcute. Bine, unul singur.

Wayne avea o sarcină.

Fluiera coborând scările. Era o melodie simplă, uşoară şi cunoscută, cu un ritm care-l acompania în minte. Ba-bum, ba-bum, ba-bum. Rapid, energic. A alunecat pe stradă, dar s-a pomenit că nu-i mai place floarea de la ureche. Nu era o ofrandă potrivită pentru zeul cu care voia să se întâlnească. Prea evidentă, prea moale.

A învârtit-o în degete, gânditor, fluierându-şi melodia. Dar nu i-a venit nicio idee mai bună. Zona era prea elegantă, cu vile şi grădini şi oameni care tundeau gardurile vii. Străzile nici măcar nu miroseau a bălegar de la cai. Era greu să gândeşti într-un asemenea loc; toată lumea ştia că cele mai bune idei îţi veneau pe aleile lăturalnice şi-n mahalale. Locuri în care creierul trebuia să fie alert, chiar panicat – unde nemernicul de creier ştia că, dacă nu se trezeşte bine şi produce nişte geniu pe loc, ai fi putut la fel de bine să fii înjunghiat, şi-atunci ce s-ar alege de el?

Să-ţi ţii creierul ostatic în faţa propriei prostii – aşa se făceau lucrurile. Wayne şi-a făcut drum spre un canal apropiat şi-a căutat un gondolier plictisit.

Stimate domn, şi-a spus el. Stimate domn. Da, aşa era. Vorbeşte de parcă n-ai putea să respiri bine. Cu accent înalt de Primul Octant, cu puţină terrisiană. Accent de om bogat. Foarte bogat.

— Tu, barcagiule! a strigat el, făcând semn cu mâna. Hei! Grăbeşte-te, rogu-te, nu am timp prea mult.

Barcagiul a împins barca mai aproape.

— Repede, mai repede, stimate domn! a strigat Wayne. Spune-mi, cât mă costă să te închiriez pentru toată ziua?

— Pentru o zi? a întrebat barcagiul.

— Da, da, a zis Wayne, sărind în barcă. Am nevoie de serviciile dumneavoastră toată ziua.

Wayne s-a aşezat fără să mai aştepte un răspuns.

— Înainte, haide! Până la canalul dintre patru şi cinci, faceţi dreapta la Centru, apoi spre est la Poarta de Fier. Prima oară ne oprim la al Cincilea Octant. Se bazează pe mine, să ştiţi!

— Toată ziua, a spus barcagiul, dornic. Da, domnule... ăăă, lord.

— Ladrian, a răspuns Wayne. Waxillium Ladrian. Nu ne mişcăm. De ce nu ne mişcăm?

Barcagiul a început să împingă barca; era atât de fericit că obţinuse multe ore de muncă, că a uitat să ceară banii înainte.

— Cincizeci, a spus în cele din urmă.

— Ce?

— Cincizeci. Pentru toată ziua.

— Da, da, în regulă, a spus Wayne.

Hoţ puturos, s-a gândit. Încerci să înşeli un cetăţean respectabil şi un şef de casă nobiliară şi mai ştiu eu ce, doar pentru că e puţin distrat? Ce se întâmplă cu lumea asta? Când bunicul Ladrian fusese şeful casei, oamenii ştiau ce înseamnă respectul. Păi, un barcagiu în zilele alea s-ar fi înecat în canal înainte să ceară mai mult decât se cuvine.

— Dacă nu vă supăraţi, Lord, a spus barcagiul. Şi nu vreau să vă jignesc... Dar hainele dumneavoastră.

— Da? a întrebat Wayne, potrivindu-şi hainele din Ţinuturile Necruţătoare.

— E ceva în neregulă cu ele?

— În neregulă? a întrebat Wayne, cu un accent atât de plin de nobilă indignare, că aproape sângera. În neregulă? Omule, tu nu urmăreşti moda?

— Eu...

— Thornton Delacour însuşi a creat hainele astea! a spus Wayne. Inspirate din Ţinuturile. Necruţătoare. E la înălţime, dacă-ţi zic! La înălţime! Un Monedăîmpingător n-ar putea să se înalţe mai mult de-atât!

Wayne s-a lăsat pe spate, cu braţele încrucişate.

Barcagiul a tăcut cu înţelepciune. După vreo zece minute, timpul sosise.

— Acum, a spus Wayne, ca pentru sine, va trebui să oprim la docul din Glimmering Point. Şi apoi, o cotitură pe Centura Stansel.

Şi-a lăsat accentul să se schimbe puţin, luând ceva din limba vorbită în Clănţei, o mahala. Era un accent molâu, de parcă ar fi avut gura plină de bumbac. Oamenii de-acolo foloseau cuvântul cotitură pentru aproape orice. Era un cuvânt recognoscibil. Cotiiiiituuură. Suna a ceva vulgar.

— Lord?

— Da? a întrebat Wayne. O, mă ocup de îndatoririle zilnice. Nepotul meu se căsătoreşte, poate c-ai auzit de nuntă, tot oraşul vorbeşte. Am atâtea treburi. Da, într-adevăr, ziua asta o să fie toată o cotitură.

Era un accent de golan, dar doar o urmă firavă, ca lămâia într-un lichior fierbinte. L-a lăsat să alunece chiar pe sub accentul de aristocrat.

Barcagiul părea să se simtă inconfortabil.

— Aţi spus Centura Stansel. Aia nu e o zonă prea arătoasă.

— Trebuie să angajez nişte muncitori, a spus Wayne absent.

Barcagiul a continuat să împingă barca, dar acum era agitat. Bătea din picior, împingea prăjina mai repede, ignora saluturile colegilor care treceau pe lângă el. Ceva nu se potrivea. Îl angaja pentru o întreagă zi? O sumă neruşinată? Poate că era o înscenare. Pretindea că e lord, apoi îl atrăgea în mahalale ca să-l jefuiască...

— Lord, a spus bărbatul. Tocmai ce mi-am dat seama... Trebuie să mă întorc. Nu pot să fiu închiriat toată ziua. Maică-mea o să aibă nevoie de mine.

— Ce prostie e asta? a întrebat Wayne. N-am timp de bolboroselile tale, băiete. Şi nici de altă barcă. O să-ţi dublez suma.

Acum, bărbatul chiar era speriat.

— Scuze, lord, a zis, trăgând barca pe marginea canalului. Îmi pare rău. Nu pot s-o fac.

— Măcar du-mă până la Stansel...

— Nu! a strigat bărbatul. Nu, nu pot. Trebuie să plec.

— Ei bine, s-a bosumflat Wayne, coborând din barcă. Niciodată n-am mai fost tratat în asemenea manieră. Şi nici măcar n-am ajuns la jumătatea drumului public.

— Îmi pare rău, lord! a zis bărbatul cât de repede putea. Scuze!

Wayne şi-a dus mâna la pălărie, a rânjit şi-a verificat semnul de pe felinar. Exact unde vrusese să ajungă, şi fără să plătească un sfanţ. A început să fluiere şi a pornit de-a lungul canalului, uitându-se după o ofrandă mai bună. Ce-ar fi putut zeul să vrea?

„Poate chestia aia?” s-a gândit, urmărind o coadă de oameni aşteptând lângă căruciorul bătrânului Dent, de pe marginea drumului, vrând să cumpere nişte cartofi prăjiţi. Suna bine.

Wayne s-a dus până acolo.

— Ai nevoie de ajutor, Dent?

Bătrânul şi-a ridicat privirea, ştergându-şi fruntea.

— Cinci sfanţi punga mică, opt aia mare, Wayne, Şi nu mânca din marfa mea, că-ţi tai degetele şi ţi le prăjesc.

Wayne a rânjit, băgându-se în spatele căruciorului în timp ce bărbatul se întorcea la coşul cu jar aprins ca să se ocupe de nişte cartofi puşi la prăjit. Wayne a luat banii clienţilor – şi n-a mâncat multă marfă – până când a ajuns şi ultimul bărbat aflat la rând, un tip îmbrăcat elegant, într-o jachetă de uşier. Poate că lucra la unul dintre hotelurile de mai jos. Primeau bacşişuri grase acolo.

— Trei mari, a spus bărbatul.

Wayne a luat cartofii, a primit banii bărbatului, după care a ezitat.

— De fapt, a zis Wayne, ţinând o bancnotă, ai mărunt? Avem prea multe bancnote mari.

— Cred că da, a spus bărbatul, căutând printr-un portofel frumos din piele de ţipar.

— Grozav, uite una de douăzeci.

— Am două de cinci şi zece de unu, a spus bărbatul, aşezându-le jos.

— Mulţumesc, a răspuns Wayne luându-le nehotărât. De fapt, cred că am destule. Poţi să mi-o dai pe-aia de zece pe care am văzut-o în portofel?

— Bine.

Wayne i-a dat o mână de monede şi a luat bancnota de zece.

— Hei, a spus bărbatul. Aici sunt doar şapte.

— Hopa, a zis Wayne.

— Ce faci, Wayne? a întrebat bătrânul Dent. Mai e mărunţiş în cutia aia de jos.

— Serios? a întrebat Wayne, uitându-se. Rugină. În fine, mai bine dă-mi bancnota de douăzeci înapoi, ei?

I-a numărat tipului înapoi treisprezece sfanţi şi i-a vărsat monedele şi bancnotele în palmă.

Bărbatul a oftat şi i-a înmânat lui Wayne o bancnotă de douăzeci.

— Poţi să-mi dai nişte sos pentru cartofi?

— Sigur, sigur, storcând nişte sos lângă cartofi. E un portofel frumos ăla, ce-ai vrea pentru el?

Bărbatul a ezitat, privindu-şi portofelul.

— O să-ţi dau asta, a spus Wayne, luând floarea de la ureche şi înmânându-i-o împreună cu o bancnotă de zece.

Bărbatul a ridicat din umeri şi i-a întins portofelul gol, luând bancnota şi băgând-o în buzunar. A aruncat floarea.

— Eşti idiot, a spus bărbatul, plecând cu cartofii lui.

Wayne şi-a aruncat portofelul în aer şi l-a prins iarăşi.

— L-ai înşelat pe tip, Wayne? a întrebat Bătrânul Dent.

— Ce?

— L-ai făcut să-ţi dea cincizeci şi i-ai dat înapoi patruzeci.

— Ce? a întrebat Wayne, băgându-şi portofelul în buzunarul de la spate. Ştii doar că nu pot să număr până acolo, Dent. În plus, i-am mai dat zece la sfârşit.

— Pentru portofel.

— Nup, a spus Wayne. Floarea era pentru portofel. Bancnota era pentru că nu ştiu cum s-a făcut că aveam o bancnotă de zece în plus, foarte inocent.

A zâmbit, a luat o pungă de cartofi şi-a plecat să colinde.

Portofelul era frumos. Urma să-i placă zeului. Toată lumea avea nevoie de portofele, nu? L-a scos şi l-a deschis şi închis de mai multe ori, până când a observat că una dintre laturi era uzată.

Rugină! îl înşelase! N-avea să fie o ofrandă deloc cuvenită! A scuturat din cap, mergând pe promenada canalului. Doi puşti stăteau pe margine, ţinând mâinile întinse ca să primească bani. De undeva de departe se auzea cântecul melancolic al unui menestrel. Wayne era aproape de Breakouts, o mahala pricopsită – a simţit mirosul în aer. Din fericire, aroma care se răspândea dintr-o brutărie apropiată reuşea să-l acopere.

— Uite care e faza, i-a zis unui ţânc, o fată pe la şapte ani, coborându-se pe vine. Eu n-am trudit suficient.

— ... domnule? a întrebat fata.

— În vechile poveşti de aventuri, trebuie să trudeşti. E ca atunci când călătoreşti, dar te mai pomeneşti în plus şi cu o boală. Dureri de cap, chestii d-astea, poate te doare spatele.

— Puteţi... să-mi daţi o monedă, domnule?

— N-am monede, a spus Wayne, gândindu-se. Drace, în poveştile alea mereu dau bani ţâncilor, nu? Ca să se vadă că-s eroi, gen. Ia aşteaptă puţin.

S-a ridicat şi a dat buzna în brutărie, cu un aer eroic. Femeia din spatele tejghelei tocmai scotea o tavă de chifle cu carne din cuptor. Wayne şi-a pus furculiţa pe tejgheaua simplă de lemn, lăsând-o să stea acolo de parcă ar fi fost o sabie legendară.

— Câte chifle primesc pentru asta? a întrebat el.

Brutăreasa s-a încruntat, privindu-l, apoi luând furculiţa, pe care a întors-o între degete.

— Domnule, a spus ea, ăsta e argint.

— Deci... cât de multe? a întrebat Wayne.

— O grămadă.

— O grămadă e suficient, bunule negustor.

Câteva secunde mai târziu ieşea din brutărie ţinând trei pungi mari de hârtie, fiecare plină cu câte zece chifle. Negustorul insistase să-i dea şi nişte mărunţiş, pe care acum l-a aruncat în palma copiilor, apoi a ridicat un deget în aer, lăsându-i gură cască.

— Trebuie să munciţi pentru astea.

— Cum, domnule?

— Luaţi astea, a spus, lăsând pungile jos. Duceţi-vă şi daţi pâinile din ele de pomană.

— Cui? a întrebat fata.

— Oricui are nevoie de ele, a spus Wayne. Dar fiţi atenţi. Nu mâncaţi mai mult de patru voi înşivă, da?

— Patru? a întrebat fata. Doar pentru mine?

— Bine, cinci, dar negociezi prea dur, trişoare mică.

I-a lăsat în urmă uluiţi, şi a început să danseze pe marginea canalului, trecând de menestrelul care cânta la o chitară veche.

— Ceva mai vioi, menestrele! a strigat Wayne, aruncând lingura de argint în pălăria bărbatului, care aştepta bani pe caldarâm.

— Ia să văd, a spus bărbatul. Ce e asta? a mijit el ochii. O lingură?

— Negustorii sunt disperaţi după lucrurile astea, se pare! a spus Wayne. O să-ţi dea juma de sută de chifle cu pâine pentru una, şi nişte mărunţiş. Acum zi-mi Ultima respiraţie, menestrele!

Bărbatul a ridicat din umeri şi-a început să fredoneze melodia. Ba-bum, ba-bum, ba-bum. Repede, energic. Wayne se legăna înainte şi-napoi, cu ochii închişi. Sfârşitul unei epoci, s-a gândit. Un zeu ce trebuie împăcat.

A auzit doi puşti râzând; a deschis ochii şi i-a văzut aruncând oamenilor pe lângă care treceau chifle cu carne. Wayne a zâmbit, apoi a luat o cotitură pe marginea canalului, care era acoperit de un strat subţire de mâzgă alunecoasă. A reuşit să înainteze vreo trei, patru metri înainte să-şi piardă echilibrul şi să cadă.

Iar asta, fireşte, l-a azvârlit drept în canal.

Tuşind, s-a tras pe marginea apei. Ei, poate că isprava avea să treacă drept trudă. Dacă nu, probabil că era o răsplată poetică, având în vedere ce-i făcuse lui Wax în dimineaţa aia.

Şi-a scos pălăria, apoi s-a întors cu spatele la apă. Pe-acolo trebuia să meargă. Cu ochii în faţă, cu spatele întors spre trecut. N-are sens să-ţi bagi nasul în lucruri care nu mai contează. Şi-a văzut de drum, lăsând o dâră de apă în urma lui şi învârtind în degete ultima bucată de argintărie, cuţitul. Asta nu era ofranda potrivită pentru aventura lui, era aproape sigur, dar care ofrandă era?

S-a oprit la cel mai apropiat pod, apoi a dat un pas înapoi. Un bărbat scund, purtând o uniformă pe care n-o recunoştea, mergea pe o stradă din apropiere ţinând în mână un carneţel. Maşinile erau parcate aiurea, urcate pe trotuare doar pe jumătate. Bărbatul în uniformă se oprea la fiecare, scriind câte ceva în carnet.

Wayne s-a ţinut după el.

— Ia ascultă, i-a spus el bărbatului. Ce faci?

Bărbatul în uniformă a ridicat privirea, apoi şi-a coborât-o înapoi în blocul de notiţe.

— S-a dat un nou ordin urban în privinţa parcării maşinilor, care spune că trebuie parcate ordonat, şi nu pe trotuare, ca astea.

— Deci...

— Aşa că scriu numerele de înmatriculare ale fiecăreia, a spus bărbatul. O să dăm de proprietari şi-o să-i amendăm.

Wayne a fluierat.

— E malefic.

— Prostii, a spus bărbatul. Aşa e legea.

— Deci eşti revizor?

— Ofiţer responsabil cu amenzile, a spus bărbatul. Până luna trecută mi-am trecut vremea inspectând bucătării. Chestia asta e mult mai productivă, crede-mă. E...

— E grozav, a spus Wayne. Ce vrei pentru carneţelul ăla?

Bărbatul l-a privit.

— Nu e de dat.

— Am portofelul ăsta frumos, a spus Wayne, ridicându-l în aer.

Picura apă din el.

— L-am curăţat recent.

— Vedeţi-vă de drum, domnule, a spus bărbatul. Nu sunt...

— Dar asta? a spus Wayne, scoţând un cuţit.

Bărbatul a sărit înapoi speriat, lăsând să-i cadă carnetul din mâini. Wayne l-a luat, lăsând cuţitul jos.

— Bun schimb, mersi, la revedere.

A plecat în fugă.

—Hei! a strigat bărbatul, fugind după el. Hei!

— Nu te poţi răzgândi! a strigat Wayne, cu mâna pe pălăria udă, alergând de-i scăpărau călcâiele.

— Vino înapoi!

Wayne s-a repezit pe strada principală, de-a lungul canalului, trecând de un cuplu de bătrâni care stăteau pe treptele casei, chiar la intrarea în mahala.

— Ăla e băiatul lui Edip, a spus unul dintre ei. Mereu intră în câte un necaz.

Bărbatul a primit o chiflă cu carne în faţă câteva clipe mai târziu.

Wayne l-a ignorat, ţinându-se de pălărie şi fugind din răsputeri. Revizorul era hotărât însă. S-a ţinut după Wayne vreo zece străzi înainte să încetinească şi apoi să se oprească, sprijinit cu mâinile în genunchi. Wayne a rânjit şi s-a ascuns după un ultim colţ înainte să se rezeme cu spatele de cărămizile unei clădiri, chiar lângă o fereastră. Rămăsese şi el fără aer.

Probabil o să facă o plângere, s-a gândit Wayne. Sper să nu fie prea mare amenda pe care o să-l pună pe Wax s-o plătească.

Ar trebui să găsească ceva să ducă înapoi în semn de părere de rău. Poate Wax avea nevoie de un portofel.

Wayne a auzit mişcare lângă el şi s-a întors să vadă o femeie cu ochelari privindu-l curioasă. Ţinea în mână un pix şi, aproape de fereastră, pe un birou, se vedea o scrisoare neterminată.

Wayne a salutat-o ridicând pălăria şi i-a luat pixul din mână.

— Mulţumesc, a spus, deschizând caietul şi notând câteva cuvinte. Când ea a început să ţipe, i-a aruncat pixul înapoi şi şi-a văzut de drum.

Ultima destinaţie, casa zeului, nu se afla la mare distanţă. A cotit pe o stradă cu copaci de-o parte şi alta, apoi s-a întors la dreapta şi a văzut că era chiar în faţa lui. Noul templu al zeului. Se mutase acolo cu câteva luni în urmă.

A respirat adânc, alungându-şi muzica din cap. Trebuia făcut în tăcere. S-a strecurat atent pe culoarul lung până la uşa din faţă. Acolo, a pus încet carneţelul pe mânerul uşii. N-avea curaj să bată. Ranette era o zeiţă geloasă, se ştia că-mpuşcă oameni; pentru ea, divinitatea era ca un mandat de guvernator. Dacă comisarii nu găseau câteva cadavre în pragul ei în fiecare săptămână, începeau să se întrebe dacă nu cumva e ceva în neregulă.

Wayne a plecat. A zâmbit, imaginându-şi reacţia lui Ranette când ar fi deschis uşa, şi era aşa aiurit, încât a fost cât pe-aci să se ciocnească pe alee de Ranette în persoană.

S-a dat înapoi. Avea păr un şaten perfect, dat pe spate ca să-i lase descoperit chipul minunat, pe care încă se putea citi vremea petrecută în Ţinuturile Necruţătoare. O siluetă fantastică, rotundă exact unde trebuie. Înaltă. Mai înaltă decât Wayne. Aşa că avea spre ce să ridice privirea.

— Wayne! Ce făceai la uşa mea?

— Eram...

— Idiotule, a spus, împingându-se pe lângă el. Sper că n-ai stricat-o. Spune-i lui Wax că tocmai ce i-am livrat cordoanele. Nu trebuie să trimită oameni să mă verifice.

— Cordoane? a întrebat Wayne. Ce cordoane?

A ignorat întrebarea, bombănind.

— Jur că o să te împuşc, vierme mic ce eşti.

A privit-o cum se îndepărtează, a zâmbit, şi şi-a văzut de drum.

— Ce e asta? a auzit-o întrebând în urma lui.

El a continuat să meargă.

— Wayne! a strigat la el. O să te împuşc chiar acum, jur. Spune-mi ce-ai făcut.

El s-a întors.

— E doar un dar, Ranette.

— Un carnet? a întrebat ea, răsfoindu-l.

El şi-a băgat mâinile în buzunarele de la pantaloni şi a ridicat din umeri.

— Să scrii în el, a spus. Mereu scrii chestii, te gândeşti la ele. M-am gândit că nu ţi-ar strica un caiet în plus. Ideile alea probabil că ţi se înghesuie în cap, are sens să ai nevoie de locuri în care să le aduni.

— De ce e ud?

—Scuze, a spus, am uitat şi l-am pus în buzunar un moment. Dar l-am scos imediat. M-am luat la bătaie cu zece comisari pentru carnetul ăla, să ştii.

Ea l-a frunzărit, cu ochi mijiţi şi bănuitori, până când a ajuns la ultima pagină.

— Asta ce e? a spus, ridicând carnetul şi citind cuvintele pe care le scrisese el pe ultima pagină. Mulţumesc şi la revedere? Ce e în neregulă cu tine?

— Nimic nu e în neregulă, a spus Wayne. M-am gândit că a venit timpul.

— Pleci?

— Pentru o vreme, dar nu asta înseamnă cuvintele alea. Sunt sigur că o să ne revedem. Poate că adesea, cine ştie. Adică eu o să te văd, dar nu o să ne mai vedem din nou, înţelegi?

L-a privit câteva clipe, apoi s-a relaxat.

— Vorbeşti serios?

— Da.

— În sfârşit.

— Trebuie să te maturizezi odată şi odată, nu? Am descoperit că... ei bine, dacă un bărbat vrea ceva, nu înseamnă că e şi adevărat, ştii?

Ranette a zâmbit. Parcă trecuse multă vreme de când o văzuse zâmbind. S-a dus la el şi el nici măcar n-a tresărit când i-a întins mâna. Era mândru de sine.

A luat-o de mână, ea i-a ridicat-o pe-a lui şi a sărutat-o pe dosul palmei.

— Mulţumesc, Wayne.

Wayne a zâmbit şi i-a dat drumul, întorcându-se să plece. A făcut un pas, dar a ezitat şi s-a întors pe celălalt picior, aplecându-se din nou spre ea.

— Marasi zice că ieşi cu nu ştiu ce fată.

—... da.

Wayne a încuviinţat.

— Nu vreau să spun ceva greşit, având în vedere că sunt aşa domn şi matur şi d-astea. Dar nu poţi să dai vina pe mine că intru la idei când aud una ca asta. Aşa că... presupun că nu există nicio şansă ca noi trei...

— Wayne.

— Nu mă deranjează dacă e grasă, Ranette. Îmi plac fetele la care ai de ce s-apuci.

— Wayne.

El a privit-o, văzând expresia ei aprigă.

— Bine, a spus. Bine. Ok. Da. Când o să ne amintim cu drag de toată conversaţionalizarea asta şi de acest rămas-bun memorabil, hai să uităm c-am zis ultima parte.

— O să mă străduiesc.

El a zâmbit, şi-a dat jos pălăria şi-a făcut o plecăciune pe care o învăţase de la un portar de-a şasea generaţie la balul doamnei ZoBell, în al Patrulea Octant. Apoi şi-a îndreptat spatele, şi-a pus din nou pălăria pe cap şi i-a întors spatele. A început să fluiere, îndepărtându-se.

— Ce e cântecul ăla? l-a întrebat. Îl ştiu.

— Ultima respiraţie, a spus el fără să se întoarcă. Pianofortele ăla o cânta când ne-am întâlnit prima oară.

A dat colţul şi nu s-a mai întors să privească înapoi. Nici măcar n-a verificat prin cătarea unei puşti dacă se uita după el. A simţit că are un pas mai vioi şi s-a dus la cea mai apropiată intersecţie, aruncând portofelul gol într-o gură de canal. O trăsură de închiriat a oprit nu după mult timp, şi birjarul s-a uitat într-o parte, a văzut portofelul şi s-a aplecat să-l ia.

Ieşind de pe alee, Wayne s-a repezit şi el la portofel, aruncându-se după el şi rostogolindu-se pe pământ.

— E-al meu, eu l-am văzut primul!

— Prostii! a zis birjarul, lovindu-l pe Wayne cu biciul. Eu l-am scăpat, vagabondule. Al meu e!

— Serios? a întrebat Wayne. Ce e în el?

— Nu sunt obligat să-ţi răspund.

Wayne a rânjit, ridicând portofelul.

— Să-ţi zic cum facem. Ţi-l dau, cu tot ce e în el, dacă mă duci la gara din al Patrulea Octant.

Birjarul l-a privit, apoi a întins mâna.

Jumătate de oră mai târziu, trăsura a tras în faţa gării – o clădire mohorâtă cu turnuri ascuţite şi ferestre mici, de parcă ar fi vrut să-i tachineze pe cei dinăuntru, lăsându-i să vadă doar o fărâmă de cer. Wayne stătea pe scaunul lacheului, din spate, cu picioarele legănându-se. Trenurile cu aburi treceau prin apropiere, venind lângă platforme ca să înghită alţi pasageri.

Wayne a sărit de pe scaun, l-a salutat pe birjarul nemulţumit, care părea conştient că fusese fraierit, şi a intrat prin uşile deschise. Şi-a băgat mâinile în buzunare şi s-a uitat în jur până i-a văzut pe Wax, Marasi şi Steris stând între un morman de valize, cu servitori aşteptând să le care la primul semn.

— În sfârşit! a spus Wax. Wayne, trenul face îmbarcarea. Unde-ai fost?

— Să duc o ofrandă unei zeiţe frumoase, a spus el, ridicând privirea spre tavanul înalt al clădirii. De ce crezi c-au făcut locul ăsta aşa mare? Nu e ca şi cum trenurile vin vreodată aici, ei?

— Wayne? a întrebat Steris, încreţindu-şi nasul. Eşti beat?

A încercat să vorbească precum un beţivan.

— Fireşte că nu. De ce... de ce-aş fi beat la ora asta?

A privit-o cu ochi leneşi.

— Eşti un nesuferit, a spus, făcându-i semn unei servitoare. Nu pot să cred că ai riscat să întârzii doar ca să tragi o duşcă.

— N-a fost doar o duşcă, a comentat Wayne.

Când trenul a tras la peron, s-a urcat împreună cu ceilalţi – Steris şi Wax ceruseră un vagon întreg pentru toţi. Din păcate, fiindcă îl închiriaseră în ultima clipă, vagonul fusese aşezat la capăt de tot şi Wayne a trebuit să împartă o cameră cu lacheul Herve. Drace. Ştia sigur că bărbatul sforăie. Urma să doarmă în altă parte sau să rămână treaz. Drumul spre Noul Seran n-avea să fie foarte lung. Ajungeau înainte de răsărit.

De fapt, când trenul s-a pus în mişcare, a ieşit pe fereastra compartimentului şi s-a urcat pe acoperiş. A stat acolo, fluierând încet, privind oraşul Elendel, cu vântul răsfirându-i părul. De pe şine se înălţa o melodie simplă, familiară, delicată, însoţită de ritmul ba-bum, ba-bum, ba-bum. Repede... energic.

S-a aşezat acolo, uitându-se la cer, la nori, la soare.

Privind drept în faţă şi cu spatele la trecut.