AUR, MĂRIRE ŞI AMOR

Se făcea cam în anul 1840 şi câţiva, în Iaşi.

Ne trezim în una din cele mai frumoase seri de iarnă. Rece dar luminoasă, ca o cugetare cerească în mijlocul unei gândiri senine se ridică luna palidă şi argintoasă ca mărgăritarul pe bolta albastră şi adâncă a cerului Moldovei. Era o noapte italică amestecată cu frigul iernei, amestecul unei lumi văratece, pline de senin, cu intimele plăceri ale iernei, cu căldura focului potolită, cu dulceaţa visătoarei gândiri. Afară o vară rece – în case oamenii ştiu să-şi facă o iarnă caldă.

Pe stradele în zădar luminate ale capitalei flacărele din fanarele cu undelemn îşi întindeau limbele avare în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi de stejar, luna se răsfrângea clară şi argintie pe murii nalţi şi albi a caselor, aruncând pe ele umbrele urieşe şi ridicole ale trecătorilor. Numai din când în când se auzea zgomotul unei trăsure, glasul unui om cu chef, şuierul trist al unui om pe gânduri.

În catul de jos a unei case mari se adunase o societate aleasă, pentru joc de cărţi, societate compusă din membrii unor familii din cele mai cu influinţă, din mai mulţi consuli străini cari-şi făcuse principala ocupaţiune a vieţei lor în jocul de hazard, al cărui cult atât de stricăcios l-au introdus la noi cu deosebire risipitoarea ofiţerime rusească. Pereţii salonului, altfel albi, erau acoperiţi cu covoare lucrate de scorţari din ţară, un ram de meserie care-a-nceput a se pierde cu totul. Mărginele acestor covoare sau scoarţe era cuadrate roşii şi verzi, iar în mijloc, ţesut în linii, câte-un idil întreg. Colo o fată dă iarbă verde un[ei] capre, dincolo doi copii îmbrăcaţi ca-n poveştile dramatizate şi cari, prin poziţiunile lor, par a afecta reciproce intenţiuni subversive. Scândurile de pe jos erau ceruite deschis, cam în coloarea alămâiei, în opoziţiune cu ceruiala întunecată ce se-ntrebuinţează. Dară auroasa lor netezime se vedea numai p-ici, pe colea, căci podelele erau acoperite cu scoarţe trainice de lână în pătrate ce reprezentau în piezişurile lor toate colorile simple. Pe jilţuri cu sprijoane nalte, boltite şi negre, a căror scaun [era]-mbrăcat cu lână verde, şedea risipită societatea, [la] acele ingenioase mese cari în starea lor normală reprezentează un dreptunghi de lemn de nuc lustruit, dar cari cu orice ocazie se puteau desface şi întoarce astfel încât reprezentau un pătrat îndoit, aşa de mare ca dreptunghiul, îmbrăcat în postav verde. N-am nevoie să adaog că-n săltare găseai orişicând cărţi şi cridă.

Am vrea să-i dăm a înţelege cititorului cumcă acesta nu era un salon principal de paradă, căci într-acelea l-ar fi uimit luxul sau mai bine zis acea barbară superfluenţă de mobile scumpe aduse din străinătate, ci o odaie mare destinată plăcerilor intime a băutului de ceai, a jocului de cărţi şi a limbuţiei răutăcioase asupra tuturor întâmplărilor, altfel atât de corupte, de pe vremea aceea. Ş-aceste lucruri se povesteau în româneşte, căci sunt lucruri cari nu se pot spune decât în româneşte. Limbagiul era parte acela a cucoanei Chiriţei, parte acela a filosofiei lui Gane – dacă cunoaşte cineva filosofia lui Gane.

Samovarele nalte de alamă galbenă fierbeau pe mese şi ceştele de ceai împărţite dădeau minţii şi vorbirei acea voluptate caracteristică pe care o dă numai sara de iarnă unită cu plăcerile ei.

Şezând alături, pe un divan turcesc, lâng-o masă lunguiaţă încărcată cu ceşti, şedeau mai mulţi oameni bătrâni, jenaţi vădit de costumele moderne ce purtau, şi un arhimandrit cu barba sură şi cu faţa destul de veselă le povestea lucruri pe cari un arhimandrit n-ar trebui să le ştie. Mai mulţi ofiţeri tineri, din acea clică de adiotanţi domneşti şi de oameni fără nicio treabă cărora domnul le dădea, după naştere, un rang în armată şi pe cari ei le solicitau pentru ca să poată avea dreptul de a purta o uniformă bine tăiată şi încărcată cu fir şi ca să se mişte astfel cu mult succes împrejurul damelor, a căror imaginaţiune rămăsese de când plecase oştirea rusească. Damele erau frumoase, îmbrăcate după moda cea mai nouă (din Paris, se-nţelege) şi, ce e mai mult, cleveteau cu mult spirit.

Din acest soi de oameni s-a recrutat apoi în urmă acel contingent de aşa-numiţi oameni mari ai României a căror cel mai mic defect era acela că nu ştiau carte. Aceştia apoi au încurcat lumea amar de vreme, vrând ca să-şi recâştige valoarea unei vieţe pierdute-n cărţi. Nu creadă cineva că vorbesc din ură sau din predilecţiune pentru cele trecute. Nici prin minte nu-mi trece. Urât sau iubit, orcare obiect sau relaţiune care e capabil de-a stârni unul din aceste două afecte în sufletul nostru este în sine considerabil. Pe săcături însă nu se supără omul cuminte, pentru că n-are pe ce şi la ce. Te miră numai cum s-au putut naşte asemenea minuni.

Erau în sală mai mulţi consuli cari, înţelegând greutatea misiunei ce o pretindeau diplomatică, nu-şi căutau defel de treabă şi o lăsau pe deplin pe sama subalternilor, ca necompatibilă cu rangul lor. Cel mai cu haz din ei îşi adusese cu el tot personalul cancelariei lui. Acest domn nu dormise vo trei nopţi şi era cam somnoros, şi nici cred că altceva l-ar fi putut opri de-a [se] părăsi acestei plecări naturale decât stosul.

În mijlocul acelei veselii elegante, în fond însă lipsite de cultură adevărată, priveau ca nişte umbre tablourile din păreţi, pe cari am uitat a le aminti. Erau litografiile institutului Albinei româneşti, binişor executate, unele copii de pe tablourile maeştrilor străini, altele originale. Aşa, capul lui Crist în cunună de spini de Guido Reni, Belizar, generalul lui Justinian, ducând în braţe pe călăuzul său muşcat de şerpe, Arhangelul Gabriel şi, în dreptunghi, ambasadorii Constantinopolei aducând coroana şi mantia regale lui Alesandru cel Bun, Dochia şi Traian, într-un colţ portretul litografic al Domnului ţării, Mihail Grigore Sturza, şi într-alt colţ, într-un cadru aurit, lucrat în olei, bustul în mărime naturală a Mitropolitului Moldovei şi a Sucevei, Kyrio Kyr Veniamin Kostaki, cu rasa neagră peste potcap, cu barba lungă şi albă, pe piept ordinul Sântei Ana în briliante. Faţa era bine lucrată, dar rasa călugărească acoperea cu desăvârşire conturele corpului, numai mânele foarte fine şi mici păreau mai mult de damă decât de prelat.

Dar să ne gândim la oamenii înfundaţi în dosul perdelelor. În fiecare societate se găsesc oameni ce se izolează, siliţi de natura lor proprie sau de vro preocupaţiune, şi nu iau decât o parte foarte pasivă la decursul petrecerei şi instinctiv îi vezi ascunzându-se ori în dosul unei perdele, cam în semiîntuneric, ori la gura unui cămin depărtat, or să uită pe fereastă, şi stau astfel până ce nu-i scoate mâna vreunui romanţier indiscret, căci aceşti nefericiţi sunt în genere mai interesanţi pentru toţi indiscreţii decât cei ce se pierd în complexul flecărirei şi a petrecerei.

Alături cu căminul, lungindu-şi picioarele în curmezişul oblonului, şedea un bătrân cu faţa prietenoasă şi senină. El era ras şi rădăcinele albe ale bărbei îi pudruia faţa. Părul alb de la tâmple şi de la ceafă era pieptănat în sus, poate cu prea multă îngrijire, spre a acoperi fruntea pleşuvă şi naltă, ochii mari, suri, cu desăvârşire limpezi, se uitau cu o cuminţie bunomă în norii ciubucului din care fuma, nasul avea o tăietură corectă şi gura era desemnată cu o ironică fineţă. O femeie nu – dar o fată s-ar mai fi putut înamora în el. Dacă fusese vreodată pasiune în sufletul acesta şi îndoială, ele făcuse loc unei linişti curate şi bătrâneşti şi privea c-un fel de superioritate bunomă la rătăcirile unei tinerimi nătânge şi pretenţioase. El privea cu multă atenţie la joc, asculta clevetirile damelor şi gogomăniile bărbaţilor, corigea frazele şi da învăţături cu multă fineţă şi rezervă, însă atât de clare, încât ele totdeuna erau ascultate. Orcând petrecerea ar fi stat pe loc, îndată ştia să-i dea o direcţiune atât de grată şi fertilă, încât ea reintra în râzătorul ei curent. Era un gurmand al conversaţiunii.

Răzemat cu cotul de un pian, având pe genunchi nişte carte şi răsfoindu-le poate cu atenţiune, vedem un om tânăr, care însă părea îmbătrânit de vreme. Era însă o-mbătrânire nu dintr-un trai prea răpede, pin o consumţiune prea repede a puterii fireşti. Avea aspectul unui om tare, cel puţin sufleteşte rare. Deşi n-a fi avut mai mult de 25 de ani, totuşi părea a fi peste treizeci şi cinci. El era uscat şi subţire, de o statură de mijloc. Ras, cu o frunte ce se pierdea acută în colţurile laterale, încadrată de un păr roşu-închis, aspru şi amestecat cu fire de tot albe, ce contrastau cu nuanţa întunecată părului. Nasul era uscat şi buzele foarte subţiri; ochii erau suri, mari şi de-o asprime estraordinară. Nimărui nu i-ar fi venit în minte să zică că-i frumos, dar vigoarea deosebită, care respira din toate mişcările sale îi dădeau acea atragere pe care-o esercită fără s-o vrea sau s-o ştie toate naturile tari. Afară de aceea era foarte cult, îmblase şi citise mult şi era un muzicant escelent. Prin pielea mânelor sale uscate vedeai toţi muşchii şi toate vinele. Ele erau tari de păreau de oţel. Avea un glas adânc, cam aspru, dar plăcut în rara lui preciziune. Râsul lui era însă supărător.

Înfundat după o perdea grea de mătasă verde şi uitându-se pe fereastă în noaptea clară, şedea un tânăr cam de 18 ani. El îşi răzemase bărbia plină de cot şi se uita, neparticipând defel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuşi şi cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă şi rondă se pierdea sub părul lung, moale şi negru strălucit, care era îmflat în viţe naturale mari cari înmulţeau strălucirea părului. Faţa lui era vânătă de albă şi, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a împlea părţile în josul urechei, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect şi plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari sub nişte sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoşi, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriţi de gene atât de lungi şi atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoşi, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoşi, la a căror vedere se cutremură orce fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă şi, ca să zic, dureroasă plăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri şi jiletcă de catifea neagră cu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit şi cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzând pe umeri bine făcuţi, contrasta cu albastrul postavului.

Espresiunea feţei lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puţin umerii obrazului, cam ieşiţi, arătau că rotunzimea lui slăbise şi făcuse loc acelei umbre dulci şi interesante în mijlocul obrajilor care le şade atât de bine oamenilor tineri – umbra sentimentalităţii. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amândouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intenţiune la tânărul nostru – şi nu era discreţiunea ce le oprea de-a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns, el se uita pe fereasta care dădea în grădină. Cerul se acoperise cu nouri albi, luna învineţise şi fugea cufundându-se în ei şi începuse a ninge. Copacii, a căror crenge marcate se strecurau negre pin tufele de zăpadă, şi vântul trecea ascuţit pin crăpăturile ferestrei şi mişca portiţa din grădină, care scârţia monoton şi ascuţit în ţâţânele de fier. El era într-o dispoziţiune leneşă şi călduroasă pe care-ar fi dat [nu] ca D-zeu s-o eternizeze. Îi părea că-i singur şi visurile treceau c-o limpezime rară înaintea ochilor minţii sale, era un fel de lipsă de pasiune, un simţământ nemişcat, pe care mari estreme în afectele lor o doresc atât de mult. I-ar fi fost urât dacă urâtul n-ar fi fost atât de dulce, un urât ca mirosul florilor de măr cari cad scuturate de vânt, urâtul melancolic ce naşte în om după ce a citit un idil sau o poezie liniştită, intuitivă, cu bucurii şi nefericiri modeste; în asemenea momente omul tânăr simte intrând în el liniştea bătrâneţei şi mai că-ţi vine să te apuci de lucrul cel mai plăcut, de acela a recapitula viaţa scurtă or lungă, cu durerile şi bucuriile trecute, cari amândouă sunt pentru inima omenească, de o iernatecă voluptate. Şi, în fiecare din aceste tablouri, îţi vezi capul, ici tânăr, colo matur, colo bătrân, mai mulţi oameni şi totuşi unul şi-acelaşi. Dar el nu vedea numai capul lui, ci încă unul, acela al unei copile. Doi ochi mari căprii se uitau cu timida şi ruşinoasa lor blândeţe la el şi gâtul ei alb părea că se-ntoarce spre a-şi ascunde faţa plină de amor. El râse fără voie la această reamintire.

În acest moment se anunţă consulul rus, societatea rămase încremenită în acea dispoziţiune respectuoasă care o inspiră aşteptarea unui personagiu însemnat, uşa se deschise în amândouă lăturile şi domnul Consul intră încărcat cu toată splendoarea decoraţiunilor sale. Doamna de casă îl primi. El se-ndreptă spre jucători.

– Mă rog nu vă jenaţi, zise franţuzeşte, şi-ncepu apoi a ferici damele cu complimentele sale şi pe cavaleri cu poantata sa conversaţiune, care pe vremea aceea devenise o modă. Omul rămas nemişcat în tot intervalul acesta era numai Iorgu.

De momentul acesta se folosi o damă tânără, cu părul negru, dar nu des, pieptenat cu multă cochetărie pe tâmple, cu ochi ca doi diamanţi negri, care se roşise ca focul de multă vorbă şi râs. Ea era în rochie de mătasă neagră, cu o talie admirabilă. Ea se apropie de Iorgu şi-l lovi peste umăr cu evantaliul de lemn de roză.

– Urâtule, zise ea c-un surâs gentil, ce şezi singur?

– O, doamnă... zise el roşindu-se şi lăsând să cadă peste ochi acea perdea care-i făcea şi mai periculoşi de cum erau.

Ea-şi puse mâna albă pe umărul lui.

– Nu sunt cu prejudiţii, zise, îmi placi foarte mult.

– O ştiu, doamnă.

– O ştii? ei?... şi?...

– Şi... nu sunt capabil să te înşel, doamnă, zise el întorcându-şi pe jumătate capul.

– Şi de ce... să n-o poţi fi?

– Pentru că... pentru că nu te iubesc. Ţi-o jur că nu-mi eşti indiferentă... zise el, uitându-se la ea.

Ea se uită într-ai lui, de gândeai că i se topesc.

– ... dar, doamnă, nu te iubesc, nu pot.

– Vasăzică îţi sunt chiar nesuferită.

– Deloc... dar iubesc. De n-aş iubi pe altcineva, desigur că te-aş iubi pe d-ta, căci eşti atât de frumoasă – şi afară de aceea îi semeni ei, puţin, dar totuşi...

– Dar nu-i de trebuinţă ca să mă iubeşti pentru ca să-mi iubeşti desperarea mea, zise ea. Vin oriunde aud că eşti, numai ca să te văd.

El se uita la ea şi începu să râdă, dar fără răutate. Îi părea aşa de ciudat ca o femeie să-i pretindă în acest mod iubirea.

– Şi ţi-o repet dar, adaose, eşti cea mai graţioasă femeie din lume şi nici îţi poţi închipui cum îmi e de simpatică toată arătarea d-tale, şi chiar de-aş simţi aplecări cari să-mi nesfinţească amorul meu, am o voinţă tare. Doamnă, te iubesc şi nu te iubesc, te ador şi nu te ador. Închipuieşte-ţi că ne-am iubit odată, că acea iubire s-a stins şi că în locu-i a rămas amiciţia. Crede-mă că m-aş arunca în foc pentru d-ta, că de câte ori te văd mi s-aprind crierii şi nebunesc ca un copil, dar inima... inima... ce vrei să-i fac, doamnă, ca să tacă...