[ISTORIE MINIATURALĂ]

Şi parecă, repetându-mi-se atât de des cumcă pe icoană este un sfânt, mi se părea firesc lucru că acel sfânt gândeşte, altfel la ce ar fi stat aşa serios în cadrul lui, cu fruntea pleşuvă cu ochii rotunzi şi cu barba creaţă şi albă. El era demult amic cu dânsul... şi îndat *, când rămânea singur-singurel în casă se pornea la vorbă cu moşneagul şi-i povestea tot, tot ce-i trecea pin cap şi bătrânul parcă zâmbea a râde. Dar de zis nu zicea nimica. Altfel, cumcă icoana era vie, de asta nu se-ndoia de fel. Ştia că o icoană ştearsă şi veche nu se pune pe foc, ca să ardă, ci dacă nu încape-n părete, i [se] dă drumul, cel mult, pe pârâu la vale... căci sfântul [ştie] ce să facă dacă i [se] dă drumul în lume. Găseşte pe drum vo biserică pustie şi intră[-n] ea şi se face preot... or intră-ntr-un copac şi, după multă vreme, ciobanii îl găsesc sub coajă şi fac în acel loc mănăstire închinată lui... şi icoana face minuni, lumea se miră. „De aceea s-a * fi ştergând icoanele, gândi el, pentru că vor să meargă-n lume să facă minuni.“ „Aşa-i, Sfinte Nicolaie?“ El nu răspunde. „Adică-i drept... ca * un copil sărac, mie nu-mi răspunde. Dar am să-l chinuiesc, poate că mi-a spune ceva.“ Îi puse o muscă pe barbă, bătrânul parcă clipea din ochi... „Îl supără, de nu răspunde.“ Dar ce-i trebuia lui să-i răspundă, numai să-l asculte. Şi icoana-l asculta ş-ar fi ascultat cât lumea câte i-ai fi spus. Şi el îi şi spunea poveşti, planuri, ce-i trecea prin minte.

Sunt ochi în lumea aceasta care au deosebită plecare pentru tot ce [e] miniatură. Dacă iarna ţi-ai închipui că copacii de gheaţă din geamul ferestrei sunt un codru verde şi-n ele petrec zâne din poveşti, el s-apropie cu faţa adâncită şi zice, uite, sub tufa aceea, un titirez s-a amorat foc într-o zână, uite cum se ridică din călcâie şi se uită la ea. Şi dacă ţi se pare c-auzi cântec de bucium şi fluier din acel codru verde, el va asculta cum îi ţiuie pin ureche şi-ţi va spune anume aria ce s-aude. Un asemenea om face cucoşi de hârtie şi-i pune să joace comedie pe masă, e-nstare să-ţi spuiă dacă o muscă surâde, ce planuri diplomatice îmblă pin capul unui painjen, ce idei asupra lumei are un gânsac. Şi dacă-ţi spune vo anecdotă or vo istorie, ea se-ntâmplă totdeuna pe terenul naturei minime. Dacă o foaie de trandafir a căzut pe un gândăcel smălţuit, a fost cu intenţie... regina a aruncat batista, în taină, uimitului ei servitor... dacă painjeni înconjură c-un voal diamantin capul unei flori pe cari cad apoi mărgăritarele de rouă, el zice: vezi ce frumoasă mireasă. Şi painjeni ţes de la o tufă de flori la cealaltă un pod de diamant la mirele ce şade departe – pe altă tufă – s-aducă nuntaşii, un cârd întreg de musculiţe albastre ca oţelul... furnicile sunt servitori, căci aduc saci albi cu miere şi făină, ba ţin câte o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoţeii albastri a florilor sună de liturghie, albinele cântă ca lăutari, bondarul în veşmânt de catifea murmură pe nas ca un popă bătrân, fluturii, donjuanii grădinelor, vin în cârduri la nuntă – ci ceea ce nimeni n-aude a auzit miniaturistul meu, o nuntă în taina firei.

Dacă se uită la icoană, zice că a zâmbit peste noapte şi c-a rămas încă urma zâmbetului. Dar unde? Unde n-o poţi vedea, dar eu o văd. Vasăzică icoanele trăiesc?... Se-nţelege. Oare pictorul nu şi-a pus în ea o bucată din suflet şi când icoana s-a uitat la el nu se uita el însuşi la el însuşi? De ce o vioară veche e mai bună decât una nouă? Pentru că zeci de maiştri şi-[au] pus sufletul întreg în ea şi le-auzi apoi, o armonie de suflete. De ce lemnul să fie neprimitor de viaţă.

Dar o arie? Crezi tu [că] o arie se naşte mai uşor [?]. Gândeşte întâi că artistul e un inel dintr-un şir întreg de oameni ce l-au preces, apoi că stă într-o societate. El răsună în arie durerea celor ce l-au preces, fără cari el n-ar fi fost, împreunată cu a celora ce sunt. De ce plâng oamenii auzindu-l? Pentru că simt că el e o resumţiune * a lor. Cine nu-i cuprins în această resumţiune * nu plânge... nu are sens pentru [el] acea arie.

Cugetaţi [la] o copilă bogată. Părinţi şi protopărinţi a fost bogaţi, vasăzică a adunat în mâna lor sudoarea, vasăzică durerea altora. Din acest pământ de osteneală, udat cu sudoare şi lacrimi, iese [un] crin fragil şi alb – ea. O arie-n gura ei, ca mirosul dintr-o garoafă. Nu este oare orce notă chintesenţa din pământul din care ea a crescut [?] Dar putea să nu cânte... prea bine... şi floarea putea să nu miroase, asta însă nu şterge originea mirosului, care e împrejurările din care a crescut. Şi fiecare frumuseţe este cristalizarea suferinţelor universului, prin urmare şi fiecare gândire gingaşă a ei, fiece vorbă, fiece cântare. Iartă-mi o teorie panteistă. Cum se naşte un organism şi cu cât este el mai perfect. Elemente intră în luptă. Lupta lor e mişcare... le-mpacă... împăcarea este o formă oarecare... cristal, floare, om... Este o convenţie a lor. Cu cât mai multe elemente s-a împăcat din fierberea * lor într-un organism, cu atâta el este mai perfect. Dovadă toată natura organică. Este împăcare complectă... atunci vezi armonia, frumuseţea..., e imperfectă, atunci te pomeneşti c-un nas turtit, c-o mutră * şuie, cu ochii încrucişaţi... urâciunea şi boala e semnul unei împăcări neperfecte, în care de es. un element are egemonia, se naşte un natural nearmonic, contradictoriu... De ce frumuseţa este fragilă, zici tu? Pentru că împăcarea a o mulţime de elemente cere armonie şi pace, pentru că dacă împrejurări de dinafară turbură această armonie elementele nu mai pot să refacă cele ce au făcut odată, vasăzică frumuseţa, dar dinăuntru ele nimicesc această convenţie a lor turburată. De aceea rolul în genere nemulţămit al frumuseţei, ea intră armonică într-o lume turburată, în care elementele şi organismul sunt în vecinică luptă. Ea este cristalizarea durerilor din mijlocul cărora a răsărit, o armonie de ordine superioară, dar nu-ncetează de-a conţine în ea elementele din care s-a născut... Îmi vine adesea să scriu viaţa unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cântări, dar mă tem că n-aş sfârşi cât lumea. Şi totuşi cred că, de la-nceput pân-la sfârşit şi pin toate episoadele, ar fi foarte interesantă. Uite la Irimie: un pepelea a fost tată-său, un pepelea străbu[nu]-său, e acelaşi Pepelea care nainte c-o mie de ani făcea glose asupra unei strachine cu linte; uite la Veniamin: un năuc în vecii vecilor, şi cu acelaşi năuc ne-om întâlni peste o mie de ani poate-n locul unde a stat odată această cafenea... va fi un lac aici şi noi vom [fi] stalactiţi... O lacrimă! ce cristal graţios! Să storci pământul – ah, ce! – să storci tot sistemul solar, nu capeţi o lacrimă... trebuie să treacă asemene * prin mii de faze elementele din cari se compune acel lichid scump... Ah, cine îmi spune istoria unei lacrime?

Bravo! Istoria unei lacrime – spune-ne-o tu!

Toată viaţa îi trecea în tablouri naintea ochilor... şi o lacrimă îi curse din ochiul drept, una... ea era un cristal frumos, a căzut pe o scrisoare, scrisoarea fu închisă şi sufletul... aroma lacrimei fu conservată. De atunci acel om n-a mai plâns. Nu ştie de ce. Destul c-a închis cartea cu lacrima * şi s-a făcut ceea ce vedeţi... căci acel om – sunt eu.

Trăia odată un om cu ochii uscaţi... Ciudat! de ce era ei uscaţi, pentru că ochii oamenilor tineri sunt umezi în genere, plutitori. Trebuie să fi fost o natură estremă * ce nu cunoştea decât bucuria or desperarea. Gând * **, seriozitate *, surâs, melancolie, durere ce n’etai[e]nt pas.

Ş-atunci o lacrimă curse... una... Era viaţa lui pierdută în zădar. Viaţa unui om, a părinţilor, poate a unui şir infinit de oameni... într-o lacrimă... Dar * căzuse scursă * în cafea şi *** ce romanţă cântă *, zise el! în această noapte, la lumina dulce a ţigărei mele... Este o romanţă ***... îmi aduce aminte de [ce] a zis ***.

******************* atuncea * va face glose asupra unei femei *, căci va fi în[c]ântat * omul de nimic * ce este.

Nu credeţi că sunt în viaţa omului momente care rezumă-n ele soarta lui întreagă... şi-ţi spun parecă... auzi, aşa, un ţiuit în ureche: Sunt eu! sunt eu!...*** Ş-atunci dac-ai însemna bine ... orce vorbă dimprejurul tău este semnificativă, pentru că-ţi pare ciudată. Ba nu zău... nu ţi s-a părut vodată că[-n] o vorbă oarecare sunetele ei sunt ridicole [?] Adesea numele tău propriu are această soarte... Ţi se pare nuşcum ciudat şi ridicol... Ei bine, sunt ore întregi aşa ciudate... Parecă te cheamă cineva din urmă pe nume... te uiţi, şi nu-i nime. Hm! Este ceva în toate astea... Cine te cheamă? Râzi, Pepelea, fire-ai dracului... dar nu râde... cine te cheamă?