[„EA ERA ALBĂ CA ZAHĂRUL...“]

Ea era albă ca zahărul, atât corpul deasupra şoldurilor – acea bogăţie de frumuseţe strălucită şi rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor pătate în vârf cu două alunele dogorite – cât şi mai în jos, unde pântecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai de vale de acest mirador * a organismului inferior se-ncepea părul luciu-negru şi abia-ncreţit care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerărei omeneşti, apoi urmau trâmbii rotunzi a picioarelor, tari şi copţi, numai buni de-a zugruma şelele unui amant între ele, apoi genunchii, ce făceau gropiţe când ea * stătea, apoi fluierele cu pulpe tăiete-n lapte, până la gleznuţele şi picioruşele de argint... Ea surâdea... buzele jâmbate de acest surâs sensual şi voluptos lăsau să se vadă dantura întredeschisă ca la o leoaică însetată, obrajii suflaţi abia cu rumăn făceau gropiţe abia desemnate, dispărânde de langoare, ochii sticleau sub genele pe jumătate lăsate şi tremurânde, fruntea netedă sălbătăcită sub părul în dezordine care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri şi parte pe sâni care-i oprea şi-i înfoia în căderea lor.