Cronologie

1850 Pe 15 ianuarie, la Botoşani, se naşte Mihail, fiul Ralucăi (născută Iuraşcu) şi al căminarului Gheorghe Eminovici, din Ipoteşti. „Străbunicul dinspre tată, ţăranul iobag Petrea Iminovici (1736 – ?), Vasile (1780 – 1844), fiul acestuia, care deveni cântăreţ de strană şi pătrunse în tagma răzeşească, apoi cei şapte copii ai săi – între care Gheorghe, întâiul născut (1812-1884), era părintele poetului – sunt menţionaţi mai bine de un secol în registrele parohiale ale satului Călineşti din Bucovina. Pe linia maternă, ştirile sigure încep tot de la străbunicul poetului, boiernaşul de ţară Ion Iuraşcu, continuând cu fiul său, stolnicul Vasile Iuraşcu din Joldeşti, şi sfârşind cu una dintre numeroasele fiice ale stolnicului, Rareşa (1816-1876), sau Raluca, Ralù, cum îi ziceau cunoscuţii – «dulcea mamă».“ (George Munteanu, Hyperion, I. Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 21)

Copiii familiei Gheorghe Eminovici sunt numeroşi: Şerban (n. 1841), Nicolae (n. 1843), Gheorghe (n. 1844), Ruxandra (n. 1845), Ilie (n. 1846), Maria (n. 1848), Mihail (n. 1850), Aglaia (n. 1852), Harieta (n. 1854), Matei (n. 1856), Vasile (?); dar Ruxandra, Maria şi Vasile mor la vârste foarte fragede, pe când ceilalţi, cu singura excepţie a lui Matei, mor tineri şi, în câteva cazuri, alienaţi mintal. O explicaţie, oferită întâi voalat de Maiorescu, acela care vorbise în articolul, din 1889, „Eminescu şi poeziile lui“, de o „fatalitate ereditară“, şi preluată apoi de G. Călinescu şi de alţi cercetători ulteriori (v.G. Munteanu, op. cit., p. 22), vorbeşte de un sifilis ereditar; dar teza rămâne foarte discutabilă, fiind contestată de pe poziţii de autoritate medicală (pentru o trecere în revistă a biografiei, v. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Bucureşti, 2008, p. 31).

1858 În octombrie, Mihail este înscris în clasa a treia la National Haupschule din Cernăuţi; primele două clase fuseseră trecute, probabil, în particular. Şcoala primară o termină anul următor, în 1859.

1860 Înscris în clasa întâi la Ober Gymnasium, din Cernăuţi (unde studiaseră sau studiau încă fraţii săi Şerban, Nicolae şi Gheorghe), Mihail va avea, profesor de română pe Aron Pumnul, autorul crestomaţiei de texte româneşti în patru volume Lepturariu românesc. Deşi „un aşa de călduros suflet, un aşa de nobil vizionar, învietorul conştiinţii de sine a românilor bucovineni“, Aron Pumnul „era de fapt un pedant stricător al limbii pe care voia s-o îndrepte, un om straniu pentru care totul se reducea la forma artificială“. (Nicolae Iorga, Expresia integrală a sufletului românesc: Mihai Eminescu, în Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică [1929]; reprodus în Nicolae Iorga, Eminescu, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 188)

Mihail are dificultăţi şcolare la matematică şi latină.

1862 Rămâne repetent în clasa a II-a de gimnaziu.

1863 În aprilie renunţă la Ober Gymnasium. Situaţia sa şcolară va rămâne neclară.

1864 Din noiembrie (până în martie 1865) lucrează ca „scrietor al Cancelariei“ la Consiliul permanent al judeţului Botoşani.

1866 Poezia La mormântul lui Aron Pumnul îi este inclusă în volumaşul Lăcrămioarele învăţăceilor gimnasişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul răpăusat într-a 12/24 ianuarie 1866.

Adevăratul său debut are loc însă în februarie, când revista Familia (scoasă de Iosif Vulcan la Pesta) îi publică poezia De-aş avea. Semnată M. Eminescu, poezia e însoţită de nota lui Iosif Vulcan, „naşul“ literar al poetului: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a su[p]rins plăcut“.

În cursul acestui an îi vor mai apărea, în Familia, poeziile O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii; de asemenea, poezia Asta vreu, dragul meu! i-a fost publicată în Umoristul (revistă scoasă tot de Iosif Vulcan).

Între aprilie şi octombrie călătoreşte în Transilvania, ajungând la Târgu Mureş şi apoi la Blaj.

1867 În prima parte a anului se află la Cernăuţi, iar din octombrie intră – ca un fel de secretar – în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale.

Apar, în Familia, poeziile Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La Heliade.

1868 Între martie şi septembrie face parte, ca „sufleur II şi copist“, din trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, împreună cu care ajunge din nou în Transilvania (trupa dă spectacole la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad, Oraviţa).

Publică, în Familia, poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure.

În septembrie ajunge în Bucureşti, unde, recomandat de Pascaly, este angajat sufleor la Teatrul Naţional.

1869 În Familia apar poeziile Junii corupţi şi Amicului F.I., iar într-o foaie volantă, La moartea principelui Ştirbey.

În octombrie, Eminescu se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena; neavând bacalaureatul, el nu poate fi decât „auditor extraordinar“. „La Viena el trăi în strâmtorare veselă ca toţi studenţii români, cunoscu pe Slavici, urmă cursurile eclectic (filosofie, istorie, drept, economie politică, anatomie), citind mai mult în casă.“ (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent [1941], ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 444)

1870 În aprilie, Convorbiri literare (revista societăţii şi cenaclului „Junimea“, din Iaşi îi publică poezia Venere şi Madonă; apoi tot acolo apar Epigonii şi basmul Făt-Frumos din lacrimă.

1871 La 1 aprilie, la Viena, ia fiinţă Societatea Academică Social-Literară „România jună“, asociaţie studenţească în cadrul căreia Eminescu a fost ales bibliotecar (Slavici fiind preşedinte).

Între 26 şi 28 august, Eminescu participă la marea serbare a studenţilor români de la Viena, organizată la Putna, pentru a celebra împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii ridicate, acolo, de Ştefan cel Mare.

Publică în Convorbiri literare poeziile Înger de pază şi Noaptea.

În octombrie se înscrie la Facultatea de Drept din Viena. Titu Maiorescu publică, în Convorbiri literare, studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română“, unde Eminescu este apreciat drept „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului“.

1872 Primăvara, Eminescu o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle.

În septembrie citeşte la „Junimea“ nuvela fantastică Sărmanul Dionis şi poemele Egipetul, Înger şi demon şi Floare albastră (care vor fi publicate apoi în Convorbiri literare).

Primind o bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice (condus de Titu Maiorescu), se înscrie, în decembrie, la Facultatea de Filosofie din Berlin. Există încă anumite controverse privind în ce condiţii şi dacă Eminescu îşi trecuse totuşi bacalaureatul.

1874 Începe să traducă din Kant (Critica raţiunii pure).

În pofida insistenţelor lui Maiorescu, renunţă să-şi dea doctoratul.

Întors în ţară, poetul este numit, printr-un ordin al Consiliului de Miniştri, director la Biblioteca Centrală din Iaşi.

1875 În urma unor intrigi, este destituit din postul de la Biblioteca Centrală, fiind numit (în iulie) revizor şcolar. „De curând se pripăşise la Iaşi D. Petrino, poet pe atât de considerat în unele cercuri, pe cât de lipsit de talent, dar făcând parte din înalta nobleţe bucovineană şi primit din această pricină cu multă atenţie în societatea bună ieşeană. [...] Pentru a i se da o sinecură, îi fu oferită direcţia Bibliotecii centrale, deţinută de Eminescu, pe care o ceru – zice-se – îndemnat de Andrei Vizanti, liberal îngust şi pătimaş [...] şi duşman înverşunat al lui Titu Maiorescu [...]. Titu Maiorescu a acceptat această machiaţiune ce trebuia să izbească Junimea şi a numit, drept compensaţiune, pe Eminescu, pe ziua de 1 iulie 1875, revizor şcolar pe două judeţe, Iaşi şi Vaslui, [...] scoţându-l dintr-o funcţiune tihnită şi propice studiilor şi dându-l drumurilor de ţară şi incertitudinilor luptei de partid. [...] Cu tot scepticismul în privinţa trăiniciei noii slujbe, Eminescu se aşază la lucru cu o străşnicie aşa de lipsită de diletantism, cu atâta clarviziune pedagogică şi socială şi spirit administrativ, încât acest an reprezintă, pe o suprafaţă mică, în istoria învăţământului rural înainte de Haret, cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale naţionale. Noul revizor avea atribuţiuni îndoite, administrative şi pedagogice, trebuia, într-un cuvânt, să conducă cancelaria revizoratului şi să facă inspecţiuni în şcoalele dependinte de circumscripţiile sale din judeţele Iaşi şi Vaslui. Pentru această muncă extinsă, dar nicidecum odioasă unui intelectual, Eminescu era retribuit cu salariul de c. 500 lei noi (212,5 de fiecare judeţ), sumă foarte considerabilă pe acele vremi.“ (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, introducere de Eugen Simion, ediţie îngrijită de Ileana Mihăilă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, pp. 131, 133)

În această perioadă, Eminescu îl cunoaşte pe Ion Creangă, de care îl va lega o trainică şi frumoasă prietenie.

1876 Guvernul liberal nou instalat îl demite pe Eminescu din funcţia de revizor şcolar.

D. Petrino îl acuză de furtul unor cărţi şi al unor piese din mobilierul Bibliotecii Centrale. Va fi absolvit însă de instanţa care a judecat procesul.

Intră în redacţia ziarului Curierul de Iaşi („foaia vitelor de pripas“, cum desconsidera el gazeta la care îi era dat să lucreze); aici, printre articolele de tot felul pe care le scrie, va strecura, în foileton, nuvela Cezara.

Moare mama sa, Raluca Eminovici (15 august).

În Convorbiri literare apar poeziile Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa şi Călin.

1877 În octombrie, în urma unui conflict cu directorul tipografiei, părăseşte forţat Curierul de Iaşi. Curând i se găseşte un post de redactor la ziarul bucureştean Timpul, al Partidului Conservator (unde îi are colegi pe Caragiale şi pe Slavici, la care poetul va locui o vreme, după ce schimbase mai multe gazde). Se mută la Bucureşti, desfăşurând în anii ce urmează o bogată şi intensă activitate publicistică.

1879 Apar în Convorbiri literare poeziile De câte ori, iubito, Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă, Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Foaia veştedă, Despărţire.

1880 Este numit redactor-şef la Timpul.

Apare poezia O, mamă în Convorbiri literare.

1881 În Convorbiri literare apar Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III şi Scrisoarea IV.

1882 În ianuarie, ca urmare a unor mutaţii produse în politica Partidului Conservator (unii dintre membrii săi importanţi manifestau poziţii de apropiere faţă de Partidul Liberal), la Timpul este numit redactor-şef Grigore G. Păucescu, iar Eminescu se vede marginalizat în cadrul redacţiei.

În aprilie citeşte la „Junimea“ poemul Luceafărul.

1883 În aprilie, Luceafărul apare în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România jună“ din Viena.

În iunie, poetul ia parte, la Iaşi, la dezvelirea unei statui a lui Ştefan cel Mare.

Pe 28 iunie, la Bucureşti, se produce criza în urma căreia Eminescu e declarat alienat mintal, fiind internat, prin grija şi ajutorul lui Maiorescu, la Sanatoriul „Caritas“ al doctorului Alexandru Şuţu.

Pe 1 noiembrie, poetul, însoţit de vechiul prieten Alexandru Chibici Revneanu, este trimis la Viena, la Institutul de la Ober-Döbling al doctorului Oberstein.

La sfârşitul anului, apare, la Editura Socec, sub îngrijirea şi cu prefaţa lui Titu Maiorescu, volumul Poesii – primul şi singurul publicat în timpul vieţii lui Eminescu. „Colecţia de faţă cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate în «Convorbiri literare» de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare – precizează prefaţatorul. Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară. El a fost întotdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari. Poesiile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă, cel puţin la cele vechi [...].“

Sunt publicate poeziile Doină (în Convorbiri literare) şi S-a dus amorul, Când amintirile, de-acum, Ce e amorul?, Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă... (în Familia). Toate poeziile sunt anterioare declanşării crizei, ca toate versurile ce vor mai apărea sub semnătura poetului până la sfârşitul vieţii. Cu disponibilităţi intelectuale, cerebrale vizibil diminuate, în pofida periodicelor reveniri la starea de luciditate, Eminescu nu va mai scrie decât câteva pagini de publicistică.

1884 În ianuarie, moare Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.

Boala lui Eminescu dă semne de ameliorare.

În februarie, însoţit tot de prietenul Chibici Revneanu, pleacă într-o călătorie prin Italia.

La sfârşitul anului, este numit bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi.

Apar poeziile Diana (în Convorbiri literare) şi Din noaptea (în Familia).

1885 În Convorbiri literare apare Sara pe deal.

1886 Către sfârşitul anului, boala recidivează. Poetul este internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ.

În Convorbiri literare apare La steaua.

1887 După câteva luni de şedere la Mănăstirea Neamţ, se mută la Botoşani, încredinţându-se îngrijirii surorii sale Harieta.

1888 În aprilie se reîntoarce la Bucureşti, împreună cu Veronica Micle. Îşi reia activitatea publicistică, semnând articole în România liberă şi în proaspăt înfiinţatul ziar Fântâna Blanduziei.

Iacob Negruzzi cere, în Camera Deputaţilor, acordarea unei pensii viagere poetului: „Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei să depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional, Mihai Eminescu. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. [...] cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al maiorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor“. (Discurs citat din Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu. Secolul XIX, vol. I (1866-1899), ediţie critică de I. Oprişan şi Teodor Vârgolici, Editura Saeculum I.O, Bucureşti, 2002, p. 203)

1889 În februarie, poetul e internat din nou – la ospiciul Mărcuţa şi apoi la Caritas, din Bucureşti.

În dimineaţa zilei de 15 iunie, Mihai Eminescu se stinge din viaţă.

„În după-amiaza zilei de sâmbătă, 17 iunie, la orele 6, cortegiul, însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni, în fruntea cărora se aflau primul-ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Kogălniceanu, Th. Rosetti, Aug. Laurian şi alţii, porni spre cimitirul Bellu, trecând pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi Câmpia Filaretului. O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, în dreptul Universităţii şi la mormânt, se ţinură cuvântări îndurerate şi banale, după care, pe înserate, coşciugul fu coborât în groapă, între un tei şi un brad.“ (G. Călinescu, Viaţa..., p. 219)

*

Cea mai mare parte a poeziilor lui Eminescu au rămas în manuscrisele lui, aflate în păstrarea lui Maiorescu; donate de acesta Academiei, în 1902, cele aproximativ 14 000 de file, cuprinzând note dintre cele mai eterogene, conspecte, dar şi lungi poeme, proiecte de teatru ş.a., vor fi desluşite şi publicate, la câteva decenii după moartea poetului, schimbându-i şi adâncindu-i imaginea lăsată de „antume“.

*

Pentru redactarea acestei cronologii au fost utilizate mai multe surse, între care: G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, introducere de Eugen Simion, ediţie îngrijită de Ileana Mihăilă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002; George Munteanu, Hyperion, I. Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu. Viaţă, operă, cultură, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989; D. Vatamaniuc, Cronologie, în Mihai Eminescu, Opere, vol. I: Poezii, ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, prefaţă de Eugen Simion, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999; Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Bucureşti, 2008.