PARTEA ÎNTÂI

MANCHESTER. PROPRIETATEA BANFIELD,

HALIFAX ROAD. LUNI, 12 IUNIE, 8:40 A.M.

Trecuseră două luni din ziua în care Marten îşi luase rămas-bun de la Hap şi plecase de la Auschwitz. Fusese îngrijorat pentru slujba sa la Fitzsimmons & Justice, dar n-ar fi trebuit să fie. Pe când s-a întors la Manchester, în seara aceleiaşi zile, căsuţa sa vocală număra deja vreo şase apeluri recente. Patru erau de la şeful său, Ian Graff, care-i cerea să-l sune înapoi imediat ce se întorcea. Celelalte două erau de la Robert Fitzsimmons şi de la Horace Justice. Pe Fitzsimmons îl ştia prea bine de la locul de muncă. Pe Horace Justice, fondatorul companiei, un bătrân de optzeci de ani, retras din activitate în sudul Franţei, nu-l întâlnise niciodată. Totuşi primise mesaje de la toţi aceşti oameni care-i trimiteau urări de bine şi sperau să fie la muncă încă din prima oră a zilei următoare.

Motivul principal?

Se pare că preşedintele Harris îi sunase chiar el pe fiecare în parte din Air Force One, spunându-le cât de recunoscător îi era lui Marten pentru ajutorul său din ultimele zile, asigurându-se că absenţa sa neanunţată din ultimele zile nu avea să-i facă probleme. Şi nu i-a făcut. A fost imediat pus la treabă. Lucra neîntrerupt la proiectul proprietăţii familiei Banfield, care, cu disputele şi răzgândirile domnului şi doamnei, părea să fie o treabă mult mai periculoasă decât toate cele prin care trecuse alături de preşedintele Harris. Cu toate astea, s-a întors cu poftă de muncă la treabă şi trudi din greu. Acum, în cele din urmă, lucrurile începeau să semene a ceva. Fusese făcută parcelarea, se instalase sistemul de irigaţie. Se începuse răsădirea plantelor. Familia Banfield se liniştise. Mai ales pentru că doamna Banfield era bucuroasă de sarcina ei: urma să nască gemeni şi, ca atare, îşi canaliza timpul, opiniile şi energia în pregătirea casei pentru sosirea lor. Din fericire, domnul Banfield, când nu-şi ocupa timpul cu cariera sa de vedetă de fotbal, se ocupa de doamna Banfield. Iar toate astea îi lăsau lui Marten timp să supravegheze ce mai rămăsese de făcut pentru definitivarea proiectului de peisagistică. Cu asta se ocupase în timp ce mapamondul întreg părea că se întorsese cu fundul în sus, ca urmare a discursului preşedintelui.

Harris avusese dreptate când spusese că lucrurile „ar putea şi probabil chiar vor fi urâte”. Aşa au fost chiar de la început. Şi încă mai erau.

În Statele Unite, mai ales în Washington, se stârnise un adevărat taifun mediatic, un haos ce nu se mai termina. Dezbaterile politice spectaculoase ocupau timpul televiziunilor şi al radiourilor, paginile revistelor şi ziarelor. Pe internet, blogurile nu mai conteneau să susţină că preşedintele mersese mult prea departe şi că era dus cu pluta, că ar trebui internat sau ar fi trebuit adus în faţa instanţei, sau şi una, şi alta. Susţinătorii teoriilor conspiraţioniste se înmulţiseră şi-şi trâmbiţau peste tot eternul slogan: „V-am spus io”. Şi cei de dreapta, şi cei de stânga sau de centru, toţi voiau să ştie ce era misteriosul convent; cine făcea parte din el; la ce religie se referise preşedintele; cine fusese ars de viu în ceremoniile ritualice; cum de fuseseră amestecaţi foarte respectabilii membri ai Institutului pentru O Lume Nouă în dezvăluirile acuzatoare ale preşedintelui; unde erau dovezile pentru toate astea.

În Orientul Mijlociu şi în toate enclavele musulmane din Europa şi până la Pacific, lucrurile nu erau deloc diferite. Mulţimile şi guvernele voiau detalii despre acel „genocid”. În ce ţări şi când trebuia să aibă loc? Câţi morţi ar fi provocat? Cine ar fi urmat să le ocupe teritoriile? Ce altceva s-ar mai fi putut întâmpla? Care era motivaţia, care era scopul? Ce sperau să câştige membrii acestei organizaţii? Era ameninţarea aceasta realmente anihilată? Şi, în cele din urmă, era oare acest discurs doar o altă acţiune arogantă a unui preşedinte american, destinată să provoace o frică nemaipomenită în lumea islamică, preîntâmpinând astfel atacurile teroriste împotriva Statelor Unite, Europei şi a statelor din Pacific prin acest spectru de coşmar al decimării complete?

Neprimind răspunsuri, Islamul a reacţionat rapid. Demonstraţii uriaşe, violenţe antiamericane şi antieuropene au avut loc în întregul Orient Mijlociu. Lupte de stradă, incendieri de automobile au avut loc în toată Franţa, provocate de tineri musulmani, majoritatea săraci, aţâţaţi, înfuriaţi de clerici radicali ce urmăreau, cum le numiseră autorităţile, „scopuri dubioase”. Demonstraţii mai puţin violente au avut loc în Anglia, Olanda, Germania, Italia şi Spania. La reuniunile ONU, s-au solicitat mai multe explicaţii şi date precise. Nici unele, nici altele nu aveau să se clarifice prea curând, căci, deocamdată, nu se găsiseră probe care să ateste planul general al lui Foxx.

Nici interogarea vicepreşedintelui Hamilton Rogers, a secretarului apărării, a secretarului de stat, a preşedintelui şefilor reuniţi de cancelarii şi şefului cancelariei prezidenţiale – care-şi clamau nevinovăţia de când fuseseră transferaţi înapoi la Washington şi fuseseră puşi sub acuzare de un magistrat federal, fiind reţinuţi în arest de către şerif la baza aeriană Andrews – nu scosese la iveală noi informaţii.

Nici interogarea membrilor Institutului pentru O lume Nouă care fuseseră prezenţi la adunarea de la complexul Aragon – acum arestaţi şi ţinuţi la răcoare în diferite locaţii din întreaga lume, acuzaţi de afiliere la organizaţii teroriste şi de conspiraţie în vederea comiterii de crime împotriva umanităţii – nu dezvăluise lucruri care să nu se fi ştiut deja.

Oficial, nimic nu ieşise din munca echipei ECSAP a Serviciului Secret căreia îi fusese dată sarcina să analizeze hardurile pe care Hap şi preşedintele le luaseră din computerele de la biserica complexului Aragon. Era de la sine înţeles că această anchetă se făcea în ritm de melc şi că era condusă cu foarte multă atenţie, nu doar pentru recuperarea informaţiei stocate, ci şi pentru că orice era pe harduri putea foarte bine să constituie o probă crucială care ar fi putut fi folosită în tribunal.

Şi totuşi, cu discreţie, agenţiile de securitate internaţionale lucrau în strânsă cooperare ca să pună cap la cap informaţiile ce-ar fi condus către conspiraţie. Se aveau în vedere mai ales partidele politice din Franţa şi Germania, unde, aşa cum îi spusese Jake Lowe preşedintelui la reşedinţa lui Evan Byrd din Madrid, „înainte, oamenii noştri nu-şi ocupaseră încă poziţiile. Acum da. Am primit asigurări în privinţa asta de la oameni de încredere. Prieteni care sunt în măsură să ştie.”

„Ce prieteni?” izbucnise preşedintele, mâniat. „Despre cine vorbeşti?”

Exact acei „prieteni” erau oamenii căutaţi în întreaga lume. În Germania, era vizat în mod direct un partid mic numit Demokratische Bündnis, Alianţa democratică, partidul din care făcea parte tipul cărunt, umbra lui Marten la Barcelona, inginerul de construcţii civile, pe nume Klaus Melzer. Toţi membrii acestui partid erau puşi sub strictă supraveghere, ceea ce includea monitorizarea telefoanelor şi poştei electronice, a conturilor bancare, dar şi a deplasărilor. Această anchetă a dus rapid la descoperirea unei organizaţii similare în Franţa – Nouveau Français Libre, Noul Francez Liber – ce-şi avea sediul în Lyon, dar avea filiale peste tot, de la Marea Mânecii la Mediterana, de la Calais la Marsilia.

Explozia uriaşă de la biserică şi incendiul ce-a urmat în kilometrii de vechi tuneluri ce treceau pe sub complexul Aragon şi se întindeau până departe, la o biserică străveche de pe versantul îndepărtat al muntelui, numită Iglesia dentro la Montaña, şi mai departe, până aproape de mănăstirea Montserrat, încă mai ardea.

Autorităţile şi experţii în minerit căzuseră de acord că aveau să mai treacă săptămâni bune, dacă nu luni până când focul avea să se stingă de la sine, iar zonele devastate aveau să se răcească suficient pentru a fi explorate de echipele de anchetatori. Sursa exploziilor, ca şi cea dinainte cu nicio zi de la mănăstirea Montserrat, fusese identificată ca fiind acumularea de-a lungul timpului a gazului metan în tunelurile demult sigilate. Declaraţia aceasta a stârnit multă uimire şi ridică întrebarea referitoare la modul în care cineva ar fi putut să pună la cale intenţionat o distrugere de asemenea proporţii.

Dar, cu toate astea, existau dovezi. Preşedintele şi Nicholas Marten depuseseră în secret mărturie despre ceea ce văzuseră în tuneluri şi în laboratoare şi în biserică şi pe unde mai fuseseră. La fel au făcut Demi Picard, Hap Daniels, Miguel Balius şi tinerii spanioli José, Amado şi Hector. Alţii au mărturisit şi confirmat moartea prin sinucidere a consilierului pentru problemele de securitate naţională, dr. James Marshall, anunţată oficial drept un tragic accident – anume agentul special al Serviciului Secret, Bill Strait, pilotul Chinookului, maiorul de marină George Herman „Woody” Woods, echipa medicală şi cea de zbor de la bordul aparatului. Moartea consilierului politic Jake Lowe a fost prezentată ca o posibilă crimă, mai ales după mărturia secretă a căpitanului Corpului Naţional al Poliţiei spaniole, Belinda Diaz, şi după o altă audiere a agentului Strait asupra modului în care dr. Marshall anunţase accidentul.

În acest timp, avocaţii constituţionali ai vicepreşedintelui, ai secretarului apărării şi ai celorlalţi, în ciuda faptului că toţi aceştia afişau atitudini indignate şi pretindeau că sunt nevinovaţi, căutau deja să schimbe încadrarea acuzaţiilor de la cea de înaltă trădare la „ameninţări la adresa preşedintelui”.

Toate astea îi dădeau preşedintelui speranţa că dezvăluirea adevărului în cuvântarea de la Auschwitz nu era totuşi suicidul politic de care se temuse, ci pur şi simplu ceea ce trebuia să facă un om care credea că trebuie să le spui cetăţenilor cum stau lucrurile realmente pentru că avea convingerea că în acel moment delicat al istoriei nu exista altă cale.

Atent să-şi ţină numele şi imaginea departe de notorietatea publică, Marten se ţinea la curent cu ştirile, concentrat fiind şi la proiectul Banfield.

Apoi, într-o vineri dimineaţa, pe 21 mai, Robert Fitzsimmons l-a convocat la biroul său şi i-a cerut să plece la Londra să se întâlnească cu un client special, un chirurg londonez pe nume dr. Norbert Holmgren, care locuia foarte aproape de Hyde Park şi care deţinea o întinsă proprietate în zona rurală a Manchesterului, unde voia să facă serioase remanieri de arhitectură peisagistică.

Dr. Holmgren nu era acasă când a sosit Marten, dar a fost poftit să-l aştepte într-o anticameră. Când intră, găsi acolo doi oameni care aşteptau deja: Hap Daniels şi preşedintele Harris, care se afla la Londra incognito pentru discuţii private cu premierul britanic Jack Randolph. Spontan, Marten rânji larg, după care i-a îmbrăţişat ca un urs, cu mare bucurie, pe cei doi. Apoi, imediat, un semnal de alarmă răsună în mintea lui şi se dădu un pas îndărăt:

— Acuma ce mai e? întrebă el.

Mai era ceva, o informaţie strict secretă mai precis, pe care preşedintele voia să i-o împărtăşească personal.

— Aradia Minor, zise preşedintele şi-i detalie depoziţia lui Demi în faţa FBI la Paris, cum o căutase pe mama ei, mai bine de zece ani şi ce aflase despre străvechiul şi tainicul convent al vrăjitoarelor italiene, numit Aradia, care folosea ca semn de recunoaştere crucea cu cercuri în capete, semnul stelei Aldebaran, şi ce-i povestise Giacomo Gela despre ordinul şi mai secret dinăuntrul conventului, cel numit Aradia Minor.

Un ordin care în înscrisuri nu apărea menţionat decât prin literele „a” cu caracter ebraic şi „m” grecesc: ᶍµ.

Tocmai Aradia Minor, acest cult religios ascuns al unor credincioşi inocenţi, fusese manipulat de secole întregi pentru a furniza Conventului „vrăjitoarele” de sacrificiu. Apoi, Demi le-a spus despre captivitatea ei şi despre acele filme pe care le rulaseră cei din convent, torturând-o, silind-o să revadă iar şi iar moartea mamei ei. În cele din urmă, le-a descris agenţilor FBI ce văzuse în subteran când fusese transportată, prin acel tunel cu monoşină, până la biserică: încăperile goale ce păreau laboratoare pentru experimente medicale, camerele ce păreau dormitoare de cazarmă, şi unele, şi altele abandonate, iar în subsolul bisericii, la capătul şinei, acel cuptor imens de crematoriu.

— Aşa se descotorosea Foxx de cadavre, zise Marten simţind că i se face părul măciucă.

— Da, zise preşedintele. Ia uită-te la asta, adăugă Harris şi-i făcu un semn cu capul lui Hap, care deschise laptopul. Serviciul Secret încă mai are de muncă cu hardurile alea, dar deja o parte din informaţie a fost recuperată. Ia vezi.

Marten se uită pe ecran şi văzu o suită de fotografii făcute la Montserrat într-una din acele clădiri înalte care aveau vedere spre piaţa mare din faţa bisericii. Păreau făcute chiar de către Foxx, cu o cameră de supraveghere, arătând un mic birou, dotat cu un telescop şi cu un aparat de înregistrări video. Apoi au urmat fotografii făcute parcă prin lentila unui telescop: un număr de prim-planuri ale turiştilor din piaţă.

— Aşa îşi selecta „pacienţii”, spuse preşedintele, un stoc inepuizabil. Era interesat de „populaţia medie”. Note scrise de mână şi fotografiate sugerează că-i indica pe cei selectaţi călugărilor, care se ocupau apoi de restul chestiunii. Nu imediat, ci urmărind victimele înapoi în locurile de unde veniseră, apoi răpindu-i.

— Nenorocitul se gândise la toate, zise Marten mânios, privindu-i pe ceilalţi doi. Nu s-a găsit nimic despre planul pentru Orientul Mijlociu sau însemnările experimentelor lui?

— Nu, cel puţin nu încă.

— Dar Beck şi Luciana? Se mai ştie ceva de ei?

— Nicio urmă. Fie au fugit, fie au fost surprinşi de explozia bisericii. Încă sunt pe lista celor ce trebuie capturaţi.

— Deci asta-i tot? Până când o să recuperaţi mai mult din ce e pe harduri sau până când anchetele în desfăşurare o să aducă noi informaţii.

— Cam aşa ceva, zise încetişor Hap şi se uită la preşedinte.

— Mai e o însemnare într-un jurnal separat ţinut de prietenul şi consilierul meu Jake Lowe, spuse preşedintele, apoi ezită, neştiind dacă să continue sau nu.

Marten observă că preşedintele era copleşit de emoţie.

— Ce mai e?

— Ştii că soţia mea a fost evreică.

— Da.

— Şi ştii că a murit din cauza unei tumori cerebrale în săptămânile dinaintea alegerilor prezidenţiale.

— Da.

— Ei au vrut să obţin voturile evreilor. Dar nu voiau un evreu la Casa Albă. Sperau că dacă moare ea aş fi câştigat un avans mare în sondaje. Şi nu doar simpatia evreilor, ci a întregului electorat.

Marten simţi din nou că i se zbârleşte părul pe ceafă.

— Foxx a ucis-o. Ia făcut ceva ce a imitat perfect o tumoare cerebrală.

— Da, clătină preşedintele din cap, tremurând şi clipind des ca să-şi reţină lacrimile. Aşa că se pare, se căzni el să continue, că amândoi am pierdut pe cineva peste măsură de drag.

Marten se apropie de preşedinte şi-l îmbrăţişă şi pentru un lung moment cei doi au rămas aşa, unul în braţele celuilalt. Şi fiecare ştia în inima sa cu exactitate ce simţea celălalt.

— Domnule preşedinte, trebuie să plecăm.

— Ştiu, zise Harris. Ştiu.

Cei doi bărbaţi se mai priviră o vreme unul pe celălalt, apoi preşedintele zâmbi.

— Când se vor linişti toate astea, să vii la ferma mea din California să mâncăm o friptură şi să bem berea aia. Tu şi toţi ceilalţi. Hap, Demi, Miguel şi băieţii.

Marten rânji.

— V-a zis Hap.

A fost rândul lui Hap să rânjească.

— Am început să-i spun, dar a zis-o el primul.

Marten întinse mâna.

— Succes, domnule preşedinte.

Preşedintele îi scutură mâna, apoi îl mai îmbrăţişa o dată şi se dădu înapoi.

— Succes şi ţie, vere. Şi să te ţie Dumnezeu.

Apoi se întoarse şi plecă. Hap îi strânse şi el mâna lui Marten şi-i făcu un semn cu capul cum fac numai bărbaţii care au luptat împreună şi tot împreună au şi supravieţuit. Zâmbind, îi trase cu ochiul şi-l urmă pe preşedinte.

PARTEA A DOUA

MANCHESTER. TOT LUNI. 12 IUNIE 11:48 P.M.

Marten zăcea în întuneric în apartamentul său de la mansardă ce dădea spre râul Irwell. Luminile maşinilor ce treceau când şi când pe strada de dedesubt jucau pe tavan, acompaniind vocile trecătorilor răzleţi de pe trotuar. Însă în general era linişte, la capătul unei lungi zile de vară.

În mod voit îşi alungă din minte proiectul Banfield şi amintirile legate de convent. Voia să doarmă, nu să-şi stârnească alte şi alte gânduri, de care ştia că-l vor agita şi-l vor ţine treaz.

O vreme se gândi la momentul când sosise pentru prima oară în Europa de la Los Angeles, cu numele schimbat din John Barron în Nicholas Marten, încercând din răsputeri să găsească un loc unde să poată să se piardă în mulţime şi să se ascundă de cei din Departamentul de Poliţie care-l mai puteau urmări încă, străduindu-se în acelaşi timp să o ajute pe sora sa Rebecca să-şi revină după trauma psihică pe care o suferise. Recuperarea, mutarea ei în Elveţia şi povestea ei de după aceea, aşa cum i-o sugerase pe scurt preşedintelui, fuseseră într-adevăr remarcabile, de nu cumva chiar extraordinare. Şi o bună parte din toate astea fuseseră posibile datorită celei mai speciale persoane pe care o cunoscuse vreodată: atrăgătoarea, concupiscenta, nobila „Lady Clem”, Clemetine Simpson, singurul copil al lordului de Prestbury, cu care se gândise foarte serios să se căsătorească, dar care, pe neaşteptate, apăruse într-o zi să-i spună că numai ce se logodise cu nou numitul ambasador al Regatului Unit în Japonia şi, ca atare, din acel moment, se muta la Tokyo. Aşa şi făcuse. Din câte ştia el, încă mai era măritată şi tot în Japonia pentru că în cei aproape şase ani care trecuseră de atunci nu primise nici măcar o felicitare sau un e-mail de la ea.

Experienţa post-traumatică a Rebeccăi şi înţelegerea pentru ceea ce însemna procesul de recuperare o făcu pe aceasta să se ofere voluntar să petreacă timp cu Demi, care, aşa cum i-a spus Marten, trecuse printr-o traumă psihică grozavă, din care, cum considerau specialiştii din Paris, îi vor trebui poate chiar câţiva ani să-şi revină. Cu permisiunea de a absenta primită de la agenţia France Press, Demi plecă în Elveţia să trăiască împreună cu Rebecca, unde o ajuta în munca acesteia ca guvernantă a trei copii ce creşteau repede. Încet, foarte încet, Demi începea să se desprindă de amintirile legate de mama ei, de Merriman Foxx, de Luciana, de reverendul Beck, de Cristina şi de rugul pe care fusese cât p-aici să fie arsă.

MARŢI, 13 IUNIE. 1:20 A.M.

Marten era tot treaz. Şi ştia de ce. Un chip foarte viu parcă-i fusese marcat cu fierul roşu în minte, acela al unui bărbat gol de vârstă mijlocie, rezemat de vechea fundaţie de piatră a unei barăci de la Auschwitz, cu un pistol automat calibru .45 într-o mână, cu trupul ciuruit de gloanţe. Victor Young, bărbatul pe care-l văzuse preţ de-o clipă, trecând pe lângă el într-o maşină în Washington atunci când Marten aştepta ca doctoriţa Stephenson să se întoarcă acasă, tocmai în noaptea în care ea se sinucisese pe trotuar în faţa lui. Acelaşi bărbat pe care, îşi amintise atunci, îl văzuse şi cu două seri mai devreme, atunci când, emoţionat şi înlăcrimat, umblase pe străzile din apropierea Casei Albe în orele de după moartea lui Caroline. Young, sau care o fi fost numele său adevărat, conducea maşina care a trecut încet pe lângă el, pe un bulevard pustiu şi întunecat. Marten l-a văzut bine de două ori. Ceea ce-l făcu să se întrebe dacă nu cumva încă de atunci, Foxx sau Beck, îngrijoraţi de legătura lui cu Caroline, trimiseseră pe cineva să fie cu ochii pe el.

Şi asta nu era tot.

Serviciul Secret reuşise se refacă traseul parcurs de Victor de la Washington la Berlin, apoi la Madrid, Paris şi de acolo la Chantilly, unde luase o cameră la hotel în noaptea dinaintea asasinării celor doi jochei. După aceea se întorsese la Paris şi luase un tren spre Varşovia, unde iniţial trebuia să aibă loc reuniunea NATO. Apoi, după ce Auschwitz devenise noua locaţie a reuniunii, luase trenul într-acolo, ajungând la poarta de acces în perimetrul din lagăr cu o oră înaintea alocuţiunii programate a preşedintelui, cu acreditările Associated Press necesare, numele său fiind deja pe lista aprobată de Serviciul Secret, şi cu o puşcă M-14 ascunsă în cutia unui trepied, adusă într-un camion de transmisii TV prin satelit.

Dar ceea ce nu era deloc clar şi se cerceta în continuare era modul în care aflase, în timp util, de schimbarea locaţiei reuniunii de la Varşovia la Auschwitz, astfel încât să reuşească să ajungă acolo la momentul potrivit, cum obţinuse acreditările de presă şi se făcuse pus pe lista aprobată, cum şi de către cine fusese strecurată arma în perimetrul reuniunii. Ce era evident era că de la Berlin încolo fusese pe urmele preşedintelui la aproape fiecare escală a turneului său european. Ajunsese chiar să testeze dispozitivul de securitate al Serviciului Secret de la hotelul Ritz din Madrid.

Asta-l ţinea pe Marten treaz. Asta-l rodea de ceva vreme, însă abia acum începuseră lucrurile să se pună cap la cap. Dacă Victor lucra singur sau pentru convent sau pentru cu totul altcineva, asta nu avea mare importanţă. Prezenţa mitralierei M-14 făcea limpede intenţia lui de a-l ucide pe preşedinte, oriunde-ar fi vorbit, la Varşovia sau la Auschwitz. Probabil că plănuia să-i ucidă şi pe cancelarul Germaniei şi pe preşedintele Franţei, şi tocmai aici era problema. Retrospectiv, acest lucru era cât se poate de evident. Prea voit. Parcă prea se potriveau urmele lăsate.

Oricât de bun lunetist ar fi fost Victor, nu era un profesionist. Ori, dacă Conventul, cu toate resursele şi relaţiile lui – de la secretarul apărării până la consilierul pe probleme de securitate naţională – intenţionase să-i ucidă, pe unul dintre ei sau pe toţi trei, şi se părea că asta fusese intenţia, cel puţin până la deznodământul de la Aragon, s-ar fi folosit de un profesionist sau de o echipă de profesionişti. Marten ştia: Victor era omul lor de sacrificiu. Un Lee Harvey Oswald{8} al cuiva. Dacă ar fi reuşit să tragă şi să-i ucidă, foarte bine; dacă nu, la fel. Lăsase destule urme şi se expusese suficient ca să existe posibilitatea de a fi el însuşi ucis dacă ceva nu mergea bine. Şi aşa se şi întâmplase, nu doar datorită fiascoului de la complexul Aragon, ci şi pentru că Marten îşi amintise de asasinatele din Washington şi de la padocul din Chantilly şi dăduse alarma.

Şi tocmai acest aspect îl neliniştea pe Marten şi nu-l lăsa să doarmă. Toată treaba părea că se îndreaptă spre un final fericit: acţiunile Conventului fuseseră oprite, fiecare membru al acestuia era sub anchetă, iar dacă vor mai fi recuperate informaţii de pe hard diskuri, atunci aveau să fie găsite şi înregistrările anuale ale ceremoniilor şi identităţile celor ce asistau la ele. Iar asta putea să ducă la dezvăluiri explozive, care ar fi putut să acopere ani, chiar decenii, de nu chiar secole, de activitate, în funcţie de ce anume se găsea pe harduri.

Când Marten se întorcea spre casă trecuse prin Londra, unde se oprise câteva ore între cele două zboruri şi se plimbase prin oraş. Auzi acolo Big Benul bătând ora fixă, aşa cum o băteau clopotele din oraşele din toată lumea, intonând notele cunoscute pe dinafară de jumătate din populaţia lumii. Acelaşi dangăt de clopote ce se auzise – şi care păruse atât de nelalocul lui – la biserica Aragon atunci când au intrat membrii Institutului pentru O Lume Nouă. Asta-l făcu pe Marten să se întrebe dacă nu cumva acela era un semnal al Conventului pentru toţi membrii săi neştiuţi de pretutindeni, un mesaj prin care spuneau că indiferent ce s-ar întâmpla, Conventul supravieţuia netulburat. Şi că tot aşa supravieţuise şi până atunci şi va continua să o facă în veacurile ce vor urma. Dacă într-adevăr aşa era, atunci Conventul nu fusese deloc anihilat, ci, asemenea planului de distrugere a complexului Aragon, alesese pur şi simplu să se dea la fund pentru o vreme, poate chiar pentru câteva decenii. Dacă era adevărat, atunci însemna că mai erau oameni în convent de care nu ştia nimeni sau de care nu-şi imagina nimeni c-ar putea fi membri.

De aceea îşi amintea acum ce se întâmplase la Auschwitz după ce-l alertase pe Hap de posibilitatea ca la faţa locului să fie un lunetist. Nu mai contau acreditările de presă sau lista aprobată de Serviciul Secret sau arma ascunsă. Victor fusese arătat cu degetul de altcineva. Bill Strait fusese cel care mărise fotografia de presă a lui Victor pe ecranul computerului său şi-l identificase ca fiind omul ce testase dispozitivul de securitate a preşedintelui în Madrid. Câteva secunde mai târziu ieşiseră în urmărirea lui, alergând alături de ceilalţi agenţi ce-i urmau pe câini şi pe dresorii acestora. Bill Strait fusese cel care o cotise brusc, ocolind iazul în faţa lui Marten, îndepărtându-se de toţi ceilalţi, alergând aproape direct spre locul unde se ascunsese Victor, de parcă ar fi ştiut exact unde era.

Iar când Marten pornise în urmărirea lui şi-i strigase să se oprească, să nu intre în baraca până nu ajungea şi el, Strait nu-l luase în seamă şi intrase de unul singur. Exact atunci ajunsese în cele din urmă la baracă şi auzise un foarte scurt schimb de replici înăuntru – doar două cuvinte s-au rostit între cei doi bărbaţi dinăuntru.

— Victor, spusese Strait foarte limpede.

— Richard? rostise întrebător Victor, de parcă ar fi fost surprins să vadă pe cineva a cărui voce o ştia foarte bine, dar pe care nu-l văzuse niciodată.

Imediat după aceea se auzise păcănitul sec, rapid al pistolului-mitralieră al lui Strait.

Cu ochii larg deschişi, Marten se răsuci iar în pat. Bill Strait. Adjunctul şi omul de încredere al lui Hap. De fapt, pentru o vreme, în Barcelona, Hap nu se încrezuse deloc în el, atunci când, asemenea preşedintelui, nu-şi putuse pune încrederea în nimeni. Şi dacă Bill Strait era omul Conventului dinăuntrul Serviciului Secret, infiltrat în echipa de protecţie a preşedintelui? O acoperire perfectă care-i asigura accesul la tot felul de informaţii despre ceea ce se întâmpla la nivelurile superioare ale puterii executive.

Marten se întrebă dacă mai ştia cineva sau dacă mai era cineva care să aibă aceleaşi bănuieli ca el. Probabil că nu, pentru că el era singurul care fusese de faţă când se sfârşise totul. Numai el văzuse traseul direct pe care-l urmase Strait. Numai el îl auzise rostind numele lui Victor şi spunându-i-se, interogator, „Richard”.

Dacă Marten avea dreptate, însemna că numai el ştia, numai el bănuia. Ceea ce era totuna cu a spune că, cu timpul, probabil mai devreme decât mai târziu, Bill Strait avea să-şi dea şi el seama.

2:22 A.M.

Marten se întinse iar şi închise ochii. Ani de-a rândul, lucrase, cu intermitenţe, în strânsă legătură cu cei din Serviciul Secret, pe vremea când fusese detectiv al Departamentului de Poliţie din Los Angeles. Ştia că motoul acestora, „Demni de încredere”, nu era luat uşor de către membrii săi şi că toţi agenţii fuseseră minuţios verificaţi şi chiar mai ceva decât atât. Mai mult, organizaţia aceea era prea respectată, prea profesionistă şi prea semăna a frăţie ca cineva să se poată infiltra chiar aşa în interiorul ei.

Aşa că, era posibil, şi chiar probabil, să greşească în privinţa lui Bill Strait. Poate, şi chiar probabil, gândea pur şi simplu prea mult. Poate că…

Brusc auzi un ciocănit energic în uşă.