166
BAZA AERIANĂ SPANGDAHLEM, GERMANIA. 3:15 A.M.
Pe jumătate adormit, Marten se răsuci pe cealaltă parte, mişcându-se grijuliu ca să evite apăsarea pe bandajele ce-i acopereau arsurile de pe braţul stâng şi de pe gât. Primise o cameră doar pentru el în sectorul ofiţerilor, pe acelaşi coridor unde, într-o cameră învecinată cu cea a preşedintelui, dormeau Hap şi Bill Strait.
Veniseră la baza aeriană de la Spangdahlem neanunţaţi. În mod normal ar fi trebuit să aterizeze la baza Ramstein, cu toate onorurile cuvenite unui preşedinte, dar de data aceasta, în acele circumstanţe, nu era cazul. Comandantul bazei şi câţiva dintre generalii săi ştiau ce se întâmplă, dar în rest, nimeni altcineva. Medicii care-i însoţiseră în Chinook îl consultaseră pe preşedinte, apoi l-au trimis să se odihnească, astfel că a rămas doar o persoană deosebit de importantă, într-o vizită incognito, beneficiind de o protecţie severă.
José, Demi, Marten şi Hap fuseseră duşi la spitalul bazei. Din câte ştia Marten, José şi Demi încă mai erau acolo şi aveau să mai rămână încă cel puţin vreo câteva zile. Familia lui José fusese înştiinţată, iar Miguel şi tatăl băiatului veneau deja din Barcelona, urmând să ajungă curând la baza din Spangdahlem.
Miguel, îşi zise Marten zâmbind, întins în pat, în întuneric, în ce se băgase un simplu şofer de limuzină. Şi ce mare om se dovedise. Şi ce prieten drag îi devenise într-un timp atât de scurt. Şi băieţii la fel, toţi – Amado, Hector şi mai ales José, tânărul care se speriase de moarte la gândul că trebuia să coboare mai departe în hornul ce dădea în galeria cu monoşină, convins că avea să ajungă de-a dreptul în iad. Nu ştia nimic despre iadul în care avea să se ofere să intre voluntar, puţin timp după aceea. Şi prin ce iad fuseseră siliţi să treacă Amado, Hector şi Miguel, interogaţi de poliţia spaniolă şi de agenţii Serviciului Secret, numai ca să mai câştige niţel timp pentru ca preşedintele să poată scăpa.
Pe parcursul zborului pe deasupra unei bune părţi din Europa – Chinookul zburase peste Pirinei, apoi se îndreptase spre nord, traversând Franţa şi survolând Luxemburgul, înainte să intre în spaţiul aerian al Germaniei, în apropiere de Trier, pentru ca la scurt timp după aceea să aterizeze la baza din Spangdahlem –, preşedintele îl lăsase mai mult singur pe Marten. Avea treburi foarte urgente de făcut, era de înţeles. Prima şi cea mai importantă a fost să vorbească personal cu cancelarul Germaniei şi cu preşedintele Franţei, apoi ţinură toţi trei o conferinţă telefonică. Cu toţii căzuseră de acord că întâlnirea NATO, pregătită de mult timp, anunţată pentru acea zi, la ora 1 după-amiază, trebuia să aibă loc aşa cum ştia toată lumea, doar că, din motive de siguranţă, trebuia schimbat locul reuniunii. În ciuda zarvei pe care o stârnise în toate ministerele de externe, toate cele douăzeci şi şase de ţări membre au fost în unanimitate de acord ca adunarea să nu se mai ţină la Varşovia, ci într-un loc special ales de preşedintele Harris, un loc care, în acele circumstanţe, era cât se poate de potrivit: fostul lagăr nazist de la Auschwitz, din sudul Poloniei. Acolo, Harris avea să ţină o scurtă alocuţiune în care avea să explice, printre altele, raţiunile dispariţiei sale subite din Madrid în săptămâna anterioară şi ale mutării neaşteptate a locaţiei reuniunii NATO de la Varşovia la Auschwitz.
Apoi, preşedintele îl informă pe purtătorul de cuvânt al Casei Albe, aflat deja în avionul ce aducea corespondenţii de presă americani în Polonia, de schimbarea locului reuniunii, adăugând că o răsturnare la nivel guvernamental era iminentă, dar că în presă nu trebuia să transpire nimic despre asta.
Apoi, fiind informat de mai devreme de „moartea accidentală” a lui Jake Lowe şi având încă proaspătă în minte imaginea şocantului suicid al lui James Marshall care se aruncase din elicopter, amintindu-şi şi de capsulele de otravă încastrate în dinţii lui Merriman Foxx, preşedintele îl puse pe Hap să-l sune pe Roley Sandoval, agentul special responsabil cu protecţia vicepreşedintelui, şi să-i ceară, fără să-i dea vreo altă explicaţie, să delege un număr suplimentar de agenţi pe lângă Hamilton Rogers şi pe lângă cei din anturajul său, pentru a preîntâmpina orice încercare a acestora de „a-şi face rău”.
Imediat după aceea, sună la vicepreşedintele Hamilton Rogers şi la ceilalţi implicaţi, purtând cu ei convorbiri cât se poate de concise. Preşedintele îi ceru fiecăruia din ei să trimită demisiile lor prin fax purtătorului de cuvânt al Casei Albe, până într-o oră. După o oră, cei care nu demisionaseră aveau oricum să fie demişi. În plus, le ceru să se prezinte la ambasada americană din Londra nu mai târziu de miezul zilei următoare, unde aveau să fie reţinuţi şi acuzaţi de înaltă trădare împotriva guvernului şi poporului Statelor Unite. În cele din urmă, sună în Washington, la directorul Biroului Federal de Investigaţii ca să-l pună la curent cu cele întâmplate şi-l instrui să o reţină pe congresmana Jane Dee Baker, care încă mai călătoarea în compania vicepreşedintelui prin Europa, dar şi pe expatriatul Evan Byrd, rezident în Madrid, în cea mai deplină linişte, amândoi urmând a fi acuzaţi de aceleaşi infracţiuni ca şi ceilalţi. În plus, îl sfătui pe directorul FBI să ia măsuri împotriva unor posibile sinucideri ale celor doi.
După aceea, străbătu puntea Chinookului dintr-un capăt în altul ca să discute cu medicii despre starea lui José şi a lui Demi, apoi petrecu câteva momente lângă cei doi, după care bău o ceaşcă de cafea cu Hap şi cu Marten, înainte de a se întinde într-o cuşetă, de fapt pe o targă, unde dormi. Dar după ce plecă de lângă cei doi, se mai ocupă puţin de discursul pe care voia să-l ţină la Auschwitz. Ce avea să spună, ce anume avea să dezvăluie din ceea ce aflase, nu hotărâse încă, dar vroia să fie ceva care să se potrivească la fel de bine cu ceea ce se întâmplase şi cu ceea ce aflaseră, ca şi locul onorat pe care-l alesese pentru alocuţiunea sa. Se retrăsese în camera sa ca să lucreze la cuvântare aproape imediat după sosirea la Spangdahlem.
Marten se răsuci iarăşi. De undeva, departe, se auzea uruitul şi mugetul avioanelor de vânătoare decolând: era un fapt obişnuit acolo, i se spusese, şi ajungeai să te obişnuieşti până la urmă cu zgomotul. Spangdahlem era baza Escadrilei de Avioane de Atac 52, care supraveghea toate deplasările aparatelor de zbor americane din toată lumea.
Demi.
Se apropiase de el la ceva mai puţin de o oră de când porniseră la drum spre Germania. Medicii se ocupaseră de arsurile ei şi îi dăduseră un sedativ uşor, apoi o îmbrăcară într-un halat medical şi o sfătuiră să se culce. Însă Demi le ceruse permisiunea de-a o lăsa să stea cu Marten, iar medicii au fost de acord. O bună bucată de vreme se uită pur şi simplu în gol. Se oprise din plâns, însă ochii îi erau umezi de lacrimi. Lacrimi care nu se mai datorau fricii sau groazei, se gândi Marten, ci pur şi simplu uşurării că totul se terminase. Probabil că încă nici nu-i venea să creadă că totul se sfârşise.
De ce a vrut să stea lângă el, Nicholas nu ştia, şi nici ea nu i-a spus. El bănuia că Demi ar fi vrut să-i vorbească, însă nu ştia încă exact ce să spună sau cum să spună ce avea de spus, ori poate că, în acel moment, asta i-ar fi solicitat eforturi fizice prea mari pentru ea. În cele din urmă, Demi se întoarse spre Marten şi-l privi drept în ochi.
— Era vorba de mama mea. Nu de sora mea. A dispărut de pe străzile Parisului când eu aveam opt ani. Tata a murit foarte curând după aceea, spuse Demi cu vocea doar ceva mai sonoră decât o şoaptă. De-atunci am tot încercat să aflu ce i s-a întâmplat. Acum ştiu că am iubit-o foarte mult. Şi mai ştiu că… şi ea… m-a iubit…
Îi ţâşniră lacrimile, care i se prelinseră pe obraji. Marten vru să spună ceva, însă Demi îl opri.
— Tu eşti bine?
— Da.
Ea încercă să zâmbească.
— Îmi pare rău pentru ce-am făcut. Pentru ce v-am făcut ţie şi preşedintelui.
El îi atinse obrajii şi, delicat, îi şterse lacrimile.
— E-n regulă, şopti el. E bine. Acum e bine. Toţi suntem bine.
În acea clipă, ea ridică mâinile şi i-o apucă pe-a lui şi-o ţinu între palme. Păstrându-i încă mâna într-ale ei, se lăsă pe spate, iar Marten văzu că epuizarea o copleşea. O clipită mai târziu, Demi închise ochii şi adormi.
Marten o privi o vreme, apoi îşi întoarse privirile, convins că de n-ar fi făcut-o ar fi început şi el să plângă. Sentimentul acela nu era o defulare a emoţiilor acumulate pe parcursul evenimentelor pe care le trăiseră, ci altceva.
Când prânziseră la „Patru Pisici” în Barcelona, Demi îl întrebase despre Caroline şi despre motivul pentru care era el pe urmele lui Foxx, mai întâi în Malta, apoi în Spania. Când i-a spus, Demi a zâmbit şi a spus: „Deci dragostea te-a adus aici”.
Despre asta era vorba iarăşi, în timp ce ea dormea lângă el, traumatizată fizic şi emoţional, păstrându-i mâna într-ale ei, îmbrăcată în halatul acela de spital. Apropierea, intimitatea aceea îi aduceau aminte într-o mod insuportabil de Caroline pe patul de spital din Washington. Şi ea dormise cu mâna între palmele lui în ultimele ore ale vieţii ei.
Pe Demi o cunoştea doar de ceva mai mult de o săptămână. Pe Caroline o iubise aproape toată viaţa lui.
Şi încă o mai iubea.
167
6:10. A.M.
Bătaia în uşa camerei sale îl trezi pe Marten dintr-un somn adânc. A doua bătaie îl făcu să-şi dea seama unde se afla.
— Da, răspunse fără să se întrebe cine-ar putea fi.
Uşa se deschise şi intră preşedintele singur şi închise uşa în urma sa.
— Îmi pare rău că te-am trezit, spuse încet.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Marten ridicându-se într-un cot.
Vărul Jack nu-şi pusese încă peruca şi purta încă ochelarii aceia de sticlă pe care-i cumpărase de la Madrid ca să-şi schimbe mai drastic înfăţişarea. Chiar şi acum, nu era om care să-l fi putut identifica drept John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite ale Americii, decât dacă ar fi fost prevenit de cineva şi ar fi căutat intenţionat asemănarea. Iar faptul că purta o pijama albastru deschis împrumutată, care nici măcar nu era măsura lui, n-ar fi ajutat prea mult la recunoaşterea lui.
— Plecăm la reuniunea NATO de la Auschwitz într-o oră. Cu Chinookul.
Marten dădu păturile la o parte şi se ridică din pat.
— Păi, atunci asta e. Ne luăm „la revedere” oficial.
— Ba deloc. Vreau să vii cu mine, să fii acolo când o să le vorbesc invitaţilor.
— Eu?
— Da.
— Domnule preşedinte, aceea e scena în care jucaţi dumneavoastră. Nu eu. Aveam de gând să plec acasă în Manchester. Am multă treabă. Am mult de recuperat. Asta dacă n-am fost dat afară.
Preşedintele zâmbi.
— Îţi scriu o scutire. „Nicholas Marten nu s-a putut prezenta la locul de muncă săptămâna trecută pentru că era ocupat să salveze lumea.”
— Domnule preşedinte, eu…
Marten era nehotărât cum să continue, neplăcându-i ce avea de zis şi nici cum aveau să-i fie interpretate vorbele.
— Domnule preşedinte, nu pot fi văzut în public alături de dumneavoastră. Prea multă lume, prea multe camere de filmat. Şi nu e vorba numai de mine. Am o soră care trăieşte în Elveţia. Nu pot risca… să atrag pericole… asupra ei… zise Marten cu voce tot mai scăzută.
Preşedintele se uită scrutător la el.
— Cineva încearcă să te găsească.
— Da.
— Ce-a zis Foxx despre tine? Că probabil ai fost poliţist. Ai fost?
Marten era nesigur dacă să răspundă sau nu. Aproape nimeni nu-i cunoştea adevărata identitate, însă dacă în omul acesta nu putea avea încredere, atunci nu putea avea în absolut nimeni.
— Da, răspunse în cele din urmă. Am fost detectiv la Omoruri în Departamentul de Poliţie din Los Angeles. Am fost implicat într-o situaţie în care aproape toată echipa din care făceam parte a fost ucisă.
— De ce?
— Mi s-a cerut să ucid un individ reţinut. Am refuzat. Refuzul meu nu era pe potriva crezului echipei. Câţiva detectivi vechi au vrut să regleze conturile. A trebuit să-mi schimb numele şi identitatea, la fel pe ale soră-mii. Nu voiam să mai am de-a face cu forţele de ordine sau cu violenţa. Am părăsit amândoi Statele Unite şi am început o viaţă nouă.
— Asta trebuie că s-a întâmplat acum vreo şase ani.
Marten era uimit.
— De unde ştiţi?
— Se potrivesc intervalele de timp. Red McClatchy.
— Poftim? făcu Marten aplecându-se înainte de uluială.
— Comandantul legendarei unităţi 5-2. Jumătate din California ştie cine şi ce era Red. L-am întâlnit o dată când eram senator. Primarul oraşului m-a invitat la funeralii.
— Eram parteneri când a fost ucis.
— Veteranii au dat vina pe tine.
— Da, pentru moartea lui Red şi pentru ce-a urmat. Unitatea 5-2 a fost desfiinţată.
— Deci, în prezent, niciunul dintre ei nu-ţi ştie numele şi nici unde trăieşti sau cu ce te ocupi.
— Încă mai încearcă să mă găsească. Am descoperit asta pe Internet. Au un site al poliţiştilor din întreaga lume. Cel puţin o dată pe lună pun un anunţ acolo, întrebând dacă nu m-a văzut careva, pretinzând că sunt un prieten dispărut de-al lor şi că vor să afle unde pot fi găsit. Dar nimeni nu ştie ce urmăresc de fapt, doar eu şi ei. E deja destul de dificil pentru mine să trăiesc aşa. Dar în niciun caz n-aş vrea să dea de sora mea.
— Spuneai că e în Elveţia.
— Da. O cheamă Rebecca. Lucrează ca guvernantă a copiilor unei familii înstărite, într-un oraş lângă Geneva, spuse Marten zâmbind uşor. Într-o bună zi am să vă spun povestea ei, e cu totul neobişnuită.
Preşedintele îl privi cu atenţie pe Marten un lung moment.
— Vino la Auschwitz. O să te ţinem departe de camerele de filmat. Promit. După aceea poţi pleca acasă.
— Eu… începu Marten nehotărât.
— Vere, ai fost cu mine, pas cu pas. Ai văzut tot ce-am făcut. Dacă am să şovăi cumva sau voi avea îndoieli în privinţa lucrurilor pe care vreau să le spun, am să te pot privi şi astfel am să-mi pot aminti adevărul.
— Nu înţeleg.
— Am să spun unele lucruri pe care, din punct de vedere diplomatic, ar fi mai bine să nu le spun, conştient fiind că reacţiile în toată lumea ar putea şi probabil chiar vor fi urâte. Dar am să le spun orice-ar fi, pentru că sunt convins că am ajuns într-o vreme în care oamenii aleşi să ocupe funcţii în stat trebuie să spună adevărul celor care i-au ales, fie că acestora le place ce aud, fie că nu. Nimeni, nicăieri nu mai poate să facă politică aşa ca până acum.
Preşedintele făcu o scurtă pauză, apoi continuă:
— În felul acesta n-o să fiu de unul singur în faţa tuturor, Nicholas. Vino cu mine, te rog. Îmi trebuie, am nevoie de prezenţa ta, de sprijinul tău moral.
— Înseamnă că e important.
— Da, e important.
Marten zâmbi.
— Şi-mi veţi scrie scutirea aia c-am lipsit de la slujbă ca să salvez lumea.
— S-o poţi chiar înrăma.
— Şi dup-aia pot pleca acasă.
— Dup-aia putem pleca toţi acasă.
168
HOTEL VICTORIA, VARŞOVIA. 6:20 A.M.
— Salut, Victor. Ai dormit bine? Ai luat deja micul dejun?
Victor închise televizorul şi, cu mobilul în mâna stângă, începu să bată camera încoace şi încolo doar în boxeri.
— Da, Richard, la cinci jumătate. N-am dormit deloc. N-ai sunat seara trecută aşa cum ai promis. Nu ştiam ce s-a întâmplat. M-am temut că ceva n-a mers bine.
— Îmi pare rău, Victor, îmi cer scuze. Lucrurile au fost ceva mai complicate. De aceea n-am putu lua legătura cu tine. A apărut o schimbare în programul nostru.
— Ce schimbare? Ce se întâmplă?
Paranoia care nu-i dădea pace lui Victor de câteva ore îl străfulgeră iar. Deodată, ştiu asta, ei avea rezerve în privinţa lui. În ultima clipă, deveniseră îngrijoraţi de capacităţile lui şi au decis să apeleze la altcineva. Richard avea să-l pună pe liber, pur şi simplu, îi va spune să plece acasă. Şi după aceea? Bani n-avea, ei plătiseră totul. Iar el nici măcar nu avea bilet de avion să se poată întoarce în Statele Unite.
— Victor, eşti acolo?
— Da, Richard. Sunt. Şi ce este această, această… se opri prea speriat să rostească cuvântul, schimbare a programului? Vrei să plec din Varşovia, nu-i aşa?
— Da.
— De ce? Sunt capabil s-o fac. Ştii că pot s-o fac. L-am rezolvat pe bărbatul din Washington. I-am rezolvat pe ăia doi jochei, nu? Cine altcineva poate să tragă aşa cum trag eu? Cine altcineva, Richard, spune-mi! Nu, mai bine să-ţi spun eu. Nimeni, ăsta-i adevărul. Nimeni nu-i aşa de bun ca mine.
— Victor, Victor. Calmează-te! Am absolut toată încrederea în tine. Da, vreau să pleci din Varşovia, dar asta e schimbarea planurilor de care ţi-am spus adineauri. Nu trebuie să-ţi faci griji. Totul e în regulă. Când ai să ajungi acolo, totul va fi pregătit pentru tine ca şi până acum.
Victor răsuflă uşurat. Dintr-odată, poziţia corpului lui se schimbase, era mai băţos, mai drept. Se simţea mai bine.
— Unde merg?
— O să faci o scurtă călătorie cu trenul. Trenul nr. 13412 spre Cracovia. Plecarea e la opt şi cinci în această dimineaţă, sosirea la ora zece şi cincizeci şi patru. Acolo, mergi direct în staţia de taxiuri şi cauţi maşina cu numărul 7121. Şoferul are să-ţi dea alte instrucţiuni. Cu el vei face ultima parte a călătoriei, aproximativ patruzeci de minute.
— Până unde?
— Auschwitz.
169
AUSCHWITZ, POLONIA. 11:40 A.M.
Înconjurat de agenţi de securitate şi urmat peste tot de vreo douăsprezece echipe de cameramani, preşedintele Poloniei, Roman Janicki, un bărbat înalt, sobru şi distins, îi conduse pe cei douăzeci şi şase de şefi de state membre NATO pe aleile mohorâte ale fostului lagăr nazist din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Afară, sub cerul plumburiu, intraseră cu toţii prin infamele porţi de primire ale lagărului ce-aveau deasupra, modelată în fier forjat, inscripţia: „Arbeit macht frei”, Munca te va elibera. După aceea Janicki îi conduse dincolo de calea ferată năpădită de buruieni, cu şinele ruginite, pe unde sosiseră trenurile cu toţi acei între 1,5 şi 4 milioane de evrei care fuseseră exterminaţi acolo sau în lagărele din apropiere, cele mai cunoscute fiind Auschwitz II şi Birkenau. Câteva minute mai târziu au trecut în linişte pe lângă tăcutele camere de gazare şi pe lângă crematoriu, cu cuptoarele lui şi cu cărucioarele de fier în care erau transportate cadavrele. Au trecut pe lângă barăcile din scânduri care-i găzduiseră pe prizonieri, supravegheaţi de groaznicii paznici nazişti ai lagărului, cumplitul Schutzstaffel, SS.
Cu peruca pusă şi fără ochelarii cumpăraţi de la Madrid, îmbrăcat într-un costum albastru închis, cu Hap Daniels în apropiere, uşor de recunoscut acum ca preşedinte al Statelor Unite, John Henry Harris mergea alături de cancelarul Germaniei, Anna Bohlen, şi de preşedintele Franţei, Jacques Geroux. Harris se gândea la discursul pe care avea să-l ţină de pe o estradă ridicată în grabă în apropierea rămăşiţelor şirurilor de barăci ale prizonierilor.
11:50 A.M.
Un taxi trecu pe lângă zona împrejmuită în care erau parcate o mulţime de camioane cu echipamentul pentru transmisii televizate prin satelit şi se îndreptă spre calea de acces destinată presei. Portiera se deschise şi coborî un bărbat de vârstă mijlocie, la costum şi cravată, iar taxiul plecă.
Bărbatul se prezentă imediat la poarta de acces a presei, unde stăteau o duzină de soldaţi ai trupelor de comando poloneze, înarmaţi până în dinţi, alături de agenţi ai Serviciilor Secrete polonez şi american.
— Victor Young, de la Associated Press. Numele meu e pe listă, zise Victor calm, prezentând legitimaţia agenţiei de presă şi paşaportul american.
Un agent al Serviciului Secret american îi examina ambele documente, apoi le dădu unei femei în uniformă aflată într-un chioşc de sticlă antiglonţ. Femeia le luă, verifică numele pe o listă, apoi apăsă pe un buton şi-i făcu o fotografie lui Victor.
— În regulă, zise şi-i returnă documentele împreună cu legitimaţia de presă standard pe care Victor şi-o petrecu pe după gât.
— Ridicaţi mâinile deasupra capului, vă rog, îi spuse un alt agent şi Victor se supuse.
O clipă mai târziu, agentul îl pipăi căutând arme.
— Puteţi trece, domnule.
— Mulţumesc, zise Victor şi intră fără nicio altă problemă.
Într-un fel, pur şi simplu era uimit de sine însuşi. Cât de cumplit de nervos şi mâhnit aşteptase de fiecare dată telefonul lui Richard şi cât de calm şi lejer se simţea atunci când era faţă în faţă cu duşmanul. Dar, bineînţeles, ei ştiau asta: pe lângă calităţile sale de lunetist excelent şi acest calm al lui fusese unul din motivele pentru care fusese recrutat şi pentru care nu renunţaseră la serviciile sale.
11:52 A.M.
Nicholas stătea mai retras, într-un colţ, constatând că se apropia tot mai mult ora 13, ora la care preşedintele avea să ţină cuvântarea. Reprezentanţi ai presei din toată lumea împânziseră locul din faţa estradei. La fel de impresionant era numărul invitaţilor care se înghionteau cu membrii echipelor de securitate pentru a ocupa un loc în faţa podiumului lung, ce aducea cu o platformă – acolo aveau să stea şefii de stat să asculte alocuţiunea preşedintelui.
Aşa cum purtătorul de cuvânt, Dick Green, îi anunţase mai devreme pe corespondenţii de presă, discursul preşedintelui avea să prezinte, printre altele, şi explicaţia acestei schimbări de ultim moment a locului reuniunii, dar avea să dea şi detalii despre „ameninţarea teroristă” care făcuse să fie mutat în miez de noapte de Serviciul Secret de la hotelul Ritz din Madrid şi transportat într-o „locaţie secretă”, unde se şi aflase până mai devreme în acea zi.
Faptul că discursul său avea să fie transmis în direct în întreaga lume de toate trusturile de televiziune importante, coroborat cu promisiunea dezvăluirii detaliilor celor întâmplate în ultimele zile chiar de către preşedinte neliniştea şi intriga, sporind anxietatea întregii lumi, deja destul de agitate. Dar mai era un aspect care făcea momentul şi mai urgent, şi mai presant. Mai devreme în acea dimineaţă preşedintele convocase o şedinţă specială a Congresului care avea să înceapă la ora 7:00 a.m., ora capitalei americane, în timpul căreia avea să fie difuzată întreaga ceremonie de la Auschwitz pe un ecran uriaş. Şedinţa extraordinară, ora matinală şi faptul că ceea ce avea de spus preşedintele nu suferea amânare până la întoarcerea sa la Washington adăugau un plus de suspans întregii desfăşurări.
11:55 A.M.
Ca şi preşedintele, Marten era îmbrăcat într-un costum albastru închis, găsit în grabă, dar care-i venea destul de bine, la care purta cămaşă albă şi cravată neagră. Ca tuturor celorlalţi i se eliberase o legitimaţie de liberă trecere care-i atârna de gât. Ca să se protejeze de public şi de fotografierile sau filmările întâmplătoare ce i s-ar fi putut face cu puzderia de camere prezente, îşi făcuse o tunsoare soldăţească precum a celor din Serviciul Secret şi primise o pereche de ochelari de soare, parte din recuzita agenţilor. Toate astea îi dădeau alura, dacă nu şi autoritatea, unui agent special al Serviciului Secret.
Marten o luă spre podium, urmărind procesul de asamblare a ultimelor bucăţi ale acestuia. Peste tot împrejur putea simţi nervozitatea sporind cu fiecare clipă care trecea. Cei prezenţi aşteptau ca preşedintele şi ceilalţi demnitari NATO să sosească şi să-şi ocupe locurile. Nicholas se opri în spatele celor vreo douăzeci de rânduri de scaune pliante dispuse în faţa podiumului, privind echipele de presă verificându-şi aparatura, făcând probe de sunet la microfoanele puse la tribună. O sută de metri mai departe era poarta de acces a presei şi zona de dincolo de ea, unde era parcate camioane de transmisiuni prin satelit. Echipe ale securităţii poloneze însoţite de câini patrulau încoace şi-ncolo.
Îşi duse mâna deasupra ochilor, să şi-i protejeze de strălucirea soarelui şi se uită în sus. În apropiere erau mai multe clădiri vechi cu câte două etaje. Pe acoperişul fiecăreia erau echipe duble de câte doi lunetişti. Marten nu ştia dacă erau poloneze, sau ale Serviciului Secret, ori ale NATO. La faţa locului, aparatul de securitate era de-a dreptul imens.
Se întoarse şi făcu câţiva paşi; un gând neliniştitor îi trecu prin minte. Din câte putea el să-şi dea seama, podiumul era asamblat pe trei nivele diferite: primul era cel de unde preşedintele Poloniei avea să-l prezinte pe Harris, al doilea, ceva mai ridicat faţă de primul, şi aflat chiar în spatele acestuia, era cel unde aveau să stea preşedintele american, cancelarul german şi preşedintele francez, iar cel de-al treilea, dincolo de-al doilea, avea să fie ocupat de ceilalţi reprezentanţi ai statelor NATO, chiar în faţa unei păduri de steaguri ale ţărilor membre fluturând în vânt.
Toate bune şi frumoase, doar că era o problemă. Cât timp preşedintele Poloniei avea să rostească cele câteva cuvinte de întâmpinare şi să facă prezentarea preşedintelui american, Harris, Anna Bohlen şi Jacques Geroux aveau să fie, pentru scurt timp, unul lângă celălalt, umăr lângă umăr, într-o linie perfectă înapoia preşedintelui Janicki. Acea aliniere îl nelinişti pe Marten pentru că-i aminti de asasinatele cu un singur foc de armă a celor doi jochei de pe pista de la Chantilly, ce avusese loc cu doar câteva zile înainte.
Preşedintele Harris îi spusese că cei din Convent plănuiau asasinarea cancelarului Germaniei şi a preşedintelui Franţei la reuniunea NATO. Ceea ce-l înfioră şi mai mult pe Marten a fost amintirea cuvintelor dure ale preşedintelui, imediat după moartea lui Foxx. „Planul lui nu e mort. Şi nici al lor!”
Preşedintele supravieţuise tuturor încercărilor pentru a putea să vină acolo, în ziua aceea. Mai mult, preşedintele ştia totul. Lăsând la o parte sistemul masiv de securitate, dacă un lunetist putea să se ascundă în pădure şi să ucidă dintr-un singur foc doi jochei pe cai în alergare, de la o distanţă de o sută de metri, de ce n-ar fi putut-o face şi aici?
Doar că, în loc să elimine doi oameni, putea să împuşte trei, mai ales că aceştia aveau să stea unul lângă altul pe o singură linie vreo două-trei minute, cât i-ar fi luat preşedintelui polonez să-şi rostească introducerea.
Marten se uită degrabă împrejur. Erau înconjuraţi de clădiri vechi şi de arbori. Iar dincolo de arbori, erau alţii, ca-n pădurea de la Chantilly, pe unde trecea pista de antrenament. Dintr-odată îşi aminti că arma folosită în Franţa fusese o mitralieră M-14, acelaşi tip folosit şi la asasinarea bărbatului din gara Union Station în Washington. De fiecare dată, arma fusese abandonată. M-14 nu era doar o armă puternică şi extrem de precisă, chiar şi de la patru sute de metri distanţă de ţintă, dar era probabil şi cea mai uşor de obţinut de oricine, oriunde în lume. Marten se uită la ceas. 11:54.
— Doamne Dumnezeule, murmură Marten.
Trebuia să dea urgent de Hap!
170
11:56 A.M.
Marten intră în centrul de comandă al Serviciului Secret şi-l informă pe Bill Strait de temerile sale. În câteva secunde, Strait luă legătura cu Hap, care era în preajma preşedintelui.
Două minute mai târziu, Hap, Marten şi Bill Strait erau înconjuraţi de o duzină de agenţi şi de analişti ai Serviciului Secret şi de trei ofiţeri ai Serviciului Secret polonez. Nu ştiau dacă Marten avea dreptate sau, dacă avea, pe cine trebuiau să caute – bărbat, femeie, tânăr, matur, bătrân – şi nici cum ar fi putut acea persoană să strecoare un M-14 sau altă armă prin filtrele de securitate şi să o aducă la faţa locului. Un lucru era cert: oricine era acel individ, dacă într-adevăr exista, trebuia să deţină o legitimaţie de identificare. Nimeni nu putea intra altfel decât pe baza unei astfel de legitimaţii în acel perimetru. De acest lucru erau mai mult decât siguri.
12:00 P.M.
Să găsească mitraliera M-14 a fost uşor. Fusese adusă la faţa locului într-un camion de transmisiuni prin satelit, dosită în tonele de echipament pentru transmisii televizate, într-o cutie neagră tubulară, folosită de obicei la transportul trepiedelor pentru camerele de filmat. Fusese lăsată într-o grămadă de alte echipamente video, chiar lângă camion. Legitimaţia de Associated Press îi uşurase lui Victor accesul în zona presei şi în imensa aglomerare de camioane de televiziune. Cutia trepiedului ce conţinea arma era la stânga şi mai spre fundul grămezii, marcată cu o singură bucăţică de bandă adezivă albastru deschis. Victor n-a trebuit să facă altceva decât să ridice cutia şi să se retragă la adăpostul copacilor din apropiere, aşa cum aflase din pachetul de instrucţiuni pe care i-l dăduse şoferul taxiului #7121, atunci când îl luase de la gara din Cracovia.
12:10 P.M.
În centrul de comandă al Serviciului Secret, Marten, Hap şi Bill Strait stăteau în faţa ecranelor unor computere, verificând fotografiile tuturor celor ce primiseră permisiunea echipelor de securitate de a intra şi fuseseră fotografiaţi la poarta de acces. Erau 672 de persoane, incluzând şefii de stat, familiile acestora, anturajul lor, alţi invitaţi, membrii forţelor de securitate şi corespondenţii de presă.
Marten lua parte la această operaţiune pentru că aşa îi ceruse Hap şi pentru că îl însoţise pe preşedinte tot drumul de la Barcelona până la Auschwitz şi poate că, în tot acest timp, zărise cu coada ochiului o figură pe care ar fi putut-o recunoaşte acum. Poate vreunul din oamenii lui Foxx de la Montserrat sau cineva pe care-l văzuse cu Demi sau Beck sau chiar cu doctorul sud-african în Malta. Sau poate pe monitoarele din camera de supraveghere a bisericii complexului Aragon. Posibilitatea era infimă, desigur, dar tot era mai mult decât nimic.
— Drăcia dracului, izbucni Hap în timp ce fotografiile rulau una după alta. Habar n-avem pe cine naiba căutăm.
— Sper că mă înşel în chestia asta, spuse Marten. Sper să nu intervină nimic.
— Hap, zise Bill Strait deodată. Tuturor celor admişi la faţa locului li s-a verificat activitatea anterioară, altfel n-ar fi primit acreditările pentru securitate. Nouăzeci la sută dintre ei au fost invitaţi de la bun început pentru Varşovia, ceea ce înseamnă că în privinţa acestora s-au făcut verificări amănunţite. Ceilalţi zece la sută sunt aici mai ales datorită schimbării de ultim moment a locului reuniunii. Din cauza timpului scurt, cercetarea trecutului acestora a fost mai puţin minuţioasă.
— Ai dreptate. Hai să-i separăm pe ăştia. Vreo şaizeci, şaptezeci de persoane. Să ne concentrăm mai ales pe ăştia.
12:20 A.M.
Victor trecu de un şir de clădiri vechi din piatră înspre un pâlc de copaci înmuguriţi care mascau parţial ceea ce părea a fi gardul original al lagărului, lung şi alcătuit din foişoare de beton şi sârmă ghimpată.
12:30 P.M.
Una după alta, Hap, Marten şi Bill Strait parcurgeau fotografiile. Până în acel moment nu văzuseră niciuna care să-i facă să se oprească asupră-i, niciuna nu iscă suspiciuni; nu apăru nicio figură pe care s-o fi văzut înainte. Totuşi, n-aveau altceva de făcut decât să continue. În treizeci de minute, preşedintele trebuia să urce pe estradă. Dacă cineva venise acolo să-l asasineze, trebuiau să-l găsească rapid.
12:35 A.M.
Victor se îndrepta prin iarba înaltă spre iazul aflat la vreo douăzeci de metri distanţă.
— Probă de microfon. Unu, doi. Probă. Unu, doi.
Din depărtare, auzi vocea inginerului de sunet verificând sistemul de amplificare de pe podium.
— Probă…
Victor zâmbi când ajunse pe malul iazului şi începu să-l înconjoare. Din cine ştie ce motiv, până în acel moment nu avusese niciun fel de emoţii. Tot timpul călătoriei de la Varşovia fusese calm. Tot calm rămăsese cât timp i-au fost verificate documentele. Calm şi în timp ce trecea pe lângă camioane, în drum spre locul de unde avea să ridice cutia trepiedului cu mitraliera înăuntru. Calm chiar şi când fusese interceptat de o echipă însoţită de câine a forţelor de securitate; prezentase prompt documentele şi chiar mângâiase câinele pe cap. Calm când găsi cutia trepiedului câteva secunde mai târziu şi o apucase în direcţia arboretului. Şi doar acum, când auzi că se fac verificările sistemului de amplificare simţi că-i creşte nivelul adrenalinei. De aceea zâmbea. Chestia asta nu era doar periculoasă, era distractivă.
171
AMBASADA STATELOR UNITE ALE AMERICII, LONDRA.
11:45 [1 2:45 LA AUSCHWITZ]
Trei SUV-uri mari cu parbrize fumurii cotiră de pe Park Lane pe Grosvenor, iar o clipă mai târziu intrară pe terenul ambasadei din scuarul Grosvenor.
Cât ai clipi, au fost înconjurate de o echipă de puşcaşi marini înarmaţi şi în ţinute de gală. Imediat după aceea, portierele primei maşini şi-a celei de la coadă s-au deschis şi-au coborât şase agenţi speciali ai Serviciului Secret al Statelor Unite. Într-o clipită, au deschis portierele celui de-al doilea SUV. Agentul special Roley Sandoval a coborât primul, urmat imediat, în tăcere, de vicepreşedintele Hamilton Rogers, de secretarul apărării Terrence Langdon, de secretarul de stat David Chaplin, de generalul de aviaţie Chester Keaton şi, în cele din urmă, de şeful cancelariei prezidenţiale, Tom Curran. Înconjuraţi de puşcaşii marini şi de agenţii speciali, grupul a intrat în clădirea ambasadei, uşile s-au închis în urma lor, iar SUV-urile au luat-o din loc. Întreaga operaţiune durase mai puţin de un minut, de la cap la coadă.
AUSCHWITZ, CENTRUL DE COMANDĂ
AL SERVICIULUI SECRET. 12:47 P.M.
— Bărbatul ăsta, izbucni Bill Strait.
Şi Hap, şi Marten se întoarseră să se uite la ecranul computerului din faţa lui Bill, pe care era expusă fotografia lui Victor Young, împreună cu acreditările de la Associated Press.
— A fost la hotelul Ritz în Madrid în seara în care a dispărut preşedintele, zise Strait. A încercat să urce la etajul al patrulea. S-ar fi zis că din greşeală, zicea că-i doar un turist în aşteptarea prietenilor săi. A fost surprins de camerele de supraveghere şi l-am studiat, însă am hotărât că nu prezenta vreun pericol la adresa preşedintelui.
— Eşti sigur că-i acelaşi? întrebă Hap.
— Nu foarte, dar destul de sigur.
— Şi eu l-am văzut, spuse Marten holbându-se la monitor. A trecut cu maşina pe lângă mine în Washington în noaptea în care s-a sinucis doctoriţa Stephenson.
— Eşti sigur?
— Da, sunt sigur.
— Daţi fotografia asta fiecărei echipe de securitate, se răsti Hap către agentul special din spatele lui. Să mergem, chiar acum.
12:48 P.M.
Fără ca invitaţii sau corespondenţii de presă să bage de seamă, două sute de agenţi polonezi, americani, francezi şi germani au trecut adunarea prin sită, în cel mai discret mod cu putinţă, căutând un anume Victor Young, bănuit a fi un lunetist fantomă, înarmat cu un M-14.
12:50 P.M.
Preşedintele Harris, cancelarul german Bohlen şi preşedintele francez Geroux, împreună cu preşedintele Janicki se înghesuiau laolaltă cu liderii celorlalte douăzeci şi trei de ţări NATO în cortul mare din care aveau să iasă în public în mai puţin de şapte minute.
— Domnule preşedinte, zise Hap intrând grăbit. Pot să vă vorbesc o clipă, vă rog?
Preşedintele se scuză şi se îndepărtă de interlocutorii săi.
— Domnule preşedinte, avem de-a face cu o breşă în sistemul de protecţie. Un singur individ. Credem că-i lunetist. Vreau să amânăm evenimentul.
— Lunetist?
— Da, domnule.
— Dar nu eşti sigur?
— Nu sută la sută.
— Hap, toată lumea e cu ochii pe noi, în faţa televizoarelor. Am convocat şedinţa extraordinară a Congresului, oamenii de-acolo aşteaptă. Am schimbat deja locaţia datorită îngrijorărilor legate de securitate. Dacă amânăm evenimentul acum, vom arăta lumii întregi cât de vulnerabili suntem, chiar şi când dispunem de un sistem de securitate atât de masiv ca cel de-aici. Hap, nu se poate să amânăm. Trebuie să am încredere că veţi găsi suspectul sau că veţi constata c-aţi greşit şi că nu e niciun lunetist.
Preşedintele îşi consultă ceasul.
— Ieşim în patru minute, Hap.
— Domnule preşedinte, daţi-mi voie să vă propun un compromis. Transmisiunile TV în direct au început deja. Daţi-mi voie să anunţ la 12:55 că avem o problemă tehnică şi că va fi o mică întârziere faţă de programul stabilit. Între timp, prezentatorii TV pot improviza sau se pot difuza imagini din vizita dumneavoastră de mai devreme prin lagăr. Daţi-ne doar puţin timp, vă rog.
— Înseamnă că eşti convins că individul acela e aici.
— Da, domnule. Sunt.
— Accept compromisul.
12:55 P.M.
Victor se târî pe burtă, prin iarba înaltă, ca să se apropie de malul iazului, apoi ridică puşca şi se uită prin lunetă. La vreo patru sute de metri, printre copaci, vedea estrada. Exact aşa cum precizau instrucţiunile primite.
Tot de-acolo mai ştia că preşedintele Poloniei avea să vorbească trei minute şi că, în acest timp, cancelarul Germaniei, preşedintele Statelor Unite şi preşedintele Franţei aveau să fie aliniaţi, umăr lângă umăr, în spatele vorbitorului, exact în această ordine, ceea ce era un avantaj, pentru că Anna Bohlen era mai scundă decât ceilalţi doi. Din unghiul de tragere al lui Victor, glonţul avea să parcurgă o traiectorie în urcare: avea s-o lovească pe Anna Bohlen în mandibulă, apoi pe preşedintele Harris chiar sub urechea dreaptă, după care avea să treacă prin ţeasta acestuia şi să intre în cea al preşedintelui francez.
Mai înaintă câţiva centimetri ca să aibă o perspectivă mai bună, apoi aşteptă. Mai rămăseseră vreo câteva minute doar, chiar secunde de fapt, înainte ca preşedinţii şi reprezentanţii statelor NATO să-şi facă apariţia şi să-şi ocupe locurile. Un singur foc şi gata. Apoi avea să lase pur şi simplu arma acolo şi să se amestece printre corespondenţii de presă panicaţi. Va zăbovi prin mulţime, iar apoi se va strecura afară prin poarta de acces şi va merge pe stradă, pe lângă un şir lung de maşini parcate, până la taxiul ce-l aştepta.
Câini. De ce oare auzea câini lătrând?
172
12:57 P.M.
Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Victor se retrase în iarba înaltă. Câinii lătrau şi veneau în direcţia lui din cealaltă parte a iazului. La difuzoare auzi pe cineva spunând în engleză, apoi în poloneză:
— Din cauza unor probleme tehnice, vom avea o mică întârziere. Vă rugăm să aveţi răbdare câteva minute.
Probleme tehnice? O, Doamne. L-au dibuit.
Se uită înapoi, panicat. Nu văzu decât gardurile vechi şi copacii de dincolo de ele. Lătratul se auzi mai tare. În faţa lui era iazul; la dreapta, alte garduri ce se pierdeau printre copaci şi păreau să continue la nesfârşit. În stânga sa era vechiul crematoriu, iar până la gard vreo sută de metri de câmp deschis. N-avea altă alternativă decât să o ia în dreapta. Apoi îşi aminti de planul secundar pe care-l văzuse în instrucţiunile primite de la taximetrist. La vreo patru sute de metri, dincolo de suprafaţa acoperită de iarbă, de cealaltă parte a iazului, erau ruinele barăcilor din care nu mai rămăseseră decât un cimitir de fundaţii de beton şi hornuri încă în picioare. Printre acestea mai era o clădire dărăpănată din piatră şi scânduri, unde naziştii ţineau vagonetele cu care transportau leşurile la crematoriu. Într-un colţ dosit al acesteia, sub podeaua veche, erau ascunse hrană şi apă, un telefon mobil şi un pistol automat. Dacă operaţiunea dădea greş, primise instrucţiuni să se ascundă acolo şi să aştepte să-l contacteze cineva.
Lătratul se auzea tot mai puternic şi mai nervos, semn că se apropiau câinii. De undeva, dintr-un loc pe care nu-l vedea, se auziră motoarele unui elicopter ce decola.
— Abandonează arma. Dezbracă-te de haine şi încearcă să-ţi maschezi mirosul, spuse cu glas tare Victor şi dintr-un salt fu în picioare şi alergă aplecat prin iarba înaltă către siguranţa pe care i-o oferea iazul.
Ajunse pe malul apei. Un bărbat alb, de vârstă mijlocie, durduliu, ce-şi scotea pantalonii şi şosetele şi-şi lepăda restul hainelor. Legitimaţia Associated Press şi pe cele de securitate le aruncă laolaltă cu tot restul; în câteva secunde era în apă, îndreptându-se înot spre malul celălalt. Acesta era sfârşitul, Victor ştia asta. Unde era Richard? Şi cine era Richard? N-avea importanţă. Acesta era sfârşitul şi ştia acest lucru. N-avea nicio şansă.
1:03 P.M.
— Am găsit arma şi haine, se auzi o voce scrâşnind în căştile agenţilor Serviciului Secret.
Marten alerga laolaltă cu alţi agenţi, ţinând în mână un Sig Sauer pe care i-l azvârlise Hap când ieşiseră din centrul de comandă, în faţă vedea deja iazul şi mai vedea câinii lătrând şi urlând, opriţi la marginea lui. Bill Strait era înaintea lui, strângând în mână un pistol automat şi alergând de rupea pământul. Dintr-odată, Strait coti la dreapta apucând-o spre celălalt mal şi către ceea ce păreau ruinele vechilor barăci de dincolo de iaz.
Marten o luă şi el în dreapta, urmându-l pe Strait, îndepărtându-se de agenţii dinaintea lui. Strait rămăsese singur. Dacă dădea de bucluc, n-avea cine să-l ajute.
Cu vreo cincizeci de metri înaintea lui, Strait sări peste un canal şi continuă să alerge. Cu plămânii arzând, Marten se ţinu după el. În câteva secunde, ajunsese şi el la canal şi sări dincolo. Îl pierduse din vedere pe Strait o clipită – nu ştia încotro o apucase. Apoi îl văzu iar, apucând-o pe o alee cu pietriş pe care crescuse iarba, îndreptându-se spre barăcile dărăpănate.
Strait se uită în urmă, după care spuse ceva în microfon şi, cu puteri sporite, ţâşni iarăşi înainte.
Când Marten ajunse pe aleea de pietriş era tot la vreo cinzeci de metri în urma lui Strait. De cum puse piciorul pe pietriş, alunecă şi se prăbuşi. Se ridică imediat şi o luă iar la goană. Se apropia de Strait, îi mai rămăseseră vreo treizeci, patruzeci de metri.
Strait se opri lângă o clădire din piatră şi scânduri în ruină. Apoi, ridicând pistolul automat, se apropie de o uşă întredeschisă.
— Bill, stai! urlă Marten.
Însă Strait nu-l auzi sau nu-l luă în seamă, pentru că în clipa următoare se strecură înăuntru pe uşă şi dispăru din câmpul vizual al lui Marten.
Două, trei secunde şi Nicholas ajunse şi el la intrare. Dinăuntru, se auzi un schimb subit şi foarte scurt de replici, apoi se auziră focurile seci şi rapide ale pistolului automat.
— Dumnezeule, murmură Marten.
Cu Sig Sauerul pregătit, Marten se lăsă pe vine şi intră în baracă.
Strait reacţionă la intrarea lui şi întoarse iute arma spre el.
— Nu trage, urlă Marten.
Transpirat, cu răsuflarea tăiată, Strait îl privi lung, apoi lăsă pistolul în jos şi arătă cu capul spre fundul încăperii. Corpul gol al unui bărbat alb, de vârstă mijlocie zăcea rezemat de fundaţia veche de piatră. Avea un pistol automat calibru .45 într-o mână. Din el mai rămăsese o masă de carne, sânge şi oase ciuruită de gloanţe.
— Victor Young, zise Strait. Ăsta-i omul din Washington?
Marten se apropie de cadavru, îngenunche lângă el exact în momentul în care şase agenţi speciali intrară pe uşă. Marten privi o clipă, apoi se ridică şi se uită la Strait.
— Mda, făcu Marten. Da, ăsta-i.
Strait dădu din cap, apoi îşi potrivi casca şi microfonul.
— Hap, sunt eu, Bill, spuse în microfon. Al nostru e. Cred că e-n ordine. Puteţi începe spectacolul.
173
Marten predă Sig Sauerul lui Bill Strait, apoi trecu pe lângă ceilalţi agenţi şi ieşi afară. Soarele se iţise printre nori, revărsând, ici-colo, lumina sa caldă peste clădiri şi peste câmpuri. S-ar fi zis că era nepotrivit să foloseşti cuvântul „frumos” pentru a caracteriza un loc ca acela, însă în acel moment chiar aşa era, iar Marten avu impresia că în ciuda celor tocmai petrecute, dacă se adunaseră acolo atâţia oameni cu păreri diferite, poate că, odată pentru totdeauna, putea începe vindecarea.
În depărtare auzi vocea preşedintelui polonez stârnind ecouri din difuzoare, căci tocmai îşi rostea cuvântul de întâmpinare, apoi îl prezentă pe preşedintele Harris.
Marten ţâşni deodată pe lângă un val de agenţi de protecţie polonezi şi americani şi merse spre zona din faţa podiumului, unde erau aliniate şiruri de scaune. Preşedintele voia să-l vadă acolo, în apropiere. Lungi pasul. Trecând pe lângă iaz, remarcă brusc că gardurile de sârmă ghimpată încă erau în picioare, întinzându-se câţiva kilometri şi că, în ciuda zilei frumoase, păreau la fel de rău prevestitoare acum, ca şi în urmă cu şaptezeci de ani. Poate că se înşelase, poate că vindecarea nu începuse, ba chiar era încă departe.
— Domnule preşedinte Janicki, doamnă cancelar, domnule preşedinte, se auzi în difuzoare vocea preşedintelui Harris, răsunând peste câmpuri, prieteni reprezentanţi ai ţărilor NATO, stimaţi invitaţi şi congresmeni din Washington, şi dumneavoastră, telespectatori din întreaga lume. Vin astăzi aici ca unul dintre dumneavoastră, ca un cetăţean al lumii, şi ca atare e datoria mea de cetăţean şi de preşedinte al Statelor Unite să vă împărtăşesc unele lucruri care au ieşit la iveală în aceste ultime zile şi chiar în ultimele ore.
Aşa cum ştiţi, această reuniune a şefilor de state membre NATO trebuia să aibă loc la Varşovia. Din pricina unor serioase ameninţări s-a sugerat ca reuniunea să fie amânată. După discuţii între statele membre s-a hotărât să ne întâlnim aşa cum fusese planificat. Schimbarea locaţiei a fost ideea mea şi, în urma discuţiilor avute, ceilalţi membri au fost de acord cu ea. Alegerea Auschwitz-ului n-a fost întâmplătoare. Aici au fost aduşi milioane de oameni împotriva vrerii lor şi măcelăriţi în execuţii sumare de către una dintre cele mai odioase organizaţii teroriste din istoria modernă.
Marten coti şi ajunse printre clădirile de piatră învechite. În faţa lui se vedea deja preşedintele pe estradă, iar în spatele său liderii ţărilor NATO, deasupra cărora fluturau în vânt steagurile celor douăzeci şi şase de state. Echipele de lunetişti erau încă vizibile pe acoperişuri. Echipele de comando poloneze în hanorace şi cu arme automate păzeau perimetrul exterior al suprafeţei unde se desfăşura evenimentul, în timp ce înăuntrul acestui perimetru erau sute de agenţi ai Serviciului Secret în civil, trecând printre invitaţi, supraveghindu-i.
— În ultima săptămână, continuă preşedintele, iar vocea sa se auzea foarte limpede în difuzoare, a fost descoperită existenţa altei organizaţii teroriste, la fel de odioasă şi cu aceleaşi intenţii genocidare ca acelea ale lui Adolf Hitler. Conducerea ei a fost dezmembrată.
Marten ajunse în mulţime şi se dădu mai aproape, preferând să rămână sub un copac, timp în care observă că preşedintele îşi întrerupse discursul şi trase cu ochiul în direcţia lui, înclinând foarte uşor din cap. Marten îi răspunse în acelaşi fel.
— Acest grup, pe care l-am numit provizoriu pur şi simplu Conventul, nu reprezintă o singură naţiune, ori religie, ori rasă, ci îi reprezintă doar pe membrii lui. Sunt un grup de criminali privilegiaţi, infiltraţi în instituţii politice, militare şi economice din toată lumea şi, dacă bănuielile privitoare la ei se confirmă, aşa au fost de secole întregi. Ar putea părea imposibil, rodul imaginaţiei ori chiar absurd. Vă asigur că nu este. În ultimele zile, am fost martorul direct al terorii pe care o pun la cale aceşti oameni. Am văzut rezultatele experimentelor lor pe subiecţi umani. Am văzut cadavre şi bucăţi de cadavre ascunse în laboratoare secrete construite în vechile tuneluri ale unor mine din Spania. I-am văzut confiscând cele mai profunde convingeri religioase şi manipulându-le astfel încât să servească scopurilor lor, transformate în ritualuri oribile în care sunt arşi de vii oameni precum vrăjitoarele pe rug, în ceremonii elaborate ce constituie apogeul a ceea ce ei numesc „întâlnirea anuală”.
Săptămâna trecută, s-a crezut despre mine că am fost evacuat dintr-un hotel din Madrid şi transferat într-o locaţie secretă pentru siguranţa mea, din pricina unei „foarte posibile ameninţări teroriste”. Într-un anume fel este adevărat, a existat o ameninţare teroristă, dar a venit dinspre membrii propriului meu anturaj. Oameni de la cele mai înalte nivele ale puterii din guvernul american, oameni pe care i-am crezut, de ani de zile, cei mai buni prieteni şi consilieri ai mei. Aceşti oameni mi-au cerut să încalc legile Statelor Unite şi jurământul depus ca preşedinte. Am refuzat să le urmez sfaturile. Nu am fost transportat într-o locaţie secretă, ci am fugit de aceşti oameni. Am fugit de ei nu doar pentru că viaţa mea era ameninţată, ci pentru că şi legiunile lor de fideli din Europa şi din alte locuri din lume se pregăteau să declanşeze un genocid pe scară largă împotriva statelor musulmane din Orientul Mijlociu, cu rezultate cum nu s-au mai văzut până acum în istorie.
Ieri am cerut şi mi s-au înaintat demisiile următorilor: vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul apărării, Terrence Langdon, secretarul de stat, David Chaplin, preşedintele şefilor reuniţi de cancelarii, general al aviaţiei Statelor Unite, Chester Keaton, şeful cancelariei prezidenţiale, Tom Curran. Am fost informat că în ultima oră, toţi aceştia au fost reţinuţi de către autorităţile federale în Ambasada Statelor Unite din Londra. Au fost acuzaţi de afilierea la o organizaţie teroristă şi de înaltă trădare împotriva poporului şi a guvernului american.
Pe aceeaşi linie, am fost informat că arestări similare sunt în desfăşurare în Germania şi în Franţa. E prea devreme încă în aceste anchete să spunem mai mult, dar ce putem spune este că urmează arestarea unor personalităţi marcante şi în alte ţări.
Pentru noi toţi, ceea ce s-a întâmplat a fost ca o lovitură de trăsnet care ne-a surprins şi ne-a oripilat. Pentru mine însumi, pentru cancelarul Germaniei şi pentru preşedintele Franţei, e vorba şi de o rană personală, profundă, provocată de trădarea pusă la cale de oameni care ne-au fost prieteni vechi şi apropiaţi, oameni în care ne-am pus toată încrederea.
Dar veştile proaste nu vin niciodată singure. Un adevăr de acest fel este în acelaşi timp urât şi dureros, dar să ascunzi un astfel de adevăr e mult mai rău. În zilele şi săptămânile ce vor veni vom afla mai multe şi veţi fi ţinuţi la curent. Până una alta, să mulţumim providenţei că am fost destul de norocoşi încât să descoperim fiara şi s-o ucidem înainte să înceapă măcelul.
Nu trebuie decât să ne uităm împrejur, aici, la Auschwitz, ca să ne reamintim de teribilul şi chinuitorul preţ al fanatismului. Suntem îndatoraţi celor ce-au pierit aici, ne-o datorăm nouă înşine şi copiilor noştri să facem din acest cancer o boală a trecutului. Iar asta e ceva ce putem face împreună.
Vă mulţumesc şi vă doresc o după-amiază plăcută.
Preşedintele se mai uită la audienţă încă vreo câteva secunde, înainte să se întoarcă să le strângă mâinile Annei Bohlen, lui Jacques Geroux şi preşedintelui polonez. Apoi şefilor statelor NATO care au coborât unul câte unul să-l felicite şi să schimbe câteva cuvinte cu el, după care, solemn, îi întindeau mâna.
Un lung moment, Marten, ca aproape toţi ceilalţi – invitaţi, personalul de securitate, presa –, a rămas tăcut. Cuvântarea preşedintelui nu fusese deloc una care să-i aducă beneficii şi nicio mână întinsă lumii într-un mod formal. Preşedintele spusese adevărul aşa cum îi promisese lui Marten că va face. Unde, cum şi când aveau să apară efectele negative – o avalanşă de proteste şi de furie în Orientul Mijlociu şi în toate enclavele cu populaţie musulmană din întreaga lume, acuzaţii că preşedintele nu era întreg la minte şi incapabil să ocupe funcţia pe care o ocupa, tăgăduiri şi contraatacuri mânioase ale celor arestaţi sau dovediţi ca fiind susţinătorii şi adepţii lor – era imposibil de spus. Însă toate acestea aveau să vină, iar preşedintele o ştiuse de la bun început.
„Am să spun lucruri pe care, diplomatic vorbind, ar fi mai bine să nu le spun!”, îi spusese preşedintele lui Marten, „conştient fiind că reacţiile de jur-împrejurul lumii ar putea fi şi probabil chiar vor fi urâte. Dar am să le spun orice-ar fi, pentru că eu cred că am ajuns vremuri în care cei aleşi în funcţii de stat trebuie să le spună adevărul celor care i-au ales, indiferent dacă acestora le place să-l audă sau nu. Nimeni nu-şi mai poate permite să facă politică aşa ca până acum.”
Preşedintele îi ceruse lui Marten să vină să-l sprijine moral, dar nu avusese de fapt nevoie de el. Avea propria sa viziune foarte clară a ceea ce era şi asupra gravei responsabilităţi ce-i revenea prin funcţia sa. „Prietenii” săi îl ajutaseră să fie ales preşedinte pentru că niciodată nu-şi făcuse vreun duşman. Îi făcuse să creadă că era moale şi că ar fi putut să-l manipuleze oricum ar fi vrut. Problema lor era că-l judecaseră greşit, foarte greşit.
Marten se mai uită o dată spre preşedinte şi spre şefii de state care-l înconjurau. Aceea era lumea lui, lumea în care se simţea în largul său. Era vremea ca Marten să se întoarcă şi el la a sa. Tocmai se întorcea, gata să se îndepărteze, când auzi o voce familiară, chemându-l pe nume. Îşi ridică privirea şi-l văzu pe Hap Daniels venind spre el.
— Plecăm. Marina 1 decolează în zece minute, spuse agentul. Air Force One decolează din Cracovia în cincizeci. Preşedintele ne-a cerut să elaborăm un plan de zbor care să includă o escală la Manchester. Te lăsăm acolo, zâmbi Hap. Cum s-ar zice, ai avion la scară.
Marten rânji.
— Deja mi-am luat bilet la o cursă comercială, Hap. Spune-i preşedintelui că-i mulţumesc, dar n-am nevoie de publicitate. Va înţelege despre ce vorbesc. Spune-i că poate, oarecând, vom sta cu toţii la o friptură şi la o bere. Tu şi eu şi el şi Miguel. Şi băieţii. Mai ales José.
— Bagă de seamă. Preşedintele s-ar putea chiar să facă o treabă de-asta.
Marten zâmbi şi-i întinse mâna agentului.
— Aştept.
Şi-au strâns mâinile, după care Hap a fost chemat undeva. Marten îl urmări plecând, apoi se întoarse şi se îndreptă spre poarta de acces. Un minut mai târziu, trecea printre coloanele acesteia şi privi înapoi la lucrătura din fier forjat de deasupra lor.
Arbeit macht frei. Munca te va elibera.
Sloganul acela fusese ideea naziştilor de umor de cimitir, deşi, în afara lor, nimeni dintre cei care-o văzuseră nu zâmbise, însă pe Marten, în starea de epuizare în care era, cuvintele acelea îl atinseră involuntar, făcându-l să zâmbească în sinea sa de ironia situaţiei.
Îl făcuseră să se întrebe dacă mai avea slujbă.