30

HOTEL RITZ, MADRID. 1:35 A.M.

 

În apartamentul său de la etajul patru, cufundat în întuneric la ora aceea, Jake Lowe răspunse la telefon din pat.

— Da, spuse ridicându-se într-un cot şi uitându-se instinctiv împrejur, asigurându-se că e singur.

— Bâzâie un ţânţar care trebuie plesnit, spuse cu calm o voce de femeie de vârstă mijlocie. Îl cheamă Nicholas Marten. S-a dat drept asistent al preşedintei Baker. Nu ştiu cum a dat peste noi. A pus nişte întrebări foarte „inteligente”. Şi mai e ceva. A fost lângă doamna Parsons în ultimele ei ore.

— Da, cunosc situaţia.

— Aş vrea să ştiu pentru cine lucrează, ce ştie şi dacă mai lucrează cineva cu el, înainte să chemăm deratizarea.

— Unde e acum? întrebă Lowe.

— Malta. Hotel Castille.

— Când pleci?

— Curând.

— Ţinem legătura.

Se auzi un ţăcănit când interlocutorul său închise, iar Lowe ezită vreme de un minut, după care aprinse lampa de lângă pat şi îşi luă BlackBerry-ul. Vocea fusese transmisă de pe un telefon securizat, fiind deformată şi semnalul bruiat printr-un dispozitiv digital, făcând aproape imposibilă identificarea celui care sunase şi chiar localizarea lui. O singură persoană avea echipamentul şi codurile necesare pentru aşa ceva: Merriman Foxx.

 

BRITISH HOTEL, LA VALLETTA, MALTA. 6:45 A.M.

 

— Vino peste cinci minute, răspunse mârâit Demi Picard la bătaia în uşă.

Îşi închise repede ultimii nasturi ai unei cămăşi cu dungi albastre, cu un croi cam bărbătesc, îşi băgă cureaua împletită de piele prin găicile pantalonilor cafenii, apoi, unul după altul, îşi prinse la urechi o pereche de cerceluşi rotunzi de aur.

Bătaia se auzi iar. Oftă plictisită şi se duse la uşă.

— Am zis să vii peste… spuse ea deschizând uşa, însă nu-şi mai termină vorba.

În pragul uşii stătea Nicholas Marten.

— Aşteptam valetul, spuse Demi repezit, pe tonul mânios cu care-i vorbise şi cu o seară în urmă.

Se întoarse de îndată în cameră să-şi ia un blazer albastru din dulap. Valiza ei aproape gata împachetată era pe pat, deschisă încă, iar aparatele foto erau într-o geantă lângă ea.

— Pleci?

— Ca toată lumea, din cauza ta.

— Din cauza mea?

— Da, spuse Demi şi se uită crunt la el.

— Toată lumea adică… cine?

— Doctorul Foxx a plecat în dimineaţa asta, devreme. Iar reverendul Beck nu mult după aceea. La fel şi Cristina.

— Unde? încotro?

— Nu ştiu. Am găsit un bilet de la reverendul Beck strecurat pe sub uşă, prin care mă anunţa că a fost pe neaşteptate chemat în altă parte şi că programata călătorie în Balcani a fost anulată.

— Şi ceilalţi doi?

— Am sunat la Cristina în cameră să văd ce ştie despre povestea asta, dar mi s-a spus că deja plecase.

Brusc, Demi intră în baie. O clipă mai târziu se întoarse cu un mic neseser.

— Am sunat şi la domiciliul doctorului Foxx. Menajera lui mi-a spus că a plecat şi el.

Puse neseserul în valiză şi, demonstrativ, închise fermoarul.

— Şi n-ai nicio idee unde au plecat? Niciunul din ei?

Ea îi mai aruncă o privire cumplită.

— Nu. Băiete…

Un bărbat în uniforma hotelului stătea în pragul uşii, rămasă deschisă.

— Valiza aceea, îi spuse Demi, apoi îmbrăcă blazerul, îşi puse geanta pe umăr şi o luă şi pe cea cu echipament foto. Adio, domnule Marten, zise şi se strecură pe lângă el, ieşind din cameră.

— Hei, făcu Marten şi o luă după ea.

Patruzeci de secunde mai târziu, Demi, Marten şi valetul coborau tăcuţi cu liftul. Demi privea în podea, iar Marten o privea pe ea. După un minut întreg – adică două opriri şi trei clienţi ai hotelului mai târziu –, liftul opri la parter. Uşile se deschiseră, iar Demi o luă înaintea tuturora înspre holul mare al hotelului. Imediat Marten o ajunse iarăşi din urmă şi îşi potrivi paşii cu ea.

— Ce-ai vrut să spui seara trecută că dacă nu stau departe de tine „o să stric totul”?

— Nu crezi că-i puţin cam târziu pentru explicaţii?

— Bine, hai să schimbăm subiectul şi să încercăm cu „vrăjitoarele”!

Demi nu-l luă în seamă şi nici nu se opri din mers. Ajunseră în hol şi începură să-l traverseze.

— Ce „vrăjitoare”? Despre ce vorbeşti?

În continuare ea nu-l băga în seamă. Mai făcură trei paşi până să o apuce Marten de braţ şi să o întoarcă cu faţa spre el.

— Te rog. E important.

— Ce crezi că faci? zise ea scuturându-se.

— Întâi îţi cer să fii politicoasă.

— Vrei să chem poliţia? Pentru că uite, sunt aici deja, zise Demi şi arătă cu capul spre cei doi poliţişti în uniforme şi cizme negre ce stăteau lângă motocicletele lor afară, chiar în faţa intrării.

Fără convingere, Marten dădu drumul braţului ei. Demi îl privi fix, înfuriată, apoi o luă din loc. Marten o văzu oprind la recepţie şi vorbind scurt cu mustăciosul din spatele tejghelei. El îi zâmbi cu subînţeles, se întinse undeva sub tăblia biroului de unde scoase un plic pe care i-l înmână. Ea îi mulţumi, trase cu ochiul înapoi spre Marten, apoi îl urmă pe valet la taxiul ce aştepta afară. O clipă mai târziu, plecase.

31

HOTEL RITZ, MADRID. 7:08 A.M.

 

— Cum adică nu-i acolo?

Consilierul de securitate naţională, dr. Marshall, un bărbat de 1,90, se ridică dintr-odată de la masa de lucru pe a cărei tăblie erau împrăştiate hârtii şi monitoare pe care rulau informaţii.

— Adică nu-i acolo. A plecat. A dispărut.

Jake Lowe era alb ca varul de stupefacţie.

— Am mers la apartamentul său să-i cer un răspuns la ceea ce am vorbit în seara trecută, dar nu era nimeni acolo. Sub pături erau puse perne, ca şi cum ar fi vrut să ne facă să credem că mai doarme încă.

— Preşedintele SUA a dispărut? E dat dispărut?

— Da.

— Cei de la Serviciul Secret ştiu?

— Acum da. Dar n-au ştiut până n-am început eu să urlu. Apoi au luat-o razna.

— Doamne Dumnezeule.

— Ce dracu’ se-ntâmplă?

Hap Daniels se năpusti în cameră.

— Asta-i o glumă? Se amuză preşedintele? Sau voi? Ăsta-i un joc? Spuneţi. N-am chef de glume.

— Nu-i niciun joc, Hap, mârâi Marshall. Preşedintele e responsabilitatea ta. Unde naiba e?

Hap se holba la el cu gura căscată, bulversat.

— Glumiţi.

— Nimeni n-are chef de glumă.

— Iisuse Hristoase.

 

APARTAMENTUL PREZIDENŢIAL. 30 DE SECUNDE MAI TÂRZIU

 

Uşa de la intrare era închisă. Jake Lowe şi James Marshall stăteau încremeniţi, îngroziţi şi tăcuţi, aşteptând ca Hap Daniels să-şi încheie cea din urmă verificare a apartamentului prezidenţial. Sala de şedinţe, dormitorul, baia. Secundele treceau. Hap ieşi din baie, traversă camera şi ieşi în hol. O jumătate de minut mai târziu se întoarse însoţit de un dulău de bărbat de 1,85. Era şi el agent al Serviciului Secret. Îl chema Bill Strait şi era adjunctul lui Hap.

— În afara domnului Lowe, numai cei din personalul hotelului au intrat sau au ieşit din apartament de când s-a întors preşedintele aseară, la 12:20, spuse Hap.

— La 12:35, preşedintele a cerut un sandviş, un pahar de bere şi puţină îngheţată, completă Strait. Un angajat al hotelului a adus comanda pe un cărucior la 12:45. Pe cărucior erau o vază cu flori proaspete, senvişul, berea şi îngheţata – de vanilie –, şervetele de pânză şi argintăria. La 1:32, preşedintele a spus că merge să facă duş, iar apoi la culcare, cerând să fie luat căruciorul din cameră. La 1:44, acelaşi angajat al hotelului a intrat aici, în salon, şi a luat căruciorul aşa cum i s-a cerut. Preşedintele închisese deja uşa dormitorului său. Angajatul a plecat, iar de-atunci nici n-a mai intrat, nici n-a mai ieşit nimeni de aici. Asta până când domnul Lowe a venit să-l vadă pe preşedinte la ora 7:00.

— Ei bine, domnilor, spuse cu răceală Marshall, una peste alta, Prăfuitorul Holdelor{3} e dat dispărut.

— Imposibil, protestă agentul Strait, şocat şi întristat. Am fost chiar în faţa uşii toată noaptea. Sunt camere de supraveghere urmărite de operatori în fiecare coridor, în lift, în casa scărilor. Noi avem o duzină de agenţi numai la acest etaj şi tot câte o duzină staţionată la fiecare cale de acces, ca să nu mai vorbim de Serviciul Secret spaniol. Niciun şoarece n-ar fi putut intra fără să ştiu eu.

— Păi, cum-necum, Prăfuitorul Holdelor a ieşit! izbucni Lowe. Cine-a făcut-o, cum a făcut-o, cine-l reţine şi ce dracu’ spunem lumii întregi… n-am nici cea mai vagă idee!

— Băga-mi-aş, zise tare şi cu năduf Hap Daniels, după cel mai lung minut din întreaga lui viaţă.

32

În câteva minute tot hotelul era pus sub lacăt. Angajaţilor şi oamenilor de ordine ai hotelului li s-a spus că se bănuia o penetrare a sistemului de securitate. La fel au fost anunţaţi şi cei din Serviciul Secret spaniol, care, în calitate de gazde, asigurau cel mai mare contingent de oameni de pază pentru preşedinte. Clienţilor hotelului nu li s-a mai permis să intre sau să iasă din camerele lor. Fiecare coridor, toaletă, cameră, şi fiecare loc în care s-ar fi putut ascunde cineva au fost cercetate. Fiecare angajat a fost interogat, în special chelnerul care-i adusese preşedintelui comanda în cameră la unu fără un sfert, în noaptea dinainte.

Da, l-a văzut pe preşedinte, a spus. I s-a mulţumit curtenitor, iar apoi a plecat.

— Cu ce era îmbrăcat?

— Pantaloni bleumarin şi o cămaşă albă, elegantă, fără cravată.

— Eşti sigur?

— Da, domnule. Nu-l uiţi pe preşedintele SUA când îl întâlneşti în persoană la miezul nopţii.

— L-ai văzut când te-ai întors să iei căruciorul?

— Nu, domnule. Uşa dormitorului era închisă.

— Căruciorul era acoperit cu o faţă de masă lungă aproape până-n podea.

— Da, domnule. În caz că transportăm alte vase, instrumente, platouri încălzite sau ceva asemănător.

— E cu putinţă ca vreo persoană să se fi ascuns neremarcată în acel loc atunci când ai luat căruciorul?

— Da, domnule. Şi nu, domnule.

— Explică-mi.

— Da, e suficient loc să se ascundă cineva, dacă se-nghesuie puţin şi se ghemuieşte acolo. Dar tot ce-am adus a fost un sandviş, ceva de băut şi o îngheţată. Mi-aş fi dat imediat seama de surplusul de greutate şi aş fi verificat cărui fapt i se datorează.

 

Cămaşa albă şi pantalonii bleumarin pe care-i descrisese chelnerul se potriveau cu cele pe care preşedintele le purtase în seara anterioară. Explicaţia sa asupra surplusului de greutate pe care l-ar fi avut căruciorul dacă cineva ar fi încercat să se ascundă ca să intre sau să iasă din apartamentul preşedintelui părea veridică şi corectă. A fost verificată din nou legitimaţia sa. Nu era niciun motiv să se bănuie că ar fi făcut altceva decât ce spusese c-a făcut – a adus comanda unui client al hotelului în camera sa.

Pe măsură ce minutele treceau, iar ancheta se intensifica, a fost din ce în ce în ce mai clar că POTUS nu mai era în clădire. După o oră acest lucru era confirmat dincolo de orice îndoială. Cu toate astea, nimeni în afara agenţilor Serviciului Secret de rang înalt prezenţi şi a oamenilor care alcătuiau anturajul cel mai intim al preşedintelui nu ştia acest lucru.

La 9:20 a.m., aceşti oameni s-au adunat într-un apartament foarte bine securizat de la etajul patru al hotelului Ritz: Jack Lowe, consilierul de securitate dr. James Marshall, consilierul de apărare Terrence Langdon, şeful cancelariei prezidenţiale Tom Curran, purtătorul de cuvânt al Casei Albe Dick Greene şi agentul numit pentru protecţia preşedintelui, Hap Daniels.

Ceilalţi – vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul de stat David Chaplin şi generalul de aviaţie Chester Keaton, preşedinte al şefilor de cancelarii, se aflau în drum spre Washington într-un avion privat, însă în comunicare permanentă cu cei rămaşi la Madrid printr-un sistem de telefonie securizat.

— Trebuie să plecăm de la premisa unei înşelăciuni, le spuse Hap Daniels.

— Da, bineînţeles, spuse Marshall şi se uită la ceilalţi. Asta nu e doar o catastrofă monumentală, dar mai e şi o problemă de protocol la mijloc. Ambasadorul nostru la Madrid trebuie informat de urgenţă. La fel CIA, FBI şi poate şi alte vreo duzină de agenţii. Nu putem decât să ne punem speranţa în Dumnezeu că n-o să primim vreo casetă care să ni-l arate prizonier al teroriştilor, rugându-se să i se cruţe viaţa şi cu un nenorocit cu cagulă ameninţând să-i taie capul. Totuşi, până aflăm ceva, până vedem ce urmează, nu ne putem permite să transpire vreo informaţie. Nimeni în lumea asta n-ar putea concepe că preşedintele SUA e dat dispărut. Dacă se află ceva, numai bunul Dumnezeu ştie ce dracu’ se va întâmpla cu bursele şi ce zarvă şi demonstraţii de forţă ar începe şi cine ar putea încerca să profite de situaţie în chiar propriile lor ţări.

Marshall se aplecă spre telefon.

— Domnule vicepreşedinte, mă auziţi?

— Da, Jim, se auzi clară vocea vicepreşedintelui Rogers.

— Înţelegeţi în ce postură vă pune situaţia aceasta. Până când POTUS va fi găsit şi adus întreg sub protecţia noastră, sunteţi informat că vi se poate cere în orice moment să depuneţi jurământul de preşedinte.

— Ştiu, Jim, şi ţin cont de această responsabilitate cu toată seriozitatea.

Jake Lowe traversă camera spre telefon.

— Sunt un milion de întrebări de pus, spuse. Ce se întâmplă? Cine e responsabil? Cum au intrat şi ieşit fără să atragă atenţia niciunui agent al dispozitivului de protecţie al Serviciului Secret? Ce putere sau ce puteri sunt implicate? Ce state trebuie informate şi, mai ales, ce le spunem? Să facem filtre rutiere? Să închidem aeroporturile? Şi cum să facem toate astea fără ca presa să prindă de veste? Aşa cum spunea Jim, nu putem lăsa lumea întreagă să creadă că preşedintele SUA a dispărut. Ne trebuie o poveste de acoperire, şi încă repede. Cred că despre asta-i vorba.

Se uită la Hap Daniels.

— Spune-mi dacă scârţâie sau dacă n-ar merge.

Apoi se uită la purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Dick Greene.

— Spune-mi dacă poţi să te descurci cu presa sau nu.

În cele din urmă, se uită iarăşi la telefon.

— Mai sunteţi acolo, domnule vicepreşedinte?

— Da, Jake.

— Pot să mă audă şi ceilalţi?

— Da, putem, Jake – era vocea secretarului de stat, David Chaplin.

— Bun, să-i dăm drumul, spuse Lowe, uitându-se la cei din cameră. În hotel s-a stârnit deja zarva. Toată lumea ştie că ne temem că s-a produs o breşă serioasă în sistemul de securitate. Ceea ce nu ştie nimeni e că prima oară am fost înştiinţaţi de această fisură, de o gravă ameninţare teroristă, la ora 3 în dimineaţa aceasta. Aceea este ora la care l-am trezit pe POTUS, l-am coborât cu un lift de serviciu în garajul de la subsol, iar de-acolo, într-o maşină ordinară, l-am transportat într-o locaţie secretă. Unde se află şi acum. În siguranţă şi întreg, câtă vreme ancheta noastră continuă.

Se uită iar la Dick Greene.

— Crezi că te descurci cu povestea asta?

— Cred că da. Pentru o vreme, cel puţin.

Lowe se uită la Hap Daniels.

— Dar tu?

— Da, domnule. Dar asta tot nu rezolvă cea mai urgentă problemă. Unde este preşedintele? Cine-l deţine?

James Marshall, consilierul de securitate naţională, îşi întoarse ochii spre Daniels.

— S-a pierdut de sub supravegherea ta. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în toată istoria. Găseşte-l şi adu-l înapoi în siguranţă. Dar fă dracului ce trebuie în linişte. Altfel, dacă povestea asta iese la iveală, Serviciul Secret o să apară în ochii lumii precum Bo Peep{4}.

— Îl vom aduce înapoi, domnule. Aveţi cuvântul meu. În linişte şi în siguranţă.

Marshall se uită pe sub sprâncene la Lowe, iar apoi la Hap Daniels.

— Aşa ar fi dracului cel mai bine.

33

AEROPORTUL LEONARDO DA VINCI, ROMA. 9:40 A.M.

 

Cursa Air Malta pe care Nicholas Marten a luat-o din Valletta aterizase cu treizeci de minute înainte, iar el aştepta acum să se îmbarce în cursa Alitalia ce făcea o oră şi patruzeci şi cinci de minute până la Barcelona – destinaţia lui Demi Picard după ce părăsise Malta.

Aflase unde pleacă la fel cum aflase unde stătea în capitala malteză, mituindu-î pe şeful de sală de la Café Tripoli să-i spună destinaţia taxiului pe care-l chemase pentru ea, reverendul Beck şi pentru tânăra pe nume Cristina – „British Hotel, domnule Marten”, îi spusese încetişor.

La fel făcuse Marten şi cu recepţionerul mustăcios de la British Hotel, de care se apropiase la câteva clipe după ce Demi plecă. I-a spus că domnişoara Picard era logodnica sa şi că avuseseră o mică ceartă, iar ea fugise.

— Trebuie să vină şi maică-sa mâine, aici în La Valletta, şi nu ştiu ce-o să-i spun acuma. Demi e singurul ei copil, pomeni el, abătut, intrând în jocul pe care nu-l mai jucase de pe vremea când era detectiv în Los Angeles – pe-atunci era în stare să intre în orice rol necesar pentru a obţine informaţiile pe care le căuta. Aveţi cea mai vagă idee unde a plecat?

— Teamă mi-e că nu vă pot spune, domnule.

Marten se prefăcu a fi sincer.

— Era chiar foarte supărată, aşa-i?

— Da, domnule. Mai ales azi-dimineaţă când a sunat puţin după şase şi m-a rugat, ba chiar mi-a cerut să fac tot ce-mi stă în puteri să-i fac o rezervare la un hotel.

— Şi i-ai făcut?

— Da, domnule.

Acela a fost momentul când Marten i-a strecurat mustăciosului un bacşiş generos, spunând:

— Pentru maică-sa.

Recepţionerul ezită, apoi se aplecă înainte şi mâzgăli iute pe o bucată de hârtie de pe tejghea: hotelul Regente Majestic, Barcelona. O împături şi i-o întinse lui Marten.

— Pentru maică-sa, spuse el cu sinceritate. Vă înţeleg, domnule.

 

De ce plecase Demi la Barcelona şi încă în aşa grabă, după ce, aparent, o abandonase toată lumea în Malta sau, cel puţin, părăsiseră insula, habar n-avea. Indiferent ce se întâmplase între ea şi reverendul Beck, Demi era în mod cert în legătură cu el, aşa cum, se părea, era şi Merriman Foxx. Şi iarăşi Nicholas se gândi cât de ciudat era că un pastor afro-american era prieten de multă vreme cu un ofiţer al regimului de apartheid care, în plus, condusese o unitate medicală cu scopul de a descoperi arme biologice menite să şteargă de pe faţa pământului populaţia neagră africană.

Mai era însă ceva ciudat. Ceva la care Marten nu prea se gândise până nu dăduse de Beck la masa lui Merriman Foxx de la Café Tripoli: anume că reverendul fusese cel care o chemase pe Lorraine Stephenson să-i acorde îngrijire medicală lui Caroline atunci când aceasta căzuse de pe picioare la puţin timp după înmormântările soţului şi fiului ei. Şi că dr. Stephenson fusese cea care-i administrase ceea ce-i provocase lui Caroline moartea într-un timp aşa de scurt.

De la Beck la Stephenson la Foxx – doctorul, individul cu părul alb, cu degetele lui lungi, hidoase şi cu oribilul deget mare tatuat cu crucea cu cercuri.

Aceste fapte luate împreună făceau ca reverendul să fie aproape la fel de interesant ca dr. Foxx însuşi, iar Marten spera că, urmând-o pe domnişoara Picard, va da măcar de unul dintre ei, dacă nu de amândoi.

 

Marten auzi anunţul de îmbarcare la bordul cursei Alitalia. Porni spre poarta de îmbarcare, purtându-şi geanta în care avea agenda electronică pe un umăr. În acest timp observă un tânăr destul de bine făcut aşezat la aceeaşi coadă ca el, cu câţiva călători mai în spate. Părea să aibă vreo douăzeci şi ceva de ani, purta blugi şi o jachetă lăbărţată peste un fel de tricou ce se voia extravagant. Student poate, sau un tânăr artist, cine ştie? Problema era că-l mai văzuse şi înainte. În holul hotelului Castille din La Valletta, atunci când preluase cheia camerei, apoi în avionul cu care călătorise din Malta la Roma. Iar acum, iată, se îmbarca în acelaşi avion cu care pleca el spre Barcelona. N-avea niciun motiv să bănuie c-ar fi fost altceva decât o coincidenţă. Doar că exact asta credea, şi-l neliniştea. De parcă tânărul avea scris în frunte: Merriman Foxx.

34

MADRID. 11: Q0 A.M.

 

Trecuseră deja patru ore de când Jake Lowe descoperise că preşedintele lipsea. În SUA fiecare agenţie federală de securitate funcţiona, în mod clandestin, la supraturaţie, printre ele Serviciul Secret, CIA, FBI, NSA şi fiecare ramură a spionajului militar.

Vicepreşedintele Hamilton Rogers îl anunţase personal pe premierul spaniol şi pe ambasadorul american în Spania. S-a crezut la început că ar fi trebuit informaţi ambasadorii Statelor Unite din toată lumea şi preşedinţii Rusiei, Chinei, Japoniei, Franţei şi Italiei, precum şi cancelarul Germaniei şi prim-ministrul Marii Britanii, însă această idee a murit în faşă datorită lui Jake Lowe.

Aceasta era şi trebuia să rămână o împrejurare în care nimeni nu trebuia să ştie mai mult decât era necesar, spusese Lowe. Dispariţia avusese loc doar cu puţin timp înainte, deci era foarte posibil ca preşedintele să se afle undeva în apropiere şi să fie găsit curând şi adus în siguranţă şi în taină înapoi. Cu cât erau mai mulţi oameni care ştiau ce se petrecuse, cu atât creştea riscul unei scurgeri de informaţii. Iar dacă se întâmpla una ca asta, n-ar fi trecut nicio fracţiune de secundă până când întreaga lume ar fi aflat că preşedintele a dispărut. Ar fi urmat imediat, dezvoltase Lowe îngrijorările de mai devreme ale dr. Marshall, o destabilizare a echilibrului mondial de forţe, ce ar fi dus de îndată la o abruptă escaladare a temerilor în privinţa siguranţei naţionale, în Statele Unite la fel, sau chiar mai mult decât altundeva. Apoi temerile s-ar fi transformat rapid în tensiuni militare sporite şi ar fi dus la o bulversare fără precedent a burselor din toată lumea. Doar Dumnezeu ştie ce-ar mai fi urmat, posibilităţile erau nesfârşite.

Într-atât de mare e puterea funcţiei de preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi, în consecinţă, a omului care o ocupă, încă era imperios necesar ca înştiinţarea asupra celor întâmplate să fie făcută cât mai puţinor oameni.

În Madrid, din directivele prim-ministrului Spaniei, CNI – Centro Nacional de Inteligencia, serviciul secret de spionaj naţional – coordona operaţiunile de căutare în mare taină, avându-se în vedere toate căile de ieşire din capitală – aeroporturi, gări, autogări, cele mai importante autostrăzi –, şi desfăşura, cu mijloace electronice sofisticate, operaţiunile de supraveghere a comunicaţiilor între liderii radicali cunoscuţi şi între organizaţiile teroriste ce activau pe teritoriul Spaniei, inclusiv a organizaţiei separatiste basce ETA.

La hotelul Ritz, Hap Daniels şi experţii Serviciului Secret în analiza imaginilor video se înghesuiau în centrul mobil de comandă al Serviciului Secret instalat în garajul de la subsolul clădirii, verificând înregistrările zecilor de camere de supraveghere montate înăuntrul şi împrejurul hotelului. Le-au luat pe rând: cele din apartamentul preşedintelui de la al patrulea etaj, cele de pe coridoare, cele din lifturi şi din casa scărilor de incendiu, cele din garaj şi de la intrare şi din alte spaţii comune ale hotelului şi apoi cele de pe acoperiş care asigurau o panoramă de 360° de jur-împrejurul clădirii.

Experţii Serviciului Secret cercetau apartamentul preşedintelui aşa cum credeau ei că trebuie: ca pe locul unei infracţiuni. La acelaşi etaj, în aceeaşi cameră securizată în care se adunaseră şi mai devreme, doctorul James Marshall era faţă în faţă cu un grup de patru persoane – Jake Lowe, Terrence Langdon, Tom Curran şi prietenul apropiat al preşedintelui, madrilen de ceva timp, Evan Byrd. Ceea ce avea să le spună era ceva ce le trecuse, la un moment sau altul, tuturor prin minte.

— Şi dacă preşedintele nu e victima unei răpiri? Dacă nu e nicidecum răpit, ci, într-un fel sau altul, a găsit o cale de a păcăli sistemul de protecţie şi a plecat pe cont propriu? Dacă acesta e răspunsul lui la cererea noastră de a aproba asasinarea preşedintelui Franţei şi a cancelarului german?

— Dar cum ar fi putut trece de barajele teribil de complicate ale Serviciului Secret? respinse Tom Curran o asemenea idee, cel puţin cu glas tare, ca şi cum era imposibil să gândeşti că un om singur ar fi putut face aşa ceva. Iar dacă într-adevăr ar fi reuşit, n-ar fi trebuit să treacă şi de dispozitivele spaniole de securitate de afară?

— Tom, să presupunem naibii c-a făcut-o!

Marshall era furios.

— Să presupunem c-a fost ideea lui şi că a ieşit. Cum?, n-are nicio importanţă, decât că demonstrează cât de al naibii de deştept este. Avem în faţă un posibil dezastru. Ştie ce i-am cerut. Ştie cine era atunci de faţă. Întrebarea este ce va face cu informaţiile astea? Până când nu-l aducem înapoi, suntem în aer. Noi toţi.

— Jim, eu cred… – Jake Lowe traversase încăperea până la fereastră, apoi se întoarse cu faţa spre ceilalţi – că nu poate face nimic.

— Ce dracu-nseamnă asta? izbucni Marshall. E preşedintele Statelor Unite, poate să facă aproape orice naiba îşi doreşte.

— Mai puţin să spună adevărul despre povestea asta, spuse Lowe mutându-şi privirea de la Marshall la ceilalţi. Ce-ar putea face? Să dea buzna într-o televiziune şi să spună: „Puneţi-mă în direct, am un anunţ important de făcut. Toţi consilierii mei, inclusiv vicepreşedintele, secretarul apărării, consilierul pe probleme de securitate naţională şi şeful de cancelarie, mi-au cerut să aprob asasinarea şefilor de stat din Franţa şi Germania”? Primul lucru pe care l-ar face cei de-acolo ar fi să-l încuie într-o cameră şi să cheme un medic. Apoi ar apărea poliţia spaniolă şi ambasadorul SUA. Toţi ar fi convinşi că preşedintele s-a scrântit, iar Hap Daniels ni l-ar aduce înapoi cât ai clipi. Cu cât ar protesta mai mult, cu atât mai dus ar părea. Mai mult, dacă a făcut treaba asta de unul singur, înseamnă că e convins că nu poate avea încredere în nimeni. E în funcţie pentru că l-am pus noi acolo, îi ştim pe toţi cei pe care-i ştie şi el, ba chiar mai mulţi decât ştie el. Şi va fi foarte conştient de asta. În plus, n-ar fi fugit, dacă asta n-ar fi fost ultima soluţie pentru el, dacă nu s-ar fi temut că de nu face exact ce i-am cerut, îl vom ucide, iar Rogers ar deveni astfel preşedinte plin, a cărui primă acţiune în această calitate ar fi să aprobe asasinatele. Ar avea dreptate – l-am ucide. Şi-l vom ucide în clipa în care ne va fi adus înapoi. O fi el un conservator şi un domn distins, însă e prea independent pentru gustul nostru. E numai vina noastră că nu ne-am dat de la bun început seama ce ne aşteaptă. Şi pentru că nu ne-am dat seama, acum el e undeva afară. O bombă cu ceas, dacă reuşeşte să găsească o cale prin care ne-ar putea expune public. Pe de altă parte, nu prea are multe de făcut. Nu poate folosi aparatură electronică de comunicare, pentru că ştie că orice mobil, BlackBerry sau sistem de telefonie fixă, de transmitere de mesaje scrise sau vocale este monitorizat şi gata să fie interceptat de toate agenţiile de securitate, atât ale noastre, cât şi ale spaniolilor. Dacă încearcă să sune oriunde, locaţia în care se află va fi detectată înainte să aibă zece secunde de conversaţie. Oricum ar fi, imediat întreruptă, în caz că ar fi silit să sune împotriva voinţei sale, iar serviciul spaniol sau oamenii noştri îl vor umfla în câteva minute, dacă nu chiar în câteva secunde. Aşa că nu va folosi niciun sistem electronic de comunicare. Asta înseamnă că e pe străzi şi caută o ascunzătoare până se hotărăşte ce are de făcut. Pentru că, pe lângă vreo câteva vedete de muzică pop, faţa sa e cel mai uşor de recunoscut oriunde pe planeta asta. Unde naiba crede că se poate duce fără să-l recunoască cineva şi să-nceapă să urle într-o parte şi-n alta? Iar când se va întâmpla asta, poliţia şi serviciile secrete spaniole o s-apară la faţa locului într-o clipită. Au să-l ia pe sus din ochii lumii şi-au să ne sune. Apoi, Hap, Jim şi cu mine îl vom aduce la noi. Indiferent ce-ar spune, în mai puţin de o oră ar fi înapoi aici şi lumea întreagă ar fi convinsă că moartea soţiei sale, tensiunile din campania electorală, sarcinile funcţiei şi tot ce se întâmplă în Europa, toate astea l-au copleşit şi a cedat nervos. O echipă de medici l-ar examina şi i-ar recomanda puţină odihnă şi relaxare, o pauză scurtă undeva la ţară înainte de reuniunea NATO de la Varşovia. Atunci l-am avea în mâinile noastre şi am avea grijă de el: un infarct, sau aşa ceva. Un sfârşit tragic şi trist al unei preşedinţii onorabile, care începuse extrem de promiţător.

— Totu-i bine şi frumos, spuse Evan Byrd. Dar dacă asta nu e lucrătura lui? Dacă e într-adevăr victima unei mârşăvii cumplite?

— Atunci sperăm şi ne rugăm să iasă cât mai bine, nu? spuse Lowe cu indiferenţă. Dar nu miza pe asta, Evan. Dacă l-ai fi văzut în avionul prezidenţial când ne-a refuzat, ai înţelege ce vreau să spun. Nu, asta-i comedia lui şi va încerca să ne bage la apă. Cum, nu ştiu, dar de încercat va încerca. Trebuie să strângem laţul mai mult şi să punem primii mâna pe el.

35

HOTELUL WESTIN PALACE, MADRID. 11:40A.M.

 

— Bună dimineaţa, Victor.

— Chiar mă întrebam când mă vei suna, Richard.

Victor se învârtea încolo şi încoace prin cameră, numai în chiloţi, cu mobilul la ureche. Trăsese draperiile, căci lumina vie a miezului zilei bătea în ferestre. Ceea ce rămăsese din micul dejun care-i fusese adus în cameră – cafea, cereale, ouă cu şuncă şi pâine prăjită – era pe o tavă lângă uşă. Televizorul era pornit, încetişor, pe un canal de desene animate.

— Sper că nu-ţi faci griji din pricina asta? întotdeauna sun când spun că sun. Uneori, poate, ceva mai târziu decât ţi-ar plăcea ţie, dar sun întotdeauna, nu-i aşa, Victor?

— Da, Richard, suni.

— Ai fost seara trecută la Ritz, aşa cum ţi-am cerut?

— Da, bineînţeles. Am comandat ceva de băut în foaier, aşa cum ai zis. Apoi am luat liftul până la etajul al doilea, împreună cu alţi oaspeţi. După aceea am urcat la etajul trei, singur. Mi-ai cerut să încerc să ajung la al patrulea etaj, unde este cazat preşedintele. Liftul însă nu urca mai sus de etajul trei, iar scările de incendiu erau păzite de indivizi ce păreau a fi dintr-un serviciu de securitate. Când m-au întrebat ce caut, am spus că mă-nvârteam pe-acolo în aşteptarea unui amic cu care urma să bem ceva. Mi-au spus că e interzis să urc mai sus, aşa că le-am mulţumit politicos şi am plecat. Am coborât şi mi-am terminat băutura, cum mi-ai spus, apoi m-am întors aici, la hotel.

— Deci oamenii din serviciul de pază te-au văzut.

— A, da. Dar n-a fost nicio problemă.

— Bine, Victor. Foarte bine, spuse Richard apoi tăcu vreme de câteva clipe. Am o altă misiune pentru tine.

— Ce anume, Richard?

— Vreau să pleci în Franţa. Să mergi la o pistă hipică aflată în afara Parisului.

— Bine.

— Fă-ţi bagajele acum. Du-te la recepţie şi predă cheia de la cameră. Acolo ţi se va înmâna un plic. Înăuntru ai un bilet de avion pentru Paris şi instrucţiunile referitoare la ce ai de făcut după ce ajungi acolo.

— Biletul e de clasa întâi?

— Bineînţeles, Victor.

— Şi vrei să plec acum?

— Da, Victor. Imediat ce închidem.

— Bine, Richard.

— Mulţumesc, Victor.

— Nu, Richard, eu îţi mulţumesc.

 

11:45 A.M.

 

Un individ înalt, slăbănog, cu chelie, purtând ochelari de vedere şi îmbrăcat cu o bluză neagră, blugi şi tenişi stătea la o măsuţă în fundul unei mici cafenele din centrul istoric al Madridului, la vreun kilometru şi jumătate, sau poate ceva mai mult, de hotelul Ritz. Bea o cafea tare cu înghiţituri mici şi-i privea cu atenţie pe clienţii ce începuseră să apară pentru masa de prânz. Vorbea fluent spaniola, iar acest lucru îl ajuta să fie mai în largul său şi să pară mai puţin străin decât era. Până în acel moment, aşa cum se întâmplase pe tot parcursul acelei dimineţi cât colindase străzile oraşului încercând să-şi încropească o ţinută, absolut nimeni nu-i aruncase nici măcar o privire mai lungă. Spera ca şi pe mai departe lucrurile să se petreacă la fel şi nimeni să nu-şi dea seama că acel bărbat singur aflat în mijlocul lor era John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite.

 

Toată copilăria sa, Harris auzise de destule ori avertismentul răposatului său tată, un avertisment ce avea două părţi. Întâi îi spunea: „Gândeşte întotdeauna cu capul tău şi nu-ţi fie niciodată frică să acţionezi, dacă situaţia o impune”. Iar apoi tatăl său continua imediat astfel: „Doar pentru că lucrurile par în ordine, să nu crezi că nu se pot schimba cât ai clipi, căci nu numai că se poate, dar chiar aşa se şi întâmplă cel mai adesea”.

Predica aceasta repetată mereu şi nu de puţine ori pe un ton aspru îl ajutase să fie gata să acţioneze împotriva acelei teribile şi neaşteptate răsturnări de situaţie pe care o trăise aici. Două alte componente ale educaţiei sale i-au fost deopotrivă de folos. Întâi, în tinereţe, lucrase la fermele şi moşiile dimprejurul oraşului său natal, Salinas, California, şi acolo învăţase spaniola atât de bine încât putea să treacă cu uşurinţă de la engleză la spaniolă. Şi tot atunci pusese mâna la fel de fel de munci, inclusiv la pilotarea avioanelor utilitare cu care împrăştia chimicale peste culturi, de unde i se şi trăgea indicativul dat de Serviciul Secret. Pe lângă munca în agricultură, lucrase şi ca tâmplar, iar mai apoi ca antreprenor în construcţii, în special la renovarea vechilor clădiri industriale din Salinas şi chiar mai departe, în nord, la San José. Ca atare, era familiarizat cu tainele meseriei de constructor; cunoştea cerinţele mecanice şi de structură ale instalaţiilor electrice, sanitare, de încălzire şi de aer condiţionat şi cum e folosit spaţiul în funcţie de utilitate şi design. Clădirile vechi aveau nevoie de o abordare deosebită, mai ales când era vorba de instalarea sistemelor centralizate de încălzire şi de aer condiţionat pe arhitectura originală şi de potrivirea lor în spaţii care iniţial nu fuseseră gândite pentru aşa ceva. Hotelul Ritz din Madrid fusese deschis în 1910. De-atunci fusese renovat de câteva ori. Nu ştia când au fost adăugate sistemele centrale de încălzire şi de aer condiţionat. Ştia însă că Ritz era un hotel mare, ceea ce însemna că tuburile încălzirii centrale trebuiau să fie largi – conductele principale aveau probabil vreun metru şi ceva sau chiar doi în diametru, iar cele secundare ajungeau poate la vreo şaizeci sau nouăzeci de centimetri. Acestea din urmă erau mascate de tavanele false din coridoare şi în anumite zone ale camerelor. Însă coloanele principale aveau probabil, sau măcar ar fi trebuit să aibă, înăuntru, pentru întreţinerea sistemului, trepte înfipte în zid din subsol până la acoperiş.

Ştia că echipa Serviciului Secret trimisă la faţa locului înaintea vizitei sale verificase acele coloane şi se asigurase că sunt securizate cu mult înaintea sosirii echipei prezidenţiale. Ceea ce însemna că fuseseră blocate exact în acele puncte pe unde se putea intra în ele: căile de acces de pe acoperiş şi din subsol. Dar ceea ce nu avuseseră niciun motiv să ia în considerare era faptul că, atât pe acoperiş, cât şi în subsol, aceleaşi căi de acces aveau zăvoare şi pe dinăuntru, astfel încât să nu rămână cineva captiv acolo. Adică trapele de acces puteau fi deschise şi de dinăuntru şi s-ar fi blocat automat de cum cineva ar fi ieşit de acolo. Luând în calcul nevoia oricărei clădiri comerciale pentru spaţiu utilizabil, iar hotelul Ritz fiind o clădire veche şi renovată, nu putea fi altfel, era mai mult decât probabil că baza coloanelor de aerisire dădea în încăperi deja amenajate din subsol – într-un depozit, într-o cameră de unde se controla încălzirea sau poate chiar în spălătorie.

Pe aceste cunoştinţe şi pe aceste presupuneri şi-a întemeiat Johnny Harris evadarea. Îi luase aproape două ore şi fusese mult mai dificil decât se aşteptase. Conductele secundare erau mai înguste decât crezuse el şi cotise de câteva ori pe trasee ce se dovediseră a fi fundături, astfel că trebuise să se întoarcă pe acelaşi drum prin întuneric. Folosise mai multe cutii de chibrituri să-şi lumineze drumul şi începuse să se gândească că s-ar putea să rămână prins înăuntru pentru totdeauna, când a găsit în sfârşit coloana principală şi a început să coboare.

Monturile şi o parte din tibie şi le julise la sânge şi fiecare mădular îi era înţepenit şi dureros din pricina efortului făcut, însă nu-i mai puţin adevărat că avusese în bună măsură dreptate, iar planul îi reuşise: coloana principală de aerisire se deschidea printr-o uşiţă într-o încăpere largă din pivniţa clădirii.

Odată ieşit, uşiţa gurii de acces s-a încuiat automat în urma lui. A parcurs apoi un coridor scurt, slab luminat, până în zona rampei de încărcare, unde s-a pitit în dosul unui congelator uriaş, până când a sosit un camion de aprovizionare, puţin după ora 3 dimineaţa. Aşteptă răbdător, urmărindu-i pe cei doi indivizi care descărcau camionul. Apoi, când cei doi au urcat în cabină să semneze factura de livrare, s-a strecurat în spate şi s-a ascuns după nişte lăzi cu salată până când şoferul a pornit motorul şi a luat-o din loc, trecându-l şi de agenţii Serviciului Secret, şi de cei ai securităţii spaniole aflaţi în afara hotelului. Următoarea livrare a fost la un alt hotel, aflat la câteva cvartale depărtare de Ritz. Harris a aşteptat ca şoferul să intre în hotel, apoi a sărit din camion pur şi simplu şi s-a pierdut în întuneric.

Acum, când se apropia ora prânzului, stătea şi îşi sorbea cafeaua, încă nerecunoscut, într-o cafenea mică din centrul istoric al oraşului. În portofelul din buzunarul de la spate avea carnetul de şofer eliberat în California, cardurile şi o mie de euro bani gheaţă. N-avea însă pe cap peruca de care nimeni în afara frizerului său n-avea idee că o purta. Era perfect conştient de haosul ce avea să se stârnească de cum se va descoperi că lipsea şi încerca să stabilească cea mai bună modalitate de a ajunge de unde se afla acolo unde voia vă ajungă fără ca cineva să-l recunoască şi să dea alarma.

36

HOTEL RITZ. 11:50 A.M.

 

Tot etajul patru era un stup bâzâitor, aşa cum Hap Daniels se aşteptase. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Dick Greene, era gata să dea o declaraţie de urgenţă puzderiei de corespondenţi de presă care năvăliseră în clădire, sporind şi mai mult haosul ce domnea printre reporterii acreditaţi pe lângă preşedinte în timpul turneului său european. Circula deja informaţia că preşedintele nu se mai afla în Madrid, că fusese dus în mare taină în miezul nopţii într-o locaţie secretă, după ce spionajul spaniol identificase o verosimilă ameninţare teroristă. În calitate de responsabil al anchetei Serviciului Secret, Daniels luase deja legătura cu George Kellner, şeful biroului CIA din Madrid, şi cu Emilio Vasquez, şeful spionajului spaniol, punând la cale o unitate operativă comună care să facă posibilă colaborarea celor două agenţii americane cu autorităţile de poliţie şi securitate spaniole în operaţiunea, disperată şi de mari proporţii, de căutare a preşedintelui, operaţiune ce avea să fie catalogată ca una de securitate naţională, ceea ce însemna că trebuia acţionat cu desăvârşită discreţie la toate nivelurile. Imediat după asta, Daniels vorbise la telefon pe o linie securizată cu agentul special al Serviciului Secret de la ambasada americană din Franţa, cerând ca echipa de la Paris să intre în alertă, dar să rămână deocamdată pe loc, pregătită să intervină în caz că era nevoie de mai mulţi oameni la Madrid. Nu peste mult timp, în acea fierbere haotică, avea să li se alăture Ted Langway, director adjunct al Serviciului Secret, venit de la sediul central din Washington. Deja era în drum spre Madrid ca să ia legătura cu Daniels şi să pună pe roate un sistem de comunicare 24 de ore din 24 cu directorul Serviciului Secret, care, la rândul său, era în legătură cu secretarul de stat pentru securitatea teritoriului naţional, sub comanda căruia acţiona acum.

Apoi au urmat celelalte, urmele care l-au dus pe Daniels la trapa pe care se putea intra în sistemul de aer condiţionat care se afla în tavanul fals al băii din apartamentul prezidenţial.

Reluând cadru cu cadru înregistrarea camerei video de pe acoperiş, anchetatorii au putut urmări sosirea la hotel a camionului de aprovizionare la ora 3 şi 2 minute. Fusese oprit şi verificat de agenţii Serviciului Secret, apoi i s-a permis să intre. Camerele de supraveghere din parcarea subterană a hotelului arătau acelaşi camion coborând rampa şi oprind la poarta de descărcare la ora 3 şi 8 minute în dimineaţa aceea.

Un angajat al hotelului şi şoferul au descărcat mai multe lăzi de alimente, apoi au mers amândoi în partea din faţă a camionului, unde angajatul a semnat factura de livrare. În acel moment se putea vedea o umbră foarte vagă, ca de fantomă, mişcându-se în apropierea părţii din spate a camionului. Pornea din partea de sus a ecranului, venind din direcţia unui container frigorific, mergea până în spatele camionului, după care dispărea. O clipă mai târziu, angajatul hotelului s-a îndepărtat de camion, şoferul a urcat în cabină şi a plecat. Camerele din afara hotelului au surprins autovehiculul părăsind hotelul, cotind în stradă şi dispărând din imagine.

— Cineva a urcat în camion cât timp şoferul a discutat cu angajatul hotelului. Oricine ar fi fost, era în camion când a plecat acesta, spuse scrâşnind Hap Daniels, comentând ceea ce văzuse.

De atunci, şoferul camionului fusese reţinut de CNI şi le dăduse locaţiile la care mai făcuse livrări după ce plecase de la Ritz.

Între timp, agenţii Serviciului Secret şi administraţia hotelului refăcuseră traseul fantomei de la camion înapoi spre containerul frigorific şi, mai departe, în coridorul slab luminat din spatele lui, verificând fiecare încăpere şi cale de acces cu care comunica. În scurt timp, au descoperit un spaţiu mare de depozitare, iar înăuntru o conductă principală a sistemului de încălzire şi aerisire care urca până la acoperiş şi avea ramificaţii secundare ce dădeau în fiecare cameră de la fiecare etaj al clădirii. Faptul că accesul în conductă era blocat şi că fusese verificat de echipa Serviciului Secret, operaţie ce fusese repetată cu puţin timp înainte de sosirea preşedintelui, părea să excludă posibilitatea ca cineva să fi intrat pe acolo – folosindu-se de conducte ca să ajungă în apartamentul prezidenţial, să-l răpească pe preşedinte şi să-l scoată pe aceeaşi cale –, mai ales că imaginile camerelor de supraveghere surprinseseră o singură umbră urcând în camion.

Într-o clipă, cu toţii şi-au dat seama de acelaşi lucru: modul în care abordaseră problemele de securitate vizase să preîntâmpine intrarea cuiva în hotel fără să fie văzut, dar nu şi ieşirea cuiva din hotel, mai ales a unei persoane care cunoştea straturile concentrice de securitate instalate de Serviciul Secret, deci a cuiva precum însuşi preşedintele. Mai mult, după toate aparenţele, preşedintele plănuise această acţiune şi urmărise un scop. Un inventar al hainelor pe care le împachetase valetul preşedintelui la plecarea din Washington arăta ce anume lipsea: lenjerie, ciorapi sport, adidaşi, o bluză neagră şi blugi. Adică hainele în care preşedintele se simţea lejer la sfârşitul unei zile de lucru. Portofelul lipsea de asemenea. Dar câţi bani ar fi putut avea în el nimeni nu părea să ştie cu precizie. Secretara preşedintelui confirmă faptul că îi dăduse o mie de euro înainte de a părăsi Casa Albă în vederea turneului european. Să aibă asupră-i o sumă bunicică de bani gheaţă oriunde ar fi mers era un obicei pe care preşedintele îl deprinsese de pe vremea când lucra la fermele din California, când plătea cu banii jos aproape orice.

Cât despre modul în care se folosise de ventilaţia hotelului pentru a evita supravegherea Serviciului Secret, personalul de întreţinere a hotelului a făcut o demonstraţie despre felul în care puteau fi deschise dinăuntru trapele ce dădeau în sistemul principal de conducte şi cum se blocau automat de îndată ce persoana care ar fi fost înăuntru ieşea, iar trapa se închidea în urma lui. Mai mult, coloana principală era dotată cu o scară care mergea de pe acoperiş până în subsol, iar conductele laterale ce duceau către camerele oaspeţilor şi către spaţiile comune erau suficient de largi cât să se poată strecura un om prin ele.

Oricât de sceptic ar fi fost la început Hap Daniels că preşedintele acţionase de unul singur şi că evadase din hotel prin acele conducte, dovada decisivă a venit când, la baza conductei ce se deschidea în camera de depozitare, au fost găsite rămăşiţele câtorva chibrituri arse de curând. Evan Byrd, prietenul preşedintelui, era fumător de pipă şi avea o mică colecţie de cutii de chibrituri de decor, pe lângă scrumierele din toată casa. Daniels îl văzuse pe preşedinte luând mai multe cutii din acelea înainte de a părăsi locuinţa lui Byrd în seara precedentă şi punându-le în buzunar. Preşedintele Harris nu fuma şi, din câte ştia Daniels, nu fumase niciodată, aşa că ce anume avea de gând să facă cu chibriturile nu ştiuse atunci. Acum însă înţelesese. Le luase să-şi lumineze drumul prin conductele hotelului ca să nu fie nevoit să aprindă becurile dinăuntrul sistemului de ventilaţie şi să nu rişte astfel să-i alerteze în vreun fel pe oamenii de gardă.

— Hap? auzi vocea lui Jake Lowe chemându-l din cealaltă cameră.

— Aici.

O clipă mai târziu, Lowe şi dr. Marshall, consilierul de securitate naţională, au intrat în baia apartamentului prezidenţial, unde Daniels şi alţi doi agenţi ai Serviciului Secret cercetau o trapă deschisă în tavanul fals ai băii.

— Pe aici a ieşit, spuse Hap uitându-se la gura conductei unde se auzea un al treilea agent mişcându-se înăuntru. Ai găsit ceva? strigă Daniels spre cel de sus.

— Mda, capul agentului se iţi în deschiderea pătrată. Întâi că oamenii de la întreţinere au avut dreptate. Dacă urci aici, poţi închide trapa în urma ta. O simplă învârtire a ivărului o blochează şi nimeni n-o să-şi dea vreodată seama că a fost deschisă.

— Dar cum a reuşit s-o deschidă de-aici de jos? îţi trebuie chei potrivite.

— Dacă chiar le vrei, le poţi obţine. Prinde.

Şi agentul aruncă o bucată răsucită de metal în mâna lui Daniels.

— O lingură. Îndoită să poată fi folosită ca o cheie. Rudimentar, dar funcţionează. Am verificat.

Lowe se holbă la lingură, apoi se uită la Jim Marshall.

— A făcut o comandă în cameră. Un sendviş, o bere şi îngheţată. Pentru care îţi trebuie linguriţă s-o poţi mânca. A ştiut tot timpul ce are de făcut.

Se întoarse spre Daniels.

— Trebuie să vorbim.

37

12:00 P.M.

 

Şaizeci de secunde mai târziu, Lowe, Marshall şi Daniels au intrat în camera securizată pe care o folosiseră şi mai devreme. Lowe închise uşa în urma lor.

— Cred că acum se poate presupune că preşedintele a făcut asta de unul singur, spuse Lowe, uitându-se la Daniels. De acord?

— Da, domnule, sunt de acord. Întrebarea este de ce?

Lowe şi Marshall au schimbat o privire scurtă, apoi Lowe traversă camera.

— În mod evident, niciunul dintre noi nu ştie răspunsul la întrebarea asta, spuse el. Însă impresia mea este că, pentru el, s-au întâmplat prea multe într-un timp prea scurt. Până într-atâta încât se pare că a ajuns pur şi simplu să fie dărâmat şi epuizat psihic. Nu sunt psiholog, însă turneul acesta, felul în care a decurs, mai ales în Franţa şi Germania, venind atât de repede după o campanie electorală lungă şi extrem de obositoare, urmată aproape fără niciun răgaz de ceremonia de investire şi de remanierea guvernului, plus ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, toate astea au fost, oricât de puternic ar fi, peste măsură de solicitante şi ar fi fost pentru oricine altcineva. Ştiu pentru că am avut câteva discuţii între patru ochi despre asta. O dată chiar m-a întrebat dacă îl cred potrivit pentru funcţia asta. Adăugaţi şi că, deşi nu vorbeşte despre acest lucru, eu ştiu că totuşi moartea soţiei sale încă îl bântuie. Gândiţi-vă că a câştigat alegerile şi apoi, după treizeci şi trei de ani, şi-a petrecut primul Crăciun fără ea, şi pe deasupra mai era şi singur în Casa Albă. Peste toate astea, toţi ştim cât de apropiat era de Mike şi de Caroline Parsons şi de fiul lor. Poate că de ar fi fost genul de individ care se lamentează, dacă ar fi ţâfnos sau s-ar mai îmbăta din când în când ar fi altfel, dar nu e niciuna, nici alta. Puneţi toate astea cap la cap şi veţi descoperi un om care a ţinut totul în el şi este sleit emoţional. Şi dintr-odată toate îl copleşesc şi face ceva nebunesc ca să se elibereze puţin. Ceea ce le spune Dick Greene celor din presă, jos, povestea asta că Serviciul Secret l-a luat pe sus în miez de noapte şi l-a dus într-o locaţie secretă, ca urmare a unei ameninţări teroriste verosimile despre care nu putem da amănunte, vom continua să o spunem chiar şi când îl vom aduce înapoi. În felul acesta va avea timp destul pentru un control medical complet, iar apoi, presupunând că e bine, va putea să se odihnească şi să se refacă înaintea de reuniunea NATO de la Varşovia.

Lowe traversă camera înapoi. Înainte le vorbise amândurora, dar acum se uita drept la Hap Daniels.

— Ştim cu ce era îmbrăcat când a ieşit. Ştim locurile unde a oprit camionul după ce a plecat de aici. E singur, poate chiar dezorientat. Nu poate să se învârtă prin zonă ca un turist fără să fie recunoscut. Dacă oamenii tăi, CIA, spionajul spaniol şi poliţia madrilenă lucrează împreună, nu cred că va rămâne dispărut prea mult timp.

Daniels n-a zis nimic, sperând că Lowe are naibii dreptate.

— Şeful cancelariei face aranjamentele pentru un loc în care să-l ducem de îndată ce îl recuperăm. E treaba noastră, a mea, a lui Jim, a şefului de cancelarie, a purtătorului de cuvânt, aflaţi aici la Madrid, şi a vicepreşedintelui şi a secretarului de stat de la Washington să ducem cu vorba guvernele străine şi presa până când putem să-l aducem iar în faţa lumii. E treaba ta să-l găseşti şi să-l scoatem naibii de-aici, repede şi în taină, să-l ducem într-o locaţie pregătită să-l primească. Voi l-aţi dus pe preşedintele Bush în Irak în secret de două ori. Prima oară nici măcar n-a ştiut cineva că e plecat până nu s-a întors înapoi în Texas.

Lowe tăcu o vreme, iar ochii i se îngustară.

— Hap, avem nevoie, ne trebuie aceeaşi eficienţă şi în cazul de faţă. Situaţia actuală e mult mai delicată.

— Înţeleg, domnule. S-a întâmplat în timp ce era sub supravegherea noastră. Vom avea noi grijă.

— Ştiu că veţi avea, Hap.

Lowe se uită la Marshall, după care îl conduse pe Daniels la uşă şi i-o deschise.

— Baftă. Nouă tuturor, spuse el, iar agentul special Hap Daniels plecă.

Lowe închise uşa şi se întoarse spre Marshall.

— O fi muşcat momeala?

— Că preşedintele a luat-o razna?

— Da.

— Nu cred că are de ales. A cam fost jumulit de pene. Preşedintele a dispărut şi asta s-a întâmplat exact când el era la comanda echipei de securitate. Se simte personal răspunzător. Nu doar că îl protejează pe omul nostru, el protejează funcţia. Şi vrea exact ce vrem şi noi. Să-l aducă înapoi cât mai repede şi cu cât mai puţin zgomot cu putinţă. Ca şi cum n-ar fi plecat deloc.

Lowe se duse la un dulap de mahon, întoarse cu gura în sus două pahare şi scoase o sticlă de whisky. Turnă porţii duble în fiecare pahar şi-i întinse unul lui Marshall.

— Pare-se că avem de-a face cu un preşedinte care a decis să fie propriul său stăpân şi care are idei foarte bine definite despre felul în care vrea să guverneze ţara.

Lowe trase o duşcă zdravănă din paharul său.

— În toţi anii de când îl cunosc, n-am avut niciodată nici cea mai mică bănuială că e un tip căruia nu-i place să joace în echipă. Până acum.

Marshall luă şi el o înghiţitură, apoi aşeză paharul pe o masă de lângă el.

— E o lecţie umilitoare, Jake. Una care îl va costa viaţa pe preşedinte. La naiba, să sperăm totuşi că nu vom ajunge să plătim şi noi un preţ atât de mare.

38

12:55 P.M.

 

Nicholas Marten auzi scrâşnitul mecanismelor hidraulice ce scoteau trenul de aterizare al avionului. Zece minute mai târziu se afla la sol pe aeroportul El Prat din Barcelona, îndreptându-se spre terminal. Douăzeci de minute după aceea, îşi luase deja bagajul şi stătea la coada de îmbarcare în autobuzul care avea să-l ducă în oraş, după o cursă de douăzeci şi cinci de minute. Dacă o clipă mai devreme se gândise la Merriman Foxx şi Demi Picard şi la scurta conversaţie telefonică pe care o avusese cu Peter Fadden cât aşteptase să urce la bordul avionului în Malta, acum gândurile i-au fost distrase de un bărbat aflat în aceeaşi coadă cu el, cu trei călători mai în spate. Individul avea vreun metru optzeci, era alb, probabil la vreo patruzeci de ani, cu părul încărunţit. Purta ochelari de soare şi un tricou polo galben deschis, băgat în pantaloni. Pe umărul stâng purta, cu o oarecare neglijenţă, o mică geantă roşie de voiaj. Părea turist, unul obişnuit să călătorească îmbrăcat lejer şi fără prea multe bagaje. Nimic la acel individ nu era făcut să atragă atenţia asupra lui, iar Marten probabil că nici nu l-ar fi luat în seamă de nu l-ar fi văzut dând în trecere din cap către tânărul în blugi şi cu jacheta lăbărţată care fusese în holul hotelului din Malta şi în cursele de la Roma la Valletta şi de la Valletta la Barcelona. Acum tânărul acela nu mai era de văzut, în schimb era individul acesta, aşteptând la rând să urce în autobuzul albastru spre Barcelona. Dacă primul tip îl urmărise într-adevăr din Valletta, atunci era foarte probabil că acest al doilea bărbat să fie acum pe urmele sale. Pe scurt, primul îl predase celui care se afla acum în spatele lui.

 

12:30 P.M.

 

Tipul stătea acum cu două locuri în faţa lui Marten şi de cealaltă parte a autobuzului, privind pe geam, în timp ce autobuzul ieşea din aeroport, luând-o pe autostrada ce ducea spre oraş. Marten îl privi îndelung, apoi se lăsă în scaun încercând să se relaxeze.

Era vineri, 7 aprilie. Cu două zile înainte, poliţia metropolitană din Washington îl escortase de la înmormântarea lui Caroline şi-l urcase într-un avion spre Londra, unde ajunsese cu o zi în urmă şi de unde, foarte curând după aceea, se îmbarcase în cursa spre Malta. Apoi, în dimineaţa aceleiaşi zile, în urma întâlnirii avute cu o seară înainte cu Merriman Foxx, părăsise în mare grabă insula, urmărind-o pe Demi Picard la Barcelona. Era zdrobit de atâtea schimbări rapide de fus orar. În ultima vreme dormise foarte puţin şi numai adrenalina îl mai ţinea în picioare. Ştia că trebuie să-şi stăpânească nervii, să fie atent la starea sa psihică. În situaţii ca aceea, cu uşurinţă se puteau face monştri din ceea ce în realitate erau doar animăluţe pufoase. Ceea ce însemna că era foarte probabil să se înşele în privinţa tipului cu păr cărunt, ochelari negri de soare şi tricou polo, şi că acel semn cu capul în direcţia tânărului cu jacheta lălâie putea să nu însemne absolut nimic şi că niciunul din ei nu aveau niciun fel de plan care să-l aibă pe el în vedere. Aşa că alungă aceste gânduri şi îşi reaminti conversaţia telefonică pe care o avusese mai devreme cu Peter Fadden, care se afla de foarte puţin timp în Londra, unde făcuse o escală din drumul său spre Varşovia, unde mergea în calitate de corespondent al Washington Post la reuniunea ţărilor NATO.

Marten îi povestise pe scurt cum a decurs întâlnirea lui cu Merriman Foxx din seara anterioară, cum s-a dat drept asistent al preşedintei de comisie Baker, i-a spus cum, dacă iniţial doctorul se arătase amabil şi cooperant, devenise brusc colţos când l-a întrebat despre experienţele pe fiinţe umane cu toxine experimentale efectuate după dezafectarea oficială a programului de arme biologice sud-african. Şi că se încinsese şi mai mult atunci când i-a pomenit despre presupusul memoriu al congresmanului Mike Parsons, despre care-i spusese că fusese întocmit cu puţin timp înainte de moartea sa şi care menţiona întâlnirea secretă dintre Merriman Foxx şi doctoriţa Stephenson, în perioada audierilor comisiei. Şi că mai adăugase şi că Parsons se îndoia de veridicitatea mărturiilor doctorului. Reacţia lui Foxx, i-a spus Marten lui Fadden, a fost să-şi apere declaraţiile cu înverşunare şi să nege că o cunoştea pe Lorraine Stephenson, după care a pus capăt discuţiei şi a şters-o.

În cele din urmă i-a spus şi despre descrierea făcută de Caroline „individului cu păr alb şi cu degete oribil de lungi şi cu un hidos deget mare pe care era tatuată o cruce cu cercuri la capete”. Îngrozită, Caroline spusese că acest tip o consultase atunci când fusese internată în clinica unde a fost transportată după ce-şi pierduse cunoştinţa la ceremonia de pomenire a celor dragi.

— Peter, spuse apăsat Marten, Foxx nu numai că are părul alb, dar are nişte degete incredibil de lungi şi un tatuaj ca cel descris de Caroline pe degetul mare. Îţi spun eu că a fost implicat şi în moartea lui Caroline şi a doctoriţei Stephenson. Şi încă ceva: când m-am întâlnit cu el lua cina în compania capelanului Rufus Beck.

— Nu pricep, răspunse Fadden.

— Nici eu. Reverendul Beck şi Merriman Foxx ar trebui să fie ca apa şi uleiul.

— Şi cu toate astea, zici că amândoi se simţeau în largul lor, cu toate că pe-aproape se afla cineva despre care credeau că lucrează pentru preşedinta comisiei care l-a audiat pe Foxx.

— Şi nu doar atât, Peter. Foxx a depus mărturie într-o anchetă secretă.

Apoi Marten îi povesti restul. Cum jurnalista franceză Demi Picard era împreună cu Foxx şi Beck la Café Tripoli şi-l avertizase între patru ochi „să stea deoparte” înainte „să strice totul”. Că, în dimineaţa aceea, foarte devreme, Foxx şi Beck plecaseră din Malta în direcţii necunoscute lui. Curând după aceea, Demi Picard plecase şi ea la Barcelona, unde îşi făcuse rezervare la hotelul Regente Majestic. Înspre Barcelona se îndrepta şi Marten.

— Peter, spuse Nicholas iarăşi, pe acelaşi ton apăsat, în timp ce se anunţa îmbarcarea pentru avionul său, încearcă să afli numele clinicii la care a fost dusă Caroline după ce doctoriţa Stephenson i-a făcut injecţia şi înainte să fie transferată la Spitalul Universitar. Trebuie să fi fost internată acolo mai multe zile. Trebuie să existe un dosar sau ceva. Află cine a tratat-o şi de ce afecţiune mai exact.

 

Marten simţi că autobuzul încetineşte şi ridică privirea. Tipul cu ochelarii de soare şi tricou polo îl studia. Prins asupra faptului, zâmbi vag, apoi întoarse capul, uitându-se pe geam. Câteva minute mai târziu, autobuzul opri pentru prima oară în Plaça Espanya. Patru pasageri au coborât, trei au urcat, iar autobuzul a pornit mai departe. Următoarea oprire a fost pe Gran Via/Comte d’Urgell, apoi în Plaça Universitat, unde alţi trei pasageri şi-au strâns catrafusele şi au coborât. Marten privi cu atenţie, însă cu fereală, sperând că individul în tricou galben şi păr încărunţit se va ridica şi va coborî odată cu ei. Dar n-a făcut-o, iar autobuzul plecă mai departe.

La următoarea staţie, în Plaça Catalunya, care se afla la mică distanţă de hotelul Regente Majestic, trebuia să coboare Nicholas. Autobuzul luă curba, iar el se ridică de pe scaun în acelaşi timp cu alţi şase călători. Luându-şi geanta de voiaj, se îndreptă spre partea din faţă a autobuzului, trăgând cu ochiul spre omul lui, să vadă ce avea de gând să facă. Tipul rămase pe scaun, lăsat pe spate, cu mâinile adunate în poală, aşteptând ca autobuzul să pornească iar. Marten coborî cel din urmă. Ocoli câţiva oameni care aşteptau să urce şi o luă pe jos, căutând Rambla de Catalunya şi hotelul Regente. O clipă mai târziu autobuzul aeroportului trecu pe lângă el, angajându-se în trafic. Marten mai făcu vreo câţiva paşi, apoi ceva îl făcu să se întoarcă şi să se uite în urma sa. Tipul cu părul încărunţit şi cu tricoul polo galben era în staţia de autobuz, urmărindu-l cu privirea.

39

GARA ATOCHA, MADRID. 1:05 P.M.

 

Cu un exemplar împăturit al ziarului spaniol El Pais sub braţ, preşedintele SUA, John Henry Harris, coborî o rampă alături de un grup de călători şi se îndreptă împreună cu ei spre trenul Altaria, numărul 1138. Îl aştepta o călătorie de cinci ore, la capătul căreia avea să ajungă la nord-est de Barcelona. De-acolo urma să ia Catalunya Expres pentru a ajunge, o oră şi ceva mai târziu, în vechea fortăreaţă maură, Gerona.

Se gândise la toate astea în noaptea dinainte, în drumul de la reşedinţa lui Evan Byrd spre hotelul Ritz, după întâlnirea surpriză cu „prietenii” săi, cum îi numise gazda. De îndată, i-a fost limpede că dacă le refuza cererile, îl vor ucide. Ceea ce însemna că nu avea de ales: trebuia să fugă. Şi exact asta făcuse. Fusese destul de greu să se descotorosească de sistemul de securitate pe care i-l asigura Serviciul Secret şi să iasă din hotel. Ce-i rămânea însă de făcut de-aici înainte era cu totul şi cu totul altceva.

Pe agenda turneului său european fusese programată şi o cuvântare la conferinţa anuală a Institutului pentru O Lume Nouă, un grup de gândire alcătuit din academicieni, oameni de afaceri şi foşti lideri politici de notorietate internaţională. Întâlnirile lor anuale aveau ca scop declarat sondarea viitorului comunităţii mondiale.

Instituţia avea o vechime de mai mult de două sute de ani, iar în ultimul secol se reunise, de cele mai multe ori, în locaţii exotice din diferite părţi ale globului. În ultimii douăzeci şi doi de ani însă îşi alesese ca sediu un complex turistic exclusivist numit Aragon, aflat în munţii din împrejurimile Barcelonei. Ca preşedinte nou ales, John Henry Harris fusese invitat să fie „vorbitorul surpriză” la reuniunea din acel an şi să li se adreseze invitaţilor în timpul serviciului divin de duminică dimineaţa. Preşedintele acceptase invitaţia şi datorită faptului că gazda acelei reuniuni era rabinul David Aznar, un văr de-al răposatei sale soţii şi un foarte important lider al numeroasei comunităţi evreieşti din Gerona.

Soţia lui fusese evreică, iar acest lucru a fost socotit la început un dezavantaj politic pentru el. Însă s-a dovedit cu totul altfel. Fusese o tovarăşă de viaţă inteligentă, deschisă, cu simţul umorului, într-un cuvânt, extraordinară. Iar publicul o adora. Faptul că nu putea avea copii a fost tristeţea vieţii lor, pe care au acceptat-o amândoi, însă pe măsură ce el urcă în ierarhia politică, s-au pomenit amândoi înconjuraţi cu multă căldură, de parcă întreg electoratul ar fi fost familia lor. Primeau întruna invitaţii să-şi petreacă vacanţele sau alte sărbători acasă la cetăţeni obişnuiţi de toate rasele, religiile, cu dare de mână sau nu, şi nu de puţine ori le acceptau. Presei îi plăceau chestiile astea, dar şi publicului şi echipei lui politice. Şi le plăcea şi lor, lui şi soţiei lui.

Prin ea a ajuns preşedintele să-l cunoască pe David Aznar, iar cei doi bărbaţi au devenit apropiaţi atunci când, în câteva ocazii, rabinul a venit din Spania la Washington să fie alături de el în timpul bolii soţiei sale, boală ce a avut o evoluţie rapidă. Rabinul a fost de faţă când a murit soţia sa şi tot el a fost cel care a oficiat ceremonia de înmormântare, a fost acolo să-l îmbrăţişeze în noaptea alegerii sale şi a fost unul dintre invitaţii preşedintelui la inaugurarea mandatului său. Iar apoi, rabinul l-a chemat să fie invitatul surpriză la conferinţa care se ţinea la complexul Aragon, înspre casa rabinului se îndrepta acum Harris, pentru că era singura persoană în care îndrăznea să aibă încredere şi să-i destăinuiască secretele pe care le aflase, iar Gerona era singurul loc, cel puţin pentru moment, unde credea că se poate ascunde.

Cu capul plecat, ajunse la tren şi se urcă într-un vagon de clasa a doua, împreună cu mulţimea de pasageri, în acelaşi fel modest şi nepretenţios cum se comportase tot timpul cât se aflase în gară, aşteptând la coadă să-şi ia bilet. Biletul l-a plătit cu bani gheaţă, la fel cum făcuse şi până atunci, pe străzile Madridului şi în cafeneaua unde se refugiase înainte s-o ia spre gară. Se străduise să rămână ascuns în mulţime şi să treacă pe cât posibil neobservat. Până atunci, norocul fusese de partea lui. Nimeni nu-l băgase defel în seamă.

Până atunci.

Preşedintele ştia că deja Hap Daniels pusese la lucru într-un ritm îndrăcit spionajul spaniol, CIA, FBI-ul şi probabil alte vreo cinci-şase agenţii de securitate, cu singura misiune de a-l aduce pe el înapoi sub protecţia Serviciului Secret. La fel, era absolut sigur că NSA îşi folosea deja sateliţii pentru monitorizarea telecomunicaţiilor din întreaga peninsulă Iberică. Tocmai acesta era motivul pentru care abandonase echipamentul de comunicare – mobilul şi BlackBerry-ul –, pentru că ştia că orice încercare de a lua legătura cu cineva ar fi fost interceptată în câteva secunde şi-ar fi fost înhăţat înainte să ajungă până-n capătul străzii.

Doar cu câteva ore înainte era cel mai puternic şi mai bine protejat om de pe planetă, având la dispoziţie toate agenţiile şi tehnologia de cel mai înalt nivel. Acum era de unul singur, redus la nimic altceva decât la şiretenia şi inteligenţa lui, şi pe deasupra cu misiunea de a dejuca prima încercare veritabilă de lovitură de stat din istoria Statelor Unite din câte ştia el.

Nu trebuia doar s-o dejoace, ci s-o şi anihileze. Orice-ar fi fost. Asasinarea şefilor de stat francez şi german şi înlocuirea lor cu oameni de încredere pentru ei care să se supună ordinelor lor în adunarea ONU era numai începutul. A doua parte viza punerea Orientului Mijlociu sub controlul lor şi, simultan, strivirea statelor musulmane din regiune. Cum aveau să facă acest lucru era cu adevărat cutremurător: planul necunoscut pentru ceea ce mai mult ca sigur că era o campanie de distrugere în masă, Harris era sigur că fusese ticluit şi dezvoltat de fostul cercetător al armatei sud-africane, Merriman Foxx. Avea să fie un coşmar cum nici nu se putea imagina.

„Neliniştită-i fruntea ce poartă o coroană.”{5}

 

1:22 P.M.

 

Trenul se zgâlţâi şi începu să se mişte alene spre ieşirea din gara Atocha. Vagonul pe care-l alesese era aproape plin când urcase şi se aşezase pe primul scaun neocupat dinspre culoar, lângă un bărbat cam de vârsta lui într-o geacă de piele, care purta bască şi citea o revistă. Preşedintele, cu gesturi cât se poate de fireşti, deschise ziarul şi începu să citească. În acelaşi timp, încercă să fie atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui şi la toți cei dimprejur – tineri şi bătrâni, bărbaţi sau femei – care ar fi putut fi membri vreunei agenţii de securitate ce încerca să-l găsească.

Ştiuse un lucru încă de la bun început, anume că atunci când cei din Serviciul Secret aveau să-şi dea seama că a dispărut, nu numai că ar fi pornit o urmărire generală şi clandestină ca să-l aducă înapoi, dar, în plus, ar fi cercetat fiecare centimetru pătrat al apartamentului prezidenţial ca să înţeleagă ce s-a întâmplat cu exactitate. Printre cei pe care i-ar fi chemat să-i interogheze s-ar fi aflat şi valetul lui, care ar fi făcut pe loc un inventar al hainelor sale şi le-ar fi putut indica celor din Serviciul Secret că purta o bluză neagră, blugi şi adidaşi când a plecat. Hainele acelea erau acum într-un tomberon de pe o străduţă din centrul istoric al Madridului şi le înlocuise cu o pereche de pantaloni kaki, o cămaşă sport albastră, o geacă maro ieftină şi pantofi de aceeaşi culoare. Pe toate le cumpărase de la un magazin din Corte Ingles şi le plătise cu banii jos. Pe lângă asta, mai purta o pereche ieftină de ochelari de citit, cumpăraţi de la un magazin de lângă gară şi, ceea ce era convins că e de cel mai mare folos ca să nu fie recunoscut, îşi scosese meşa. Hap Daniels şi oricine altcineva îl mai căuta pe POTUS ar fi căutat pe cineva care să semene cu cel pe care-l ştiau, nu pe individul cu chelie şi ochelari şi vorbitor de spaniolă, ce părea mai degrabă administratorul unei şcoli sau vreun funcţionăraş neimportant, care mai şi citea un ziar spaniol şi călătorea într-un tren de Barcelona, la clasa a doua.

40

HOTELUL REGENTE MAJESTIC, BARCELONA. 2:25 P.M.

 

— Ştiţi cumva dacă domnişoara Picard a ajuns la hotel? întrebă Nicholas, zâmbindu-i atrăgătoarei angajate de la recepţie. Mă numesc Marten şi sunt angajat la Washington Post. Ni s-a spus să încercăm aici pentru camere libere.

— Mă scuzaţi, zâmbi femeia, dar nu înţeleg.

— Suntem la Barcelona pentru Conferinţa Jurnaliştilor şi a Fotografilor de Presă. Numele ei este Picard. P-I-C-A-R-D. Prenumele, Demi.

— O clipă, spuse femeia, iar degetele ei începură să danseze pe tastatura calculatorului. Da, domnişoara Picard s-a cazat la amiază, spuse fără să ridice privirea de pe ecranul computerului. Spuneaţi că numele dumneavoastră este…?

— Marten, cu e. Nicholas Marten.

— Domnule Marten, nu cred că vi s-a făcut rezervare. Ar putea fi oare făcută sub un alt nume?

— Eu… Marten ezită, femeia îi oferise o şansă pe care ar fi fost nebun să n-o folosească. Ar fi trebuit să fiu înregistrat cu un mic grup din care fac parte domnişoara Picard şi reverendul Beck din Washington. Reverendul s-a cazat şi el deja, nu-i aşa?

Degetele femeii munciră iar tastatura.

— Reverendul Rufus Beck are rezervare, dar n-a sosit încă.

Marten avusese dreptate, Demi îl urmase pe Beck la Barcelona.

— Şi spuneţi că nu aveţi nicio rezervare pe numele meu? întrebă Marten cu inocenţă.

— Nu, domnule.

— Mă temeam că se va întâmpla ceva de genul acesta. Să nu laşi niciodată o secretară nouă să-ţi facă treaba, spuse Marten uitându-se pierdut în gol, ca şi cum ar fi încercat să hotărască ce are de făcut în continuare, apoi se uită iar la recepţioneră. Aveţi cumva o cameră liberă? Orice fel de cameră ar fi bună, spuse zâmbind. Vă rog, deja am avut o zi foarte lungă.

Femeia îl privi cu simpatie.

— Să văd ce pot să găsesc.

 

Camera 3117 era mică, însă avea vedere către stradă, iar Marten stătea lângă fereastră privind în jos. Nu se simţise deloc în largul său să-şi folosească numele lui să se cazeze, însă nu venise pregătit cu documente sau cu o identitate falsă, aşa că n-a avut de ales.

Pe de altă parte, era destul de sigur că-l pierduse pe urmăritorul său cu păr încărunţit şi cu tricou polo galben. Şi era sigur că individul îl urmărise. Îl urmărise de la distanţă primele cinci cvartale pe lângă care trecuse după ce plecase din staţia de autobuz din Plaça Catalunya. Apoi, în mod voit, Marten intră într-un restaurant cu specific local din strada Pelai, unde luă nişte aperitive şi mai trase de timp încă vreo oră. Apoi, făcând pe turistul şi fără să se grăbească deloc, părăsi localul şi o luă pe jos spre Plaça de la Universitat, oprindu-se să răsfoiască nişte cărţi într-o librărie, apoi într-un magazin de pantofi. Apoi mai pierdu o jumătate bună de oră să colinde un imens magazin universal Zara, de unde a ieşit pe o poartă laterală şi şi-a croit drum pe Rambla de Catalunya spre hotel. În niciunul din locurile unde oprise nu-l văzuse pe tipul încărunţit.

Cine era acel individ sau tânărul cu geaca lăbărţată care-l urmărise din Valletta n-avea cum să ştie. Nu ştia decât că treaba asta începuse în Malta, unde obiectivul său fusese Merriman Foxx. Presupunând că Foxx îşi făcuse până la urmă temele şi descoperise că Marten n-avea nicio legătură cu congresmana Baker, atunci probabil că indispoziţia sa era mult mai mare decât fusese cu o seară în urmă la Café Tripoli. Mai mult ca sigur că voia să afle cine era Marten şi ce altceva mai ştia şi ce motive avea să facă ce făcuse şi dacă îl angajase cineva. Şi de îndată ce ar fi aflat destule despre el, Marten putea fi sigur că sud-africanul ar fi găsit o cale de a pune capăt definitiv curiozităţii sale.

 

Marten se mai uită o clipă în stradă, apoi se îndepărtă de fereastră şi traversă camera. Exact atunci începu să sune mobilul. Răspunse de îndată, sperând că era Peter Fadden, cu informaţiile despre clinica din Washington la care fusese internată Caroline, însă nu era Fadden. În receptor se auzi vocea familiară a lui Ian Graff, şeful său de la Fitzsimmons & Justice. Lui Marten îi plăcea ce făcea şi-i plăcea şi firma pentru care lucra. Îi plăcea mult şi de Ian Graff, însă acum nu se putea gândi la aceste lucruri.

— Ian, spuse Marten surprins, încercând însă să fie amabil.

Salut.

— Marten, unde naiba eşti?

Plinuţ, cu o educaţie aleasă şi cu o cultură enormă, de obicei afabil şi îngăduitor, Ian Graff devenea ţâfnos şi dificil când era sub presiune. Iar Marten ştia prea bine că se făceau presiuni tot mai mari pentru finalizarea planurilor pentru proiectul uriaş şi costisitor al proprietăţii Banfield la care lucrau.

— Sunt în… începu Marten, dându-şi seama că n-avea rost să mintă, Barcelona.

— Barcelona? Am sunat la hotelul tău din Washington. Mi s-a spus c-ai plecat. Credeam că vii încoace.

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să sun.

— Da, ar fi trebuit. Şi ar mai fi trebuit să fii la biroul tău chiar în clipa asta.

— Îmi cer scuze, dar am ceva foarte important de făcut.

— La fel e şi proiectul Banfield, dacă-nţelegi ce vreau să zic.

— Înţeleg, Ian. Chiar înţeleg. Completamente.

— Şi, mai precis, cât are să te mai ţină ocupat această foarte importantă afacere?

— Nu ştiu.

Marten se întoarse iar la fereastră şi privi în stradă. Tot nu era nici urmă de tipul încărunţit, cel puţin din câte putea el să vadă. Numai trafic şi pietoni.

— Îţi trebuie ceva cu care aş putea să te ajut de-aici? E vreo problemă cu alegerea plantelor, sau cu autorizaţia pentru lucrările de nivelare, cu comenzile, spune-mi!

— Problema noastră sunt domnul Banfield şi soţia lui. Au decis că pădurea de rododendroni ar trebui să fie pe dealul sudic şi nu pe cel din nord, unde ar vrea să se planteze vreo optzeci, o sută de ginkgo.

— Ginkgo!?

— Da.

Marten plecă de la fereastră.

— Vor creşte mult prea înalţi şi mult prea groşi să se mai vadă râul.

— Exact asta le-am spus şi noi. Dar asta nu-i nimic pe lângă planurile pe care le au cu straturile de forsythia, cu azaleele şi hydrangea.

— Au fost de acord cu ele acum zece zile.

— Ei bine, de azi-dimineaţă nu mai sunt. Au fost însă de acord să plătească schimbările. Numai că nu vor să se modifice programul şi nici să se amâne termenul de predare a lucrării. De-aş fi în locul tău, mi-aş mişca de urgenţă fundu-aici cu următorul avion.

— Nu pot face asta, Ian. Nu încă.

— Eşti angajat la noi sau nu?

— Te rog încearcă să înţelegi că ce fac aici e foarte complicat şi foarte personal. Dacă…

Se întrerupse la mijlocul propoziţiei, când în uşa camerei sale se auzi brusc un ciocănit puternic. Aproape imediat urmară altele.

— Ian, aşteaptă o clipă te rog.

Marten trecu în micul antreu prin care se ajungea din cameră la uşă. Aproape ajunsese când îl trăsni gândul că putea fi, la urma urmei, tipul cu păr cărunt. În coridor, afară, putea fi tipul acela şi Merriman Foxx, care hotărâse că nu mai avea rost să afle cine, de ce şi ce, şi pur şi simplu avea de gând să-l elimine de îndată.

Bătaia se auzi iar.

— Doamne, suspină Marten.

Duse imediat telefonul la ureche.

— Ian, spuse cu voce scăzută, trebuie să mă ocup de o treabă acum. Trimite-mi modificările prin e-mail şi am să-ţi răspund imediat ce-am să pot.

Închise telefonul, dar bătaia în uşă se auzi iar, mai tare, mai dură. Oricine o fi fost, nu avea de gând să renunţe. Căută din ochi ceva ce-ar fi putut să-i servească de armă, însă tot ce-a găsit era telefonul de cameră, prins chiar pe peretele de lângă el. Îl ridică şi sună la recepţie.

— Vorbiţi englezeşte? spuse Marten în receptor.

— Da, domnule.

— Bine. Rămâneţi la aparat, vă rog.

Cu receptorul în mână – o linie de urgenţă către operatorul de la recepţie – în caz de nevoie, Marten inspiră adânc, apoi răsuci yala şi deschise uşa.

 

În coridor era Demi Picard, cu mâinile în şolduri, ţintuindu-l cu privirea scăpărătoare.

— Ce Conferinţă a Jurnaliştilor şi Fotografilor de Presă? se răsti mânioasă, în engleza ei cu accent francez. Cum m-ai găsit? Ce mama naibii faci aici?

Numai un pic de-ar fi fost mai încinsă, ar fi luat foc.

41

3:00 P.M.

 

A fost nevoie de o foarte lungă plimbare până să reuşească Marten s-o calmeze suficient pe Demi cât să vorbească cu el măcar. I-a luat şi mai mult s-o convingă să ia prânzul împreună. După aceea, i-a mai trebuit încă aproape o jumătate de sticlă de şampanie specific barceloneză, numită cava., foarte bună, ca să se comporte măcar aproximativ civilizat.

Erau la o masă din salonul din fund de la Els Quatre Gats – Patru Pisici –, o cafenea de pe o străduţă îngustă din sectorul Barri Gotic.

Comandaseră suquet de prix, o tocăniţă de cartofi cu peşte, picantă, şi beau cava. Încetul cu încetul, jurnalista se dădea pe brazdă.

Demi încă mai purta blazerul albastru închis peste cămaşa cu croi bărbătesc în dungi şi pantalonii cafenii pe care le îmbrăcase în dimineaţa aceea la Valletta. Că era sau nu fotografă profesionistă, era în mod cert obişnuită să călătorească repede şi doar cu strictul necesar asupra ei. Probabil din acelaşi motiv îşi purta părul tuns scurt, să nu aibă prea mult de lucru cu el, doar să-l spele şi să-l zburlească puţin. Era deşteaptă, hotărâtă şi, aşa cum ştia deja, iute la mânie. Oricât de adevărate ar fi fost aceste lucruri despre ea, în acelaşi timp părea, în mod ciudat, destul de departe de toate acestea, ca şi cum tot ce făcea, chiar şi profesia ei, avea legătură cu altceva. Ce-ar fi putut fi acel altceva, Marten n-avea de unde să ştie şi nici cum să ghicească, însă îi dădea lui Demi un aer straniu de vulnerabilitate, care-l nedumerea pe Nicholas, neştiind cum şi de unde s-o apuce. Ochii ei mari, bruni şi adânci nu-l ajutau nici ei, pentru că atrăgeau atenţia şi descumpăneau, mai ales atunci când Demi îşi aţintea privirea asupra cuiva, aşa cum o făcea chiar atunci cu Marten.

— Vrei să am încredere în tine, spuse ea, nu-i aşa?

— M-ar ajuta.

— Dar nu crezi că tu poţi avea încredere în mine.

Marten zâmbi.

— Te-am întrebat în Malta unde au plecat doctorul Foxx şi reverendul Beck sau fata aceea Cristina şi mi-ai răspuns că nu ştii. Deşi ai ştiut tot timpul că Beck venea spre Barcelona, şi la ce hotel şi…

Demi îi tăie scurt vorba.

— Recepţionerul m-a sunat puţin înainte să ajungi tu în camera mea. Mi-a spus că reverendul i-a cerut să-mi transmită scuzele lui că pleacă aşa, dintr-odată. Mi-a spus unde a plecat şi că lăsase un bilet de avion pe numele meu, asta în caz că voiam să-l urmez. Biletul era în plicul pe care l-am ridicat de la recepţie atunci când am plecat.

— Amănuntele şi motivele venirii tale aici nu mă privesc. Ce mă priveşte, în schimb, este că, ce mai tura-vura, m-ai minţit. Spune-mi cum ar mai încăpea încrederea aici?

— Hai să zicem că faptul că ai apărut în Malta şi felul cum ai tratat cu doctorul Foxx mă pune într-o poziţie delicată.

— De aceea mi-ai spus c-aş putea strica totul?

— Ce vrei de la mine?

Felul în care Demi evitase să răspundă la întrebare şi felul cum l-a privit în clipa aceea l-au făcut pe Marten să înţeleagă că, cel puţin pentru moment, ea nu avea de gând să spună mai multe despre acel subiect.

— Uite care-i treaba, spuse el franc, am venit aici din acelaşi motiv pentru care am fost în Washington şi în Malta, să aflu adevărul despre ce i s-a întâmplat lui Caroline Parsons. Despre ce vrei sau nu vrei să vorbeşti e treaba ta, însă din punctul meu de vedere e evident că ai venit în Barcelona din cauza reverendului. De aceea sunt şi eu aici. Beck şi Foxx erau împreună în Malta dintr-un motiv întemeiat. Au plecat amândoi separat. Ceea ce mă face să cred că se vor reîntâlni şi încă repede, mai ales pentru că Beck încă se mai învârte prin partea asta de lume. Reverendul e suspect, însă Foxx e cel care mă interesează cu adevărat şi pariez că bunul reverend mă va conduce la el, şi că nici nu va trebui să aştept mult pentru asta.

— Şi crezi că doctorul Foxx are vreun răspuns să-ţi dea în chestiunea asta referitoare la doamna Parsons?

— Da, spuse Marten, iar ochii săi erau dintr-odată scăpărători. A început să vorbească despre asta seara trecută, după care şi-a dat seama că mersese prea departe, iar acest fapt l-a iritat. Vreau să aud ce are de spus până la capăt.

Exact în acel moment chelnerul care-i servise, un tip cu trăsături delicate şi plăcute, cu păr negru, se opri în dreptul mesei lor.

— Pot să vă mai servesc cu ceva? întrebă în engleză.

— Nu acum, merci, răspunse Marten.

— Sigur, tânărul înclină capul şi plecă.

Demi mai luă o înghiţitură de cava şi-l privi pe Marten peste marginea paharului.

— Se pare că ţi-a păsat foarte mult de doamna Parsons.

— Am iubit-o, spuse Marten sincer şi direct.

— Era căsătorită.

Marten nu zise nimic. Demi schiţă un zâmbet.

— Deci, dragostea te-a adus aici.

Marten se aplecă peste masă.

— Spune-mi despre vrăjitoare.

— Păi… ea ezită şi plecă ochii spre pahar, nesigură dacă să spună ceva şi nici ce anume să spună. Ştii ce e aceea strega, domnule Marten? întrebă ridicând ochii spre el.

— Nu.

— Aşa li se spune în italiană vrăjitoarelor. Am avut o soră mai mică. A plecat în Malta acum doi ani şi a dispărut. Mai târziu am aflat că era o strega practicantă şi că făcea parte dintr-un convent secret al vrăjitoarelor italiene. Dacă acest lucru are vreo legătură cu dispariţia ei, nu ştiu. Ce ştiu însă e că Malta e plină de organizaţii secrete şi de locuri străvechi. Sora mea a mers în Malta pentru trei zile şi acolo a fost văzută ultima oară. Autorităţile au căutat-o fără succes. Mi-au spus că era o femeie tânără şi că ar fi putut face orice, ar fi putut pleca oriunde. Pentru mine acesta n-a fost un răspuns mulţumitor. Aşa că am făcut cercetări pe cont propriu. Aşa am auzit de doctorul Foxx. Are multe legături în Malta şi cunoaşte oameni şi lucruri pe care nu le ştie oricine, nici chiar poliţia. Dar sunt lucruri pe care nu le-ar dezvălui unui necunoscut. Nu ştiam ce să fac şi, în plus, trebuia să mă întorc la slujbă, însă datorită profesiei am primit un angajament în Washington, anume să fac un fotoreportaj despre viaţa socială a congresmanilor. Acolo am aflat despre reverendul Beck şi că îl cunoştea bine de doctorul Foxx. Pentru mine asta-i o şansă enormă să aflu ce s-a întâmplat cu sora mea, aşa că, printr-un editor francez, am aranjat să fac un album despre clericii din preajma politicienilor. Am făcut din Beck subiectul principal, ca să mă pot apropia de el şi să-i câştig încrederea. De aceea am putut merge în Malta să-l întâlnesc personal pe Foxx. Dar n-am putut să vorbesc cu el aşa cum voiam pentru că, Demi se opri, ochii i se umplură de mânie, apoi păru că-şi revine, ai apărut tu dintr-odată şi totul s-a dus de râpă. L-am urmat pe reverendul Beck la Barcelona pentru că, ai ghicit bine, urmează să se întâlnească curând cu Foxx. Poate chiar mâine.

— Eşti sigură de asta?

— Nu, nu sunt sigură. Însă Cristina, femeia care era cu noi la cină în Valletta, mi-a spus că reverendul şi doctorul au vorbit despre o întâlnire chiar înainte ca Foxx să părăsească restaurantul. Se pare că Foxx i-ar fi spus reverendului că urmează să se vadă sâmbătă, adică mâine. De aceea am venit aici, să-mi continui munca la album cu reverendul Beck şi, dacă am noroc, să-l văd pe Foxx când se vor întâlni cei doi.

Deodată Demi îl privi drept în ochi pe Marten, cu o mânie regăsită.

— Poate chiar am să reuşesc, dacă te ţii deoparte.

Marten nu luă în seamă izbucnirea ei.

— Ai trecut cu vederea un lucru: de ce m-ai întrebat dacă doamna Parsons a spus ceva despre vrăjitoare înainte să moară? Ce te face să crezi că ea ştia ceva despre ele?

— Pentru că… Demi ridică ochii.

Chelnerul era iarăşi lângă masa lor, umplând paharele cu cava aşa cum mai făcuse deja de două ori până atunci. Acum însă sticla se golise.

— Doriţi să vă mai aduc una? Sau altceva de la bar? întrebă el.

— Nu, mulţumim, spuse pentru a doua oară Marten.

Chelnerul se uită zâmbind la Demi, apoi se întoarse şi plecă.

Marten aşteptă până se depărtase suficient cât să nu-i mai poată auzi, apoi se întoarse spre Demi.

— Din ce cauză?

— A doctoriţei ei.

— Stephenson?

— Da.

Demi scotoci în geanta ei şi scoase un pix.

— Hai să-ţi arăt.

Trase un şerveţel spre ea, apoi, cu atenţie, desenă ceva pe el, după care-l împinse peste masă spre Marten. El inspiră zgomotos când văzu desenul – aceeaşi cruce cu cerculeţe pe care o văzuse tatuată pe degetul mare al doctorului Foxx, aceeaşi cu cea pe care i-o descrisese Caroline când, îngrozită, îi vorbise despre individul cu păr alb.

— E simbolul stelei Aldebaran, steaua de un roşu pal ce formează ochiul stâng al constelaţiei Taurului. În astrologia antică se credea că emanaţiile ei influenţează norocul şi puterea. Mai este numită şi Ochiul lui Dumnezeu.

— Şi ce legătură are cu doctoriţa Stephenson?

— Îl avea tatuat pe policarul mâinii stângi. Mic, de abia puteai să-l vezi.

Lui Marten nu-i venea să-şi creadă urechilor.

— Şi Foxx îl are.

— Ştiu. Şi-l mai are şi Cristina.

— Dar ce legătură are tatuajul cu vrăjitoarele?

— E semnul sabatului din care făcea parte şi sora mea.

— Foxx şi Stephenson sunt şi ei vrăjitori?

— Nu sunt sigură. Sora mea însă avea şi ea tatuajul acesta. Dar de ce oameni atât de diferiţi ar avea semnul stelei Aldebaran tatuat pe degetul mare al mâinii stângi, ca să fiu cât se poate de precisă?

— Şi ce anume te-a făcut să crezi că şi Caroline făcea parte din grupul lor? I-am ţinut mâinile într-ale mele, nu avea nici acel tatuaj şi nici vreun altul.

— Era pe moarte. Doctoriţa Stephenson i-a fost aproape în momentele acelea şi-n plus a fost medicul ei personal de mult timp. Nu ştiu care le sunt ritualurile, speram însă că ea avea cunoştinţă de ele. Iar dacă-i era teamă, ar fi vrut probabil să o împărtăşească cuiva în care avea încredere deplină. Sinceră să fiu, acea persoană păreai să fii tu. Trebuia să aflu.

— N-a zis niciun cuvânt despre asta.

— Atunci m-am înşelat. Sau poate a fost un secret pe care l-a luat cu ea în mormânt.

— Şi reverendul Beck are semnul?

— Te-ai uitat vreodată la mâinile lui?

— Da, are o problemă cu pigmentaţia pielii, se numeşte vitiligo. Pielea mâinilor lui e pătată, spuse Marten, înţelegând dintr-odată. Vrei să spui că şi de l-ar avea, ar fi greu de remarcat?

— Da.

— Deci nu ştii dacă e membru al sabatului sau nu.

— Cred că e implicat în povestea asta, dar dacă e sau nu membru, asta nu ştiu.

— Spune-mi câte ceva despre convent. E un fel de cult? Adoratori ai lui Satan? Fundamentalişti? Sau, dat fiind trecutul lui Foxx, vreun grup paramilitar?

— Niccolo Machiavelli îţi spune ceva?

— Te referi la omul Machiavelli?

— Da.

— Din câte-mi amintesc a fost un scriitor florentin din secolul al XVI-lea, renumit pentru o carte care se numeşte Principele, unde explică modurile în care se poate obţine şi păstra puterea brută şi pentru care autoritatea politică era totul, convenienţa fiind în opinia lui deasupra oricărei forme de moralitate. Cartea e un ghid practic despre felul cum poţi ajunge dictator.

— Da, spuse Demi, dând aprobator din cap.

— Ce legătură are Machiavelli cu sabatul?

— Circulă o poveste cum că, pe patul de moarte, a scris o addenda la Principele, un fel de plan B despre cum se cucereşte puterea. Acest plan se întemeia pe ceea ce se pare că el numea instrumentarul necesar, adică formarea unei organizaţii secrete care să se bazeze pe regula complicităţii. O frăţie de sânge ai cărei membri trebuiau să participe la o crimă ritualică. Trebuia să fie un sacrificiu uman complex şi minuţios regizat, care să se producă anual, în locuri izolate şi greu accesibile, de preferat un templu, o biserică sau orice alt loc care să-i confere o pondere religioasă. Regula prevedea ca fiecare membru să semneze într-un catastif bine păzit şi-n care erau înregistrate numele, locul şi data naşterii participanţilor, numele şi felul cum murise victima, precum şi amprentele membrilor prezenţi, impregnată în propriul lor sânge şi aşternută în catastif lângă numele lor. Astfel se confirma prezenţa lor acolo, precum şi afilierea la organizaţie şi implicarea benevolă în asasinarea victimei. Catastiful era cheia puterii acestei societăţi, pentru că dacă ar fi fost făcut public i-ar fi incriminat şi chiar i-ar fi dus pe toţi la moarte. Odată crima comisă şi participanţii înregistraţi, societatea putea să-şi facă socotelile pentru anul următor, cu certitudinea că acţiunile lor era ferite de trădători, aşadar că erau liberi să pună-n aplicare orice planuri hotărâseră să execute. Cei care cunosc această istorie cred că addenda Principelui n-a ajuns, dacă-ntr-adevăr a existat, la cei la care-şi dorea Machiavelli s-ajungă, adică la florentinii opresaţi de familia de Medici. El spera să-şi unească compatrioţii prin legătura sângelui pentru răsturnarea acelor tirani. Se pare însă că acea scriere a fost trimisă pe furiş la Roma, unde a ajuns în mâinile unui grup care era deja puternic şi influent şi care s-a folosit de regulile ei, de-a lungul veacurilor, ca de o ideologie numai bună pentru a-i ajuta să îşi atingă propriile scopuri. Pentru cei care au cercetat aceste lucruri addenda a ajuns să fie cunoscută drept legământul lui Machiavelli.

— Şi crezi că sabatul Aldebaran are ceva de-a face cu asta? Că ar putea fi o variantă modernă a acelui convent?

— Domnule Marten, exact asta încerc să aflu de mult timp.

Brusc, ceva îi atrase atenţia lui Marten. Îşi luă paharul şi, comportându-se cât se poate de firesc, se lăsă pe spătarul scaunului, privind ca din întâmplare împrejur.

— Ce e?

— Ridică-te ca şi cum ai fi mânioasă pe mine, ia-ţi geanta şi ieşi din restaurant, spuse Marten încet şi calm. Ia-o în sus pe stradă şi coteşte la prima intersecţie. Aşteaptă-mă acolo.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Fă-o! Acum!

— Bine, spuse Demi, dându-se cu hotărâre înapoi, aruncându-i o privire cruntă lui Marten, apoi îşi luă geanta şi plecă.

Nicholas se uită în urma ei preţ de o clipă, apoi îi făcu semn chelnerului să-i aducă nota de plată. Înadins mai luă o înghiţitură de cava, apoi puse paharul pe masă şi se lăsă în scaun. O clipă mai târziu, chelnerul aduse nota. Marten plăti cu bani gheaţă, apoi se ridică şi ieşi, trecând pe lângă turistul de vreo patruzeci de ani care se aşezase la o masă aproape de ei şi studia meniul. Un turist încărunţit într-o jachetă de culoare închisă, trasă peste un tricou polo galben. Dacă mai avusese vreo îndoială că primul urmăritor îl dăduse pe mâna celui de-al doilea pe aeroportul din Barcelona, acum nu mai avea niciuna.

42

3:42 P.M.

 

Marten ieşi pe uşa restaurantului şi-şi puse ochelarii de soare să se protejeze de strălucirea vie a soarelui, apoi o luă repede în sus pe stradă. Ajuns la o intersecţie, trase iute cu ochiul spre intrarea în restaurantul Els Quatre Gats. Dacă individul cărunt avea de gând să-l urmărească, încă nu pornise după el. Mai făcu un pas şi trecu de colţul clădirii, căutând-o pe Demi din priviri. Trotuarul era aglomerat şi n-a văzut-o. O clipă i-a fost teamă că poate plecase fără să-l mai aştepte, că nu-i câştigase încrederea încă şi că va trebui să o găsească iar şi să-şi reia eforturile de-a o convinge să-i spună ce ştia. Apoi o zări, aşteptând sub consola de deasupra vitrinei unui magazin.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Demi imediat ce Marten ajunse lângă ea.

— Un tip cu păr cărunt şi cu tricou polo galben. Am fost urmărit, încă din La Valletta. Trebuie să fie mâna lui Foxx, dar nu sunt sigur.

— Ai fost urmărit.

— Da.

— Asta înseamnă că am fost văzuţi împreună.

Marten observă că Demi se ambala iarăşi.

— Te poţi disculpa spunându-i reverendului de-a dreptul că te-am urmărit până la Barcelona şi că am insistat să-mi vorbeşti. Că la restaurant ţi-am pus o grămadă de întrebări idioate la care nu cunoşti răspunsul şi că, tot insistând, te-ai enervat şi-ai plecat.

— Ai dreptate, chiar m-am enervat şi plec, spuse Demi mânioasă, apoi îi întoarse spatele lui Nicholas şi se amestecă repede în mulţime.

Marten o ajunse din urmă. Ea nu-l luă în seamă.

— Că-ţi place, că nu, suntem amândoi în aceeaşi oală. Tu vrei să ştii ce s-a întâmplat cu sora ta, iar eu vreau să aflu ce s-a întâmplat cu Caroline.

Marten se uită împrejur, apoi continuă cu glas scăzut:

— Doctorul Foxx pare să fie cheia ambelor mistere.

Demi tot nu-l băga în seamă, continuându-şi drumul. Marten însă nu se dădu bătut, ţinând pasul cu ea.

— Dacă Foxx e aici, iar reverendul Beck se va întâlni cu el, tot ce vreau să ştiu e când şi unde. După asta promit să nu-ţi mai ies în cale.

Demi nu răspunse. Ajunşi la colţul clădirii, s-au oprit laolaltă cu mulţimea, aşteptând să traverseze un bulevard larg. Marten făcu un pas spre Demi, apropiindu-se de ea.

— Nu te ajută nimeni în povestea asta, eşti singură, am dreptate?

Ea tot nu zise nimic. Culoarea semaforului se schimbă şi Demi porni deodată cu lumea. Marten o ajunse iarăşi din urmă.

— Oamenii ăştia nu-s simpatici deloc, mai ales Foxx. O să vină vremea când o să-ţi doreşti să fi avut un aliat.

Au ajuns pe celălalt trotuar, unde Demi se întoarse deodată spre el, înfruntându-l:

— N-ai de gând să pleci, nu?

— Nu.

Ea-l privi drept în ochi preţ de încă o clipă.

— Şi tot ce vrei să ştii e când şi unde, spuse ea resemnată în cele din urmă.

— Da.

— Să văd ce pot face.

— Mulţumesc, spuse Marten, apoi se uită scurt în lungul străzii, făcu un pas spre bordura trotuarului şi opri un taxi ce trecea pe-acolo.

Şoferul tăie două benzi ca să ajungă lângă ei. Marten deschise portiera din spate.

— Întoarce-te la hotel. Să sperăm că Beck s-a cazat deja. Testează-l să vezi dacă te mai acceptă, să vezi dacă situaţia s-a calmat suficient cât să poţi vorbi cu el despre Foxx şi despre întâlnirea lor.

Demi se strecură pe bancheta din spate, iar Marten îi pasă o bucăţică de hârtie.

— E numărul meu de mobil. Dacă nu mă suni până la cinci, te sun eu.

Apoi trânti portiera, taxiul porni, iar Marten o luă repede înapoi de unde veniseră.

43

De cum trecu de colţul clădirii, îndreptându-se spre Els Quatre Gats, Marten şi Căruntul s-au văzut unul pe celălalt. Imediat Căruntul realiză ce se întâmplă şi o luă la goană. Traversă în fugă strada îngustă, ţâşni pe o alta, la capătul căreia o coti pe aglomerata Via Laietano. Marten venea în urma lui mâncând pământul. În alergare, Marten era preocupat de o singură întrebare: cum de reuşise individul acesta să dea de el la restaurant, când el era sigur că-l pierduse ceva mai devreme? Şi nu-i venea altceva în minte decât că, probabil, chelnerul lor foarte atent nu încerca să-i facă să mai consume ceva ca să-i crească lui nota, cum crezuse Marten, cât se asigura că el şi Demi rămân acolo până era informat Căruntul unde se află şi are timp să ajungă la faţa locului. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci afacerea în care intrase avea o miză mult mai mare decât îşi imaginase. Un fel de cult ce adoptase vrăjitoria de sorginte medievală controla, sau cel puţin plătea, o reţea de informatori care probabil că habar n-aveau de unde le veneau banii. Indivizi precum Căruntul sau tânărul care-l urmărise din La Valletta.

Alergând, ocolind trecătorii de pe trotuar ce se amestecau cu cei ieşiţi la cumpărături, Marten încerca să nu-şi scape omul din ochi. Însă era prea multă lume şi-l pierdu. Încetini, gata să renunţe, când îl zări ieşind dintr-un grup aflat la vreo jumătate de cvartal, undeva în faţa lui şi cotind-o brusc spre stânga, pe o străduţă lăturalnică. Marten îşi făcu loc printre doi vânzători ce se certau şi aproape trânti la pământ o femeie cu un bebeluş, dar tot reuşi să ajungă la colţ taman la timp să-l vadă pe tipul cărunt uitându-se în urmă şi luând-o din nou spre stânga, tăind-o pe o stradă intens circulată.

Erau în centrul vechi al oraşului, parte a cartierului Gotic, cu clădirile sale ce datau din secolele XIII, XIV sau XV, cu cafenele, terase şi magazine ce-aveau deasupra apartamente. Cu plămânii arzând şi inima bubuind, Marten continuă să alerge. Dându-se scurt înapoi ca să evite o motocicletă ce venea rapid spre el, apucă repede în direcţia în care o luase şi Căruntul, cercetând din ochi mulţimea de pe ambele părţi ale străzii. Era în plin fuleu când auzi urletul acut al unui claxon. O fracţiune de secundă mai târziu, se auzi un strigăt de oroare dinspre cei aflaţi în faţa lui. Claxonul nu se mai auzea. Toată strada amuţise.

Marten o luă repede într-acolo, strecurându-se printre trecătorii ce păreau să fi îngheţat pe loc, uitându-se la ceva dinaintea lor. Apoi Marten văzu un camion mare al unui furnizor oprit în mijlocul străzii, cu masca motorului rău buşită, iar în faţa lui, pe caldarâm, trupul Căruntului.

De jur împrejur, lumea rămăsese pe loc, tăcută, holbându-se la el. Nicholas nu se opri şi continuă să avanseze încet, apropiindu-se de cadavru. Îngenunchind lângă el, îi puse degetele pe carotidă, încercând să-i găsească pulsul. Şoferul camionului, un tânăr până-n treizeci de ani, înţepenise lângă portiera cabinei, şocat.

Marten se uită la cei din jurul său.

— Chemaţi o ambulanţă. Ambulanţă! Ambulanţă!, spuse tare, apoi se întoarse iar spre cadavru, îi descheie haina şi îşi puse mâna în dreptul inimii lui.

Îi atinse căruntului carotida din nou, ţinând degetele acolo câteva secunde, apoi, încet, îi încheie haina şi se ridică.

— Ambulanţă! repetă şi se îndepărtă, pierzându-se în mulţime.

În jurul său, oamenii sunau după ajutor. Înapoia lui, şoferul camionului rămăsese tot unde era, încremenit pe loc lângă camion.

Marten nu se opri. Nu avea deloc nevoie să-l găsească poliţia acolo şi să-l ia la întrebări despre identitatea individului lovit de camion. Ar fi vrut să-i afle numele. Apoi l-ar fi întrebat dacă era doctor şi, aflând că nu e, ar fi vrut să ştie de ce încercase să-l ajute pe cărunt. Să ştie ce-a văzut. Ce alte detalii le-ar mai fi putut da. Habar n-avea cum e legea în Spania sau cum se aplică în cazul accidentelor de acest fel, dar ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie interogat de poliţie sau de presă, sau să fie fotografiat de vreun paparazzo, să apară o secvenţă de înregistrare video la vreo televiziune locală.

Ce-şi dorea el… era să nu se facă nicio legătură între Cărunt şi el.

44

TRENUL ALTARIA NR. 01138,

MADRID-BARCELONA. 4:35 P.M.

 

John Henry Harris, preşedintele SUA, îi mulţumi cu o înclinare a capului barmanului din vagonul-restaurant, apoi îşi luă consumaţia – un sendviş şi o sticlă de apă minerală – la o măsuţă mai la o parte, să mănânce. Pe lângă barman, mai erau şase persoane în vagon, patru bărbaţi şi două femei, una mai în vârstă decât cealaltă. Dintre bărbaţi, doi şedeau lângă o fereastră bând bere, un altul avea un pahar de carton plin cu cafea în mână şi se uita la peisajele ce se succedau prin faţa lui. Cel din urmă dintre bărbaţi stătea la aceeaşi masă cu cele două femei, împărţind împreună un platou de sanvişuri. Acest grup de trei persoane păreau inofensivi, frate şi soră probabil şi o mătuşă, sau soţ şi soţie şi sora mai mare a lui sau a ei.

De ceilalţi trei nu era sigur.

Cu câteva minute înainte, trecuseră de Lleida după o oprire la Zaragoza şi se îndreptau spre nord-est cu încă o staţionare la Valls înainte de sosirea la Barcelona, în gara Sants, la câteva minute după ora şase seara. Cea mai mare parte a călătoriei fusese lipsită de evenimente şi nimeni nu-l privise de două ori, însă la Lleida mai mulţi poliţişti înarmaţi au urcat în tren, urmaţi la puţin timp de alţi patru în civil pe care îi dădeau de gol stilul şi mişcările. Acest lucru îl făcu pe Harris să se întrebe de nu cumva unul sau chiar toţi cei trei bărbaţi, cei doi care beau bere şi tipul ce privea pe geam, nu erau şi ei agenţi, fie spanioli, fie americani. Toţi trei veniseră la vagonul-restaurant după el şi erau suficient de aproape de cea mai depărtată ieşire ca să-l împiedice să iasă dacă ar fi vrut. Poliţiştii în uniformă sau alţi agenţi sub acoperire care urcaseră la Lleida puteau foarte bine să intre şi să blocheze intrarea aflată tocmai în spatele lui. Dacă avea dreptate şi-ntr-adevăr blocaseră acea uşă, atunci jocul se-ncheiase.

Harris îşi termină repede sendvişul şi luă o gură de apă. Apoi puse conştiincios tava de carton într-un coş de gunoi şi trecu pe lângă individul ce stătea la masă cu cele două femei, apoi ieşi din vagon.

Traversă următorul vagon de la un capăt la altul şi intră în altul, unde-şi ocupă locul la clasa a doua. Pe aceeaşi banchetă lângă el era un individ cu jachetă de piele şi bască neagră, care urcase tot la Madrid. Între timp, omul îşi întorsese faţa spre fereastră, îşi înfundase basca pe ochi, acoperindu-şi aproape toată faţa, şi părea că doarme. Harris răsuflă adânc, uşurat, apoi luă exemplarul împăturit din El Pais pe care-l lăsase în suportul de pe spătarul scaunului din faţa sa şi-l deschise.

Era ora 4:44. Următoarea staţie era Valls la 5:03, dar Harris nu era foarte sigur ce avea de făcut când aveau să ajungă acolo. Ştia că Hap Daniels era mai mult decât hotărât să-l ducă înapoi, probabil era chiar frenetic în privinţa asta. Nu numai că devenise primul agent al Serviciului Secret din istorie responsabil de securitatea prezidenţială care-l scăpase pe POTUS, însă probabil că era şi ruşinat peste măsură, iar cei din conducere îl supuneau la presiuni enorme, probabil până într-acolo încât existau destule şanse să fie dat afară.

Cea dintâi presupunere a Serviciului Secret fusese probabil aceea că preşedintele fusese victima unui atac ostil, astfel încât luaseră măsuri în consecinţă. De-acum, CIA, FBI şi NSA erau şi ele implicate. Madridul era scormonit de serviciile secrete spaniole şi de poliţia locală. Însă probabil o operaţiune de căutare mai amplă se întinsese deja în toată Europa şi în Africa de nord. Probabil că un centru de comandă era deja funcţional în agenţia de la Roma, acoperind zona Orientului Mijlociu, a Rusiei şi a fostelor republici sovietice. Şi toată această operaţiune se desfăşura sub consemnul camuflării sau, cum spuneau cei din agenţiile de informaţii, „la adăpostul nopţii”. Însă de-acum mai mult ca sigur că aveau destule informaţii ca să ştie cu oarece precizie ce anume se întâmplase cu adevărat: că preşedintele plecase de unul singur şi de bunăvoie. Ca urmare, Jake Lowe, înfuriat la culme, şi Jim Marshall construiseră probabil deja o pledoarie convingătoare cum că actul preşedintelui fusese determinat de o tulburare psihică serioasă, de vreo cădere nervoasă. Era singura gogoriţă care-ar fi putut să prindă, însă era una bună, căci, printre oamenii responsabili cu protecţia preşedintelui, întreaga poveste ar fi pus în umbră groaza că preşedintele ar fi fost răpit şi ar fi devenit, sub îndrumarea atentă a lui Lowe şi compania, o telenovelă sfâşietoare despre cum până şi cel mai puternic om din lume poate ajunge la capătul puterilor.

Drept urmare, toată lumea, de la cei din grupul prezent la reşedinţa madrilenă a lui Evan Byrd în noaptea trecută şi până la Secretarul Securităţii Naţionale, la directorul Serviciului Secret şi la subalternii lor, ar fi făcut absolut totul să-l găsească şi să-l aducă înapoi cât mai repede şi să-l pună la adăpost. Dar numai câţiva, foarte puţini, oameni aleşi pe sprânceană, ar fi ştiut ce se întâmplă cu adevărat.

„Înapoi acasă şi în afara oricărui pericol” însemna că ar fi fost dat pe mâna lui Jack Lowe şi a complicilor săi, care vor fi aranjat deja ca preşedintele să fie dat în îngrijirea lor. De îndată ce s-ar fi întâmplat una ca asta, Harris era sigur care ar fi fost urmarea. Ar fi fost imediat transportat în mare taină la o locaţie suficient de departe şi de sigură ca să-l izoleze şi să-l ucidă: astfel s-ar fi putut pretinde că a fost vorba de un atac de cord, un infarct sau ceva la fel de plauzibil.

 

Zgomotul uşii deschizându-se la cel mai îndepărtat capăt al vagonului îl făcu pe Harris să-şi ridice ochii din ziar. Doi dintre poliţiştii înarmaţi care urcaseră la Lleida au intrat, rămânând pe loc, cercetând din priviri pasagerii în timp ce uşa se închidea înapoia lor. Harris observă că aparţineau CNP – Cuerpo Nacional de Policia, poliţia naţională spaniolă. Pe umeri le atârnau pistoale automate. Au mai rămas pe loc o vreme, tăcuţi, apoi au început să înainteze încet, primul poliţist studiind atent călătorii de pe partea dreaptă a vagonului, cel de-al doilea luând aminte la cei de pe partea stângă. La jumătatea vagonului, cel dintâi se opri şi, uitându-se la un bărbat ce purta o pălărie cu boruri late, îi ceru actele de identitate. Celălalt poliţist se apropie şi el, privindu-l pe pasagerul ce se supuse controlului. Primul poliţist verifică atent documentele, apoi i le înapoie şi porni mai departe pe culoar.

Harris îi urmărea venind spre el, apoi însă îşi plecă iarăşi ochii în ziar. Nu era nici urmă de îndoială că pe el îl căutau, verificând pe oricine părea să aibă chiar şi cea mai vagă asemănare cu preşedintele SUA sau, cum fusese cazul celui cu pălăria, pe oricine nu putea fi identificat cu siguranţă.

Poliţiştii ajunseseră aproape, iar Harris simţi că-i creşte pulsul şi că, pe buza de sus, îi apăruseră broboane de sudoare. Îşi ţinu capul aplecat, citind şi sperând că vor trece mai departe, spre vagonul următor. Deodată zări o cizmă lustruită oprindu-se în dreptul lui.

— Tu, spuse poliţistul în spaniolă. Cum te numeşti? Unde locuieşti?

Cu inima cât un purice, Harris se uită la poliţist, care însă nu-l privea pe el, ci pe tipul cu bască ce moţăia de lângă el. Încet, bărbatul îşi ridică basca de pe ochi, privindu-i pe poliţişti. Cel de-al doilea se alăturase deja celui dintâi. Harris se simţea ca un mieluşel în preajma lupilor flămânzi. N-avea altceva de făcut decât să urmărească atent ce se întâmpla.

— Cum te cheamă? Unde stai? se răsti primul poliţist iarăşi.

— Fernando Alejandro Ponce. Locuiesc pe Carrer del Bruc la numărul 62 în Barcelona, răspunse omul cu bască. Sunt artist!

Tonul lui era indignat.

— Sunt pictor! Da’ ce ştiţi voi despre artă!? Şi ce vreţi de la mine?

— Actele, spuse ferm primul poliţist.

Toţi ceilalţi călători din vagon întoarseră capul spre ei.

Primul poliţist îşi luase pistolul automat de pe umăr, în timp ce, alene, furios, Fernando Alejandro Ponce îşi scotoci jacheta de unde scoase un fel de carte de identitate, pe care i-o întinse poliţistului. Apoi, pe nepusă masă, se întoarse spre Harris.

— Pe el de ce nu-l întrebaţi cum îl cheamă? Şi unde stă? De ce nu-i cereţi şi lui actele? Aşa ar fi corect. Haideţi, cereţi-i actele!

Doamne Dumnezeule, se gândi Harris cu respiraţia tăiată, aşteptându-se ca poliţistul să accepte provocarea pictorului şi să-i ceară documentele. Poliţistul verifică cartea de identitate a lui Fernando Alejandro Ponce şi i-o înapoie.

— Ei, aveţi de gând să i le cereţi şi lui? reluă Fernando Alejandro Ponce agitându-şi mânios documentul în direcţia lui Harris.

— Pictore, dă-i drumul şi culcă-te la loc, îi răspunse poliţistul, apoi aruncă o privire spre Harris şi se întoarse urmat de camaradul său să-şi continue cercetările până la capătul vagonului.

O clipă mai târziu ieşiseră pe uşa din celălalt capăt al vagonului.

Alejandro îi urmări cu privirea în tot acest timp, apoi se întoarse către Harris.

— ¡Bastardos! ¿Quién el infiemo es él que buşea de todos modos? se răţoi el. Tâmpiţii! Pe cine dracu’ or fi căutând cu atâta râvnă?

— No tengo idea. N-am idee, zise Harris, ridicând din umeri. Nici cea mai vagă idee.

45

BARCELONA. 5:00 P.M.

 

Douăzeci de minute mai târziu după accidentul din cartierul Gotic, Nicholas Marten renunţă fără zarvă la camera de la hotelul Regente Majestic, cerându-şi scuze de la îndatoritoarea recepţioneră care mai era încă de serviciu, motivând că cei de la ziar îi schimbaseră pe neaşteptate sarcinile. Cu generozitate, femeia anulă transferul bancar de pe cardul lui Marten şi-i dădu o chitanţă. Cinci minute mai apoi, Nicholas ieşise din hotel în stradă, cărând cu el mica sa geantă de voiaj, fără să o anunţe pe Demi ce plănuia să facă. N-avea cum să ştie cu certitudine dacă tipul cărunt fusese chemat la restaurant de chelner, sau dacă reuşise să dea de el la Regente Majestic ori dacă îl informase cineva de la hotel şi-l urmărise de-acolo. Renunţând la camera de hotel, nu lăsa niciun indiciu clar de la care să-i ia iarăşi urma cineva.

Nu-i mai puţin adevărat că ei ştiau acum că Marten era în Barcelona. În plus, Căruntul fiind mort, nu era decât o chestiune de timp până să pună pe altcineva pe urmele sale. Cineva care-ar fi putut să-l recunoască, dar care să-i fie lui Nicholas complet necunoscut. Singurul avantaj pe care-l avea, dacă într-adevăr era un avantaj, era că ştia acum cine fusese Căruntul: Klaus Melzer, inginer constructor. Cu domiciliul la 445 Ludwigstrasse, München, Germania.

 

Încă din clipa în care văzuse adâncitura zdravănă din masca motorului rezultată în urma impactului camionului şi felul cum zăcea corpul răşchirat pe caldarâm, Marten ştiuse că tipul a murit. Presupunerea sa se confirmă atunci când îi atinse carotida să-i caute pulsul. Restul – apelurile către mulţimea adunată să cheme ambulanţa, faptul că-i deschisese jacheta să-i palpeze inima, după care o închise la loc cum fusese –, toate astea nu fuseseră decât o scenetă. Observase o mică umflătură pe pieptul căruntului încă din clipa-n care se apleca peste el. Era exact ce-şi dorea. Şi ceea ce luă cu el atunci când plecă: portmoneul Căruntului din buzunarul interior al jachetei sport. Înăuntru găsi permisul de conducere german, cărţi de credit şi de vizită cu numele individului şi-al firmei pentru care probabil lucra: Karlsruhe & Lahr, Constructori Civili, Brunnstrasse 24, München.

 

5:44 P.M.

 

Nicholas Marten se cază la hotelul Rivoli Jardin. Rămăsese tot în cartierul Gotic, la câteva cvartale spre sud de Regente Majestic. Şi de această dată, neavând altă alternativă, îşi folosi propriul nume şi cartea de identitate pentru înregistrare. Zece minute mai târziu îşi despachetase valijoara şi încerca să ia legătura cu Peter Fadden, care probabil că ajunsese deja la Londra. Însă ziaristul de la Washington Post nu-i răspunse, iar Marten auzi în schimb înregistrarea căsuţei vocale ce spunea că Fadden nu era disponibil, însă i se putea lăsa un mesaj. Ceea ce Marten şi făcu, cerându-i lui Peter să-l sune cât mai curând.

Marten închise şi formă numărul hotelului Regente Majestic, cerând să i se dea legătura în camera lui Demi. Telefonul sună şi tot sună, însă nu-i răspunse nimeni. Nicholas închise fără să mai lase vreun mesaj. Îl rodea gândul că poate făcuse o greşeală lăsând-o pe Demi să plece. Doar încercase şi înainte să se descotorosească de el. În plus, Demi era iarăşi furioasă după scena de la Patru Pisici. Iar el ce făcuse? O pusese într-un taxi şi-o lăsase să plece. Nu mai avea importanţă ce-i promisese ea. Nu trebuia decât ca Demi să renunţe la camera ei de la Regente şi astfel era foarte probabil ca Marten să n-o mai vadă niciodată. Peste toate astea mai era şi acea vagă impresie pe care i-o lăsase Demi, felul ei de a se purta, o oarecare neatenţie ciudată, de parcă urmărea altceva decât lăsase să se înţeleagă. Că avea de-a face cu sora ei dispărută, dacă nu cumva întreaga poveste era o invenţie, sau cu altceva îi era imposibil să spună. Orice-ar fi fost, neliniştea pe care Demi i-o provoca lui Marten sporea.

Marten lăsă receptorul în furcă şi luă carnetul de şofer al Căruntului, al cărui nume îl cunoştea acum: Klaus Melzer. Îl răsuci în mână, apoi se mai uită o dată la cartea lui de vizită. Acum, faptul că urmăritorii săi şi-l predaseră unul celuilalt pe aeroportul din Barcelona nu mai avea importanţă. Ce nu înţelegea Marten era motivul pentru care l-ar fi urmărit un inginer constructor german de patruzeci şi cinci de ani. N-avea nicio logică.

Doar dacă…

Marten îşi luă telefonul şi formă numărul din München al firmei Karlsruhe & Lahr de pe cartea de vizită a lui Melzer. Poate că documentele sale – carnet de şofer, cărţi de credit şi de vizită – erau false, poate că nici Klaus Melzer şi nici firma aceea nu existau. Zece secunde mai târziu, jumătate din această presupunere se nărui.

— Karlsruhe & Lahr, Gutten Nachmittag. Karlsruhe & Lahr, bună ziua, spuse o voce afabilă de femeie.

După alte cinci secunde, căzu şi cealaltă jumătate a presupoziţiei sale.

— Cu Klaus Melzer, vă rog, spuse Marten.

— Îmi pare rău. Dl Melzer lipseşte până săptămâna viitoare, răspunse femeia într-o engleză cu accent german. Doriţi să-i lăsaţi un mesaj?

— Ştiţi cumva unde pot da de el?

— Călătoreşte, domnule. Vreţi să-i reamintesc să vă sune când se întoarce?

— Nu, mulţumesc. Am să revin cu un telefon, spuse Marten şi închise.

 

Aşadar exista un Karl Melzer care muncea pentru Karlsruhe & Lahr. Confirmarea aceasta îl aduse iarăşi la prima întrebare: de ce îl urmărea un inginer constructor german, de vârstă mijlocie şi cu o slujbă aparent bună? De ce schimbul pe care-l făcuseră urmăritorii săi pe aeroport fusese atât de profesionist? De ce o luase la fugă atunci când Marten era gata să-l ia la întrebări? Ar fi fost suficient să nege orice fel de acuzaţii i-ar fi adus Marten şi cu asta s-ar fi terminat povestea. Marten n-ar fi putut face nimic. Însă Melzer o luase la fugă, iar acum era mort.

— Drăcia dracului, făcu Marten clocotind de nervi, apoi deschise mobilul şi încercă iar să dea de jurnalista franceză.

Lăsă telefonul să sune până când interveni operatorul hotelului.

— Îmi pare rău, domnişoara Picard nu răspunde.

— Mulţumesc, spuse Marten gata să închidă, când îi veni o altă idee. Reverendul Beck a sosit? Trebuia să vină din Malta.

— Daţi-mi voie să verific, domnule.

Urmă o scurtă pauză până când vocea operatorului se auzi iarăşi în aparat.

— Nu, domnule. Nu încă.

— Mulţumesc.

Marten închise, inspiră adânc, hotărât şi traversă camera să-şi pună mobilul la încărcat. Dacă Demi nu răspundea, iar reverendul nu sosise, atunci unde era ea? Şi iarăşi îl vizită neliniştitorul gând că Demi plecase deja, poate să se întâlnească cu reverendul, şi poate chiar cu doctorul Foxx. Iar dacă plecase, poate că nici nu mai era în Barcelona. Iar dacă era aşa, atunci probabil că de data asta îşi ştersese urmele, asigurându-se astfel că Marten nu va mai avea niciun indiciu de urmat.

46

5:58 P.M.

 

Preşedintele John Henry Harris privea pe geam cum peisajul rural lăsa locul suburbiilor, apoi oraşului, în timp ce trenul Altaria nr. 01138 se apropia tot mai mult de gara Sants din Barcelona. Zări în depărtare strălucirea soarelui pe întinderea mării Mediterane. Sosirea în gară era programată în cinci minute. Planul său era să urce în trenul Catalunya Express de ora 6:25, care, în ciuda dificultăţilor, avea să-l ducă la Gerona, unde avea să ajungă la ora 7:39. Odată ce-ar fi ajuns acolo, n-avea să-l sune pe rabinul David Aznar acasă să-i ceară îndrumări, căci ştia că telefonul lui era probabil monitorizat de vreun dispozitiv al maşinăriei de urmărire puse la cale de Hap Daniels. Aşa că trebuia să găsească singur drumul. Dacă ajunsese până aici fără să fie descoperit, trebuia să spere că norocul va fi şi în continuare de partea lui şi că va reuşi să facă ce-i mai rămăsese din drum fără incidente.

 

6:08 P.M.

 

Trenul Altaria intră în gara Sants cu cinci minute întârziere. John Henry Harris se ridică în acelaşi timp cu ceilalţi călători care deja începuseră să-şi adune bagajele.

Îl salută cu o înclinare a capului pe Fernando Alejandro Ponce, artistul cu beretă şi jachetă de piele ce-i fusese tovarăş de călătorie, apoi o luă după ceilalţi pasageri şi coborî din tren. Imediat inima i-a stat în loc. Poliţişti înarmaţi blocaseră ieşirile şi verificau actele tuturor celor ce ieşeau de pe peron. Cozile păreau să aibă lungimi de kilometri întregi. Singurul gând al lui Harris era că Hap Daniels, sub comanda directorului Serviciului Secret din Washington, care la rândul său era sub comanda Secretarului pentru Securitate Naţională, care era la ordinele vicepreşedintelui Hamilton Rogers şi a celorlalţi „camarazi” ai lui Jake Lowe, pusese piciorul pe acceleraţie. Ceea ce însemna că verificări de felul celor ce aveau loc în gară se făceau probabil peste tot în Spania, dacă nu cumva în toată Europa.

 

6:12 P.M.

 

Preşedintele Harris stătea la coadă să-şi ia biletul pentru Catalunya Express, care pleca peste treisprezece minute. Intenţionat nu-şi luase din Madrid biletul pentru Gerona, ci numai până la Barcelona, pentru că nu voia să alerteze pe cineva care l-ar fi putut recunoaşte – vânzătorul de la ghişeu, adică – şi care mai târziu ar fi putut fi interogat asupra destinaţiei sale reale. Acum îşi dorea să-l fi luat de la Madrid totuşi. Până la ghişeu mai erau vreo douăzeci de persoane în faţa lui, iar poliţiştii se învârteau încoace şi încolo, scrutându-i pe toţi cei din rând. Şi nu doar de la ghişeul acela, ci de la toate casele de bilete.

 

6:19 P.M.

 

Coada abia de se mişca. În jurul lui, oamenii începeau să murmure, întrebându-se ce se întâmpla. Frica se citea pe feţele tuturor, căci amintirea grozăviei ce se întâmplase la 11 martie 2004 în gara Atocha era încă dureros de proaspătă în minţile lor. Fără îndoială, erau agitaţi de prezenţa oamenilor în uniforme şi înarmaţi. Mulţi aproape că se aşteptau să explodeze o bombă din clipă în clipă.

 

6:22 P.M.

 

Coada se mişcă, iar Harris ajunse ceva mai aproape. Îi vedea deja pe funcţionarii casei de bilete în cuştile lor, verificând actele fiecărui cumpărător, iar lângă ei pe agenţii de poliţie supraveghind întregul proces.

Încetişor, cu băgare de seamă, ieşi din rând şi o luă spre toaletă. Trebuia să iasă din clădire şi să găsească alt mod de a ajunge la Gerona. Cum, nu ştia, căci era sigur că în fiecare gară şi în fiecare staţie de autobuz aveau loc aceleaşi filtre.

Harris trecu pe lângă un chioşc de ziare. Aşezat la vedere era La Vanguardia, după toate probabilităţile un ziar de primă mână din Barcelona. Pe prima pagină era o fotografie de-a sa, făcută cândva în ziua dinainte, în care era surprins ieşind din limuzina prezidenţială. Titlul spunea:

 

HARRIS HUYE AMENAZA DEL TERRORISTA EN MADRID!

HARRIS FUGE DIN MADRID DE TEAMA

UNEI AMENINŢĂRI TERORISTE!

 

Îşi continuă drumul cu capul plecat, trecând pe lângă magazine, restaurante şi un număr neverosimil de mare de poliţişti. Ajunse la toaletă în cele din urmă şi intră pe lângă un poliţist ce se postase înăuntru, chiar lângă uşă. Ce era de făcut? Era un coşmar în toată legea ceea ce i se întâmpla. Spera să se trezească naibii şi să descopere că exact asta fusese, doar un vis urât. Dar nu era, şi Harris o ştia prea bine. Trebuia să găsească o cale să iasă din clădirea gării, chiar dacă nu ştia nimic despre Barcelona, şi nici cum putea ajunge de-acolo la Gerona.

Se aşeză pe capacul vasului de toaletă şi încercă să chibzuiască. Pentru moment, cel puţin acolo, cu uşile closetului închise, era în siguranţă. Dar asta n-avea să dureze decât până când cineva ar fi încercat să intre sau până când poliţistul de la intrare ar fi devenit bănuitor şi-ar fi venit să vadă ce se întâmplă. Primul său gând a fost să rişte şi să-l sune pe rabinul David Aznar şi să-i ceară să-i trimită şoferul să-l ia, să stabilească un loc de întâlnire, undeva unde s-ar fi putut şi ascunde, măcar pe-aproape, până când ar fi sosit maşina. Însă, din ceea ce se petrecea în gară, ştia că varianta asta nici măcar nu trebuia luată în considerare. Dacă înainte doar bănuia că telefoanele rabinului erau ascultate, acum nu mai avea nicio îndoială. Din câte se părea, absolut fiecare centimetru pătrat din orice zonă a Spaniei era sub supraveghere. Chiar dacă nu-şi dădeau seama de acest lucru, urmăritorii săi erau literalmente la câţiva paşi depărtare de el.

Asta însemna că nu trebuia să se grăbească, ci să rezolve una câte una fiecare problemă, aşa cum făcuse şi la Ritz. Prima lui grijă trebuia să fie să iasă din gară. Odată ajuns în stradă, urma să decidă următoarea fază a acţiunilor sale. Ca să iasă trebuia să facă ce făcuse şi în Madrid, să-şi pună la contribuţie cunoştinţele despre construcţia clădirilor publice şi să se folosească de structurile ce adăposteau sistemele de ventilaţie şi de încălzire, instalaţiile de alimentare cu apă şi electricitate. Tot aşa cum un şoarece sau un şobolan şi-ar fi găsit drumul spre libertate.

Harris se ridică şi trase apa. Era gata să deschidă uşa cabinei când zări la picioarele lui un exemplar împăturit din La Vanguardia, cel cu fotografia lui pe prima pagină. Văzu în asta o sugestie. Ceva cu care-şi putea masca faţa cât timp s-ar fi preumblat prin gară căutând o intrare în coridoarele utilizate de echipele de întreţinere. În plus, putea afla câte ceva despre balivernele pe care le livrau presei purtătorii de cuvânt de la Casa Albă. Putea vedea cum reuşiseră „prietenii” săi şi, mai ales, Jake Lowe, creierul manipulărilor, să dea alarma generală fără să spună adevărul sau să neliniştească publicul mai mult decât era necesar.

Harris ridică iute ziarul, îl puse sub braţ, mai trase o dată apa, deschise uşa şi ieşi.

47

HOTEL REGENTE MAJESTIC. 7:15 P.M.

 

Marten stătea singur în foaierul hotelului, aşteptând ca Peter Fadden să-i întoarcă apelul. Fadden se afla acum la Madrid, unde fusese trimis de The Washington Post pentru a face o investigaţie asupra împrejurărilor evacuării subite a preşedintelui de la hotelul Ritz în noaptea dinainte. Avuseseră o foarte scurtă convorbire, dar apoi ziaristul a fost nevoit să închidă şi să răspundă altui apel, promiţând să-l sune înapoi cât de curând.

Cu părul pieptănat spre spate, îmbrăcat în pantaloni kaki curaţi, cu o bluză nouă şi o jachetă sport, Marten arăta cu totul altfel decât cum era când îşi luase o cameră la acel hotel, la care însă renunţase între timp. În plus, întreg personalul care fusese mai devreme de serviciu era acum schimbat, aşa că nu-l mai putea recunoaşte nimeni.

Spre marea sa uşurare, Marten află că Demi nu plecase încă, aşa cum se temuse, şi mai află că reverendul Beck sosise şi el în cele din urmă şi se cazase. Totuşi, nici ea, nici el nu se aflau în acel moment în camerele lor. Sau cel puţin nu răspundeau la telefon, dacă totuşi erau în camere. Marten aruncase o privire în bar, la cafenea şi în restaurant să se asigure că niciunul din ei nu era pe-acolo. Nu erau. Aşa că i se păruse rezonabilă presupunerea că, dacă nu cumva erau în vreo altă încăpere a hotelului, de fapt nu erau în clădire.

Locul pe care-l ocupase în foaier îi permitea să vadă intrarea, recepţia şi lifturile situate în spatele recepţiei. Altfel spus, Demi sau reverendul, sau amândoi, ar fi trebuit să treacă pe lângă el la întoarcere. Nu-i plăcea să stea acolo atât de expus, însă pe vremuri, când mai era încă detectiv al poliţiei din Los Angeles, făcuse destule ore de supraveghere încât să ştie ce trebuie făcut în astfel de momente. Să dai câte un ocol şi să revii de unde ai plecat, prefăcându-te că aştepţi pe cineva care întârzie. Desigur, în cele din urmă ar fi trebuit să plece, dar nu venise momentul încă. Aşa că deocamdată nu făcea altceva decât să tragă de timp în aşteptarea telefonului de la Fadden sau a sosirii jurnalistei franceze. Pe de altă parte, timpul era o problemă. La ora aceea, Foxx sau cine l-o fi pus pe Karl Melzer pe urmele sale vor fi aflat de moartea acestuia şi se vor fi grăbit să-l înlocuiască. După aceea aveau să dea telefoane pe la toate hotelurile din Barcelona, întrebând dacă nu au printre clienţi un anume Nicholas Marten. „Încerc să dau de un prieten” sau „de văru-meu, numele lui e…”, sau ceva asemănător, asta ar fi putut spune înlocuitorul lui Melzer. Şi chiar cu numărul mare de hoteluri din oraş nu i-ar fi luat mai mult de jumătate de oră să dea de urma lui. Odată ce ar fi ştiut unde se află, toată povestea ar fi început de la capăt.

 

Tocmai se răsucise puţin să aibă o vedere mai bună asupra intrării când îi sună mobilul. Nicholas răspunse.

— Marten la telefon.

— Peter, se auzi vocea lui Fadden atât de clar de parcă şedea lângă el. Scuze că a durat atâta. Serviciul Secret l-a luat pe preşedinte dintr-un hotel în miez de noapte şi l-a dus într-o locaţie secretă. Ni s-a spus că a fost vorba de o ameninţare teroristă cât se poate de verosimilă şi că suspecţii sunt încă liberi şi că încearcă să iasă din ţară. Au pus fiecare spaniol care încape într-o uniformă să încerce să dea de ei, să nu mai zic de vânzoleala Serviciului Secret şi a celor de la CIA sau FBI.

— Ştiu, Peter, am văzut la ştiri.

— Orice-ar fi ceea ce se întâmplă, sunt cam singur pe-aici. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe a închis bâlciul şi a trimis toţi corespondenţii de presă înapoi la Washington. De ce?, nu ştiu, atâta că de acolo vor veni veştile oficiale atunci când se va afla ceva. Bineînţeles că-i vor întoarce pe toţi şi-i vor trimite înapoi la reuniunea NATO de luni de la Varşovia. Dar nu despre asta vrei tu să vorbim, ci despre afacerea cu Caroline Parsons, cu clinica.

— Aşa e.

— Clinica e legală. Caroline a fost transportată de la domiciliul ei la Centrul de reabilitare din Silver Springs, statul Maryland. A rămas acolo şase zile, după care a fost transferată la Spitalul Universitar. Doctoriţa Stephenson era medic consultant la clinică, ea a aprobat şi internarea şi transferul. Nimeni din personalul de-acolo nu a auzit de Foxx şi nici n-a văzut pe cineva care să-i semene.

Marten inspiră adânc şi trase cu ochiul împrejur. La mesele dimprejurul lui să tot fi fost vreo zece, douăsprezece persoane. Niciunul nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Se concentră iarăşi la convorbirea cu Fadden.

— Peter, am mai aflat câte ceva. Stephenson şi Foxx făceau parte dintr-un convent, un convent de vrăjitoare…

— Vrăjitoare?

— Da.

— Doamne iartă-mă, ce prostii îs astea?

— Peter, taci şi ascultă, spuse Marten şoptit. Ţi-am spus înainte că Foxx avea o mică cruciuliţă cu cercuri la capete tatuată pe degetul mare. Stephenson avea un tatuaj identic. Probabil şi Beck îl are.

Marten ridică privirea, observând un cuplu de tineri aşezându-se la o măsuţă din apropiere. Se ridică şi porni spre holul hotelului, ţinând telefonul la ureche.

— Crucea aceea e semnul stelei Aldebaran, spuse Marten fără să se oprească din mers, adică al stelei roşii ce reprezintă ochiul stâng al constelaţiei Taurului. Îi mai spune şi Ochiul lui Dumnezeu.

— Ce dracu tot vorbeşti acolo?

— Un fel de sectă, Peter.

— Şi crezi că secta asta are vreo legătură cu moartea lui Caroline Parsons şi a soţului şi a fiului ei?

— Posibil, nu ştiu sigur. Însă Foxx s-a agitat din ce în ce mai tare după ce l-am întrebat despre doctoriţa Stephenson. Şi ţi-am spus că a negat că ar fi cunoscut-o. Poate că oamenii tăi n-au găsit dovezile prezenţei lui la clinică, cât timp a fost Caroline internată acolo, dar ea nu numai că mi l-a descris de tip, dar mi-a spus şi cum arată mâinile lui şi tatuajul de pe policar. Peter, crede-mă, Foxx a fost la clinica aceea. Beck a fost cu el în Malta, iar acum e aici, în Barcelona şi urmează să se întâlnească iar cu doctorul. Curând. Mă strădui să aflu unde şi când exact. Iar dacă aflu, probabil c-am să ştiu şi de ce.

Marten ajunse în hol şi îl traversă. Un valet împingând un cărucior cu bagaje venea spre el. Marten se opri şi se întoarse.

— Peter, mai e ceva. Foxx, sau altcineva, a pus să fiu urmărit de la Valletta la Barcelona. O chestie profesionistă; primul urmăritor m-a predat unui al doilea pe aeroport, aici, în Barcelona. Credeam că l-am pierdut, însă s-a arătat la restaurantul unde luam prânzul. Mai târziu am aflat că era inginer constructor, de naţionalitate germană şi lucra pentru o companie din München…

— De ce-ar fi un inginer constructor…?

— Asta m-am întrebat şi eu. Dar aşa stau lucrurile. Am sunat la compania la care lucra şi am verificat.

— Dar el unde-i acum?

— E mort.

— Ce?

Valetul trecu pe lângă Marten, care se întoarse de unde venise. Tocmai atunci, în faţa lui, se deschiseră uşile liftului din cealaltă parte a holului. Spre surprinderea lui Nicholas o văzu pe Demi ieşind din lift, însoţită de reverendul Beck şi de o femeie mai în vârstă, îmbrăcată în negru, probabil spanioloaică sau italiancă.

— Peter, trebuie să plec. Când pot, te sun să-ţi spun ce se mai întâmplă.

Imediat Marten închise telefonul şi-i urmări pe cei trei traversând holul şi îndreptându-se spre ieşire. Nicholas se dădu mai înapoi când cei trei ieşiră, observând că Beck vorbea cu portarul. Un minut mai târziu, un taxi trase în faţa hotelului, cât să urce cei trei, apoi o luă din loc.

Marten dădu uşile de la intrare într-o parte.

— Vorbeşti englezeşte? îl întrebă pe portar.

— Da, domnule.

— Cele trei persoane care tocmai au plecat. Trebuie să mă întâlnesc cu ei undeva, însă mi-am pierdut pliantul cu programul. Sunt din grupul care călătoreşte cu reverendul Beck. Ştii încotro au luat-o?

— La biserică, domnule.

— Biserică?

— Catedrala din Barcelona.

Marten îi zâmbi.

— A, da. Catedrala. Mulţumesc.

— Vreţi să mergeţi acolo?

— Da, mulţumesc.

— Ei bine, aveţi noroc, la fel ca şi prietenii dumneavoastră.

Marten îl privi uimit.

— De obicei catedrala e deschisă doar până la şapte. Însă luna aceasta e deschisă până la zece. E sărbătoare. A fost mult timp închisă pentru renovare, au redeschis-o de curând.

Portarul zâmbea.

— Deci, tot mai vreţi să mergeţi acolo?

— Da.

Portarul făcu semn unui taxi. În clipa în care sosi maşina lui, Nicholas îi dădu zece euro bacşiş portarului, apoi urcă pe bancheta din spate şi taxiul plecă.

48

7:40 P.M.

 

John Henry Harris stătea în pragul unui magazin de instalaţii sanitare, urmărind-o cu privirea pe femeia ce-şi expunea nurii în stradă. Era blondă, cu pielea palidă ca de porţelan; părea să aibă vreo douăzeci de ani, probabil scandinavă sau nemţoaică ori poate chiar rusoaică. Nu naţionalitatea ei conta, ci profesia. Tipa purta o bluză scurtă ce-i lăsa spatele gol şi o fustă mini. Felul în care se fâţâia în sus şi-n jos printre maşini ori de câte ori traficul se întrerupea lăsa puţine îndoieli că era acolo pentru a fi „angajată” şi că pentru preţul corect ar fi făcut probabil aproape orice i-ar fi cerut el sau altcineva. Tocmai de asta avea nevoie Harris, de cineva care să facă ce i se cerea, fără să pună niciun fel de întrebări.

Habar n-avea unde se afla, doar că de la gară şi până acolo parcursese pe jos vreo zece sau mai multe cvartale. Din gară reuşise să scape nu aşa cum se gândise el, adică folosindu-se de culoarele necesare întreţinerii instalaţiilor, pentru că cele câteva pe care le găsise erau fie încuiate, fie bine păzite. În schimb îşi asumase un risc imens şi aprinsese partea din spate a unui chioşc de ziare, foarte aproape de ieşire – o diversiune, cum ar fi zis cei din armată şi poliţiştii. Acţiunea sa avusese succes. Forţele de securitate spaniole care verificau actele de la cea mai apropiată poartă şi-au îndreptat atenţia, pentru scurt timp, spre locul unde se vedeau flăcări, încercând în acelaşi timp să potolească panica unui public deja agitat. Harris îşi calculase mişcările şi-i urmări pe poliţişti dând fuga spre chioşc. În câteva secunde ajunse în stradă şi se pierdu în mulţime.

— Señorita, spuse el când se schimbă culoarea semaforului, iar traficul se urni din loc făcând ca fata lui să se întoarcă pe trotuar.

Ea îl privi zâmbind şi se apropie.

— Habla español? Vorbiţi spaniolă? întrebă Harris, sperând că răspunsul ei va fi afirmativ, el nevrând să vorbească prea mult în engleză.

— Sí, răspunse fata şi se dădu şi mai aproape de el.

Harris o privi peste ramele ochelarilor.

— Quisiera un poco de su tiempo? Îmi puteţi acorda puţin din timpul dumneavoastră?

— Seguro. Sigur, rânji ea pretins seducător şi-şi aranja în aşa fel tricoul ca el să-i poată vedea mai bine sânii.

— No es lo que usted piensa. Nu-i ce credeţi dumneavoastră, spuse el încetişor.

— Lo que es, şi paga el dinero, lo haré. Orice-ar fi, dacă daţi bani, atunci o fac.

— Bueno, spuse Harris. Bueno.

 

7; 55 P.M.

 

Taxiul în care se afla Marten coti pe o stradă, apoi pe încă una în traficul lent, îndreptându-se spre cartierul Gotic, unde fusese şi mai devreme în ziua aceea. Era încă nesigur în privinţa lui Demi, îngrijorat de acţiunile ei, încă ezita să aibă încredere în ea. Iar faptul că nu răspunsese la telefon ori de câte ori încercase să dea de ea şi mai ales după ce-i spusese că o va suna nu era în favoarea ei. Şi nici faptul că, indiferent care-ar fi fost dispoziţia lui Beck în Malta, reuşise să se calmeze destul cât să-i ceară lui Demi să-l urmeze la Barcelona, aşa că acum păreau foarte buni amici. Asta îl făcu pe Marten să se gândească că, în ciuda dezvăluirilor de la restaurant în privinţa vrăjitoarelor şi a stelei Aldebaran, ea i le spusese numai ca să-l întârzie, sperând că va suficient cât să-l facă să plece şi s-o lase pe ea să se ocupe de Beck, rămânând în graţiile acestuia, neîndrăznind să rişte să fie lăsată pe dinafară când reverendul avea să se întâlnească cu Foxx. Acest gând îl făcu să se întrebe dacă nu cumva acolo mergeau cei trei, anume să-l întâlnească pe Foxx la catedrală. Dar cine era femeia în negru?

 

8:07 P.M.

 

Lui Marten i se păru că cineva îl priveşte şi, ridicând ochii, îl văzu pe şofer studiindu-l în oglinda retrovizoare. Mai trăsese cu ochiul şi înainte, acum însă pur şi simplu se holba la el. Deodată lui Marten i se păru că păşise într-o capcană şi că taximetristul ori era înlocuitorul căruntului, ori vreun intermediar, ca şi chelnerul de la „Patru Pisici”, un angajat care să-l ţină sub supraveghere.

— La ce te uiţi? îl întrebă Marten.

— No hablo engleză bun, zise şoferul zâmbind.

— Eu, spuse Marten arătându-şi faţa cu degetul, îţi par cunoscut? Mă recunoşti de undeva?

Dacă individul ăsta avea să-i facă probleme şi să-l ducă altundeva decât la catedrală, atunci trebuia să afle de îndată, ca să poată face ceva în privinţa asta.

— Sí, făcu şoferul înţelegând deodată. Sí.

Îşi luă o mână de pe volan şi o duse spre scaunul de lângă el, de unde ridică un exemplar dintr-o ediţie de seară a unui ziar. Era desfăcut şi împăturit în aşa fel încât era vizibilă o pagină din interior.

— Tu samariteanul. Tu samariteanul.

— Ce? Despre ce vorbeşti? întrebă Marten uluit.

Şoferul îi dădu ziarul peste spătarul scaunului. Marten îl luă şi se uită la ziar, unde era de văzut o fotografie mare în care el însuşi era aplecat peste cadavrul individului cărunt, al lui Klaus Melzer. În fundal se vedea camionul care-l lovise pe neamţ.

Buen Samaritan a ningún extremo, hombre matado en calle, spunea legenda fotografiei. Marten nu ştia spaniolă, însă pricepu esenţialul – era un bun samaritean, însă fără rost, căci individul era mort deja.

— Sí, Samaritan, spuse Marten întinzându-i taximetristului ziarul şi înjurând în barbă.

Clar: cineva din mulţime îi făcuse o fotografie şi o vânduse ziarului. Nu aveau numele lui şi nu era niciun articol, sau cel puţin nu despre felul cum îi sustrăsese el portmoneul mortului. Cu toate astea tot nu-i plăcea: era şi aşa destul de rău că trebuise să se înregistreze la hotel cu numele său, darămite acum că fotografia sa era răspândită în tot oraşul? Acum avea să fie şi mai uşor de găsit.

Brusc taxiul luă viteză, parcurse jumătate de cvartal, coti pe o altă stradă, afundându-se şi mai mult în cartierul Gotic, care, îşi dădu Marten seama, nu era doar o zonă turistică, ci şi un cartier de locuinţe, unul întins şi vechi, în care străduţe înguste dădeau în alte străduţe înguste sau în piaţete. Era un hăţiş în care cineva s-ar fi putut rătăci cu uşurinţă, aşa cum s-ar fi putut întâmpla şi cu Melzer, un neamţ, nefamiliarizat cu oraşul, neîncercând decât să scape de un bărbat care-l urmărea şi, în plină alergare, nimerind drept în calea unui camion. Ceea ce-l făcea să se întrebe iar de ce Foxx sau cine l-o fi angajat pe inginerul cărunt îl preferase unui localnic şi de ce acceptase Melzer.

Exact atunci taxiul reduse viteza şi opri, iar şoferul îi arătă o piaţă largă. De-o parte erau aliniate hoteluri şi magazine, iar de cealaltă era un singur edificiu masiv, cu ornamente din piatră şi cu o sumedenie de turnuri şi clopotniţe care urcau sus în cerul înserării.

— Catedrala, señor, spuse taximetristul. Catedrala de Barcelona.

49

8:20 P.M.

 

Marten traversă piaţa şi se amestecă într-un grup de turişti englezi, împreună cu care urcă treptele de piatră şi intră în catedrală. Înăuntrul clădirii ce datează din secolul al XV-lea, în incinta largă şi bogat ornamentată domnea o atmosferă tainică, lumina domoală fiind tulburată de pâlpâirea sutelor de candele votive puse pe nişte mese şi într-o parte şi în cealaltă a navei.

Marten rămase mai la coada grupului care continuă să înainteze, cu ochii iscodind, doar-doar i-o vedea pe Demi, Beck sau pe femeia în negru. Ici şi colo erau oameni care se rugau tăcuţi. Alţii se plimbau de colo-colo respectuoşi, studiind elementele arhitectonice. În cel mai îndepărtat capăt al navei se înălţa un altar în manieră flamboaiantă, iar deasupra lui se înălţau arcele ce susţineau bolta şi care, după aprecierile lui Marten, se afla la o înălţime de vreo douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de metri.

Un tuşit răguşit, stârnind ecouri în catedrală, şi care se făcu auzit dinspre cineva aflat aproape de el, îl făcu să se concentreze la ce avea de făcut şi înaintă şi el, încet, prudent. Dacă Demi şi însoţitorii ei erau acolo, el încă nu-i văzuse. Merse mai departe. Tot nimic. Deodată îşi puse întrebarea dacă nu cumva Demi sau reverendul Beck îi şoptise ceva portarului la plecare, iar omul îl pusese cu bună-ştiinţă pe o pistă greşită, trimiţându-l în cu totul altă parte decât mergeau ei. Atâta i-a fost de-ajuns pentru a-i stârni impulsul de a se întoarce imediat la hotel. Apoi, dintr-odată se opri. Îi zărise, pe toţi trei, în celălalt capăt al navei faţă de locul unde se afla el. Discutau cu un preot.

Marten începu să se apropie precaut de ei, folosindu-se de turişti ca de paravane, rugându-se ca nu cumva vreunul dintre ei să se întoarcă pe neaşteptate şi să-l observe.

Ajunsese destul de aproape, mai avea puţin până să-i şi audă, când preotul le indică cu un gest o direcţie, încotro o şi luară de îndată tuspatru. Marten se luă după ei.

O clipă mai târziu era sub o colonadă ce mergea de-a lungul grădinii ce ocupa o spaţioasă curte interioară. În faţa sa îl zări pe preotul cei conducea pe ceilalţi trei pe după un colţ de clădire şi continuându-şi drumul pe un alt coridor. Marten se ţinu după ei şi de data aceasta.

Treizeci de paşi şi ajunse şi el la colţ, intrând prudent într-un fel de capelă. Tocmai păşise înăuntru când îl văzu pe preot poftindu-i pe Beck, pe Demi şi pe femeia în negru să treacă de o uşă bogat împodobită, aflată tocmai în cealaltă parte a încăperii. Câteva secunde mai târziu uşa se închise în urma lor. Marten ajunse imediat lângă ea şi încercă clanţa grea din fier forjat. Nici nu se clinti. Uşa era încuiată.

Şi-acum ce-avea de făcut? Marten se răsuci pe călcâie. Un preot bătrân, aflat la nici trei metri de el, stătea şi-l urmărea.

— Credeam că o să găsesc toaleta, spuse Marten cu inocenţă.

— Uşa aceea dă în sacristie, spuse preotul într-o engleză cu accent.

— Sacristie?

— Da, senor!

— Şi tot timpul e încuiată?

— Cu o oră înainte şi după slujbă nu.

— Aha.

— Luaţi-o pe-acolo şi veţi găsi toaleta, îi indică bătrânul coridorul dinapoia lui.

— Mulţumesc, spuse Marten şi, neavând de ales, plecă.

 

8:45 P.M.

 

Cinci minute mai târziu parcursese cât putuse de mult din lungimea clădirii principale a catedralei, încercând să-şi dea seama unde ar fi putut merge cei patru. Alte uşi pe care le găsise erau ori încuiate ori se deschideau în coridoare ce dădeau în alte coridoare, dar nu păreau să ducă în direcţia capelei unde intraseră cei pe care-i căuta.

Refăcu tot drumul înapoi până în nava bisericii şi ieşi pe poarta principală, apoi dădu ocol catedralei până la celălalt capăt, unde bănuia că se afla capela, căutând o uşă pe unde ar fi putut ieşi Demi şi amicii ei. Nu era niciuna. Un tur complet pe dinafara uriaşei clădiri îl făcu să descopere alte intrări întunecate şi încuiate. Ceea ce mai lăsa doar poarta principală, pe unde ieşise el cu câteva minute mai înainte. Şi într-acolo se şi îndreptă, amestecându-se printre turiştii şi trecătorii din piaţa din faţa bisericii, şi se aşeză la o masă pe terasa unei cafenele de unde avea o perspectivă bună asupra masivei clădiri şi a intrării acesteia. Ceru o sticlă de apă minerală, iar ceva mai apoi comandă o cafea. Trecu o oră fără ca cei trei să se arate. La zece porţile catedralei se închiseră. Frustrat, mânios că-i pierduse, Marten se ridică şi plecă.

50

HOTEL RIVOLI JARDlN. 10:20 P.M.

 

Marten intră în hol, lăsând în urmă strada zgomotoasă, înţesată de pietoni şi de maşini. În hotel domnea o relativă linişte. Se duse drept la recepţie şi întrebă dacă erau mesaje pentru el sau dacă-i telefonase cineva.

— Niciuna, nici alta, señor, spuse politicos funcţionarul.

— A venit cineva să mă caute?

— Nu, señor.

— Mulţumesc, dădu Marten din cap şi merse la lift, ca să urce la camera lui.

Urcă la etajul patru unde primise cameră. Apăsă pe buton, uşile se deschiseră şi intră în cabina goală. Apăsă iar pe buton, uşile se închiseră şi liftul îşi începu urcarea.

Faptul că n-avea mesaje şi nici nu fusese sunat ori căutat de cineva îi dădu un sentiment de imensă uşurare. Însemna că indiferent cine-l trimisese pe neamţul cărunt după el încă mai trebuia să-i găsească lui Melzer un înlocuitor care să-i ia urma până la Rivoli Jardin. Demi, Peter Fadden şi Ian Graff de la Fitzsimons & Justice din Manchester aveau numărul lui de mobil şi puteau să ia legătura cu el pe această cale. Aşa că, pentru moment cel puţin, avea ocazia să-şi mai tragă sufletul. Nimeni nu ştia unde era.

Demi. Gândurile sale se întoarseră deodată spre ea şi la ceea ce făcea. În mod evident, era iarăşi în graţiile lui Beck, altfel n-ar fi plecat cu el. Unde se aflau acum şi cine era femeia în negru, n-avea de unde să ştie. Adevărul era că pentru el Demi rămânea o ghicitoare nedezlegată. Era adevărat că-i furnizase informaţii importante, mai ales cele legate de vrăjitoare, de tatuajele de pe policare şi despre steaua Aldebaran. Mai era un adevăr: că venise la Barcelona sperând să se întâlnească cu Merriman Foxx. Pe de altă parte, cu toate că, amândoi urmăreau, mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru, era cert că ea nu voia să aibă de-a face cu Marten. Ceea ce-l făcu să-şi reconsidere impresia pe care şi-o făcuse despre ea când luaseră prânzul la „Patru Pisici”: anume că oricât de concentrată părea, absolut tot ce făcea şi spunea părea să aibă legătură cu altceva decât ceea ce declara. Dacă acel ceva era sora ei dispărută sau dacă povestea aceea era măcar adevărată, Marten n-avea de unde să ştie. Ştia însă că tot ce aflase despre ea îl nedumerea. Pur şi simplu.

 

Liftul se opri la etajul patru, uşile se deschiseră, iar Marten ieşi în coridorul pustiu. Douăzeci de secunde mai târziu, ajunse la uşa camerei sale şi trecu cartela electronică prin fanta dispozitivului de închidere. Luminiţa de avertizare se schimbă din roşie în verde şi se auzi yala deblocându-se. Zdrobit, nevrând altceva decât să facă un duş şi să se bage în pat, aprinse lumina din antreu, apoi închise uşa în urma sa şi o încuie. La stânga sa era baia. Dincolo de care era camera propriu-zisă. Acum era cufundată în întuneric şi numai lucirea neoanelor din stradă aruncau puţină lumină înăuntru. Abia trecuse de uşa băii, căutând întrerupătorul din cameră.

— Domnule Marten, te rog nu aprinde lumina, se auzi brusc vocea unui bărbat din încăperea întunecată.

— Iisuse!

Marten simţi fiori de gheaţă mişunându-i în jos pe şira spinării. Din reflex, se uită imediat înapoia lui. I-ar fi fost imposibil să ajungă la uşa de la intrare, s-o descuie, s-o deschidă şi să iasă înainte ca oricine ar fi fost în cameră să pună mâna pe el. Inima îi bubuia. Se întoarse şi se uită scrutător spre cameră.

— Cine naiba eşti? Şi ce vrei?

— Ştiu că eşti singur. Te-am urmărit de la fereastră, traversând strada spre hotel.

Vocea era calmă, abia şoptită. Cel de-acolo nu era nici precum tânărul cu jachetă lălâie care-l urmărise de la Valletta la Barcelona, nici ca funcţionarul neamţ care o ştersese de cum fusese confruntat şi, apoi, panicat, nimerise sub roţile unui camion.

— Am întrebat cine naiba eşti. Şi ce vrei?

Marten n-avea cum să ştie dacă bărbatul era singur sau dacă mai era cineva cu el. Sau dacă venise acolo să-l ucidă sau doar să-l ducă la Merriman Foxx.

Deodată văzu mişcare şi desluşi figura unui bărbat venind spre el din întuneric. Dintr-o mişcare iute, Marten îşi desfăcu cureaua, o scoase din găicile pantalonilor, înfăşurând-o împrejurul pumnului obţinând astfel un soi de armă.

— N-ai nevoie de aşa ceva, domnule Marten.

Exact atunci, dintr-odată, „invitatul” său ieşi din întuneric şi păşi sub revărsarea de lumină din antreu. În aceeaşi clipă, lui Marten i se tăie respiraţia. Bărbatul care stătea drept în faţa lui era John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite ale Americii.

— Am nevoie de ajutorul dumitale, domnule Marten.

51

Nicholas trase draperiile în geamuri, apoi aprinse o lampă mică şi se întoarse spre preşedinte, care se aşezase pe un scaun cu faţa spre el. Dacă înainte fusese uimit, cu atât mai mult era acum. Bărbatul care-i răsărise în faţă cu câteva minute înainte era persoana cea mai uşor de recunoscut din lume, însă de la o clipă la alta se schimbă radical, aproape de nerecunoscut. Capul ce adineauri îi fusese în întregime acoperit de păr, etala acum o scăfârlie cheală. Şi mai purta şi nişte ochelari. Părea mai bătrân şi chiar mai slab. Sau, aşa cum îi trecuse prin minte lui Marten, cu totul „altfel”.

— O meşă, domnule Marten. Se fac foarte bine azi, spuse preşedintele. Port una de ani întregi. Numai frizerul meu personal ştie. Iar ochelarii nu sunt de vedere, i-am cumpărat dintr-un magazin din Madrid. Un adaos la costumul de scenă care trebuie să desăvârşească deghizarea mea.

— Nu înţeleg, domnule. Nimic, nici cum m-aţi găsit şi nici de ce aţi vrut să mă găsiţi. Ar trebui să fiţi…

— Într-o locaţie sigură şi secretă din pricina unei ameninţări teroriste, ştiu. Ei bine sunt, sunt într-un loc sigur şi necunoscut, cel puţin deocamdată.

Preşedintele se întinse şi luă de pe masă exemplarul din La Vanguardia pe care-l luase din toaleta gării. Una din paginile lui era împăturită. Preşedintele i-l întinse lui Nicholas.

Marten aruncă o scurtă privire şi se lămuri. Acolo era fotografia sa, cea care-l surprindea aplecat peste trupul neamţului lovit şi ucis de camion. Era aceeaşi fotografie pe care i-o arătase taximetristul ceva mai devreme.

— Ţi-am văzut fotografia în ziar, domnule Marten. Am angajat o tânără să mă ajute să te găsesc. Eram singur şi aveam disperată nevoie de un loc unde să mă ascund şi, cel puţin pentru moment, dumneata mi l-ai asigurat. Ăsta mi-e norocul, cum se zice.

Marten era încă bulversat.

— Iertaţi-mă, dar tot nu înţeleg.

— Tânăra domnişoară a aflat unde eşti cazat. Nu era foarte departe de locul unde ne aflam, aşa că am venit amândoi aici. Am fost lăsat să intru în camera dumitale de un recepţioner inimos căruia i-am spus că sunt unchiul dumitale şi că stabiliserăm să ne întâlnim mai devreme, dar că avionul meu a întârziat. A fost sceptic, însă vreo câţiva euro l-au convins.

— Nu la asta mă refeream. Sunteţi preşedintele Statelor Unite. Cum puteţi să fiţi, aşa, pe cont propriu, şi chiar şi aşa, de ce să veniţi să mă căutaţi pe mine când aţi fi putut suna pe oricine aţi fi dorit?

— Ei, tocmai aici e problema, domnule Marten. Nu puteam suna pe oricine. De fapt, vreau să spun că nu pot suna pe nimeni.

Preşedintele aţinti asupra lui Marten o privire din care acesta înţelese cât de teribil de disperată era situaţia în care se afla.

— Mi-am amintit de dumneata după foarte scurta întâlnire de la spitalul Universitar din Washington. Caroline Parsons tocmai murise, am putea spune, în braţele dumitale. Mi-ai cerut să te las câteva clipe singur cu ea. Îţi aminteşti, nu?

— Sigur.

— După aceea am fost informat că a făcut o împuternicire pe numele dumitale prin care ţi se permitea accesul la documentele ei personale şi la cele ale soţului ei, congresmanul Parsons.

— Aşa este.

— Presupun că a încheiat-o pentru că bănuia că soţul şi fiul ei fuseseră asasinaţi şi spera că tu poţi afla ce s-a întâmplat.

Marten era uimit.

— De unde ştiţi asta?

— Deocamdată ajunge să spun că acesta e motivul pentru care sunt aici şi pentru care-ţi cer ajutorul. Caroline şi Mike Parsons au fost prietenii mei. Pe de altă parte, mi-e clar că şi Caroline avea multă încredere în tine şi că îi erai extrem de devotat, altfel… John Henry Harris schiţă un zâmbet, altfel nu l-ai fi dat afară din salonul ei pe preşedintele Statelor Unite.

Zâmbetul lui Harris se topi. Se vedea că ezita, ca şi cum nu era sigur de ceea ce avea să spună sau cât de mult să spună; apoi Marten văzu ivindu-se în ochii preşedintelui o hotărâre nestrămutată, iar Harris continuă astfel:

— Domnule Marten, Mike Parsons şi fiul lui chiar au fost ucişi. Mi-e teamă că şi Caroline.

Marten îl urmărea concentrat.

— Sunteţi sigur? Sunteţi absolut sigur?

— Da, sunt sigur. Nu absolut sigur, însă cei responsabili de moartea lor au admis asta.

— Cine sunt oamenii ăştia?

— Domnule Marten, vreau să am încredere în dumneata, trebuie să am pentru că nu am cui altcuiva să mă adresez. Şi, datorită lui Caroline, cred că mă pot încrede în dumneata.

Apoi preşedintele avu iarăşi un moment de ezitare. Dar din nou Marten recunoscu hotărârea aceea revenind în ochii lui John Henry Harris.

— N-a existat nicio ameninţare teroristă. Am plecat de unul singur din hotel şi încă în circumstanţe dificile. Se poate spune că am evadat.

Marten nu pricepea.

— Aţi fugit? De cine? Din ce anume aţi evadat?

— Ţara noastră e în război, domnule Marten. Un război purtat în secret împotriva mea şi a patriei noastre de un grup de indivizi aflaţi în cele mai înalte poziţii ale guvernului. Adică de un grup de consilieri personali şi de oficiali ai administraţiei. Oameni pe care-i cunosc şi în care mi-am pus încrederea de ani de zile. Dar care, de fapt, ca grup, sunt cei mai puternici şi mai periculoşi oameni din stat. Din cunoştinţele mele, America se află acum mai aproape ca niciodată de o lovitură de stat. Ca urmare, viaţa mea e într-un pericol foarte serios şi tot astfel e şi viitorul ţării noastre. Şi nu numai al ei, ci şi al multor altor ţări. În plus, intervalul de timp în care pot încerca să fac ceva împotriva acestor oameni e foarte scurt. Ceva mai mult de trei zile. Nu mai e nimeni din guvern în care să am încredere deplină. Nici nu am prieteni sau rude pe care cei din acest grup să nu-i ţină sub supraveghere, fizic sau prin mijloace electronice. De aceea, când am văzut fotografia dumitale în ziar, am ştiut că trebuie să risc să te găsesc. Trebuie să-mi pun încrederea în cineva şi, din fericire, sau din nenorocire, dumneata eşti acea persoană.

Marten era bulversat. Poate că într-o carte preşedintele Statelor Unite ar fi putut să vină singur, în mijlocul nopţii, în camera ta de hotel şi să-ţi spună astfel de lucruri. Să se aşeze şi să-ţi spună că ţara era invadată din interior şi că erai singura persoană din întreaga lume în care îşi punea încrederea că-l va ajuta să oprească această operaţiune. Poate că într-un roman sau într-un film se putea întâmpla aşa ceva. Totuşi ce i se întâmpla lui acum nu era vreo operă de ficţiune, era pura realitate. Preşedintele era acolo, la nici doi metri distanţă, vizibil ostenit, privindu-l cu ochi injectaţi, povestindu-i grozăviile acelea şi cerându-i ajutorul.

— Ce-aţi vrea să fac? întrebă Marten în cele din urmă pe un ton aşa de scăzut că aproape era o şoaptă.

— Chiar acum, nu sunt foarte sigur. Doar că, John Henry Harris inspiră adânc şi prelung, oftă ca un om epuizat, o oră sau două am să-ţi cer să-mi fii paznic. Am avut o zi a naibii de lungă. Trebuie să cumpănesc situaţia. Dar întâi trebuie să dorm.

— Înţeleg.

Cu un gest absent, preşedintele îşi trecu mâna peste bărbia nerasă.

— E încă 7 aprilie, vineri, nu?

— Da, domnule.

— Bine, zâmbi Harris, iar Marten observă că oboseala îl răpunea încetul cu încetul.

Privirile celor doi bărbaţi s-au întâlnit.

— Mulţumesc, spuse sincer preşedintele. Mulţumesc mult.