115
9:03 P.M.
Jake Lowe şi James Marshall erau lângă uşa Chinookului privind spre platoul presărat cu stânci, spre locul unde echipa Serviciului Secret condusă de Bill Strait şi unitatea căpitanului Diaz amplasaseră reflectoare ca să-şi poată croi drum în jos spre tuneluri, prin masa de calcar, cu ajutorul unor perforatoare electrice.
Înapoia celor doi, înăuntrul elicopterului, echipa medicală alcătuită din doi doctori, două asistente şi doi tehnicieni pentru situaţii de urgenţă făceau ultimele preparative pentru primirea preşedintelui rănit. La treizeci de metri distanţă, Bill Strait, căpitanul Diaz şi o echipă de şapte oameni de la Serviciul Secret, CIA şi CNP lucrau la instalarea unui post de comandă de unde ar fi urmat să coordoneze acţiunile unităţilor din teren.
Lowe se uită împrejur să se asigure că nu-i aude nimeni, apoi se uită la Marshall.
— Prezenţa poliţiei spaniole ar putea fi o problemă dacă preşedintele e viu şi spune ceva, spuse încet.
— Putem să-i trimitem la casele lor.
— Nu, nu putem.
— Jake, făcu Marshall apropiindu-se de el şi coborând vocea, poliţia crede ce crede toată lumea: că preşedintele e fie mort, fie ostaticul lui Marten sau al unei găşti de terorişti, fie că pur şi simplu s-a pierdut cu firea, fiind bolnav psihic. Dacă-l aduc afară viu, spusele lui, oricare-ar fi ele, vor fi considerate rătăcirile unui bărbat care a suferit o traumă psihică serioasă. În câteva minute îl vor aduce la noi, îl urcăm în Chinook şi plecăm.
— Totuşi sunt prea mulţi de dacă. Prea multe pot merge prost.
Lowe se uita undeva în întuneric, vizibil neliniştit, apoi se întoarse brusc spre Marshall.
— Eu unul sunt gata să întrerupem acţiunea pentru Varşovia. Anuleaz-o. Vorbesc serios.
— Nu pot face asta, Jake. Şi ştii foarte bine acest lucru, spuse cu răceală Marshall. Vicepreşedintele şi-a dat acordul. Lucrurile decurg conform planului; toată lumea ştie asta. Dacă dăm înapoi acum, o să părem slabi de înger, nu numai în faţa oamenilor noştri, dar şi în faţa prietenilor din Franţa şi Germania. Aşa că, hai, calmează-te. Noi suntem cei care controlează situaţia. Cum am mai zis, ai puţină încredere.
Brusc, în zona postului de comandă se iscă vânzoleala. Bill Strait era în picioare, vorbind însufleţit în microfonul sistemului sau de comunicare. Toţi ceilalţi se opriseră din activităţile lor şi-l priveau, inclusiv căpitanul Diaz. Lowe şi Marshall o luară la fugă în direcţia lor.
— Vă rog, repetaţi, spuse Strait şi îşi acoperi casca cu o mână ca pentru a auzi mai clar ce i se comunica, dar continuând să supravegheze şi alte schimburi de informaţii între echipele sale care foloseau alte canale de transmisii. Bine. A’ dracului să fiu, e bine.
— Ce e? întrebă nerăbdător Lowe când, împreună cu Marshall, ajunseră lângă el. Băieţii tăi cu tehnologia au auzit ceva? Au detectat zgomote? El e? E POTUS?
— Nu încă, domnule. O echipă a CNP a reuşit să pătrundă în tunelul principal într-un punct de dincoace de o alunecare de teren aflate undeva în apropiere de mănăstire. O unitate CIA coboară chiar acum.
— Agent Strait, spuse căpitanul Diaz scoţându-şi căştile de pe urechi. Echipa noastră de-aici, continuă ea şi făcu o mişcare cu capul spre cei care lucrau în zona scăldată de lumina reflectoarelor, la ceva distanţă de ei, a reuşit să perforeze tavanul. Avem şase oameni în tunel.
Se răsuci brusc spre Marshall şi Lowe.
— Conform hărţilor vechi, tunelul are o lungime de aproximativ douăzeci de kilometri. S-a dovedit acum că aprecierea iniţială era corectă, ceea ce înseamnă că şi hărţile sunt precise. O echipă aflată undeva aproape de jumătatea acestei distanţe a descoperit un horn şi coboară în el. O altă echipă lucrează să lărgească o fisură ce dă într-unul din tunelurile laterale. Unităţile de forare şapte şi patru au dat de rocă moale la cinci kilometri distanţă. Cât le va lua să ajungă în tunelul principal, nu putem şti. Pentru echipele care sunt deja înăuntru şi cele care urmează să coboare, totul depinde de ce găsesc acolo: dacă drumul e liber sau dacă alunecările de teren şi grohotişul au blocat galeriile.
Lowe se uită la Strait.
— Câţi oameni avem acum în tunel?
— Vreo şaizeci. Alţi treizeci şi ceva vor intra când celelalte echipe termină forarea. Şi tot pe-atâţia când cei de acolo, restul echipei căpitanului Diaz şi agenţii noştri, ajung pe vatra tunelului. Agenţii CIA din Madrid sunt la sol deja şi li s-au distribuit coordonatele de-a lungul zonei deasupra tunelului principal. Echipele de Agentes Rurales care cunosc zona îi ajută să găsească alte intrări. Nu vom avea sprijinul sateliţilor cu fotografii digitale şi imagini termice decât peste nouăzeci de minute, când unul dintre ei se va poziţiona deasupra noastră. Dar pentru că e noapte şi vremea nu e tocmai bună, n-o să ne alegem cu mare lucru de la imaginile video. Însă le vom analiza pe cele termice, signatura termică a corpurilor vii de la sol sau care ies din galerii, asta vom încerca să depistăm.
În mod evident, Lowe era nervos şi ridică tonul.
— Deci, pe scurt, toată operaţiunea asta depinde de câteva foreze şi de câteva sute de oameni cu microfoane, ochelari de vedere nocturnă, cazmale şi lopeţi.
— Domnule, mă tem că ne aflăm în miezul unei delicate operaţiuni de urmărire. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem, oameni cât de mulţi şi tehnologie învechită.
— Unde dracu-i suta aia de agenţi ai Serviciului Secret de la biroul din Paris?
Strait îşi mută privirea de la Lowe la Marshall.
— Au intrat în spaţiul aerian al Spaniei deja. Aterizează aici în jurul orei 9:40. Domnilor, fiecare dintre echipele prezente aici sunt profesioniste, fie că e vorba de CNP, de CIA sau de Serviciul Secret. Dacă preşedintele e acolo jos, îl vom găsi.
— Sunt sigur că aşa va fi. Şi-ţi mulţumesc, spuse Marshall după care-l luă pe Lowe de braţ şi se îndepărtară amândoi în direcţia Chinookului. Forţezi nota, Jake, îi zise cu fermitate. Ce-ar fi să te calmezi, ha? Calmează-te, atâta-ţi cer.
116
AMFITEATRUL BISERICII DIN MUNTE. 9:20 P.M.
Demi se dăduse mai într-o parte faţă de mulţime, încercând să fie cât mai discretă, fotografiind ceremonia ce se desfăşura în cercul stelei Aldebaran. Cei şaizeci de călugări îngenuncheaseră de jur împrejur cu capetele plecate, intonându-şi cântecul în aceeaşi limbă de neînţeles ca şi mai înainte. Înapoia lor, cele trei ruguri ardeau furioase, tăciunii înălţându-se în vânt, urcând în cerul sinistru al nopţii. Luna plină dispăruse cu totul în norii furtunii ce se apropia şi care-şi anunţa ferocitatea printr-un spectacol grandios de fulgere ce se abăteau asupra văilor îndepărtate.
Cu rochia albă fluturând împrejurul trupului ei, Cristina şedea asemenea unei zeiţe pe un tron simplu de lemn în mijlocul lespezii circulare. Unul după altul, copii în togi purpurii apăreau înaintea ei din întunericul de dincolo de ruguri. Fiecare îşi aştepta rândul, după care, cu mers uşor şi pătrunşi de pietate, se apropiau de ea, intrând în zona luminată de flăcări. Fiecare copil aducea câte o vietate – un câine sau o pisică, sau, în cazul câtorva mai mărişori dintre ei, o bufniţă priponită cu o cureluşă de mănuşa de piele, de parcă ar fi fost uliu – şi o închina Cristinei pentru binecuvântare.
Iar Cristina le binecuvânta, zâmbea milostivă şi iubitoare fiecăruia dintre copii, apoi, spunându-le ceva neauzit şi sărutându-i întâi pe un obraz, apoi pe celălalt, îşi trecea în cele din urmă mâna peste vietatea închinată, recitând în acelaşi timp un fel de rugăciune. Cuvintele ei, abia auzite, erau rostite în aceeaşi limbă în care cântau călugării şi în care vorbiseră reverendul Beck şi Luciana. Copilul se îndepărta apoi, întorcându-se în întuneric, şi un altul îi lua locul în faţa Cristinei. Împrejurul lor, adulţii priveau tăcuţi, vrăjiţi, iar Luciana şi reverendul, aflaţi chiar la marginea cercului de lumină al rugurilor, asistau la această procesiune de parcă ar fi fost păstorii divini păzindu-şi turma.
Demi era literalmente perplexă: se întreba cum anume se potrivea semnul lui Aldebaran – cel desenat de mama ei şi, în acelaşi timp, tatuat pe policarele doctorului Foxx, al răposatei doctoriţe Lorraine Stephenson, al Lucianei, al Cristinei şi probabil şi al reverendului Beck – cu toată povestea asta. Mai ales cu această simplă şi emoţionantă ceremonie a copiilor în care erau binecuvântate pisici şi câini şi bufniţe. Ce spirite invocase Beck să se arate din cerul nopţii? Ce rol juca Cristina? Care era semnificaţia tuturor riturilor acestora?
Poate că, aşa cum spusese Beck, conventul şi ritualurile sale erau inofensive şi nu aveau nimic ce să nu poată fi arătat lumii întregi. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, de ce o drogaseră înainte de a o aduce acolo? Şi cum se explica dispariţia mamei ei? Dar avertismentul tatălui ei? Dar cel pe care i l-a dat savantul fără braţe Giacomo Gela? Şi mai mult: care era legătura dintre semnul lui Aldebaran şi cultul vechi de veacuri al Aradiei Minor cu Tradiţiile sale ce implicau jurăminte de sânge, sacrificii de fiinţe vii şi schingiuiri de subiecţi umani? Unde era audienţa celor câteva sute de membri, preaputernicul ordin al celor cărora li se spunea Necunoscuţii?
Oare să se fi înşelat Gela? Ori poate era nebun? Să fi fost savantul italian doar un octogenar ciung şi dezgustat de viaţă, izolat de zeci de ani, care fantaza despre existenţa unui cult străvechi şi tainic asupra căruia aruncase vinovăţia pentru condiţiile în care ajunsese să-şi ducă viaţa? Demi nu vedea niciun semn cât de mic al celor povestite de Gela. Vedea doar familii cu copii şi animale. Ce era atât de înfricoşător în asta?
117
9:35 P.M.
Hector şi José ajunseseră deja pe vatra tunelului de unde îndreptară fasciculele lanternelor în sus. La vreo optsprezece metri deasupra lor, Amado îl ajuta pe Miguel să-l coboare pe Hap printr-un horn îngust, cu o pantă extrem de înclinată. De voie, de nevoie, Hap a trebuit să renunţe la bandajul ce-i susţinea antebraţul, însă pulsarea constantă a umărului mai cedase puţin după ce, nu prea convins, luase în cele din urmă o pastilă analgezică.
9:40 P.M.
Cei trei erau încă la vreo şapte metri deasupra vetrei tunelului când simţiră că începe să se zguduie pământul. Câteva secunde mai târziu au auzit… unu, doi, trei, patru, apoi şi un al cincilea – măcinatul asurzitor al elicopterelor ce treceau chiar pe deasupra locului pe unde coborâseră ei, zburând la joasă altitudine.
Miguel se uită spre Hap.
— Tot poliţie? Sau CIA?
— Serviciul Secret, spuse rece Hap. Vin din Paris.
— De unde ştii?
— Pentru că asta-i meseria mea: să ştiu, ce dracu’! se răsti Hap.
Era exact ultimul lucru de care aveau nevoie: şi mai mulţi oameni împotriva lor, toţi agenţi care credeau că-i sunt de folos preşedintelui când de fapt lucrurile erau taman pe dos.
— Ar fi fost sarcina mea să-i chem aici, spuse Hap, apoi îl întrebă pe Amado care era sub el: Cât mai avem?
— Nu mult, rânji Miguel. Cât să mori, dacă te prăbuşeşti.
— Data viitoare adu şi tu o scară.
9:43 P.M.
— Laser, şopti Marten răguşit, trăgându-l pe preşedinte înapoi.
S-au lipit amândoi de peretele tunelului în bezna ca cerneala.
— Unde?
— În faţă.
— N-am văzut.
— A apărut şi apoi a fost oprit imediat. Ori a fost o greşeală, ori sperau într-un noroc chior. Dar ultimul lucru care le trebuie e să se dea de gol.
— Ascultă.
Zgomotul unei foreze tăind în piatră se auzi iar.
— E mai aproape, zise preşedintele cu o voce doar cu ceva mai tare decât şoapta.
— A doua?
Zgomotul se auzi iarăşi, dintr-odată mai aproape decât înainte.
— Şi a treia.
— Cei din faţa noastră au lasere, spuse Marten. Nu putem şti cât de departe şi câţi sunt. Vin şi din spatele nostru. Dar mai e şi zgomotul pe care l-am auzit adineauri. De parcă cineva ar fi lovit două pietre una de alta. Ce dracu’ a fost şi aia, habar n-am.
Preşedintele ridică ce mai rămăsese din făclie, doar ceva mai mult decât un tăciune scânteietor. Îl ridică aproape de faţa lui Marten să-l poată privi mai bine.
— Dă-mi cuvântul tău că vom ieşi de-aici şi c-am să ajung să vorbesc adunării de la complexul Aragon. Să fie a dracului! N-o să-i lăsăm să pună mâna pe noi tocmai acum. Te conjur să-ţi ţii promisiunea.
— Domnule preşedinte, luaţi drăcia asta din faţa mea, se încruntă Marten.
Preşedintele îl mai privi o clipă, apoi lăsă în jos ce mai rămăsese din coada cazmalei.
— Îmi cer scuze.
Dintr-odată tunelul fu străbătut de un alt fascicul laser, apoi de altul care dură ceva mai mult. Din depărtare se auzea ecoul paşilor unor oameni care străbăteau tunelul în alergare, venind spre ei. Din urma lor se auzi iar scrâşnetul forezei. Ţinu zece secunde, după care cadenţa ei crescu brusc şi imediat după aceea ţiuitul scăzu în intensitate.
— Au reuşit să străpungă tavanul, zise preşedintele.
— Daţi-mi asta, spuse iute Marten şi înşfăca torţa pâlpâitoare şi-o luă înapoi în direcţia din care veniseră.
— Ce faci?
— Caut ajutor, vere. Caut ajutor.
9:45 P.M.
Marten alergă de-a lungul şinelor cât de repede îndrăznea s-o facă prin bezna aceea, ţinând torţa pâlpâitoare cât mai aproape de sol. Preşedintele îi călcă pe urme, până-l ajunse.
— La cinzeci sau o sută de metri înapoi, flacăra torţei s-a înviorat, spuse Marten cât de încet putu, fără să se oprească din mers. Numai puţin. Nu destul cât să mă fi gândit atunci la asta, dar trebuie că era din cauza unui curent de aer. Poate-i doar o fisură în perete, suficient de mare cât să ne înghesuim în ea până trec indivizii ăştia cu laserele şi s-o luăm după aceea înapoi de unde venim. Dacă au intrat ei, atunci şi noi putem ieşi.
Din spatele lor, un fascicul laser jucă pe pereţii tunelului. Deja se puteau auzi ecourile vocilor celor din faţa lor. Marten continuă să alerge încă vreo douăzeci de metri, apoi o lăsă mai moale.
— Pe-aici pe undeva, spuse şi se opri.
Lăsă făclia în jos, cât mai aproape de vatră, apoi o trecu pe lângă pereţi.
Nimic.
Altă rază laser se învârti pe tavanul tunelului undeva dincolo de ei. Din întunericul din faţă se auzi bocănitul constant al celor ce se îndreptau în fugă spre ei.
— Hai odată, spuse preşedintele încet.
— Nu-i nimic. Poate m-am înşelat.
Marten făcu un pas şi dintr-odată torţa se aprinse.
— Uite! Ai găsit! zise preşedintele.
Marten se întoarse şi apropie făclia de perete, iar flacăra crescu mai mult. Atunci au văzut-o amândoi: o crăpătură îngustă, de vreun metru pătrat, exact acolo unde peretele se îmbuca în vatra tunelului, ascunsă de traverse vechi smulse de sub şine.
Marten apropie şi mai mult făclia, iar tăciunele rămas din coada cazmalei se aprinse mai tare.
Şi iarăşi un fascicul de laser venind dinapoia lor străpunse întunericul, dar de data asta zăbovi mai mult timp şi lumină tunelul până la vreo opt sute de metri în urma lor. Ecourile oamenilor alergând spre ei din cealaltă direcţie se auzea tot mai distinct.
— Intraţi, zise poruncitor Marten.
Preşedintele se aruncă în patru labe şi se înghesui în crăpătură. O fracţiune de secundă mai târziu, Marten îl urmă. Dispăruseră de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo. Tunelul se cufundă în beznă. De parcă niciunul din ei n-ar fi fost vreodată acolo.
118
9:50 P.M.
Marten şi preşedintele se împinseră şi mai mult în fisura aceea, înghesuindu-se unul în altul, de abia mai puteau respira. Doi oameni zdraveni îndesaţi ca nişte păpuşele de cârpă într-un locşor teribil de mic.
De-acolo de unde erau, puteau auzi graba cu care se apropiau urmăritorii lor. Zgomotele creşteau şi tot creşteau în intensitate. Apoi indivizii aceia ajunseseră chiar în dreptul deschizăturii, la doar câţiva paşi depărtare de ei. Într-o clipă au şi trecut mai departe. Erau cu siguranţă vreo douăzeci, dacă nu mai mulţi. Într-un minut aveau să dea de ceilalţi care veneau din direcţia opusă. Vreme de câteva foarte preţioase secunde, aveau să se sfătuiască, apoi şi unii, şi alţii, aveau să se întoarcă pe drumul pe care veniseră. Cercetând şi verificând traseul pe care-l urmaseră cu atâta repeziciune.
— Mişcă! Acum! şopti preşedintele şi-ncepu să se împingă înainte, gata să iasă iarăşi în tunel.
— Nu, zise Marten şi-l opri pe loc. Dacă mai vin şi alţii, o să dăm nas în nas cu ei.
— Atunci ce facem?
— Aşteptăm.
— N-avem timp. Se vor întoarce în grabă de cum se vor întâlni cu ceilalţi. Trebuie să ne asumăm riscul şi să ieşim acuma.
— Bine.
Marten începuse să se tragă spre ieşire, dar se opri brusc, tocmai când văpaia torţei muribunde se înteţi iarăşi.
— Ia staţi, zise şi mişcă ceea ce mai rămăsese din făclie spre ieşirea din fisură.
Lucirea cărbunelui ce mai rămăsese din coada cazmalei crescu. Marten suflă în tăciune şi izbucni o flăcăruie, Marten ridică torţa şi se uită împrejur.
— Scobitura asta e făcută cu altfel de scule decât cele cu care s-a făcut tunelul. Şi nu cred c-a fost făcută acum optzeci de ani.
Preşedintele se îndreptă şi urmări făclia pe care Marten o mişca încolo şi încoace.
— O gură de aerisire.
— Păi cum aşa? Şi de unde ar putea veni?
— Dă-mi făclia.
Marten i-o înmână. Preşedintele se răsuci într-un cot şi se târî mai adânc în scobitură.
— Ce se vede?
— O răsuflătoare din tablă de oţel. Poate un metru pe şaptezeci de centimetri. Cade drept în jos, în ceea ce pare o altă galerie întinsă dedesubt.
— Încăpem pe-acolo? întrebă Marten.
Din tunel se auziră brusc zgomote de indivizi alergând înspre ei şi ordine date pe ton răstit. Echipa de căutare se întorcea. Şi încă repede.
— N-avem de ales.
9:55 P.M.
Vântul se înteţi şi norii grei începură să descarce ploaia; Jake Lowe, tot mai neliniştit, îşi ridică gulerul hanoracului şi trecu grăbit pe lângă poliţiştii spanioli care înălţau precipitaţi un cort care să protejeze centrul de comandă. Se apropie să privească peste umerii lui Bill Strait şi ai căpitanului Diaz.
În ultimele minute se retrăsese mai într-o parte, urmărind echipele de comunicaţii care monitorizau fluxul de informaţii schimbate între echipele CIA, CNP şi ale Serviciului Secret din tuneluri şi echipele corespondente lor răspândite printre stâncile de la suprafaţă. De mai multe ori se uitase înspre Jim Marshall, ghemuit şi el mai într-o parte, care bea cafea şi sporovăia cu cei din unitatea medicală pregătită pentru preşedinte şi care aşteptau doar un cuvânt ca să se apuce de treabă. Însă cuvântul acela nu fusese încă rostit. Părea că nu se întâmplă nimic. O izbucnire de veselie împărtăşită de Marshall cu personalul medical îl făcu pe Lowe să iasă din ungherul său şi să se apropie de Diaz şi de Strait.
Oare el era singurul îngrijorat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă preşedintele s-ar fi arătat deodată viu şi-ar fi vorbit, refuzând să fie urcat în avionul pus la dispoziţie de CIA? Nu numai că acţiunea de la Varşovia şi tot planul lor pentru Orientul Mijlociu ar fi căzut, dar şi ei – ei toţi, de la vicepreşedinte în jos – s-ar fi confruntat cu riscul de a fi arestaţi şi judecaţi pentru tentativă de lovitură de stat. Dacă erau găsiţi vinovaţi, pedeapsa era moartea.
— Ce dracu’ se întâmplă acolo jos? îl întrebă nerăbdător pe Bill Strait.
Nu era atât o întrebare, cât mai degrabă o cerere imperioasă, chiar o acuzaţie.
Pentru un scurt moment, Strait nu-l luă în seamă. În cele din urmă se întoarse spre el.
— Cinci echipe sunt acum în tunelul principal, spuse calm Bill. Alte trei controlează tunelurile laterale. Celelalte sunt în aşteptare, gata să le înlocuiască pe cele dintâi. Unitatea care lucrează în această parte s-a întâlnit cu echipa care a intrat pe undeva cam pe la mijloc. Tot ce-au găsit a fost bezna. Au cerut mai multe reflectoare, iar acum au luat-o înapoi pe traseele pe care l-au parcurs.
— Cu satelitul ce se mai aude? Unde este?
— Peste patruzeci de minute va fi deasupra noastră, domnule, spuse Strait trăgând cu ochiul spre Marshall de parcă i-ar fi cerut să-l ia pe Lowe de-acolo, să-l ducă altundeva. Nici satelitul, nici imaginile termice nu vor rezolva însă problema. Nu au cum să ne arate ce se întâmplă în subteran.
— Şi când vom şti ce se întâmplă în subteran? insistă viguros Lowe.
— Asta n-am cum să ştiu, domnule. Suprafaţa de acoperit e destul de mare.
— În următoarele zece minute sau zece ore?
— Suntem în subteran, în tuneluri, domnule. Atât Serviciul Secret, cât şi CIA, cât şi CNP.
— Drăcia dracului, ştiu cine e acolo.
— Poate doriţi să coborâţi chiar dumneavoastră acolo.
Lowe se inflamă la insolenţa lui Strait.
— Poate vrei să ajungi să sapi căcat în Oklahoma.
Marshall interveni deodată şi-l întoarse pe Lowe spre el, luându-l de-acolo.
— Jake, pe-aici toată lumea e cu nervii întinşi. E destulă tensiune deja. Ţi-am spus şi mai înainte să te calmezi. Fă ce-ţi spun. Ar fi mai bine pentru toată lumea.
Strait îşi duse mâna la cască.
— Ce? Unde? Câţi?
Diaz se uită la el. Şi la fel toţi cei din echipa medicală. Lowe şi Marshall se întoarseră repede înapoi.
— Cercetaţi încă o dată toată zona. Trimitem şi echipele care aşteaptă. Sosesc şi reflectoarele, da.
— Ce naiba se întâmplă? răcni Lowe în faţa lui Bill Strait.
— S-au găsit bucăţi din ceea ce pare un maiou ars de curând. Ca şi cum cineva l-ar fi folosit pe post de torţă. Şi s-au mai găsit ceea ce par a fi nişte urme neclare de pantofi a doi bărbaţi. Par să ducă în direcţii opuse.
— Doi?
— Da, domnule. Doi.
119
10:05 P.M.
Galeria aceea era doar cu ceva mai înaltă decât un stat de om şi cam de două ori pe-atât de largă; era slab luminată de lămpi de urgenţă cu baterii dispuse sus pe pereţi cam la fiecare treizeci de metri. Grinzi de lemn ranforsau pereţii şi tavanul, care fuseseră spoiţi în crăpăturile bucăţilor mari de piatră cu o tencuială subţire de beton, probabil ca să nu permită prafului să se iste. Pe mijlocul galeriei, trecea o singură şină strălucitoare de oţel, pierzându-se, ca şi galeria, în depărtări de nepătruns, în ambele direcţii.
— Că tot am vrut să ştim cum ducea şi scotea Foxx cadavrele din laboratoarele lui, spuse preşedintele cu glas scăzut. Uite, aici e răspunsul.
Marten îşi luă un scurt răgaz să se orienteze, apoi se uită înspre stânga sa, înspre adâncimile întunecate ale tunelului.
— Din câte-mi dau seama, pe-aici am ajunge înapoi la laboratoarele lui Foxx, zise şi apoi se întoarse spre dreapta. Iar asta trebuie să fie direcţia din care le aduceau. Trupurile probabil că erau încărcate într-o sanie pe o singură şină sau ceva asemănător.
— Atunci o luăm pe-aici, spuse preşedintele mişcându-se deja în direcţia indicată. Galeria asta a fost săpată sub tunel astfel încât să nu poată fi reperată de sateliţi sau de avioane de spionaj. Toată lumea ştie de existenţa vechilor tuneluri, astfel încât nimeni n-ar fi suspectat că erau folosite să ascundă altele. Acesta e tot proiectul lui Foxx. Şi pun pariu că e gândit după modelul fabricilor de arme subterane care au pregătit Germania pentru cel de-al Doilea Război Mondial.
— Da, e adevărat, e bine construit, spuse Marten uitându-se în sus. N-a fost doar o întâmplare c-am găsit răsuflătoarea aceea, mai sunt destule cel puţin în zona asta. Aş zice câte una la fiecare şaizeci sau şaptezeci de metri. Am trecut pe lângă ele fără să le vedem pentru c-au fost bine camuflate, însă nu va trece mult şi cei de deasupra le vor găsi şi ei.
— Încă ceva, adăugă preşedintele. Lângă lămpile de urgenţă sunt duze de gaz. Mai mari decât cele din laborator, mult mai mari. De zece sau doisprezece centimetri. De ce n-a fost distrus tot tunelul acesta atunci când a avut loc prima explozie, habar n-am!
— După cum vorbiţi aş zice că mergem prin interiorul unei bombe.
— Exact asta facem.
120
10:12 P.M.
Cantilena călugărilor răsuna puternică în tot amfiteatrul. Luna dispăruse de pe cerul nopţii, şi-i luaseră locul ploaia deasă şi spectacolul fulgerelor dimprejurul crestelor munţilor, acompaniate din când în când de bubuiturile grozave ale tunetelor. Furtuna şi stihiile ei nu erau decât un accesoriu insignifiant faţă de ceea ce avea Demi înaintea ochilor şi care o înţepenise în locul unde se afla.
Un taur mare fusese înlănţuit în mijlocul lespezii circulare cu semnul lui Aldebaran. Corul călugărilor formase un cerc la marginile acesteia şi se învârteau lent împrejurul ei, în sens invers acelor de ceasornic, în timp ce, unul câte unul, copiii ieşeau din întunericul de dincolo de rugurile ce ardeau furioase, ca să depună reverenţios buchete de flori la picioarele animalului. Când copiii şi-au încheiat procesiunea, au urmat adulţii. Mai mult de o sută veniră unul după altul păstrând tăcerea pioasă a celui ce se roagă, ca să depună şi mai multe jerbe dinaintea taurului.
Ce o uimea pe Demi, reţinându-i atenţia fixată, era faptul că animalul stătea în mijlocul focului mânios. Dar în ciuda acestui fapt părea liniştit, nu părea să se teamă şi fie nu simţea fierbinţeala şi flăcările, fie nu observa ce i se întâmpla.
— Nu e nici magie, nici vreo şmecherie, spuse cu delicateţe o voce din spatele lui Demi.
Demi se răsuci iute şi dădu ochii cu Luciana.
— Animalul acesta a pornit într-o călătorie spirituală. Nu simte durerea. Numai bucurie.
Luciana zâmbi încurajator.
— Hai, du-te mai aproape. Du-te lângă el. Fotografiază-l. De asta ai venit aici, nu?
— Da.
— Atunci du-te. Fotografiază-l pentru posteritate. Fotografiază-i mai ales ochii. Reţine liniştea, bucuria pe care o resimt toate creaturile când pornesc în această călătorie. Du-te şi vei vedea.
Luciana întinse un braţ spre lespedea circulară, iar Demi se supuse. Luându-şi aparatele, trecu printre călugări şi se îndreptă spre taurul ce ardea. Timp în care, o femeie în vârstă se apropie şi ea să depună flori la picioarele animalului şi să rostească o scurtă rugăciune în aceeaşi limbă în care cântau călugării.
Demi folosi întâi camera digitală, aceea care transmitea instantaneu imaginile pe site-ul ei. Întâi luă un cadru larg, apoi focaliză pentru fotografia următoare. În cele din urmă, aţinti obiectivul doar asupra capului taurului. Demi simţea văpaia teribilă a focului, văzu prin obiectiv valurile de fierbinţeală mişcând aerul. Şi i se păru că aude iarăşi cuvintele Lucianei:
Fotografiază-l pentru posteritate. Fotografiază-i mai ales ochii. Reţine liniştea, bucuria pe care o resimt toate creaturile când pornesc în această călătorie. Du-te şi vei vedea.
Luciana avea dreptate. Ceea ce înregistră aparatul ei foto, ceea ce văzu Demi însăşi în ochii vitei era o privire plină de o infinită pace şi bucurie, dacă într-adevăr animalele pot simţi aşa ceva.
Brusc flăcările se năpustiră în sus şi taurul dispăru dinaintea ochilor ei. Demi se dădu iute înapoi. O clipă mai târziu, trupul masiv al animalului se prăbuşi în flăcări, aruncând o jerbă de scântei înspre cerul întunecat al nopţii. În clipa aceea, cântecul încetă şi se lăsă tăcerea. De jur împrejurul lui Demi, toţi cei prezenţi îşi plecară capetele.
Marea călătorie a taurului începuse.
121
10:24 P.M.
Marten şi preşedintele mai mult alergau decât mergeau la pas, străduindu-se dinadins să calce doar pe traversele singurei şine din galerie, astfel încât să nu lase urme şi niciun semn al trecerii lor pe-acolo, nimic care să-i ghideze pe urmăritori. Nici nu mai conta că preşedintele avea cu mai bine de treizeci de ani mai mult decât Marten, amândoi erau la fel de vlăguiţi şi de asudaţi, şi numai furia le mai dădea energia necesară. Starea lor fizică şi mentală era cu atât mai proastă cu cât erau siguri că nu mai era decât o chestiune de timp, de minute şi chiar de secunde, până când cei care erau pe urmele lor aveau să găsească una sau mai multe răsuflători prin care-ar fi putut ajunge în galeria unde se aflau ei.
N-aveau altceva de făcut decât să spere că vor ajunge la capătul galeriei înainte ca cei de deasupra să o descopere, şi că, odată ajunşi acolo, vor avea destul timp să găsească ieşirea, oricare-ar fi fost aceea, pe care Foxx o folosise să-şi aducă victimele spre acvarii pentru conservare. Însă, oricât de optimistă era ideea asta, se ridica o altă problemă. Dacă zona aceea, oricum o fi fost, era încă securizată? Dacă era păzită de gardieni? Sau de alţi membri ai echipei lui Foxx? Gândul acesta le dădea fiori, însă deocamdată nu era important. Nu aveau decât o singură cale de urmat: drept înainte.
10:27 P.M.
Consilierul pentru securitate naţională, dr. James Marshall, se înghesuise în partea din spate a Chinookului şi-şi făcea însemnări pe laptop, când uşa elicopterului culisă şi intră Jake Lowe din ploaie, ud leoarcă. În partea din faţă a elicopterului, echipajul de zbor moţăia în carlingă. Cam pe la mijlocul lui, personalul medical juca cărţi. În tot acest timp, comunicatele lui Bill Strait de la sau către echipele de salvare din subteran, bârâiau neîntrerupt în căştile sistemelor de comunicare.
Lowe se apropie rapid de Marshall.
— Trebuie să discut cu tine. Între patru ochi.
Treizeci de secunde mai târziu, ieşiră din atmosfera caldă şi luminoasă a Chinookului în ploaia şi întunericul de-afară. Lowe trase uşa în urma lor, închizând-o. Marshall îşi trase gluga hanoracului pe cap.
— Trădare, spuse Lowe înfricoşat şi-şi aţinti degetul în direcţia munţilor luminaţi de fulgerele intermitente. Iese viu din tunelurile alea. Vorbeşte, şi oamenii încep să-l creadă. Exact ce spunea Hap nu mult după ce-au început toate astea – ce se întâmplă când apare? Şi unde dracu’-i Hap, că tot veni vorba? Chiar a fost împuşcat? continuă Lowe. E mort? Sau e undeva pe-acolo, ştiind ce naiba se întâmplă şi acţionând în consecinţă?
Marshall se uită atent la el. Vedea un Jake Lowe ostenit şi tot mai îngrijorat. Un Jake Lowe care începuse să se piardă cu firea.
— Hai să facem câţiva paşi, spuse Marshall.
O luă înainte prin ploaie, înspre platoul presărat cu stânci, îndepărtându-se de luminile Chinookului.
— Jake, eşti obosit, spuse Marshall după o vreme.
Voise să spună „paranoic”, dar s-a răzgândit.
— Toţi suntem obosiţi, replică Lowe. Care dracu’-i diferenţa? Trebuie să anulăm acţiunea Varşovia! Chiar acum. Înainte să se ajungă la momentul când nu mai poate fi anulată. Dacă o anulăm, iar el iese din tunelurile alea şi se-apucă să vorbească, avertizându-i pe francezi şi pe germani, şi nu se întâmplă nimic, o să pară că-i lunatic, dus cu pluta, aşa cum am pretins de la bun început. Dar dacă asasinatele au loc, ne aşteaptă pe toţi spânzurătoarea. Şi nu doar pentru trădare. Ne vor acuza şi de alte lucruri, mai ales când vor afla despre Foxx şi despre cercetările sale. O să se afle cam acelaşi gen de lucruri care s-au auzit la procesele de la Nürnberg. Crime de război, efectuarea unor experimente medicale fără consimţământul subiecţilor, conspiraţie în vederea comiterii crimelor de război, crime împotriva umanităţii.
Furtuna nu contenea, iar cei doi continuau să se depărteze de elicopter.
— Credeam c-am discutat despre asta deja, Jake, spuse Marshall pe un ton neutru, deloc impresionat. Am stabilit ceva despre amânare. Nu se poate. Sunt prea multe lucruri în desfăşurare.
Ploaia se înteţise. Peste piscurile mai apropiate dănţuiau fulgere. Lowe nu se lăsă convins.
— Nu vrei să pricepi nimic din ce-ţi spun, aşa-i? Ce naiba, Harris este încă preşedinte. Şi dacă supravieţuieşte şi vorbeşte şi asasinatele au loc? Ascultă-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Vicepreşedintele trebuie să contramandeze acţiunea. Acum, în noaptea asta! Dacă nu anulăm acţiunea asta, pierdem tot!
Ajunseseră la vreo sută de metri de Chinook. Cam la aceeaşi distanţă în stânga lor se zărea strălucirea luminilor postului de comandă.
— Tu chiar crezi asta. Că o să iasă viu şi că n-o să-i facem faţă.
— Exact, cred că o să iasă şi că n-o să ne descurcăm cu el. Nu suntem pregătiţi să-i facem faţă. Situaţia asta n-a luat-o nimeni în considerare.
Un fulger impresionant lumină toată zona până la câţiva kilometri de jur-împrejur. Pentru o clipă, totul a fost scăldat de lumină ca ziua. Se putea vedea terenul accidentat al platoului, Chinookul, cortul instalat la repezeală al postului de comandă, văile cu pante repezi ce cădeau abrupt chiar dincolo de cărarea pe care mergeau. Apoi întunericul se lăsă iarăşi, simultan cu bubuitul asurzitor al unui tunet.
Marshall îl apucă pe Lowe de braţ.
— Ai grijă pe unde mergi, cărarea asta e îngustă. Şi n-ai vrea s-o iei pe-alături.
Lowe îşi smuci braţul din mâna lui Marshall.
— Ei drăcie, tu tot nu vrei să mă asculţi.
— Te ascult, Jake. Şi cred că ai dreptate, spuse Marshall calm şi chibzuind. Niciodată n-am fost pregătiţi pentru ceva de acest gen, niciunul dintre noi. Poate că riscurile sunt prea mari. Nu putem risca spulberarea întregii acţiuni. Nu acum, când am ajuns atât de departe.
Un alt fulger străluci, iar ochii lui Marshall se fixară în cei ai lui Lowe.
— Bun, Jake. Hai să contramandăm. Să le spunem ce credem. Să-l facem pe vicepreşedinte să anuleze ordinul. Să lăsăm lucrurile în aşteptare.
— Aşa e bine, spuse Jake simţind că i se ia o piatră de pe inimă. A’ dracului de bine.
122
10:37 P.M.
— Nu, nu! strigă José şi se retrase înapoi în hornul strâmt refuzând să meargă mai departe.
— Ce dracu’ se întâmplă? întrebă Hap privindu-l scrutător pe Miguel.
Se aflau probabil la vreo sută douăzeci de metri în subteran, în masa de calcar, într-un puţ incredibil de contorsionat ce cădea în jos, pierzându-se în beznă. Chiar şi aşa, tăiat de fasciculele lanternelor, întunericul dens le dădea o senzaţie de claustrofobie tot mai neliniştitoare. Mai mult, puţul în care se aflau era cel de-al doilea prin care coborau. Cu toţii, inclusiv băieţii, deveneau tot mai iritabili.
— Spune-i că-i în regulă şi că înţelegem…
Hap era palid, umărul îi pulsa de durere. Mai luase un analgezic între timp.
— Spune-i că toţi ne simţim la fel. Dar trebuie să mergem mai departe.
Miguel începu să vorbească în spaniolă cu José. Însă abia ce rosti câteva cuvinte că tânărul scutură energic din cap.
— No! scrâşni el. No más! Mai departe nu!
Cu aproximativ patruzeci de minute înainte ajunseseră într-un sector al tunelului unde băieţii credeau că ar fi putut să se afle prietenii lui Miguel, dacă erau într-adevăr în tuneluri. Amado şi Hector au ajuns primii, urmaţi imediat de ceilalţi. N-au făcut nicio sută de metri, când au auzit paşi de oameni ce alergau în direcţia lor. Miguel le şi făcuse celorlalţi semn să se întoarcă din drum, când Hector îl prinse de braţ.
— Nu! Pe-aici, zise iute tânărul şi-i conduse drept înainte, spre o fisură în rocă, apropiindu-se periculos de indivizii care veneau din faţă.
Fisura aceea n-ar fi fost uşor de dibuit, nici chiar cu lanterne, pentru cineva care nu cunoştea subteranele foarte bine. Era abruptă, strâmtă şi conducea undeva în adâncurile pământului, printr-un cot sucit. Coborâseră în ea de vreo jumătate de minut, când i-au auzit pe cei din trupele de salvare trecând prin dreptul deschizăturii. S-au oprit din coborâre, ca să nu facă vreun zgomot, şi au rămas acolo, parcă prinşi într-o capcană, în vreme ce urmăritorilor li se alăturară alte şi alte echipe. În cele din urmă, Amado se uită la unchiul său.
— Cei care s-au „pierdut” cred că sunt mai mult decât nişte simpli prieteni.
— Da, a încuviinţat Miguel, trăgând cu ochiul spre Hap, apoi s-a întors iar spre nepotul său. Unul dintre ei e un oficial al guvernului Statelor Unite.
— Iar oamenii ăştia, forţele de poliţie care-l urmăresc, vor să-i facă rău.
— Ei cred că-l ajută, dar nu-i aşa. Când îl vor găsi au să-l dea pe mâna celor care-i vor răul, dar poliţiştii nu ştiu asta.
— Cine e omul acesta? a întrebat Hector.
Hap s-a gândit că dacă avusese încredere în ei până în acel moment, de-acum avea nevoie de şi mai multă încredere şi ajutor din partea lor.
— Preşedintele, a spus Hap pe un ton ferm.
— Al Statelor Unite? i-a scăpat lui Amado într-o engleză stricată.
— Da.
Băieţii au râs de parcă ar fi fost o glumă, dar au remarcat imediat expresiile deloc amuzate ale celor doi bărbaţi.
— E-adevărat? a întrebat Amado.
— Da, e adevărat, a spus Hap. Trebuie să-l scoatem de-aici şi să-l ducem cât mai departe fără să ştie nimeni.
Miguel a tradus ultima frază în spaniolă, apoi a adăugat şi el:
— Bărbatul care este cu preşedintele e un om bun, e prietenul preşedintelui. Nouă ne revine misiunea să-i găsim şi să-i scoatem de-aici, fără ca poliţia să ştie, şi să-i ducem într-un loc sigur. Înţelegeţi?
— Sí, au răspuns tustrei băieţii. Sí.
Hap s-a uitat la ceas, apoi la Miguel.
— Ziceau băieţii înainte că ei credeau că pot estima ce distanţă ar fi putut parcurge din momentul alunecării de teren. Asta se întâmpla cu două ore şi jumătate în urmă. Băieţii cunosc tunelurile. Unde cred ei că ar putea fi Marten şi preşedintele acum, presupunând că sunt vii şi că se deplasează cu aceeaşi viteză?
Miguel s-a uitat la băieţi şi le-a tradus întrebarea. Cei trei s-au privit unul pe altul, au schimbat câteva replici, apoi Amado s-a uitat la unchiu-său şi a zis:
— Cerca. Cerca.
— Pe-aproape, i-a spus Miguel lui Hap.
Atunci au auzit că oamenii din tunelul de deasupra lor se mişcau şi vorbeau. Se întorseseră şi erau mult mai aproape, vocile lor auzindu-se foarte clar jos, unde se aflau Hap, Miguel şi băieţii. Miguel se temea c-ar putea fi descoperiţi, aşa că Hector i-a condus încă şi mai jos în puţ, din ce în ce mai îngust, care se încolăcea şi cotea de parcă-l săpase un şarpe. Nu puteau înainta decât dacă se aplecau. Nici cinci minute mai târziu, José îi făcu pe toţi să înţepenească pe loc spunând pe neaşteptate:
— No! şi refuză să meargă mai departe.
— Ce e? îl întrebă Miguel.
— Los muertos! Morţii, răspunse José, de parcă numai atunci şi-ar fi dat seama unde se afla şi încotro ducea puţul acela, de parcă abia atunci îi zguduise sufletul. Los muertos! repetă el, vizibil îngrozit. Los muertos!
Hap se uită la Miguel.
— Despre ce vorbeşte?
Urmă un scurt dialog în spaniolă. Miguel se adresă lui José, care însă rămase mut, apoi i se adresă nepotului său, Amado, care în cele din urmă îi dezvălui adevărul.
— Acolo jos, făcu Miguel un semn cu mâna spre adâncurile galeriei, mai este un tunel. Are o singură şină. Preumblându-se pe-acolo, José a văzut un fel de tramvai plin de morţi.
— Ce? făcu Hap neîncrezător.
— Şi nu o dată.
— Despre ce vorbim aici?
Miguel discută iar cu nepotul său, apoi traduse ce-i spusese Amado.
— Acum câteva luni, José şi Hector cercetau tunelurile şi-au dat de galeria de dedesubt, despre care vorbeam adineauri. E săpată mult mai recent, mai mică şi tencuită cu un strat subţire de ciment. Pe mijlocul lui trece o singură şină. În tavanul lui era o spărtură. Aşa au văzut dedesubt, şi tocmai se uitau acolo când a trecut un fel de maşinărie, ca un tramvai. În el erau stivuite cadavre precum buştenii de foc. S-au speriat şi-au ieşit rapid la suprafaţă. N-au povestit nimănui ce-au văzut. Două luni mai târziu s-au provocat unul pe altul să se întoarcă acolo. Au coborât aici, au aşteptat şi-au văzut iar tramvaiul. De data asta cadavrele erau transportate în direcţia opusă. José s-a convins că dacă o să mai coboare o dată acolo o să ajungă şi el să fie unul dintre cadavrele acelea. E convins că acolo-i Iadul.
Hap se holbă la ei o clipă, nevenindu-i să creadă, încercând să priceapă ce auzise. Apoi puse o întrebare simplă:
— Există vreo altă cale, în afară de puţul acesta, ca să ajungi din tunelul acela – şi indică în direcţia de unde veniseră – în cel prin care se transportau cadavrele?
Miguel se întoarse iarăşi spre băieţi şi le traduse întrebarea. O vreme niciunul n-a zis nimic până când, în cele din urmă, Hector vorbi, zgâriind pe perete două linii cu o bucată de piatră. Miguel tălmăci ce spunea.
— Tunelul de jos are o traiectorie egală, nu urcă şi nu coboară. Cel de deasupra începe de mai sus şi coboară înspre adâncuri tot mai mult. Aici, unde ne aflăm acum, sunt poate vreo douăzeci de metri între ele. Dar, cu cât mergi mai adânc, distanţa dintre ele se reduce până la doar şase sau şapte metri. În acea zonă au fost făcute spărturi ce duc de la un tunel la celălalt, el crede că pentru aerisire. Aşa că este într-adevăr posibil să treci dintr-unul într-altul.
Hap ascultă spusele lui Miguel cu atenţie. În tot acest timp, zgomotele de deasupra se înteţeau. Dintr-odată simţi că i se zbârleşte părul pe ceafă.
— Încă mai sunt o grămadă de oameni sus, spuse el grăbit. Mort sau viu, dacă preşedintele ar fi fost în tunelul de deasupra, l-ar fi găsit până acum, iar noi le-am fi auzit reacţia sau pur şi simplu i-am fi auzit pe ăştia plecând.
Miguel îşi dădu deodată seama ce voia să spună Hap.
— Crezi că verii sunt în tunelul inferior!
— Poate. Sau poate că sunt undeva pe-aproape. Lasă-l pe José să rămână aici dacă vrea. Noi ceilalţi coborâm să vedem.
123
10:44 P.M.
— Domnule, avem acum sprijinul satelitului care se află exact deasupra noastră, spuse un tânăr analist al Serviciului Secret, privindu-l pe Bill Strait peste monitorul computerului din faţa sa. Avem imagini termice foarte clare ale oamenilor noştri de la suprafaţă. Până acum n-am văzut nimic altceva, domnule.
— Bill.
Strait ridică privirea şi-l văzu pe James Marshall dând buzna în postul de comandă, trăgându-şi gluga hanoracului de pe cap. Era ud până la piele şi palid ca moartea.
— Ce e? întrebă Strait.
— Eu şi cu Jake am făcut câţiva paşi pe o cărăruie, prin întuneric. Discutam. Era nervos încă. S-a împiedicat şi a alunecat. Am încercat să-l prind, dar era prea târziu. L-am auzit izbindu-se de pământ. A căzut de la mare înălţime. Dumnezeule, cred c-a murit.
— Sfinte Dumnezeule!
— Bill, trebuie să trimiţi repede nişte oameni acolo. Viu sau mort, trebuie să-l luăm de-acolo. Nu ne putem permite să ne-ntrebe lumea ce căuta aici. Accidentul trebuie să pară că s-a petrecut altundeva, poate în locaţia secretă unde se „presupune” că l-am dus pe preşedinte. Putem spune că se plimba de unul singur după o şedinţă, a alunecat şi a căzut.
— Înţeleg, domnule. Am să mă ocup de asta.
— Vreau să-l informez imediat pe vicepreşedinte. Îmi va trebui o linie telefonică securizată, spuse uitându-se împrejur la cei prezenţi, mult prea aproape. Şi intimitate.
— Da, domnule. Sigur, domnule.
124
10:49 P.M.
Şina urma o curbă lungă prin tunel. Marten se întoarse să se uite în urmă când începură parcurgerea ei. Era ultimul moment în care mai putea avea o imagine directă a ceea ce aveau în spate. Dacă urmăritorii lor descoperiseră şi acea galerie, încă nu se zărea nici urmă de ei.
— Cât mai poate să meargă şina asta? întrebă Marten când ajunse iar lângă preşedinte.
— E gata, spuse preşedintele privind drept în faţă.
La vreo cincizeci de metri în faţa lor, galeria se termina brusc într-o poartă masivă de oţel.
— Acum ce facem?
— Nu ştiu.
Parcurseră distanţa până la poartă rapid, în linişte. Şina trecea dincolo printr-o canelură decupată cu precizie în poartă, astfel încât să se potrivească perfect pe ea. Poarta însăşi era montată pe nişte şine de-o parte şi de alta, fiind acţionată de angrenaje care dovedeau că se ridica.
— Cântăreşte probabil vreo cinci tone, spuse preşedintele. Nici pomeneală s-o ridicăm noi.
— Ia uitaţi-vă acolo, spuse Marten arătând un led roşu din poartă, plasat ceva mai sus de nivelul ochilor unui adult. E un senzor cu infraroşii, ca la telecomandă. L-o fi conceput Foxx…
Marten scoase rapid din haină gadgetul ce semăna cu un BlackBerry pe care-l luase de la Foxx, apoi păşi în faţa senzorului şi apăsă butonul ce părea a fi cel de POWER: se aprinse o luminiţă. Marten se uită la tastatura gadgetului şi, în şirul de butoane, văzu unul pe care scria SEND. Îndreptă iar gadgetul spre senzor şi apăsă. Nimic.
10:54 P.M.
— Trebuie să fie vreun cod, spuse Marten.
Tastă o combinaţie de cifre şi litere, apoi încercă alta. În cele din urmă tastă coduri la nimereală, folosindu-se de o serie de nouă taste cu simboluri în relief, montate în jumătatea inferioară a gadgetului:
— Trebuie să ne întoarcem în galerie, spuse preşedintele. Aşa n-o să meargă.
— Şi unde să mergem?
— Foxx era militar. N-ar fi construit ceva de genul acesta fără să-şi fi lăsat o portiţă de salvare în caz că ceva nu funcţiona cum trebuie. Undeva pe traseu ar fi făcut o ieşire de urgenţă, poate chiar mai multe.
— Dar n-am văzut aşa ceva.
— Domnule Marten, înseamnă că ne-a scăpat. Pur şi simplu ne-a scăpat.
10:57 P.M.
Harris şi Marten o luară înapoi spre curba largă, în direcţia din care veniseră. Fiecare cerceta cu privirea tavanul şi peretele din partea lui, căutând în tencuiala de ciment o suprafaţă care să fi părut tăiată şi apoi refăcută.
După vreo opt sute de metri, Marten văzu în penumbra tunelului o sclipire. Ca şi cum lumina uneia dintre lămpile de urgenţă s-ar fi reflectat într-un obiect metalic şi ar fi ajuns astfel până la ei.
— Vin! zise repede.
Ambii încremeniră, privind înainte în galerie. O fracţiune de secundă mai târziu, auziră zgomotul distant al unor indivizi alergând spre ei.
— Găurile de aerisire, spuse prompt preşedintele. Pe unde-am coborât. Să ajungem înapoi în tunelul de deasupra.
10:58 P.M.
Ajunseră în curba tunelului şi o depăşiră în fugă, încercând să se menţină cât mai mult în afara câmpului vizual al celor ce veneau după ei şi căutând din ochi gurile de aerisire, acolo unde pereţii întâlneau tavanul.
— Nu le văd, strigă Marten.
— Trebuie să fie, le-am văzut tot drumul…
Vorbele lui Harris au fost întrerupte de trosnetul sonor al tavanului care se despică înaintea lor. O secundă mai târziu se auzi un ţipăt ascuţit şi trupul unui tânăr se prăbuşi în vatra galeriei la nici şapte metri de ei.
— Ce dracu’! urlă Marten.
10:59 P.M.
Când au ajuns lângă tânăr, acesta tocmai încerca să se ridice.
— Nu cred că-i poliţist, zise-n grabă Marten şi se uită înapoia lor.
— Şi nu-i nici american.
Harris se uită în sus, la tavanul sfărâmat în care se căsca gaura întunecată de unde căzuse tânărul.
— Dacă el a coborât pe-acolo, atunci noi putem urca.
— Vericilor, spuse Miguel arătându-şi dintr-odată faţa bucuroasă în gaura din tavan.
— Miguel! făcu Harris neîncrezător.
— Miguel, îl apostrofă Marten, cinzeci de indivizi ne suflă-n ceafă!
— Spune-i lui Hector să-i salte sus, se auzi o voce răguşită din întuneric, apoi Hap Daniels se arătă şi el la vedere.
Fără să se uite la preşedinte, sau la Marten, ci la Miguel, Daniels strigă:
— Acuma, drăcia dracului! Repede!
11: 00 P.M.
Preşedintele urcă primul, apoi Marten. Iar la urmă, Hector.
11:01 P.M.
Îi auzeau pe urmăritori apropiindu-se.
— Au să vadă gaura, gâfâi Miguel.
— Precis ştiu că suntem pe-aici pe undeva, zise preşedintele. A trebuit să ardem maieul lui Marten ca să ne luminăm calea. L-or fi găsit.
— Unde? întrebă Hap.
— În tunelul de deasupra.
Fără o vorbă, Hap îi dădu preşedintelui lanterna.
— Dumneavoastră şi Marten luaţi-o pe horn în sus. Rapid. E abrupt şi are destule gâtuiri, dar se poate trece. Venim şi noi.
Preşedintele ezită.
— Acum, ordonă Hap, iar Harris şi Marten începură să urce. Hap îşi întoarse imediat privirea spre Miguel.
— Trebuie să le dăm băieţii!
— Ce?
— Amado şi Hector. Cercetau tunelurile. Li s-au terminat bateriile lanternei. În bezna ca smoala. S-au speriat şi-au decis să dea foc maieului ca să aibă lumină. Pân-a ars de tot. S-au rătăcit. Şi-au pierdut lanternele pe undeva. Au tot rătăcit încoace şi-ncolo. Au găsit hornul ăsta. Au descoperit gaura asta, au lărgit-o şi erau gata s-o ia în sus. Dacă se caută doi bărbaţi – ei sunt.
Miguel nu era convins. Era o nebunie. Amado era nepotul lui. Nu putea să facă aşa ceva.
— Miguel, spune-le acum! Şi spune-le să-i întârzie pe cei ce vor pune mâna pe ei cât vor putea de mult. Să plângă, să implore. Să urle de fericire c-au fost găsiţi. Să le spună că mamele lor o să-i omoare dacă află. Orice. Orice. Trebuie să câştigăm timp să-l scoatem pe preşedinte de-aici.
125
11:10 P.M.
Demi trecea prin biserica cufundată în întuneric, concentrându-se la pardoseală. Aparatele foto îi atârnau pe umăr; îşi lumina drumul cu o lumânare, trecând de la o lespede la alta, citind numele săpate în piatra străveche. Şi fiecare dală, aşa cum îi spusese Cristina, marca un mormânt de familie, conţinând rămăşiţele pământeşti ale morţilor onoraţi.
Afară furtuna se mai domolise, tunetele şi fulgerele se auzeau tot mai slab şi mai departe, iar ploaia era doar ceva mai mult decât o burniţă. Biserica era cufundată în tăcere; audienţa ce fusese prezentă la ritualuri, călugării, Cristina, Luciana şi reverendul Beck se retrăseseră de mult la culcuşurile lor. Demi făcuse şi ea la fel, se întorsese în chilie şi se schimbă în hainele ei de stradă, după care aşteptase până când simţi că putea să-şi părăsească odaia în siguranţă şi să-şi caute nestingherită drumul spre naosul bisericii.
CORNACCHI, GUARNIERI, BENICHI.
Citea numele de pe lespezile mormintelor şi trecea la altele.
RIZZO, CONTI, VALLONE.
Se duse la altele.
MAZZETTI, GHINI.
— Numele pe care-l cauţi este Ferrara, se auzi o voce din întuneric.
Demi tresări şi ridică lumânarea ca să străpungă bezna cu privirea.
— Cine-i acolo?
O clipă nu văzu nimic, apoi Luciana păşi în cercul de lumină al lumânării. O însoţea un frate cu gluga trasă pe cap. Luciana nu mai purta rochia aurie pe care-o avusese mai devreme, însă îmbrăcase o rasă neagră asemănătoare cu aceea a călugărilor. Unghiile false, hidos de lungi, dispăruseră şi ele, însă machiajul sumbru cu dungile dramatice ce porneau din coada ochilor până la lobii urechilor nu-l ştersese. Efectul dat de rasa neagră, de machiaj şi de apariţia ei subită acolo în bezna bisericii întovărăşită de un singur călugăr era, în cel mai bun caz, iritant.
— Vino, îşi flutură mâna Luciana, mormântul e aici.
FERRARA.
— Luminează aici, să poţi vedea numele mai bine.
Demi făcu aşa cum i se spusese.
— Rosteşte-l. Rosteşte numele, insistă Luciana.
— Ferrara, şopti Demi.
— Numele mamei tale. Al familiei tale.
— De unde ştii? întrebă Demi, uimită şi înspăimântată de această revelaţie.
— De aceea eşti aici. De aceea te-ai apropiat de reverendul Beck, iar apoi de doctorul Foxx. Ai vrut să afli secretele conventului Aldebaran. Şi din acelaşi motiv te-ai întâlnit cu nefericitul Giacomo Gela, care ţi-a vorbit despre Aradia Minor.
Demi duse lumânarea mai aproape de Luciana şi de călugăr.
— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu mama mea.
Ar fi trebuit să-i fie frică, dar nu-i era. Era vorba de cunoaşterea sorţii mamei ei, şi nimic mai mult.
Luciana zâmbi.
— Arată-i.
Călugărul luă lumânarea de la Demi, apoi îngenunche lângă lespedea respectivă şi o scoase din pardoseală. Sub ea era o casetă veche din bronz. Pe capacul ei erau gravate douăzeci şi şapte de date. Cea mai veche era din 1637, iar ultima dată din urmă cu exact optsprezece ani. Anul în care dispăruse mama ei.
— Numele mamei tale era Teresa, spuse Luciana.
— Da.
— Deschide-o, spuse calmă Luciana.
Călugărul dădu pe spate capacul caşetei, apoi apropie lumânarea de ea. Demi văzu şiruri de urne de argint. Fiecare din ele aşezată într-un locaş pătrat din bronz şi fiecare din ele având gravată o dată.
— Cenuşa morţilor onoraţi. Toţi asemenea taurului din seara asta. Asemenea Cristinei mâine.
— Cristina? Demi era şocată.
— Copiii au onorat-o în seara asta, întocmai cum au onorat şi taurul. E fericită. Ca şi familia ei. Ca şi copiii şi toţi ceilalţi prezenţi.
— Ce vrei să spui oare?
Îndrăzneala lui Demi începuse să pălească. Frica îi lua locul.
— Ritualul a avut ca scop să-i onoreze pe cei gata să-şi înceapă marea călătorie.
— Şi aceştia au fost onoraţi? întrebă Demi uitându-se la urne.
— Da.
— Mama?
— Da.
— Toate aceste urne sunt ale femeilor din familia mea? întrebă Demi nedumerită încă.
— Numără-le.
Demi le numără, apoi se uită iar la Luciana.
— Sunt douăzeci şi opt. Dar pe capac sunt gravate doar douăzeci şi şapte de date.
— Uită-te la data de pe ultima urnă.
— De ce?
— Uită-te la ea.
Demi făcu aşa cum poruncise Luciana, iar când o văzu, pe chip i se citi bulversarea:
— Mâine?
— Data n-a fost încă gravată pe capac pentru că urna e goală, deocamdată. Nu este cenuşă în ea.
Pe buzele Lucianei se întinse încet un zâmbet, iar ochii i se umplură de neguri de nepătruns.
— O femeie din familia ta n-a fost încă socotită.
— Cine?
— Tu.
126
11:30 P.M.
Consilierul pentru securitate naţională, dr. James Marshall, stătea la o măsuţă pliantă din fundul cortului postului de comandă. Era singur, se izolase pentru a putea avea intimitatea pe care o solicitase, iar sistemul de comunicare îi era deja conectat la o linie telefonică securizată.
La aceeaşi linie erau conectaţi vicepreşedintele Hamilton Rogers, şeful cancelariei prezidenţiale, Tom Curran, secretarul de stat, David Chaplin, secretarul apărării, Terrence Langdon, şi preşedintele şefilor de cancelarii reuniţi, generalul de aviaţie Chester Keaton, care se afla acum într-un avion CIA în drum spre Madrid.
— Au fost reţinuţi doi băieţi, localnici, rătăciţi în tuneluri, spun ei. Dar nici urmă de preşedinte sau de Marten. Băieţii sunt chiar acum aduşi la interogatorii. Nimeni nu ştie sigur ce se întâmplă de fapt.
Marshall se întoarse cu naturaleţe şi se uită împrejur, asigurându-se că niciun analist al echipei de comunicaţii a lui Bill Strait sau a căpitanului Diaz nu se aventurase în preajma lui, apoi se răsuci iar în poziţia iniţială şi coborî vocea.
— Se poate presupune ce-am spus de la bun început: că cei doi sunt prinşi în tunelul ce ducea către laboratorul groaznic al lui Foxx, că au fost acolo când s-a produs explozia şi sunt morţi. Dacă trăiesc, vor fi aduşi imediat la mine, de îndată ce vor fi găsiţi. Apoi îi vom seda şi-i vom trimite cu elicoptere la avionul CIA pregătit. Dacă facem altfel, o să începem să gândim precum Jake Lowe şi nu va fi deloc bine. Nu ne mai putem permite nicio verigă slabă. Vă reamintesc că există o lungă şi solidă tradiţie, pe care am adoptat-o demult şi faţă de care am jurat credinţă. Şi nu e prima oară când ne este testată fermitatea loialităţii. Nu va fi nici ultima. De la bun început, sarcina noastră a fost să asigurăm succesul operaţiunii în curs. Nu s-a schimbat nimic. Suntem lămuriţi în această privinţă, domnilor?
— Întru totul lămuriţi, Jim, spuse cu voce stăpânită vicepreşedintele Rogers. Dacă cineva nu e de acord, s-o spună acum.
Nu urmă decât tăcerea tuturor.
— Bun, spuse vicepreşedintele. Chet, ştii ceva precis despre Varşovia?
— Totul e bătut în cuie pentru mâine la 15:30, spuse generalul Keaton în aceeaşi manieră stăpânită şi încrezătoare ca a vicepreşedintelui.
— Bun. Mulţumesc, doctore Marshall. Te-ai descurcat foarte bine. Pe mâine domnilor. Noroc şi să ne ajute Dumnezeu.
127
11:42 P.M.
Preşedintele, Marten, Hap şi Miguel se strecurară printr-un cot întunecat al hornului, la vreo zece metri de locul unde se deschidea în tunelul superior.
De trei ori se opriseră în întuneric până atunci, cu răsuflarea tăiată şi inimile bubuind. Prima oară atunci când câţiva dintre salvatori se căţăraseră în horn, urcând din galerie, după ce Amado şi Hector au fost reţinuţi. I-au putut auzi vorbind în timp ce înaintau prin horn în sus, discutând dacă băieţii erau sau nu singuri aşa cum spuseseră. Probabil au concluzionat că spuseseră adevărul pentru că n-au urcat mult mai departe şi s-au întors de unde veniseră. A doua oară s-au oprit să-şi tragă sufletul şi să le dea apă preşedintelui şi lui Marten din raniţa lui Miguel şi câte două batoane nutritive din trusa de supravieţuire a limuzinei. A treia oară s-a întâmplat atunci când au auzit pe cineva coborând prin horn. Hap îi trase imediat pe Marten şi pe preşedinte în spatele lui şi al lui Miguel, iar ei l-au aşteptat cu armele pregătite pe cel care cobora spre ei. Apoi au văzut fasciculul de lumină al unei lanterne apărând de după un cot al hornului. Cu Sig Sauerul ridicat, Hap era gata să-şi proclame funcţia şi să-şi rostească numele când îl văzu ivindu-se pe José. Fusese atent la sosirea lor, iar când i-a auzit venind se târâse în întâmpinarea lor.
— Ăştia sunt americanii de care-ţi vorbeam, i-a spus Miguel când au ajuns faţă în faţă.
José îi privi cu luare aminte o clipă, apoi se uită în urma lor în horn şi întrebă de Amado şi de Hector.
— Ne ajută, spuse Miguel în spaniolă.
— Unde sunt? Cum ne ajută?
— Cu poliţia.
— Poliţia?
— Da, răspunse Miguel. Acum e rândul tău, ia-o înainte şi deschide drumul.
Zece minute mai târziu se apropiaseră de deschizătura hornului în tunelul superior, iar Hap îi opri iarăşi pe toţi şi-i ceru lui Miguel să-l trimită pe José înainte să cerceteze dacă tunelul era liber şi dacă puteau parcurge în siguranţă cei o sută de metri ce le mai rămăseseră până la hornul prin care coborâseră de la suprafaţă şi pe unde aveau de gând să şi iasă.
Acum, trei minute mai târziu, José nu se întorsese încă.
Până s-au oprit să-l aştepte pe José, au discutat foarte puţin şi numai dacă fusese absolut necesar, în principal ordine şi avertismente. Toate astea fuseseră rostite cu glas doar cu ceva mai puternic decât şoapta.
Aşteptându-l pe José, Miguel îşi dădu seama că ceva trebuia clarificat cât de repede: teama lui Hap că preşedintele ar fi putut fi reticent să se încreadă în el. Miguel îşi asumă sarcina de a lămuri această chestiune.
— Vere, îi zise el preşedintelui, Hap crede că date fiind circumstanţele nu aveai de unde să ştii în cine puteai avea încredere; nu puteai să te încrezi nici măcar în el. La fel i s-a întâmplat şi lui când a început să-şi dea seama cam cum stă treaba. I-a fost foarte greu pentru că nu era sigur că se putea bizui nici pe camarazii lui din Serviciul Secret. Chiar a fost împuşcat din cauza asta.
— Împuşcat?
— Două gloanţe primite în biroul lui Foxx la mănăstire, când a ajuns acolo căutându-vă pe dumneavoastră. I-am adus un doctor, dar tot îl mai doare al naibii de tare. Ar trebui să fie în pat acum, în loc să se caţere pe-aici, prin subteranele munţilor ăştia împuţiţi. Aşa că să nu cumva să credeţi că nu vă este loial.
Preşedintele se uită spre Hap.
— N-ai spus niciun cuvânt c-ai fi fost împuşcat.
— Nu prea era mare lucru de zis.
— Ai intrat într-o încurcătură straşnică pentru mine.
— E şi asta în sarcinile de serviciu.
— Mulţumesc, zâmbi preşedintele.
— Da, domnule.
Mulţumirile preşedintelui îi erau de ajuns. Însemna că legătura lor, amiciţia şi extrem de necesara încredere între preşedinte şi responsabilul serviciului său de pază erau iarăşi restabilite.
— Sunt lucruri pe care nu le ştii, Hap, spuse preşedintele şi spulberă momentul de intimitate. Vicepreşedintele, secretarul apărării, şeful cancelariei, toţi cei prezenţi noaptea trecută la Evan Byrd acasă, conspiră la asasinarea preşedintelui Franţei şi a cancelarului Germaniei în timpul reuniunii NATO de la Varşovia. Asta e o parte dintr-o conspiraţie mai largă, una în care a fost implicat doctorul Foxx. Nu era nicio posibilitate să alertez pe cineva fără a-mi da de gol poziţia. Şi nici tu nu poţi face asta, încă.
Hap se aplecă înainte.
— Încă nu e luni, domnule preşedinte. Planul meu e să vă scot de-aici şi să vă duc cât de repede putem în vale, acasă la unchiul lui Miguel, unde e limuzina. Apoi plecăm, ieşim din zona asta fierbinte şi minuţios supravegheată. Să sperăm că ajungem la graniţa cu Franţa când se crapă de ziuă. Ajunşi acolo, putem risca să informăm guvernele celor două ţări despre ceea ce se pune la cale pentru Varşovia. Dar ca s-ajungem până acolo, avem de rezolvat problemele una câte una. Când vor reuşi să-i facă să vorbească pe Hector şi pe Amado, şi fii sigur că vor reuşi, zise Hap uitându-se la Miguel. Trebuia să facem ceva, Miguel. Îmi pare rău, adăugă, apoi se întoarse iar spre preşedinte. Când au să-i facă să vorbească, vor şti cu siguranţă că sunteţi în viaţă, aici, în subteran. N-are importanţă dacă află că şi eu sunt cu dumneavoastră. Vor da iama în toate tunelurile, hotărâţi să rezolvă problema o dată pentru totdeauna. Afară, la suprafaţă, va fi la fel. Vor aduce şi mai mulţi oameni, şi mai mult echipament. Într-o oră, cerul va fi împânzit de elicoptere de supraveghere şi de sateliţi, cum nu s-a mai văzut vreodată pe planetă. Iar pe o rază de optzeci de kilometri, toate şoselele vor fi blocate.
— Şi cu toate astea crezi că putem ieşi.
— Mai avem puţin timp până să afle cu siguranţă şi să înceapă cu adevărat asaltul. L-am câştigat prin sacrificarea băieţilor. Totuşi, chiar şi acum, afară sunt forţe de ordine însemnate. Avantajul nostru este că sunt risipite şi că se concentrează pe subterane. Cu atenţie şi noroc, şi cu ajutorul lui José care cunoaşte traseele, avem o şansă să ne strecurăm în spatele lor la adăpostul întunericului. O singură problemă mai avem.
— Ce vrei să spui?
— Cred că deja satelitul de observare este deja deasupra noastră. Imaginile foto, chiar şi digitale, nu-i vor ajuta prea mult – e noapte. Însă le vor fi de folos imaginile termice. De cum ieşim la suprafaţă din tunelurile astea vom deveni surse de căldură care pot fi identificate instantaneu.
— Atunci ce te face să crezi că putem scăpa realmente?
— Mai mult sper decât sunt convins, domnule preşedinte, dar tocmai pentru această situaţie am adus astea, spuse Hap şi scoase din haina sa una dintre păturile de supravieţuire, bine împachetată. Dacă o despachetăm avem o apărătoare de dimensiunile unui cort mic. Pe o parte e căptuşită cu Mylar. Le tăiem câte două găuri pentru ochi, le punem pe cap şi le strângem cu curelele pe lângă corp. Cu noroc vor fi „văzute” ca reci de către senzorul termic al satelitului. Dacă nu ne aventurăm pe înălţimi şi mergem mai aplecaţi, şi dacă mai dăm şi de nişte zone cu tufişuri sau cu arbori care să ne ascundă, am putea scăpa.
Miguel rânji.
— Tu eşti un tip foarte deştept.
— Da, dacă ne iese.
Preşedintele trase cu coada ochiului spre Marten, apoi se uită la Miguel.
— Cât de departe e complexul Aragon din locul unde ne aflăm? în linie dreaptă.
— Cel mult douăzeci de kilometri. Sunt nişte poteci ce duc încolo, dar mai toate sunt greu accesibile.
— Putem ajunge acolo, pe jos, până în zori?
— S-ar putea. José ştie cum am putea ajunge.
— Complexul Aragon? făcu Hap nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Pe poteci de munte? Pe întuneric? Ne-ar trebui patru sau cinci ore, dacă nu chiar mai mult. Chiar dacă păturile astea o să ne ajute, e totuşi prea mult timp. Vom avea de driblat prea mulţi oameni. E prea mult echipament de supraveghere. Şansele noastre de a ajunge fie şi numai la jumătatea distanţei fără să fim prinşi sunt nule.
— Cealaltă variantă nu e mai bună, Hap, spuse preşedintele. Şoselele spre Franţa sunt cunoscute şi, cum ai spus chiar tu, vor fi blocate. Iar dacă ne opresc, chiar că nu mai avem unde să ne ascundem. Indiferent ce-aş spune eu, vom fi imediat luaţi în custodie de „prietenii” mei, iar acţiunea de la Varşovia va decurge conform planurilor lor. Dacă mergem pe jos prin zona nelocuită şi pe întuneric, măcar avem o cât de mică şansă. În plus, complexul Aragon e mai mult decât un refugiu. După cum bine ştii, trebuia să mă adresez adunării Institutului pentru o Lume Nouă, mâine dimineaţă la serviciul divin. Şi încă vreau să o fac. Nimeni nu mă va lua cu forţa din faţa tuturor acelor oameni, cu atât mai mult cu cât nu sunt nişte oameni oarecare. Odată ce le voi spune adevărul, situaţia de la Varşovia nici măcar nu va mai avea cum să aibă loc.
— Domnule preşedinte, convenţia aceea va fi extrem de bine păzită. Ştiu asta, am dat o mână de ajutor la organizarea sistemului de securitate. Chiar dacă am ajunge atât de departe, nu vom reuşi să trecem de pază. Iar dacă încercăm, absolut toţi cei care vor să vă dea la o parte vor şti precis unde vă aflaţi. Vor ordona agenţilor de securitate să vă scoată de-acolo imediat. Dumneavoastră nu ştiţi asta, dar şeful cancelariei a cerut un avion CIA gata de zbor pe o pistă privată de la marginea Barcelonei. Dacă reuşesc să vă urce în acel avion, s-a zis cu dumneavoastră.
Preşedintele a rămas tăcut un lung moment. Era limpede că sucea şi răsucea pe toate părţile spusele lui Hap în mintea sa. În sfârşit ridică ochii spre Hap.
— Vom încerca să ajungem la complexul Aragon. Ştiu că nu-ţi place, dar asta e decizia mea. Cât despre securitate… Cunoşti detaliile de la faţa locului – terenul, clădirile, biserica unde se presupunea că voi ţine alocuţiunea. Ai fost şi-ai inspectat locul din timp.
— Da, domnule.
— Atunci vom găsi cumva o cale să intrăm. Voi fi, aşa cum era planificat, invitatul surpriză. Şi pentru toată lumea chiar va fi o surpriză.
De sus se auzi un zgomot. José se strecura de după un colţ de stâncă înspre ei. Se uită la Miguel şi-i zise:
— Au fost patrule. Au trecut. Nu ştiu dacă mai vin altele. Momentan, e-n regulă.
Miguel traduse spusele lui José, apoi preşedintele se uită pe rând la fiecare dintre bărbaţii de lângă el: Miguel, Marten, Hap şi José.
— Să mergem.