22

SPANIA, TRENUL DE NOAPTE COSTA VASCA, NR. 00204

DE LA SAN SEBASTIAN LA MADRID, 5:03 A.M.

 

— Victor?

— Da, Richard.

— Te-am trezit?

— Nu, aşteptam să suni.

— Unde eşti acum?

— Am plecat din Medina del Campo acum vreo jumătate de oră. La Madrid sosesc la şapte treizeci şi cinci. Gara Chamartin.

— Când ajungi în gara Chamartin vreau să iei metroul spre gara Atocha, iar de-acolo, un taxi până la hotelul Westin Palace din Piaza de las Cortes. S-a rezervat o cameră pentru tine.

— Bine, Richard.

— Încă un lucru, mai special. Când ajungi în gara Atocha, vreau să te plimbi puţin pe-acolo, să te uiţi împrejur cu atenţie. Atocha e gara unde au explodat bombele plasate de terorişti în trenurile de navetişti. Au fost ucise o sută nouăzeci şi una de persoane şi au fost rănite alte aproape o mie opt sute. Încearcă să-ţi imaginezi cum a fost când au explodat bombele şi ce li s-a întâmplat acelor oameni. Şi că ţi s-ar fi putut întâmpla şi ţie, de-ai fi fost acolo. Ai să faci asta, Victor?

— Da, Richard.

— Ai întrebări?

— Nu.

— Ai nevoie de ceva?

— Nu.

— Odihneşte-te. Am să te sun mai târziu.

Victor auzi un clic în cască, semn că Richard închisese. O vreme Victor n-a făcut nimic, doar ascultă ţăcănitul roţilor de tren pe şine. Apoi se uită împrejur, în compartimentul de dormit clasa I; avea chiar şi o mică chiuvetă, cu prosoape curate pe cuierul de deasupra, şi aşternuturi noi pe patul supraetajat. În viaţa sa nu mai călătorise decât o singură dată la clasa I, şi asta se întâmplase cu o zi înainte, când luase trenul de mare viteză de la Paris la Hendaye, pe graniţa franco-spaniolă. Mai mult, hotelul Westin Palace din Madrid era unul de cinci stele. Aşa cum era şi hotelul Boulevard din Berlin. Părea că, din momentul în care-l împuşcase mortal pe tipul ce ieşise din gara Union Station în Washington, începuseră să-l trateze cu mult mai multă consideraţie decât înainte.

Zâmbi încântat de gândul acesta, apoi se întinse pe spate în patul moale şi închise ochii. Şi, pentru prima oară de când îşi putea el aminti, se simţea pe de-a-ntregul apreciat. Se simţea de parcă, în sfârşit, viaţa lui avea scop şi sens.

 

1:20 P.M.

 

Preşedintele J.H. Harris, numai în cămaşă, se uita prin hublou la insula Corsica ce aluneca pe sub ei rămânând în urmă, apoi văzu întinderea de ape a Mediteranei. Air Force One se îndrepta spre peninsula Iberică, zburând contra unui vânt puternic. Se îndreptau spre Madrid, unde urma să cineze cu nou alesul prim-ministru al Spaniei şi cu un grup selectat pe sprânceană de oameni de afaceri spanioli.

Mai devreme, în dimineaţa acelei zile, luase micul dejun cu prim-ministrul italian, Aldo Visconti, iar apoi ţinu o scurtă alocuţiune în faţa Parlamentului. Dineul oficial de la Palatul Quirinale, la care fusese invitat de preşedintele Mario Tonti, din seara anterioară, se dovedise o întâlnire călduroasă şi cordială, cei doi şefi de stat devenind prieteni imediat. Către sfârşitul serii, preşedintele Harris l-a invitat pe Tonti să-l viziteze la ferma pe care o deţinea în regiunea viticolă a Californiei, iar Tonti acceptă bucuros. Felul în care evoluase relaţia personală dintre cei doi avea greutate politică, pentru că, în ciuda faptului că poporul italian era circumspect în legătură cu acţiunile şi intenţiile SUA în Orientul Mijlociu, Tonti depăşise cadrul formal al întâlnirii arătându-i preşedintelui american că avea în el un aliat puternic şi de încredere în Europa. Iar în dimineaţa aceea, prim-ministrul Visconti îi dăduse lui Harris noi asigurări în această privinţă. Sprijinul celor doi era un câştig crucial al turneului său, cu atât mai important dacă era comparat cu experienţele nefericite de la Paris şi Berlin, iar Harris era recunoscător pentru acest fapt. Cu toate astea, Parisul şi Berlinul, sau mai precis conducătorii celor două state, îl preocupau în continuare. Renunţase la ideea de a discuta problema ridicată de Lowe şi de Marshall cu secretarul său Chaplin sau cu secretarul pentru securitate Langdon, căci ştia că de-ar fi făcut-o, chestiunea ar fi devenit un motiv în plus de îngrijorare şi le-ar fi distras atenţia şi concentrarea de la scopurile generale ale misiunii lor.

Şi apoi, oricât de înspăimântătoare şi neliniştitoare ar fi fost discuţia aceea, atât rămăsese, o discuţie, şi niciunul dintre ei nu era în poziţie să ducă lucrurile mai departe. În dimineaţa aceea, Lowe zburase la Madrid să se întâlnească cu membrii personalului şi-ai echipei de avangardă a Serviciului Secret, trimişi să pregătească sejurul lor la hotelul Ritz. Marshall rămăsese la Roma, urmând să-şi petreacă restul zilei în conferinţă cu corespondentul său italian.

Harris se lăsă pe spate, învârtind între degete un pahar de oranjadă, gândindu-se că-i scăpase ceva în evaluarea lui Lowe şi a lui Marshall, de vreme ce s-a ajuns ca ei să discute serios o chestiune despre care el ar fi zis că era complet străină firii lor. Apoi îşi aminti că Jack Lowe, în drumul pe care-l parcursese coloana oficială la Berlin, răspunsese unui apel al lui Tom Curran, iar apoi fusese informat de uciderea medicului lui Caroline Parsons, dr. Lorraine Stephenson. Îşi aminti că s-a întors spre Jake Lowe spunându-i cam aşa: Toţi au murit într-un interval foarte scurt de timp. Ce se întâmplă?

— E o coincidenţă tragică, dle preşedinte, a răspuns Lowe.

— Chiar?

— Ce altceva ar putea fi?

Poate că Lowe avea dreptate; poate că era doar o coincidenţă tragică. Pe de altă parte însă, poate că nu era, mai ales acum după discuţia despre „asasinate” nu mai părea. De îndată apăsă butonul sistemului de comunicare prins pe mânecă.

— Da, domnule preşedinte, se auzi prompt vocea şefului de cancelarie.

— Tom, te rog spune-i lui Hap Daniels să vină până la mine. Aş vrea să vorbim puţin despre procedurile de la Madrid.

— Da, domnule.

Cinci secunde mai târziu uşa apartamentului s-a deschis şi intră şeful echipei Serviciului Secret, Hap Daniels, un tip de patruzeci şi trei de ani.

— M-aţi chemat, domnule preşedinte?

— Intră, Hap, spuse Harris. Te rog, închide uşa.

23

Marten simţi avionul înclinându-se uşor, virând spre sud-est, pe deasupra mării Tireniene, înspre partea inferioară a peninsulei în formă de cizmă a Italiei. Curând aveau să coboare deasupra Siciliei şi să se apropie de Malta.

În dimineaţa aceea, la şapte şi un sfert, cursa British Airways aterizase pe aeroportul Heathrow din Londra. La ora opt îşi ridicase deja bagajul şi îşi cumpărase un bilet pentru cursa Air Malta de zece şi jumătate, cu care avea să ajungă în La Valletta, capitala Maltei, la ora trei după-amiaza. Între timp a băut o cană de cafea şi a mâncat nişte ouă răscoapte cu pâine prăjită şi marmeladă, apoi şi-a rezervat o cameră la un hotel de trei stele din La Valletta, hotelul Castille. După care a încercat să-l sune pe Fadden în Washington să-i spună ce i se întâmplase cu poliţia şi că era în drum spre Malta. La numărul lui Fadden i-a intrat căsuţa vocală, aşa că i-a lăsat un mesaj scurt, dictând numărul lui de mobil, apoi, ca să se asigure că ziaristul i-a primit mesajul, l-a sunat şi la biroul său de la Washington Post, lăsând vorbă că va încerca iar să dea de el ceva mai târziu în cursul acelei zile.

Apoi a aşteptat ora plecării, încercând să pună cap la cap ceea ce se întâmplase în Washington. Din tot ce se petrecuse acolo, cea mai curioasă întâmplare era întâlnirea cu Demi Picard, reportera şi fotografa franţuzoaică, cea care-i ceruse să o urmeze afară din biserică, puţin înainte să-l ridice poliţia. Pomenise Caroline de „vrăjitoare” înainte să moară?

Vrăjitoare!?

Nu, nu asta spusese. Spusese „vrăjitoarele”.

Cum spusese şi Caroline „cei din co…”

Dacă a vrut să spună „cei din comisie” era doar o presupoziţie, însă părea destul de rezonabilă, dacă – şi era un mare „dacă” – dr. Merriman Foxx se dovedea a fi nu doar „tipul cu păr alb”, ci şi „doctorul” care o îngrozise atât de tare pe Lorraine Stephenson, încât şi-a băgat pistolul în gură şi a apăsat pe trăgaci chiar în faţa lui.

Lăsându-i la o parte pe dr. Stephenson şi pe Foxx, Marten nu avea nicio îndoială asupra cuvintelor pe care Caroline le rostise cu mare greutate: „cei din co…”. La fel cum Demi Picard spusese „vrăjitoarele”. Ambele vorbeau la plural, ceea ce însemna că erau mai multe persoane implicate. Iar dacă, într-adevăr, Caroline se referise la una din comisiile din care făcea parte Mike, atunci vorbea despre un grup.

 

LA VALLETTA, MALTA 3:30 P.M.

 

De la aeroport, Marten luă un taxi până la hotelul Castille şi se cază într-o cameră confortabilă de la etajul al treilea. Fereastra mare îi oferea o panoramă extraordinară asupra marelui port al oraşului şi a fortăreţei masive de piatră St. Angelo, care ţâşnea din mare de pe o insulă aflată în rada portului. Pe drumul de la aeroport, taximetristul îi spusese că fortăreaţa aceea fusese construită în secolul al XVI-lea, pe spezele cavalerilor ioaniţi pentru a apăra insula de o invazie a turcilor otomani.

— Poate că nu pare decât un război între cavalerii ioaniţi şi turci, spunea tare şi entuziast şoferul. Însă de fapt era războiul dintre Occident şi Orient, dintre Creştinătate şi Islam. Aici, în Malta, acum cinci sute de ani, s-au sădit seminţele acţiunilor diavolilor terorişti de astăzi.

Bineînţeles că era o exagerare, însă după ce Marten văzu de la fereastra hotelului fortificaţiile din port a avut dintr-odată un sentiment acut şi aproape sinistru al trecutului. În ciuda exagerării simpliste, ceea ce spusese taximetristul putea să fie adevărat. Marea neîncredere dintre Orient şi Occident se născuse într-adevăr cu secole în urmă în acest minuscul arhipelag mediteranean.

Obosit de schimbările rapide de fus orar, dar întrucâtva energizat, Marten făcu repede un duş şi se bărbieri, apoi trase pe el o helancă, pantaloni curaţi de stofă şi o jachetă sport de tweed, pe care le-a ales dintre hainele împachetate de urgenţă când plecase din Manchester să o vadă pe Caroline.

Un sfert de oră mai târziu, cu o hartă a oraşului în buzunar, pe care i-o dăduse recepţionerul, se plimba pe Triq-ir-Republikka, altfel spus strada Republicii, principala arteră comercială a oraşului. Căuta Triq san Gwann, strada Sfântul Ioan, unde trebuia să găsească numărul 200, adică, din informaţiile pe care i le transmisese Peter Fadden, domiciliul doctorului Foxx.

Cât timp a stat în sala de aşteptare pentru pasagerii cursei Air Malta, se gândise la ce avea de făcut după ce găsea locuinţa doctorului. Apoi a găsit un colţişor unde avea conexiune de internet şi, după ce şi-a conectat agenda electronică, a accesat pagina web a Arhivei Congresului SUA. A căutat Comisia pentru Spionaj şi Antiterorism din care făcuse parte Mike Parsons, a deschis lista cu membrii acesteia şi găsi numele preşedintei de comisie. Jane Dee Baker, democrată, reprezentantă a statului Maine, care, după cum a aflat din alte pagini, era pentru moment într-un turneu în Irak cu un grup de congresmeni care doreau să afle date concrete de la faţa locului.

Dacă, aşa cum spunea Peter Fadden, doctorul Foxx fusese audiat trei zile în comisie, trebuia să ştie foarte bine cine era congresmana J.D. Baker. Planul lui Marten era să sune la Merriman Foxx, să-şi dea numele şi să se prezinte drept asistent special al preşedintei Baker. Avea să-i spună apoi că în stenograma audierilor se strecuraseră câteva inadvertenţe neînsemnate, ambiguităţi pe care congresmana şi le dorea clarificate. De vreme ce el era în Europa şi oricum avea să ajungă şi în Malta, preşedinta comisiei avea să-i fie recunoscătoare dacă doctorul Foxx i-ar fi acordat puţin din timpul său, astfel încât stenograma să poată fi definitivată şi predată Arhivelor Congresului.

Era o îndrăzneală prin care Marten ştia că riscă mult. Exista o posibilitate importantă să i se răspundă sec: „Nu, îmi pare rău, am răspuns la toate întrebările” sau chiar ca Merriman Foxx să verifice întâi la biroul din Washington al democratei Baker dacă era vreun Nicholas Marten printre colaboratorii ei şi dacă i se dăduse însărcinarea care pretindea el că i se dăduse. Însă, ca fost poliţist, Marten pornea de la ipoteza că răspunsul savantului avea să fie unul amiabil. Amiabil, adică prudent, ca şi cum ar fi fost încă sub supravegherea comisiei. Sau amiabil, adică prietenos, dacă între el şi comisie exista vreo înţelegere, iar Foxx n-avea de gând să-i stârnească împotriva lui. În orice caz, ar fi fost destul de cordial pentru ca, măcar, să se întâlnească cu Marten faţă în faţă. Iar când aveau să se întâlnească, Marten avea să încerce să afle pe cale „amiabilă” ce ştia despre doctoriţa Stephenson şi despre boala şi moartea lui Caroline Parsons.

 

Marten încă mergea pe Triq-ir-Republikka căutând piaţa Sfântul Ioan. Acolo se intersecta strada Republicii cu strada San Gwann. Trecu pe lângă un mic magazin de jucării, apoi pe lângă un altul unde se vindeau tării şi vin şi, în fine, pe sub o barieră desfăşurată pe deasupra străzii. Încă vreo câţiva paşi şi ajunse în piaţa pe care o căuta, în faţa monumentalei biserici a cavalerilor, catedrala ioaniţilor, construită în secolul al XVII-lea. Auzise că avea un interior grandios cu nişte decoraţiuni extraordinare, însă din afară părea mai degrabă o fortăreaţă decât o biserică, ceea ce îi reaminti că Malta, şi cu atât mai mult La Valletta, fusese concepută ca o citadelă.

Strada Sfântul Ioan cu greu putea fi numită stradă. Era o scară lungă de piatră, o alee pietonală. Era puţin trecut de cinci după-amiaza, iar soarele tăia umbre adânci între treptele pe care le urca Marten. Motivul pentru care se afla acolo era unul foarte simplu: trebuia să găsească numărul 200 şi dacă putea, să vadă unde şi cum locuia Foxx, înainte să se întoarcă la hotel, de unde avea să-l sune. Dacă mai reuşea să-l şi vadă, oricât de puţin, ar fi fost un câştig în plus.

La capătul celor o sută cincizeci şi două de trepte a ajuns în faţa locuinţei lui Foxx. Ca pe toată strada, la nr. 200 era o clădire cu patru etaje, cu un balconaş închis la fiecare nivel, ieşit în afară, parcă atârnând deasupra străzii. Din balcoanele acelea, Marten era sigur, se vedea bine de tot în stradă. Dacă ar fi locuit într-o casă particulară, atunci s-ar fi putut spune despre Merriman Foxx că avea ceva avere – probabil de pe urma investirii unei părţi măcar din milioanele presupuse a fi fost scoase din Africa de sud –, însă un apartament, chiar dacă ocupa întregul etaj al clădirii, nu era deloc concludent. Un lucru era cert: oricine locuia acolo trebuia să fie un individ căruia-i plăcea mersul pe jos – strada abruptă cu treptele ei de piatră era dovada acestui fapt. Constatarea aceasta îl făcu pe Marten să se întrebe dacă nu cumva, ca fost ofiţer, Foxx alesese să locuiască pe insula aceea nu doar pentru bogatul ei trecut militar, dar şi pentru că-l obliga să se menţină în formă, în ciuda îmbătrânirii. Această disciplină autoimpusă nu trebuia trecută cu vederea, dacă aveau să se întâlnească faţă în faţă, iar Marten avea să-l interogheze asupra celor întâmplate cu dr. Stephenson şi cu Caroline Parsons.

24

Pe de altă parte, poate că într-adevăr sărea calul gândindu-se că Foxx era şi „doctorul”, şi „tipul cu părul alb”. Şi dacă nu era? Dacă era doar un fost ofiţer de armată cu părul alb, care condusese un program sud-african secret de dezvoltare a armelor biologice şi care, după ce acel proiect fusese dezafectat, ieşise la pensie? Un tip care nu auzise în viaţa lui nici de Caroline Parsons, nici de Lorraine Stephenson, şi care a spus numai adevărul în faţa comisiei Congresului, iar acum se întorsese la viaţa lui de zi cu zi în Malta, bucuros că toate acele evenimente rămăseseră în urmă?

Ce mai rămânea de făcut atunci?

Să se întoarcă în Anglia? Să se întoarcă să definitiveze proiectele peisagistice pentru proprietatea familiei Banfield din nord-vestul Manchesterului? Să pregătească tot ce-i trebuia pentru parcelare, să cheme oamenii care montau sistemele de irigaţie, să trimită comenzi pe la pepiniere şi sere, să cheme grădinarii să înceapă plantările? Să se întoarcă şi să uite ce i s-a întâmplat lui Caroline? Şi soţului ei? şi fiului ei? să uite de cadavrul decapitat al doctoriţei Stephenson?

Nu, n-avea să uite nimic, pentru că nu avea să se ajungă până acolo. Merriman Foxx trebuia să fie doctorul şi tipul cu păr alb. Fusese în Washington din 6 până pe 29 martie, interval de timp în care Mike Parsons şi Charlie muriseră în accidentul aviatic, iar Caroline se îmbolnăvise. El fusese principalul martor la audierile comisiei din care Mike făcea parte. Şi deţinea informaţii de prima mână despre felul în care pot fi mascaţi şi mai ales folosiţi fără să lase urme agenţi patogeni letali necunoscuţi.

Erau puţine dubii că Foxx era omul lui, dar chiar dacă ar fi fost destul de norocos să se întâlnească faţă în faţă cu el, de ce i-ar fi spus doctorul lui Marten ceva despre activităţile sale? Iar dacă Marten insista, treaba se putea împuţi, Foxx putea găsi o cale să-l ucidă. Şi invers, dacă Foxx era realmente implicat în ceva suficient de important, iar el, Nicholas, ar fi reuşit să-l înghesuie, să-l strângă cu uşa, atunci i-ar fi dat un motiv lui Foxx să încerce să se sinucidă. O tabletă de cianură sub limbă sau, având în vedere trecutul său profesional, ceva chiar mai ingenios, pregătit de multă vreme tocmai pentru astfel de situaţii.

Peter Fadden îi spusese lui Marten că acţiona împins de emoţii şi de sentimente. Avea dreptate. De aceea era unde era. Însă acum, în umbra casei în care locuia Foxx, şi-a dat seama că lucrurile la care se gândise erau adevărate şi că, dacă se încăpăţâna să continue pe acelaşi drum, ori el, ori bunul doctor avea s-o sfârşească rău, îngropând, în consecinţă, întreaga operaţiune pusă la cale de Foxx, oricare o fi fost aceea. Şi mai mult, iar la acest aspect ar fi trebuit să se gândească de la bun început, problema era că indiferent peste ce-ar fi dat, nu avea nimic şi pe nimeni care să-l sprijine. Chiar dacă-l silea pe Foxx să-i spună tot, cui ar fi putut Marten să spună ceea ce aflase?

Dacă situaţia era într-adevăr atât de explozivă pe cât părea – uciderea unui congresman şi a fiului acestuia, urmată de moartea soţiei sale şi de decapitarea medicului ei, toate acestea legate de audierile din comisia Congresului pe probleme de antiterorism şi spionaj –, atunci nu era treaba unui peisagist expatriat să investigheze de unul singur afacerea asta. Că fusese cândva poliţist în Departamentul de Poliţie din Los Angeles nu mai însemna nimic. Avea în faţă o problemă de siguranţă naţională, cu atât mai mult cu cât erau implicaţi oameni politici din Congresul de la Washington.

Oricum deocamdată nu putea dovedi nimic. Însă se deschisese o cale, la capătul căreia se afla Merriman Foxx. Ceea ce însemna că orice ar fi spus sau ar fi făcut Marten de s-ar fi întâlnit cu doctorul, trebuia să fie foarte prudent şi stăpân pe sine şi să-şi lase deoparte toate sentimentele. Obiectivul său trebuia să fie unul singur: anume acela de a se asigura că Foxx era – sau nu – doctorul şi individul cu păr alb. Dacă era, următorul pas era să dea de Peter Fadden şi să-l lase să dezlănţuie singura instituţie din Washington care n-ar fi avut niciun fel de probleme să ducă investigaţia mai departe: Washington Post.

 

WESTIN PALACE HOTEL, MADRID. 7:30 P.M.

 

— Salut, Victor.

În telefon, vocea lui Richard era calmă şi liniştitoare ca întotdeauna.

— Mă bucur să te aud, Richard. Credeam că ai să suni mai devreme.

Victor luă telecomanda şi opri televizorul, apoi se trase până pe marginea patului. Până să sune mobilul, se întinsese puţin să se odihnească.

— Cum e hotelul?

— Foarte drăguţ.

— Eşti tratat bine?

— Da, mulţumesc, Richard.

— Cum a fost plimbarea prin gara Atocha?

— Eu… Victor era nesigur, neştiind cum să spună ce avea de spus.

— Ai fost acolo, nu?, aşa cum ţi-am cerut.

— Da, Richard.

— Şi la ce te-ai gândit, văzând zona în care au murit atâţia oameni în atentatul terorist? Ai reuşit să-ţi imaginezi ce li s-a întâmplat lor acolo? Bombele explodând în vagoane. Urletele, bucăţile de cadavre, sângele. Te-ai gândit la fricoşii care au pus bombele în rucsaci şi le-au abandonat în trenul cu care călătoreau oameni nevinovaţi? Te-ai gândit cum le-au declanşat laşii aceia prin telefoanele mobile când se aflau în siguranţă, la câteva mile depărtare?

— Da, Richard.

— Şi cum te-ai simţit?

— Trist.

— Nu mânios?

— Şi trist şi mânios, aşa e.

— Trist pentru răniţii şi morţii de-acolo, mânios pe teroriştii care au făcut asta, nu?

— Da, mai ales mânios pe terorişti.

— Ai vrea să-i distrugi, nu-i aşa?

— Chiar foarte mult.

— Vreau să mai faci ceva, Victor. În garderobul din camera ta găseşti o husă. Înăuntru ai un costum negru cu o cămaşă albă şi o cravată. Costumul şi cămaşa sunt mărimea ta. Le-mbraci şi pleci. De cum ieşi din hotel, de cealaltă parte a pieţei, ai să vezi hotelul Ritz. Acolo e găzduit preşedintele cât timp e la Madrid. Te duci acolo şi intri pe uşa din faţă, cum ar face orice vizitator. Chiar de la intrare ai să vezi holul şi, de cealaltă parte, barul şi foaierul. Te duci în foaier şi te aşezi la o masă de unde să poţi supraveghea holul; ia-ţi ceva de băut.

— Şi după aceea?

— Aştepţi câteva minute, după care te ridici şi mergi la toaletă. Când ieşi, uită-te bine împrejur. Preşedintele şi personalul său au ocupat întregul etaj patru. Ia aminte cum ajung clienţii hotelului în camerele de la etajele doi şi trei. Vezi dacă te poate împiedica ceva să ajungi şi tu la etajele acelea. Vezi dacă găseşti un mod de-a urca la etajul patru, încearcă şi cu liftul, dar şi scările de incendiu. Nu face nimic altceva, doar vezi de e posibil. Apoi întoarce-te în foaier, termină-ţi băutura şi vino la hotelul tău.

— Altceva?

— Deocamdată nu. Am să te sun mâine dimineaţă să-mi spui cum a mers.

— În regulă.

— Mulţumesc, Victor.

— Nu, Richard, eu îţi mulţumesc. Chiar îţi mulţumesc.

— Ştiu, Victor. Noapte bună.

 

Victor ezită, apoi închise. Aşteptase toată după-amiaza să-l sune Richard, şi cu fiecare oră care trecea devenea tot mai îngrijorat că ei se răzgândiseră şi că nu mai aveau nevoie de el. Dacă într-adevăr aşa era, nu ştia ce-i rămânea de făcut. N-avea cum să ia legătura cu ei. Nu-l cunoştea pe niciunul din ei. Cu excepţia unui individ înalt şi amabil, pe nume Bill Jackson, pe care-l cunoscuse într-un poligon de tir, nu departe de casa lui din Arizona, şi care-i vorbise despre înrolarea într-o organizaţie patriotică secretă a „apărătorilor” pământurilor ţării, o organizaţie de bărbaţi şi femei care ştiau să folosească arme de foc şi pe care se putea conta ca luptători solitari în cazul unei invazii a teroriştilor. Şi, desigur, cu excepţia lui Richard, cu care vorbise la telefon aproape zilnic în ultimele săptămâni, dar pe care nu-l văzuse niciodată. În rest, n-avea habar cine erau ei sau, cum era cazul de faţă, cum să dea de Richard.

Şi, pe măsură ce minutele şi orele treceau, înainte ca Richard să sune în cele din urmă, anxietatea sa crescuse la cote alarmante. Ce-i rămânea de făcut dacă ei îl abandonau? Să se întoarcă în Arizona, la viaţa jalnică pe care o dusese înainte să-l racoleze ei? Ar fi fost de parcă i s-ar mai fi oferit o şansă pe care o ratase iar, pus pe liber din motive care nu erau deloc vina lui, aşa cum se întâmplase de atâtea ori înainte. Părea că acesta era blestemul lui – muncea din greu, nu întârzia niciodată, nu se plângea niciodată, şi totuşi după câteva luni era pus pe liber, din raţiuni niciodată îndeajuns explicate. Până atunci nu avusese decât slujbe mizere, unde asuda din greu: magazioner, şofer de camion, ajutor de bucătar, paznic. Toată viaţa lui păstrase o slujbă mai mult de cincisprezece luni la rând. Iar apoi apăruse şansa asta extraordinară şi, cu ea, mai mult respect faţă de sine, călătorii la clasa întâi în oraşe în care nici nu visa să ajungă. Iar acum i se părea că ar fi putut pierde şansa asta. Doamne! Umbra îngrijorătoare a acestei posibilităţi îi strângea maţele. Frica şi disperarea se agitau înăuntrul său cu fiecare minut scurs. Se uitase de prea multe ori la telefonul mut pe care-l pusese pe pat, lângă el. Telefonul care ar fi trebuit să sune cu ore întregi mai devreme. Iar apoi, Domnul fie lăudat, mobilul a sunat, iar Victor l-a apucat degrabă şi l-a dus la ureche să audă vocea liniştitoare a lui Richard, care-l aduna iar în turmă. Ceva mai târziu, când a închis telefonul, răsuflă uşurat şi chiar zâmbi.

Ştia. Totul era în regulă.

25

LA VALLETTA, MALTA, 8:35 P.M.

 

Nicholas Marten ieşi din hotel şi o luă în jos pe strada Triq ta York. Pentru cineva ca el, încă resimţindu-se de pe urma schimbării fusurilor orare, ceaţa uşoară şi răcoroasă ce venea dinspre Mediterana era înviorătoare. Îşi trăsese pe el o jachetă sport, pantaloni lejeri de culoare gri şi o cămaşă albastră, la care adăugase o cravată vişinie. În mâna stângă avea o servietă cumpărată la repezeală şi pe care o răzuise şi-o zgâriase să aducă cât de cât cu una uzată. Înăuntru erau câteva dosare, un carneţel şi un reportofon cu baterii, luat tot în fugă.

Destinaţia sa se afla la zece minute în pas lejer de hotel, însă Marten a parcurs această distanţă repede, urmând strada ce trecea pe lângă Grădinile Barocca până unde cotea în strada Trik id-Duka.

— Doctorul va fi bucuros să vă întâlnească, domnule Marten, îi spusese menajera lui Merriman Foxx.

Marten sunase cerând să se întâlnească cu doctorul, în calitate de trimis al congresmanei Baker.

— Din păcate nu prea are timp, însă mi-a cerut să vă întreb dacă puteţi trece pe la restaurantul unde ia cina. Îşi va rupe câteva minute să vă ofere orice informaţii doreşte congresmana.

Ora stabilită pentru întâlnire era nouă fix. Locul – cafeneaua Tripoli de pe strada Triq id-Dejqa, aflată dincolo de monumentul comemorativ al aviatorilor britanici din RAF care apăraseră insula împotriva forţelor de invazie germane şi italiene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Trecând pe lângă acest monument, Marten avu iarăşi impresia istoriei de lupte din insulă şi în acelaşi timp se gândi la importanţa strategică a fortăreţei din largul mării. Simţind şi văzând vechile garnizoane de piatră, gândindu-se la nenumăratele invazii care se abătuseră peste Malta de-a lungul veacurilor, Marten conştientiză cu luciditate cât de adevărat era adagiul că războiul nu se sfârşeşte niciodată, ci că întotdeauna un altul stă să înceapă.

Ceea ce îl făcu să se gândească la Unitatea Medicală nr. 10 a lui Merriman Foxx şi la eforturile lor de a descoperi şi dezvolta arme biologice nedetectabile, şi îşi dădu seama că doctorul cunoştea maxima aceea cât se poate de bine. Iar dacă o ştia şi-şi călăuzea viaţa după ea, oare însemna asta că proiectele la care lucra înainte de a fi suspendate nu fuseseră de fapt niciodată oprite, ba chiar, dimpotrivă, erau în continuă desfăşurare? Dacă aşa era, oare la audienţele comisiei să fi dat Mike Parsons peste această informaţie? Şi-n plus să mai fi aflat că unii membri ai comisiei aveau cunoştinţă că cercetările nu se încheiaseră şi nu voiau ca acest lucru să fie făcut public? Dacă şi ipoteza aceasta era adevărată, următoarea întrebare era de ce? Ce voiau să tăinuiască de a trebuit ca Mike Parsons să fie omorât pentru asta?

Miorlăitul jalnic al unei pisici îl smulse din gândurile sale şi îl readuse pe Marten la realitate. Aşteptă la un semafor, apoi traversă un bulevard larg şi o coti pe Triq id-Dejqa uitându-se după Café Tripoli. Trebuia să aprecieze deschiderea cu care Foxx acceptase să se întâlnească, dar în acelaşi timp ştia că trebuia să fie atent cu doctorul. O întâlnire în public putea fi un şiretlic, n-avea să fie nici pe departe ca într-o cameră de interogatoriu. Având alţi oameni suficient de-aproape cât să se audă ce se vorbea, cineva luat la întrebări ar fi putut răspunde direct sau nu, ori chiar deloc, politicos sau după cum avea chef. Problema lui Marten era cum să poarte discuţia, căci întrebările sale aveau prea puţin de-a face cu audierile şi erau de fapt concentrate pe Caroline şi pe dr. Stephenson. Era o treabă delicată şi alunecoasă, iar ce avea să se întâmple de fapt depindea mult de Merriman Foxx, de felul lui de a fi şi de a se purta, în aceeaşi măsură ca şi de felul în care Marten ştia să conducă interviul.

 

8:45 P.M.

 

La Café Tripoli se ajungea coborând o alee în trepte înguste de piatră. Intrarea era luminată de un felinar mare de alamă. Marten se opri în capul scărilor, uitându-se către uşile cafenelei care se deschiseră şi trei indivizi ieşiră şi începură să urce pe alee înspre el.

În spatele lui Marten era un portal întunecos unde se retrase şi aşteptă. O clipă mai târziu cei trei trecuseră de el şi se îndreptaseră spre stradă fără să-l fi văzut măcar. Asta-i şi trebuia. De aceea venise acolo mai devreme. Portalul îi asigura un loc de unde putea să-l urmărească pe Foxx trecând spre restaurant. Nicholas voia să-l vadă întâi, să-i arunce o cât de scurtă privire înainte de întâlnire. Să-i vadă trăsăturile şi părul alb, să ştie dinainte cum arăta. Să ia puţin pulsul situaţiei, nimic mai mult.

 

8:55 P.M.

 

Multă vreme a fost linişte, iar Marten începu să se întrebe dacă nu cumva Foxx venise şi mai devreme decât el şi era deja înăuntru. Tocmai se întreba dacă n-ar trebui să-şi abandoneze planul şi pur şi simplu să intre în restaurant, când un taxi opri în capătul de sus al aleii, portierele se deschiseră, după care mai întâi un bărbat, apoi o femeie au ieşit din maşină. Marten se trase şi mai mult în întunericul portalului când taxiul o luă din loc, iar cei doi au început să coboare spre restaurant. Femeia trecu prima. Era tânără, cu păr negru şi atrăgătoare. Bărbatul o urma îndeaproape. Era de o constituţie şi înălţime medie, cu umerii traşi înapoi, purta un pulover împletit, gri şi pantaloni negri. Avea o faţă îngrijită, dar brăzdată de riduri adânci. Părul lui – un ciuf des şi bogat – era alb ca zăpada proaspăt ninsă şi atât de personal încât ai fi zis că e o marcă înregistrată. Merriman Foxx era aproape aşa cum spusese Fadden – „Arăta ca Einstein”.

Marten a aşteptat până când cei doi au intrat în cafenea, apoi şi-a deschis servieta, a scos reportofonul şi l-a pus în buzunarul interior al jachetei. A mai rămas pe loc încă o clipă, apoi ieşi din umbra portalului şi începu să coboare treptele aleii spre intrarea restaurantului.

 

— Bună seara, domnule.

Nici nu apucase bine să intre că a şi fost întâmpinat de un şef de sală voios, cu început de chelie, în pantaloni negri şi cămaşă albă apretată. În spatele lui se vedea barul tot atât de plin de fum ca o cârciumă de cartier. Din aceeaşi direcţie se auzea şi muzica – o piesă de jazz interpretată la pian.

— Am venit să mă întâlnesc cu Merriman Foxx. Numele meu este Marten.

— Desigur, domnule. Vă rog să mă urmaţi.

Şeful de sală îl conduse către încăperea în care se servea cina, aflată la un nivel inferior, unde se ajungea coborând câteva trepte, la capătul cărora câţiva indivizi se adunaseră împrejurul unui mic bar. Dincolo de care se vedea salonul cu vreo zece sau douăsprezece mese. Toate erau ocupate, iar Marten privi de jur împrejur, doar-doar l-o zări pe Merriman Foxx şi pe tovarăşa lui, însă nu-i văzu pe niciunul.

— Pe aici, domnule.

Şeful de sală îl conduse către o zonă separată de restul salonului, în fund, împrejmuită cu un paravan din lemn şi sticlă jivrată. Cel care îl conducea păşi dincolo de paravan introducându-l în ceea ce părea cu adevărat o sală de mese privată.

— Domnul Marten, anunţă şeful de sală.

26

Erau patru persoane la masă. Foxx şi femeia care-l însoţise, după cum era de aşteptat. Ceilalţi doi erau însă realmente o surpriză. Ultima oară-i văzuse în Washington, cu ceva mai mult de douăzeci şi patru de ore în urmă. Erau capelanul Congresului, reverendul Beck, şi fotoreportera franţuzoaică, Demi Picard.

— Bună seara, domnule Marten.

Merriman Foxx se ridică de pe scaun să-i strângă mâna.

— Daţi-mi voie să vi-i prezint pe ceilalţi invitaţi ai mei. Cristina Vallone – o arătă cu o mişcare a capului pe tânăra care venise cu el –, reverendul Rufus Beck şi – zâmbi cu căldură – domnişoara Picard.

— Bună seara. Încântat să vă cunosc.

Ochii lui Marten îi întâlniră pe-ai lui Demi pentru un foarte scurt moment, însă ea nu trădă prin absolut nimic faptul că-l cunoştea. Marten se uită iar la Foxx.

— Sunteţi foarte amabil să acceptaţi să ne întâlnim în aceste condiţii, mai ales că nu v-am anunţat din timp.

— E plăcerea mea să ajut Congresul american atâta cât îmi stă în putinţă. Din nefericire, nu am mult timp la dispoziţie, domnule Marten. Dacă oaspeţii mei ne vor scuza, poate găsim un colţişor, la bar, unde să ne ocupăm de ceea ce trebuie făcut.

— Desigur.

Merriman Foxx îl conduse pe Marten afară din separeu, înspre barul de lângă scări. În timp ce ieşea, ochii lui Nicholas îi întâlni iar pe-ai lui Demi, care-l privea străduindu-se să nu arate totuşi acest lucru. În mod cert, era la fel de surprinsă să-l vadă acolo, pe cât era şi el să o vadă pe ea. Mai mult, şi la fel de cert, nu era deloc bucuroasă de revedere.

Tot o surpriză era şi prezenţa reverendului Beck, care, asemenea lui Demi, nu dădu niciun semn că l-ar fi recunoscut. Şi totuşi Marten era sigur că reverendul îl ţinea minte de când îl văzuse în salonul lui Caroline. Nu doar că făcuseră cunoştinţă atunci, dar, după cum îi spusese Demi, Beck fusese destul de interesat de identitatea sa, suficient cât să o întrebe pe una dintre asistente cine era.

— Spuneţi-mi mai precis, ce anume neclarităţi ar dori congresmana Baker să lămurim? întrebă Foxx când ajunseră la bar.

Acesta se mai eliberase între timp, astfel că au putut să stea singuri la unul din capetele lui.

Marten îşi puse servieta pe tejghea, o deschise şi scoase un dosar, apoi băgă mâna în buzunarul interior al jachetei să scoată un pix, pornind în acelaşi timp reportofonul. Exact atunci şi fără să i-o fi cerut cineva, barmanul puse înaintea fiecăruia dintre ei câte un păhărel de scotch.

— Sunt câteva ambiguităţi, doctore, spuse Marten, amintindu-şi care era motivul prezenţei sale acolo – să verifice, pe cât putea, dacă Foxx era sau nu doctorul şi individul cu păr alb de care vorbiseră dr. Stephenson şi Caroline.

Marele său dezavantaj acolo, unul care spera că nu va fi totuşi fatal, era că nu avea o transcriere a audierilor comisiei, aşadar nici cea mai vagă idee despre ce anume se discutase acolo. Datele de care trebuia să se folosească erau puţinul pe care-l ştia despre cariera lui Foxx şi despre istoria Unităţii medicale nr. 10, firimiturile pe care le găsise pe internet, pe care i le spusese Caroline şi vorbele doctoriţei Stephenson chiar înainte să se sinucidă.

Deschise dosarul şi aruncă o privire la pagina pe care îşi notase câte ceva la hotel, făcându-le să arate de parcă le-ar fi scris în timpul unei conversaţii telefonice cu congresmana Baker.

— Programul de dezvoltare a armelor biologice desfăşurat de Unitatea Medicală nr. 10 s-a numit Programul D, nu B. Corect?

— Da.

Foxx ridică paharul de scotch şi luă o înghiţitură.

Marten scrise ceva pe hârtie lângă însemnările făcute înainte şi apoi puse următoarea întrebare:

— Aţi declarat că toxinele sintetizate, adică cele patruzeci şi cinci de tulpini diferite de antrax, bacteriile ce produc bruceloză, holeră şi ciumă, împreună cu aparatura necesară răspândirii lor, precum şi alte câteva virusuri experimentale noi şi necunoscute – toate acestea deci, au fost înregistrate şi distruse apoi. Şi asta e corect, nu?

— Da.

Foxx mai bău puţin din paharul său. Acum, pentru prima oară Marten îi observă degetele incredibil de lungi comparativ cu mărimea palmei sale. În acelaşi timp cântări din ochi constituţia lui Foxx. Când îl văzuse prima oară pe alee, i se păruse de statură medie, nici slăbănog, nici îndesat, dar în puloverul tricotat, destul de larg, era greu de spus dacă era cu adevărat musculos şi în formă, aşa cum credea Marten. Însă nu-l putea privi prea insistent fără să-i dea de bănuit doctorului, aşa că îşi reluă întrebările.

— După ştiinţa dumneavoastră s-au mai făcut experimente pe subiecţi umani după 1993, atunci când preşedintele Africii de Sud a declarat că toate cercetările în domeniul armelor biologice au fost oprite?

Brusc, Foxx îşi puse paharul pe tejghea.

— Am spus acest lucru destul de clar în faţa comisiei, spuse el iritat. Nu, nu s-au continuat experimentele. Toxinele au fost distruse împreună cu documentaţia referitoare la obţinerea lor.

— Vă mulţumesc, spuse Marten aplecându-se peste dosar, lăsându-şi timp să mai mâzgălească câteva însemnări.

Iniţial, Foxx îl întâmpinase amabil, ceea ce însemna că prezentarea pe care şi-o făcuse Nicholas sieşi fusese luată de bună şi că, după toate aparenţele, nu se verificase dacă într-adevăr făcea parte din echipa congresmanei Baker. Acum însă dintr-odată se arăta irascibil, fie din pricina întrebărilor, fie, mai probabil, datorită faptului că era prea plin de sine. Aceste chestiuni le discutase deja în comisia Congresului, într-o audiere încheiată, iar acum, iată, era într-un loc public, reluând aceleaşi probleme cu un funcţionar de rangul al treilea, faţă de care nu mai putea să-şi ascundă dispreţul. Ar fi vrut ca această întrevedere să se încheie cât mai repede şi cu asta să se isprăvească o dată pentru totdeauna toate hărţuielile.

Tocmai această ieşire temperamentală îi arătă lui Marten că, dacă insista, doctorul putea deveni vulnerabil şi că, punându-i întrebări mai directe, ar fi putut lăsa să-i scape lucruri pe care n-ar fi vrut să le spună. Marten însă mai ştia şi că, dacă avea de gând să o facă, trebuia să o facă repede, căci era limpede că doctorul n-avea să-i mai acorde mult timp.

— Îmi pare rău, doar câteva întrebări în plus, spuse Marten parcă cerându-şi scuze.

— Haideţi, să le auzim odată.

Foxx îl privea încruntat, apoi îşi luă iar paharul, cuprinzându-l cu degetele sale lungi.

— Vă rog să-mi permiteţi o scurtă explicaţie, pe care, poate, ar fi trebuit să o fac de la bun început, spuse Marten pe acelaşi ton spăşit ca şi mai înainte. Unele din aceste lămuriri au devenit necesare datorită morţii unuia dintre membrii comisiei, la puţin timp după încheierea audierilor. E vorba de congresmanul de California, Michael Parsons. Se pare că domnul Parsons i-a lăsat un memoriu congresmanei Baker, document ce a fost găsit abia de curând. În acel memoriu expunea întrevederea pe care a avut-o cu o anume doctoriţă Lorraine Stephenson care, pe lângă practicarea medicinii generale, mai era, cred, şi o expertă în virologie. Mai mult, doctoriţa Stephenson mai era şi medicul personal al soţiei congresmanului, Caroline Parsons. O cunoaşteţi pe doctoriţa Stephenson?

— Nu.

Marten trase cu ochiul la notiţele sale, apoi ridică privirile. Acum era momentul să insiste şi încă foarte hotărât.

— Ciudat, pentru că în memoriul congresmanului Parsons către preşedinta comisiei, se menţionează faptul că dumneavoastră şi doctoriţa Stephenson v-aţi întâlnit de mai multe ori în particular în perioada audierilor.

— N-am auzit niciodată de doctoriţa Stephenson. Şi n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi, spuse Foxx răspicat. Ei bine, domnule Marten, cred că i-am acordat doamnei Baker destul din timpul meu.

Doctorul puse paharul pe tejghea şi era gata să se întoarcă şi să plece.

— Domnule doctor, continuă Marten, memoriul congresmanului Parsons pune sub semnul întrebării veridicitatea mărturiei dumneavoastră în faţa comisiei, în special în ce priveşte virusurile experimentale neînregistrate în documentaţia ştiinţifică.

— Ce vreţi să spuneţi? spuse Foxx întorcându-se spre Nicholas, cu obrazul roşu de mânie.

— Nu intenţionam să vă stric buna-dispoziţie. Nu fac decât ceea ce mi s-a cerut, îşi reluă Marten din nou tonul umil al celui ce doar aduce mesaje. Acum că ştiţi despre memoriul acela şi de vreme ce congresmanul Parsons e mort, doamna Baker mi-a cerut să vă întreb dacă aţi vrea să declaraţi pentru transcrierea finală a audierilor că tot ce aţi spus sub jurământ a fost şi, din cunoştinţele dumneavoastră, încă mai este purul adevăr.

Foxx ridică iar paharul. Ochii lui erau reci ca gheaţa.

— Da, domnule Marten, pentru transcrierea finală, tot ce am spus a fost şi este întregul adevăr.

— Inclusiv în privinţa virusurilor? N-au mai fost experimente pe subiecţi umani din 1993?

Foxx îl sfredelea pe Marten cu o căutătură cruntă. Ţinea paharul cu ambele mâini, iar degetele mari îi erau sprijinite pe marginea lui.

— Da, inclusiv în privinţa virusurilor.

— O ultimă întrebare, spuse calm Marten. Vi s-a spus vreodată „doctorul”, pur şi simplu?

Foxx îşi termină scotchul şi apoi se uită la Marten.

— Da, de sute de oameni. Noapte bună, domnule Marten. Şi vă rog să-i transmiteţi doamnei Baker salutări din partea mea.

Puse paharul gol pe tejghea şi se îndreptă spre separeul unde avea să-şi ia cina.

 

„Dumnezeule!”, îşi zise Nicholas cu răsuflarea tăiată. Totul se petrecuse atât de repede şi de neaşteptat că era cât pe-aci să-i scape. Şi totuşi, o văzuse, acolo, în faţa lui. I se arătase la fel de limpede de parcă el însuşi ar fi cerut să-i fie arătată. Da, Merriman Foxx avea părul alb. Da, i se spunea „doctorul”. Însă numai aceste evidenţe împreună cu încercarea aproape jalnică de a obţine informaţii concludente de la el, nu-l indicau dincolo de dubii pe Foxx drept doctorul sau tipul cu păr alb care supervizase sau chiar administrase toxinele ce o uciseseră pe Caroline.

Însă acel amănunt pe care-l văzuse, da: aproape că-l arăta cu degetul.

Era un lucru de care uitase complet până în momentul în care observase lungimea neobişnuită a degetelor lui Foxx, împreunate pe paharul de whiskey. Era ceva ce-i pomenise Caroline la telefon, atunci când îl sunase înspăimântată prima oară. Când el încă mai era în Manchester.

„Nu mi-a plăcut, a spus ea despre tipul cu păr alb care venise la clinica unde era internată după ce dr. Stephenson îi făcuse acea injecţie. Tot ce ţinea de el mă înspăimânta: felul în care mă privea, felul cum îmi atingea cu degetele lui lungi şi hidoase faţa şi picioarele.”

Însă nu doar degetele lungi ce se încolăciseră pe pahar îl frapaseră pe Marten. Completarea venise atunci când Foxx, înfuriat, îşi pusese ambele mâini pe pahar, cu degetele mari pe buza acestuia. Atunci a văzut Marten detaliul şi şi-a amintit imediat descrierea pe care o făcuse Caroline.

„… felul cum îmi atingea faţa şi picioarele cu degetele lui lungi şi hidoase, şi policarul acela greţos pe care avea un tatuaj cu o cruce cu cercuri la capete.”

O cruce decolorată – două linii drepte intersectându-se şi formând o cruce cu câte un cerculeţ la fiecare din capetele ei – fusese tatuată pe vârful degetului mare de la mâna stângă a doctorului Foxx.

N-a lipsit mult să-i scape lui Marten – o cruce tatuată şi decolorată, descrisă de o femeie pe patul morţii. Atunci i s-a părut numai un detaliu dintr-un talmeş-balmeş de informaţii pe care i le dădea Caroline. Nu părea să aibă prea multă importanţă. Acum însă se dovedea cât se poate de semnificativ.

Pentru că lui Marten îi confirma că-l găsise pe cel pe care-l căuta.

27

Marten băgă mâna în buzunarul interior al jachetei şi opri reportofonul. Nu mai avea prea multe dubii că Foxx fusese cel care comandase uciderea lui Caroline, însă în convorbirea înregistrată nu se găsea nimic incriminant. Iar tatuajul singur nu era deloc proba solidă de care avea nevoie Peter Fadden pentru a declanşa o investigaţie a ziarului Washington Post. Lui Marten îi trebuia ceva concret şi-n acelaşi timp irefutabil, dar să obţină o asemenea dovadă sau chiar numai să încerce să obţină una avea să fie extrem de dificil. Cu atât mai mult cu cât Foxx nu avea să-i mai permită acum să-l ia la întrebări, şi în mod cert avea să ia legătura cu biroul congresmanei Baker să verifice identitatea lui Nicholas. Odată ce se întâmpla una ca asta, Marten n-ar mai fi putut să se apropie la mai puţin de o milă de Foxx.

 

— Domnule Marten.

Nicholas ridică ochii şi-o văzu pe Demi Picard, venind neînsoţită spre el. Nicholas se întrebă iar ce căuta ea acolo. Că era în compania lui Rufus Beck nu-l mira, doar îi spusese că reverendul era unul dintre subiectele cărţii ei şi a fotoreportajului despre clerul apropiat de sfera politicii. Dar faptul că se aflau amândoi acolo, în Malta şi încă invitaţi la masa lui Foxx, la atât de puţin timp după înmormântarea lui Caroline, îl neliniştea oarecum, cu atât mai mult acum că i se confirmaseră bănuielile despre Foxx.

— Domnişoară Picard, răspunse el schiţând un zâmbet. Ce surpriză plă…

Ochii ei se îngustară deodată şi-i tăie vorba şoptindu-i mânioasă:

— De ce eşti aici? De ce ai venit la restaurantul acesta? Tocmai în Malta?

— Exact asta voiam să te întreb şi eu.

— Doctorul Foxx şi reverendul Beck sunt vechi prieteni, spuse ea prudent. Urmează să ne întâlnim cu un grup de clerici occidentali care vizitează Balcanii. Suntem în drum într-acolo, dar reverendul a vrut să ne oprim aici peste noapte să-şi viziteze prietenul.

— Se pare că-l cunoşti binişor pe reverendul Beck.

— Da.

— Atunci poate îmi poţi explica cum se face că un preot afro-american este prieten cu un fost ofiţer al armatei Apartheidului sud-african? Un ofiţer care s-a aflat la comanda unei cunoscute unităţi militare care făcea experienţe secrete pentru dezvoltarea unor arme biologice menite să servească la exterminarea populaţiei africane de culoare?

— Trebuie să-l întrebi chiar pe reverend.

Marten se zgâi la Demi.

— Ce-ar fi să te-ntreb pe tine despre „vrăjitoare”?

— Mai bine nu mă întreba, îl avertiză ea.

— Nu?

— Aşa am zis: nu.

— Tu ai pomenit de ele, spuse repede Marten. Tu ai venit la mine, ţii minte?

— Demi, se auzi o voce cunoscută venind de undeva din spatele ei.

S-au întors în direcţia de unde se auzise vocea şi-l văzură apropiindu-se pe reverend, însoţit de Cristina Vallone, fermecătoarea tovarăşă a doctorului Foxx.

— Mi-e teamă că doctorul Foxx a trebuit să plece de urgenţă. O problemă de familie, le-a spus reverendul Beck şi continuă, adresându-i-se doar lui Demi: Mi-a cerut să vă conduc pe tine şi pe Cristina înapoi la hotel.

Demi ezita, iar Marten observă că această schimbare neaşteptată a programului o încurca.

— Vă mulţumesc, domnule. Numai o clipă: trebuie să merg la baie. Am să vă ajung din urmă afară.

— Desigur, domnişoară.

Beck se uită la Marten după ce Demi plecase deja în direcţia toaletelor.

— A fost o plăcere să vă revăd, domnule Marten. Ar trebui să ne întâlnim iar, curând.

— Plăcerea ar fi de partea mea, domnule reverend.

 

Cinci minute mai târziu, Marten era pe Trig id-Dejqa, cu ochii la poziţiile unui taxi ce se îndepărtă în trombă, avându-i la bord pe Beck, pe Demi şi pe Cristina Vallone până când dispăru cu totul. Nicholas se uită înapoi pe aleea udă ce ducea spre cafenea. Uşa era închisă. Nu era nicio mişcare pe nicăieri. Se întrebă cum de reuşise Foxx să plece fără ca el să-l vadă; sau nu plecase de fapt? În orice caz, era prea târziu să mai poată face ceva. Inspiră adânc şi porni în pas de plimbare înapoi spre hotelul său, auzind încă limpede cuvintele lui Demi pe care i le spusese, oprindu-se o clipă la bar, în drumul ei spre ieşire:

— Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi nici ce faci aici, spuse ea cu convingere, pe acelaşi ton aprins cu care-i vorbise şi înainte. Dar stai departe de noi, înainte să-mi strici toată munca.

De cum rosti aceste cuvinte, îi întoarse spatele şi o luă în sus pe scări, îndreptându-se spre cei doi companioni care o aşteptau.

Să-i strice munca. Oare ce voia să însemne asta?

Acum, mergând prin aerul umed al nopţii către monumentul aviatorului britanic, trecând pe lângă Grădinile Baracca înspre hotel, cuvintele ei păliră în mintea lui, lăsând loc spuselor lui Beck înainte să se despartă:

„A fost o plăcere să vă revăd, domnule Marten. Ar trebui să ne întâlnim iar, curând.”

Să vă revăd, aşa spusese reverendul. Însemna că Beck ştia cine era el şi îşi amintea limpede că se întâlniseră în salonul de spital al lui Caroline. Atunci nu s-a adus vorba despre ocupaţia lui Marten, aşa că era cu putinţă ca reverendul să creadă că Marten chiar lucra în echipa congresmanei Baker. Mai mult ca sigur că acea coincidenţă fusese aprig dezbătută cu Foxx atunci când acesta se întorsese la masa lor din separeu.

Era limpede că dr. Foxx făcuse imediat legătura între această coincidenţă şi faptul că Marten nu numai că pomenise de Caroline şi de dr. Stephenson, dar mai şi spusese că Mike Parsons lăsase un memoriu în care se îndoia de adevărul mărturiilor sale în comisie. Şi, negreşit, acesta era motivul pentru care acea seară se încheiase atât de brusc pentru toată lumea.

28

MADRID. 10:40 P.M.

 

Luminile Madridului, aprinse în noapte, rămâneau cu repeziciune în urmă, una după alta. Cum rămâneau şi palatul de la Moncloa, reşedinţa guvernului spaniol, şi cina pe care o luase acolo împreună cu nou alesul prim-ministru şi cu vreo douăzeci de industriaşi spanioli. Toate astea se terminaseră şi deveniseră istorie.

Numai patru oameni călătoreau în limuzina prezidenţială: agentul secret care conducea, un altul care stătea cu o puşcă automată pe scaunul din dreapta şoferului şi, în spate, preşedintele John Henry Harris şi şeful echipei Serviciului Secret aflată în misiune, agentul Hap Daniels. Sistemul interior de comunicare era închis. Orice ar fi discutat preşedintele cu Hap, rămânea doar între ei.

Coloana prezidenţială se reducea doar la limuzină, două SUV-uri ale Serviciului Secret şi două Hummere negre cu echipamentul de comunicare venind în coadă. De data asta nu mai era nici ambulanţa, nici microbuzul personalului şi nici cel pentru ziariştii care transmiteau ştiri despre turneul european. Era o coloană oficială restrânsă care se îndrepta către o reşedinţă aflată într-o suburbie de lux a Madridului, numită La Moraleja, unde preşedintele urma să bea un pahar în compania unui vechi prieten, Evan Byrd. Byrd era un fost corespondent de presă şi fost purtător de cuvânt al răposatului preşedinte Charles Cabot. O vreme i-a fost şi lui Harris purtător de cuvânt, asta până să se retragă în acea suburbie madrilenă. După vizita aceea, preşedintele avea să se întoarcă la Ritz, unde echipa sa ocupa întregul etaj al patrulea şi unde Harris se aştepta să tragă un somn straşnic.

— Avionul în care călătoreau congresmanul Parsons şi fiul său, citi Hap Daniels din însemnările pe care şi le făcuse într-un carneţel cu spirală.

Neavând BlackBerry-ul, nu exista posibilitatea ca informaţiile pe care le deţinea să poată fi interceptate electronic. Daniels nu avea decât nişte notiţe scrise în grabă într-un banal carnet. Informaţiile le primise printr-un telefon securizat, pe care Hap îl deţinea ca parte a echipamentului individual de comunicare.

— Avionul s-a prăbuşit datorită unei erori de pilotaj – cel puţin aşa spun inspectorii NTSB{2}. Niciunul din angrenajele navei nu par să fi avut vreo defecţiune tehnică.

— Cunosc informaţiile oficiale, Hap, spuse preşedintele. Asta-i tot ce-ai reuşit să afli?

— În privinţa accidentului aviatic, da, domnule. Ceea ce pare să nu ştie nimeni, sau cel puţin să nu fi fost menţionat de nimeni, este că şi doamna Parsons trebuia să fie la bordul acelei curse. Planurile dânsei s-au schimbat în ultima clipă, astfel că a plecat spre Washington cu o cursă regulată. În mod cert n-au existat speculaţii despre vreo conspiraţie care să fi provocat prăbuşirea avionului. N-avem niciun motiv să credem că ar fi vorba de un act terorist. Doamna Parsons n-a spus nimic, cel puţin nu public. S-ar părea că e vorba de una din acele coincidenţe care pur şi simplu se întâmplă.

— Una din acele coincidenţe…

— Da, domnule.

Preşedintele Harris dădea uşor din cap, încercând să pătrundă înţelesul pe care l-ar fi putut avea, dacă-l avea, schimbarea planurilor lui Caroline, apoi trecu la următoarea chestiune care îl interesa.

— Dar bărbatul din salonul lui Caroline? Cel pe care l-a împuternicit să verifice documentele lor?

— N-am alte informaţii decât cele pe care le ştiam deja. Îl cheamă Nicholas Marten. A emigrat în Anglia, la Manchester, unde şi lucrează ca arhitect peisagist. Se pare că-i cunoştea pe Mike şi Caroline Parsons de foarte multă vreme, cel puţin aşa le-a spus poliţiştilor de la Departamentul din Washington. Celor de-acolo le-a iscat bănuiala că el şi Caroline Parsons ar fi avut un fel de relaţie extraconjugală. El le-a spus că erau doar vechi prieteni. Dar nu există nicio dovadă. Pe de altă parte, ar fi absurd să o fi şantajat.

— Ce-au vrut poliţiştii de la el?

— A sunat de mai multe ori, insistent, la medicul doamnei Parsons, după moartea ei. Voia să discute cu ea despre boala doamnei Parsons, însă doctoriţa l-a refuzat, susţinând că erau informaţii private, disponibile doar medicului şi pacientului său. S-a crezut că ar fi putut fi implicat în asasinarea doctoriţei. Dar n-au avut niciun motiv pentru care să-l reţină, aşa că l-au pus într-o cursă spre Londra şi i-au pus în vedere să nu se mai întoarcă.

— Doctoriţa lui Caroline a fost asasinată? Ce ştii despre asta?

— O afacere extrem de neplăcută, domnule preşedinte. A fost decapitată.

— Decapitată?

— Da, domnule. Capul nu a fost găsit încă. Poliţia şi-a desfăşurat ancheta cu multă discreţie. Şi FBI-ul are agenţi care se ocupă de chestiunea asta.

— Şi când aveau de gând să informeze şi Casa Albă?

— Nu ştiu, domnule, probabil credeau că nu era cazul.

— Dar de ce să fi fost decapitată?

— Vă gândiţi la un atac terorist? Să fi fost un grup islamist?

— Nu contează la ce mă gândesc eu. E vorba de ceea ce ştiu. Şi până acum nu se poate spune că cineva ştie prea multe despre afacerea asta. Cere cuiva din FBI cu care eşti în relaţii amicale să te ţină la curent. Spune-le că sunt direct interesat, dar că nu vreau ca presa să-şi bage nasul în treaba asta şi să dea publicităţii gogoşi. Nu avem nevoie să aţâţăm şi mai mult lumea islamică, oricum e foarte agitată deja, mai ales dacă nu-i ce am putea noi crede, ci opera vreunui localnic ţăcănit.

— Da, domnule.

— Acum, spuse Harris pe un alt ton, Caroline Parsons. Vreau un raport despre infecţia pe care a avut-o: cum a contractat-o, ce a provocat-o, ce tratament i s-a administrat, de la momentul diagnosticării şi până în ultima clipă a vieţii ei. Dar, încă o dată, nu vreau să daţi sfară-n ţară. Vreau informaţii, cât se poate de discret. Sunt patru oameni morţi într-un interval de timp extrem de scurt. Trei dintre ei sunt o singură familie, al patrulea e medicul personal al lui Caroline.

— Mai trebuie să ştiţi un lucru, domnule preşedinte. Nu ştiu ce-ar putea să însemne, dar congresmanul Mike Parsons…

— Ei, ce e cu el?

— A încercat să obţină o întâlnire între patru ochi cu dumneavoastră de două ori. O dată în timpul lucrărilor comisiei antiterorism. Şi încă o dată în ziua în care s-au încheiat audierile.

— De unde ştii?

— Secretara dumnealui a cerut-o, dar nu i s-a dat niciun răspuns.

— Mike Parsons avea uşa deschisă la mine la orice oră. Şeful cancelariei mele ştia asta, la fel şi secretarul meu. Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu, domnule. Trebuie să-i întrebaţi pe ei.

Deodată, Hap Daniels îşi duse mâna la casca din ureche, exact când limuzina încetini, apoi se înclină uşor atunci când şoferul coti brusc la dreapta, luând-o pe aleea unei proprietăţi private.

— Mulţumesc, spuse Hap în microfon, apoi se uită la preşedinte. Am ajuns, domnule. Reşedinţa domnului Byrd.

29

Evan Byrd îl întâmpină în uşă ca pe un tovarăş din liceu pe care nu-l mai văzuse de ani buni, nu cu o strângere de mână, ci cu o îmbrăţişare ca de urs.

— I-a naibii de bine să te văd, John, zise Byrd, conducându-l pe lângă o fântână bogat decorată, apoi, înăuntru, printr-un hol în stil spaniol a cărui duşumea era din gresie, într-o cameră mică cu pereţii lambrisaţi, dotată cu un bar burduşit şi fotolii mari din piele în faţa unui şemineu unde trosneau plăcut nişte buşteni.

— Nu-i rău pentru un funcţionar public pensionat, nu? rânji Byrd. Ia loc. Ce să-ţi dau de băut?

— Nu ştiu. Mi-am luat raţia în seara asta din toate, aşa că, de ai, o cafea neagră sau apă.

— Cum dracu’ să n-am?

Byrd îi trase cu ochiul şi apăsă butonul unei linii telefonice interne aflat chiar lângă bar şi ceru cafeaua în spaniolă, apoi traversă camera şi se aşeză lângă Harris în celălalt fotoliu de piele.

Evan Byrd să fi tot avut puţin peste şaptezeci de ani. Era îmbrăcat lejer, în nişte pantaloni largi, crem la care asortase un pulover. Părea uşor supraponderal, însă altfel era în formă. Îşi mai purta părul sur tot lung şi bine îngrijit şi favoriţii cu care şi-l amintea Harris. Byrd se învârtise în reţelele de televiziune şi politica Washingtonului vreme de aproape patruzeci de ani înainte să se retragă în Spania, însă agenda lui încă putea face de ruşine pe orice iniţiat activ în politică, altfel spus îi cunoştea cam pe toţi cei care trebuiau cunoscuţi, drept urmare încă mai avea destulă influenţă, chiar dacă nu s-ar fi zis.

— Ei, făcu el, şi cum ţi-a mers în seara asta?

— Nu sunt sigur, spuse Harris privind absent la focul din şemineu. Spania e în război cu ea însăşi. Prim-ministrul e un tip fain, poate prea altruist şi prea de stânga ca să facă ceva să impulsioneze realmente economia ţării. Capitaliştii, oameni cu putere, cei care ni s-au alăturat la cină, sunt majoritatea indivizi cu vederi conservatoare în domeniul fiscal. Pentru ei, bilanţul contabil e o chestiune de identitate naţională. Au bani de investit şi în acelaşi timp vor să se investească bani la ei. Vor să fie parte din aceeaşi piaţă globală ca toată lumea. Ceea ce-i pune într-o poziţie de conflict faţă de puterea politică. Totuşi, prim-ministrul a avut cojones să-i aducă acolo, şi e numai meritul lui, aşa că trebuie apreciat pentru asta. Bineînţeles că îşi fac cu toţii griji în chestiunea terorismului şi pe cine va cădea măgăreaţa rândul următor.

— Dar cu Franţa şi Germania?

— Ai citit ziarele, Evan. Ai văzut ştirile la TV. Ştii la fel de bine ca şi mine că nu merge.

— Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta?

— Nu ştiu.

Pentru un foarte scurt moment, Harris parcă nici nu mai era acolo, apoi întoarse ochii spre Byrd.

— Chiar nu ştiu.

Moment în care din interfon se auzi o voce spunând în spaniolă:

— Cafeaua e gata, domnule.

— Gracias, spuse Byrd în microfon, apoi se ridică. Vino, John, o să bem cafeaua în camera de zi.

Rânji spre Harris când acesta se ridică din fotoliu.

— Am o surpriză pentru tine.

Harris mormăi nemulţumit:

— Evan, la ora asta, nu. Sunt prea obosit.

— Crede-mă, o să-ţi facă mare plăcere.

În camera de zi îi aşteptau deja şapte bărbaţi, iar preşedintele îl cunoştea pe fiecare dintre ei. Vicepreşedintele Statelor Unite, Hamilton Rogers, secretarul de stat, David Chaplin, secretarul apărării, Terrence Langdon, preşedintele şefilor de cancelarii şi general al forţelor aeriene ale SUA, Chester Keaton şi cei pe care-i văzuse ultima oară la Roma: Tom Curran, şeful cancelariei sale, Jake Lowe, consilierul său principal în probleme de politică şi James Marshall, consilier în problemele siguranţei naţionale.

Evan Byrd închise uşa în urma lor.

— Ei bine, domnilor, asta chiar este o surpriză, spuse preşedintele pe un ton neutru, încercând să-şi ascundă uimirea că-i vedea pe toţi acolo. Cărui fapt i-o datorez?

— Domnule preşedinte, începu Lowe, aşa cum ştiţi reuniunea NATO de la Varşovia are loc peste foarte puţine zile. Înainte, când am intrat în Irak, aveam probleme cu Franţa şi cu Germania, însă oamenii noştri nu erau încă pregătiţi. Acum sunt. Am fost asiguraţi de acest lucru de prieteni de nădejde. Prieteni care sunt în poziţiile necesare pentru a şti astfel de lucruri.

— Ce prieteni? Despre cine vorbeşti?

— Ca să putem preveni catastrofa de care v-am vorbit nu demult, spuse consilierul Marshall, păşind înainte, cazul în care un grup terorist ar putea prelua controlul asupra întregului Orient Mijlociu şi a resurselor sale de petrol într-un timp foarte scurt, a devenit obligatoriu pentru noi să luăm o dată pentru totdeauna iniţiativa în partea aceea de lume. Ca să facem asta, nu putem risca să mai existe voci care să ni se opună la ONU. Am fost asiguraţi că, de această dată, nici Germania şi nici Franţa nu vor spune „nu” atunci când le vom cere votul. Şi, aşa cum ştiţi, dacă ei nu se opun, atunci, după toate probabilităţile, nu se vor opune nici ruşii, nici chinezii.

— Aţi fost asiguraţi?

— Da, domnule, asiguraţi.

Preşedintele se uită împrejur la chipurile celor prezenţi, care-i erau atât de cunoscute de parcă ar fi fost membrii familiei sale. Ca şi Lowe şi Marshall, aceşti oameni îi fuseseră cei mai de încredere prieteni şi sfetnici, de ani de zile. Ce naiba se întâmpla?

— Dar, mai precis, ce vom face noi în Orientul Mijlociu?

— Din păcate nu suntem împuterniciţi să vă spunem, domnule preşedinte, îi spuse direct secretarul apărării, Terrence Langdon. Motivul pentru care ne-am adunat aici este de a vă cere aprobarea de a-i elimina fizic pe actualii şefi de state din Germania şi Franţa.

— Să-i eliminăm fizic…

Preşedintele se uită la Lowe şi la Marshall. Ei au fost cei dintâi care pomeniseră de afacerea asta; acum aveau de partea lor toată echipa. Nu pricepea. Era republican conservator ca şi ei. L-au susţinut tot timpul până să ajungă preşedinte, s-au asigurat de numirea lui ca şi candidat al partidului la prezidenţiale, au depăşit împreună toate obstacolele ca să garanteze alegerea sa.

— Cred că aţi vrut să spuneţi „să-i asasinăm”, domnule secretar.

Apoi, un gând l-a lovit ca trăsnetul, zdruncinându-l până în măduva oaselor. Nu era deloc preşedintele lor; era marioneta lor şi fusese de la bun început. Era în funcţia aceea pentru că ei îl puseseră acolo. Pentru că au fost siguri că el va face orice i-ar fi cerut ei.

— Cine sunt aceşti „prieteni de nădejde” despre care vorbiţi? întrebă el.

— Membrii unei organizaţii care ne-au asigurat că oamenii care vor fi votaţi în locul actualilor preşedinte al Franţei şi cancelar german ne vor sprijini necondiţionat orice-am face.

— Aha, spuse după un moment de tăcere preşedintele.

N-avea niciun rost să întrebe ce era această „organizaţie” pentru că oricum nu i s-ar fi spus. Îşi băgă mâinile în buzunare şi se duse la fereastra mare ce dădea în parcul bine iluminat, unde zări doi agenţi ai Serviciului Secret stând în umbră. Mai mult ca sigur că afară mai erau şi alţii pe care nu-i vedea. Rămase acolo, un lung moment, cu spatele la cei din încăpere care-i aşteptau răspunsul. Puteau să mai aştepte puţin până să pună el toate datele cap la cap, să înţeleagă cum de fusese posibil să i se întâmple una ca asta şi ce urma să se mai petreacă. Gândindu-se la toate astea, cuvintele lui Jack Lowe îl loviră iarăşi.

„Înainte, când am intrat în Irak, când Franţa, Germania şi Rusia ne-au pus probleme, oamenii noştri nu erau încă pregătiţi. Acum sunt.”

Oamenii noştri.

Acum sunt.

Acum sunt.

Orice-ar fi fost organizaţia aceea, era absolut limpede că ei, cu toţii, erau membri, iar planul acesta al lor fusese pregătit de multă vreme. Iar acum, în fine, aveau oameni în toate ţările care contau, gata să pună acel plan în execuţie. Se întoarse cu faţa spre ei, apoi traversă camera în direcţia lor.

— Harry Ivers, face şi el parte din organizaţia asta? Îl ştiţi pe Harry Ivers, preşedintele NTSB. Cel care se ocupă de ancheta prăbuşirii avionului în care se afla congresmanul Parsons.

Harris îşi înfipse deodată privirea în ochii lui Tom Curran, şeful său de cancelarie.

— Congresmanul Parsons a încercat să obţină o întrevedere cu mine. De două ori. O dată în timpul şi încă o dată imediat după audierile comisiei de antiterorism. Ştiai că are liberă trecere la mine, la orice oră. De ce n-au fost programate acele întâlniri?

— Programul dumneavoastră era foarte încărcat, domnule preşedinte.

— Asta-i o porcărie, Tom.

Preşedintele se uită roată prin cameră, oprindu-şi privirile asupra fiecăruia dintre cei opt bărbaţi prezenţi.

— Congresmanul Parsons aflase ceva, nu-i aşa? Ceva în legătură cu ancheta comisiei în privinţa programului biologic sud-african, aşa-zis abandonat, şi referitor la audierea doctorului Merriman Foxx. Bănuiesc că acel program sau vreo ramificaţie a lui nu e deloc abandonată. Şi orice ar fi, într-un fel sau altul, noi, sau mai bine zis, voi şi „prietenii voştri de nădejde” sunteţi implicaţi. Credeaţi că Parsons, fiind un conservator dur, vi se va ralia, dar n-a făcut-o şi a ameninţat că-mi va expune situaţia dacă nu renunţaţi. Motiv pentru care l-aţi asasinat.

Urmă un lung moment de tăcere, după care Marshall spuse:

— Nu puteam avea încredere în el, domnule preşedinte.

Auzind asta, Harris se înfurie dintr-odată.

— Dar fiul lui şi toţi ceilalţi oameni de la bordul avionului?

— Era o chestiune de siguranţă naţională, spuse Marshall rece şi neimpresionat.

— Şi soţia lui la fel.

— Cine putea şti ce i-a spus? Medicul ei i-a dat ceva s-o liniştească.

— Doctoriţa Stephenson.

— Da, domnule.

— Şi ca recompensă cineva a descăpăţânat-o şi pe ea.

— Din nefericire, şi-a pierdut cumpătul după ce a făcut ceea ce i s-a cerut, fapt care a pus-o în categoria celor de care ne puteam dispensa. A trebuit să fie anihilată.

Preşedintele îşi întoarse privirea de la consilierul de securitate naţională şi se uită la ceilalţi. Toţi se holbau la el în tăcere. Inclusiv consilierul şi prietenul său de atâta amar de vreme, Jake Lowe, şi gazda lor din seara aceea, Evan Byrd.

— Doamne Dumnezeule, spuse preşedintele răsuflând greu.

N-avea nici măcar un prieten în încăperea aceea. Şi iarăşi auzi cuvintele lui Jake Lowe. Înainte… oamenii noştri nu erau gata. Acum sunt.

Şi înainte nu aveau armele de care aveau nevoie.

Acum le aveau.

— Puneţi la cale un război biologic? Împotriva cui? A statelor musulmane?

— Domnule preşedinte, spuse vicepreşedintele Rogers păşind înaintea lui Marshall.

Rogers era un blond cu ochi negri, crunţi, cu zece ani mai tânăr, dar un conservator mult mai intransigent decât el. De fapt, Harris chiar se opusese nominalizării sale ca şi candidat la vicepreşedinţie, tocmai pentru că era prea conservator, însă cedase în cele din urmă la presiunile lui Jake Lowe, care-l convinsese că Rogers era omul care ar fi adus un plus de voturi. Acum abia înţelegea de ce insistase atâta. Rogers era unul de-al lor. Oricine-ar fi ei.

— Pentru siguranţa naţiunii vă cerem să autorizaţi eliminarea fizică a preşedintelui Franţei şi a cancelarului Germaniei. Vă rugăm să ne acordaţi această autorizare.

În exact acelaşi moment, preşedintele Harris realiză că dacă nu era de acord cu orice îi cereau ei, îl vor ucide. Iar apoi, prin lege, vicepreşedintele ar fi ajuns preşedinte şi oricum ar fi permis asasinatele. Privindu-i, ştiind cine erau şi funcţiile pe care le aveau, şi legăturile lor, şi-a dat seama că n-avea curajul să se încreadă în niciunul din ei, de la primul până la ultimul om. Nici măcar în unul din ei. Chiar şi asistentul său personal, cel care era alături de el de aproape douăzeci de ani, era suspect. Şi acelaşi lucru se putea spune şi despre cei care asigurau paza sa, agenţii Serviciului Secret, inclusiv despre Hap Daniels, coordonatorul echipei de protecţie. Avea nevoie de timp să găsească o cale de ieşire, să găsească un mod de a-i opri şi de a opri oribilul Armagedon pe care-l pregăteau, indiferent despre ce era vorba.

— Unde şi când aveţi de gând să puneţi în aplicare această „înlocuire”? întrebă Harris.

— La adunarea NATO, la Varşovia. Să vadă întreaga lume.

— Aha, făcu preşedintele dând din cap, apoi se uită iar împrejur, la figurile celor care-l priveau la rândul lor, în aşteptarea răspunsului său.

— Îmi trebuie timp să mă gândesc, spuse el calm. Acum sunt obosit. Vreau să merg la hotel şi să dorm puţin.