52

MADRID. 1:45 A.M.

 

— Nu ştiu dacă înseamnă ceva informaţia asta, domnule, o auzi în cască Hap Daniels pe Sandra Rodriguez, experta Serviciului Secret în prelucrarea informaţiilor. E vorba de un tipic selectat de programul de analiză al NSA ceva mai devreme în această seară, în Barcelona. Abia a fost evaluată.

— Ce tipic? întrebă repezit Daniels.

În orele de când preşedintele fusese dat dispărut, Hap supravieţuise doar din speranţă, cafea neagră şi adrenalină. Sub presiunea ordinelor urgente emise de biroul vicepreşedintelui şi supervizate de George Kellner, şeful agenţiei CIA din Madrid, Serviciul Secret instalase un post de comandă într-un depozit din Poblenou, o zonă de magazii şi vechi fabrici. Iniţial, acel post de comandă fusese construit de CIA pentru folosul propriilor agenţi, în cazul unei „probleme teroriste” ce ar fi vizat ambasada americană.

Se împlineau aproape nouăsprezece ore de când dispăruse preşedintele. Daniels era înconjurat de adjunctul său, un buldog lat în umeri, pe nume Bill Strait, de asistentul directorului Serviciului Secret, venit din Washington, Ted Langway, palid şi lipsit de expresie, de şeful agenţiei CIA din Madrid, George Kellner şi de alţi vreo şase agenţi ai Serviciului Secret care făceau parte din misiunea responsabilă cu protecţia preşedintelui. Cu toţii stăteau în încăperea întunecată în care fusese instalat statul major, în lumina difuză a zecilor de ordinatoare la care operau analiştii Serviciului Secret şi ai CIA, selectând şi prelucrând datele primite de la ceea ce devenise deja o operaţiune strict secretă de spionaj ce acoperea întreaga lume.

Ceva mai retras, ca o umbră de oţel, Jake Lowe, şeful consilierilor politici ai preşedintelui, se învârtea încoace şi-ncolo de parcă nevastă-sa trebuia să nască şi dura prea mult. Îşi ţinea BlackBerry-ul în mână, iar căştile pe care le avea în urechi erau conectate la toate convorbirile telefonice ale lui Daniels, însă dispunea şi de o altă linie telefonică securizată, ce putea fi activată prin comandă vocală şi care l-ar fi putut pune în legătură cu ambasada Statelor Unite aflată la zece kilometri distanţă, unde dr. James Marshall, consilierul pentru probleme de securitate naţională, şi Tom Curran, şeful cancelariei prezidenţiale, instalaseră ceea ce conveniseră să numească un „centru operativ de război”. Printr-un telefon securizat, puteau lua legătura de-acolo cu subsolul Casei Albe, unde vicepreşedintele Hamilton Rogers, secretarul de stat David Chaplin, secretarul apărării Terrence Langdon, şi generalul de aviaţie Chester Keaton, preşedintele şefilor de cancelarii, instalaseră un al doilea „centru operativ de război”.

 

— S-au înregistrat douăzeci şi şapte de apeluri telefonice făcute între orele 20:00 şi 20:40, în această seară, de la şase telefoane publice diferite, dar aflate toate pe o rază de trei kilometri de jur împrejurul gării Sants, spuse Rodriguez. De fiecare dată plata s-a făcut de pe o cartelă telefonică cumpărată de la un debit de tutun de pe Carrer de Robrenyo.

Barcelona devenise un punct de observaţie din clipa în care, vineri seara, izbucnise un mic incendiu la un chioşc de ziare din incinta celei mai mari gări a oraşului. Un incendiu care, aşa cum stabiliseră cu promptitudine autorităţile, izbucnise fără motiv, fiind pus intenţionat, nefiind totuşi niciun furt, niciun act de vandalism şi nicio acţiune teroristă. Ofiţerii poliţiei spaniole de la faţa locului au numit acest eveniment o „tactică” diversionistă. Dar în ce scop fusese făcută „diversiunea”? Luând în considerare că incendiul izbucnise în apropierea uneia din ieşirile gării unde poliţia verifica documentele, singurul răspuns plauzibil părea să fie că cineva dinăuntru, poate preşedintele, dar mai probabil cineva cu cazier sau o persoană aflată pe lista teroriştilor încercase să treacă de punctul de control nevăzută. Dacă aşa era, atunci probabil că strategia avusese succes, pentru că poliţiştii de la ieşire părăsiseră postul, pentru foarte scurt timp, ca să clarifice situaţia şi să calmeze călătorii.

— Şi care-i legătura cu POTUS? insistă cu brutalitate Hap Daniels, oboseala şi frustrarea făcându-l să-şi uite manierele de obicei bine cumpănite.

— Tocmai de aceea am spus că nu ştiu dacă înseamnă ceva, domnule.

— Ce să însemne ceva? Despre ce naiba vorbeşti?

— Despre un tipic, domnule. Toate apelurile au fost făcute către hoteluri din oraş. Fiecare din ele; de parcă cineva ar fi încercat să dea de vreun client al unuia dintre hoteluri şi nu ştia exact la care anume să-l caute.

— Află numele debitului de unde a fost cumpărată cartela preplătită, numerele şi locurile de unde s-au făcut apelurile şi numele şi numerele hotelurilor către care s-a telefonat.

— Da, domnule.

— Mulţumesc, spuse Daniels şi formă un număr de pe tastatura din faţa lui. Află dacă spionajul spaniol a făcut interceptări ale telefoanelor publice din Barcelona între orele 20:00 şi 20:40 în seara asta. Dacă au făcut, vezi dacă au înregistrări ale seriei de apeluri către hotelurile din zonă în acest interval de timp. Vreau să ştiu dacă au fost făcute de un bărbat sau de o femeie, ce căutau şi ce limbă vorbea cel care a sunat.

— Da, domnule.

— Repede.

— Da, domnule.

53

HOTELUL RIVOLI JARDIN, BARCELONA. 2:15 A.M.

 

Petrecerea continua în stradă. Sunete de claxoane, autovehicule, motociclete – traficul era neîntrerupt. Pietonii inundau ambele trotuare. În ciuda geamurilor duble, zvonul muzicii latino se auzea şi în cameră.

Preşedintele Harris adormise în pat, iar Marten se ghemuise pe o canapea mică. Ţârâitul mobilului îi trezi pe amândoi.

— Cine e? întrebă Harris din întuneric, dintr-odată treaz şi alarmat.

— Nu ştiu.

Mobilul târâi iarăşi.

— Ar trebui să răspunzi.

Marten luă telefonul de pe măsuţa joasă de lângă canapea şi răspunse.

— Alo.

— Sunt Demi, spuse ea şoptit şi cu o undă de urgenţă în glas. Ai plecat de la hotel. Unde eşti? Trebuie să ne întâlnim imediat. Nu vreau să-ţi spun la telefon ce am de spus.

Preşedintele aprinse lampa mică de pe noptieră exact când Marten acoperi cu palma microfonul mobilului.

— E o ţipă. Vrea să se întâlnească urgent cu mine. Acum patru ore aş fi făcut moarte de om numai să primesc apelul acesta.

Harris zâmbi.

— Nu e ce credeţi, spuse Marten şi descoperi microfonul, apoi îi vorbi lui Demi: Eşti încă la Regente Majestic?

— Da.

— Aşteaptă o clipă, spuse Marten şi acoperi iar microfonul, uitându-se la preşedinte. Are legătură cu moartea lui Caroline. Numele tipei e Demi Picard, o ziaristă din Franţa care călătoreşte cu reverendul Rufus Beck. Amândoi sunt aici, în Barcelona.

Marten avu o foarte scurtă ezitare înainte să continue.

— Poate nu ştiţi, dar reverendul e bun prieten cu Merriman Foxx.

— Acel Merriman Foxx!?

— Da, dădu Marten din cap, apoi iar vorbi în aparat: Dă-mi numărul tău de mobil. Te sun imediat.

Marten mâzgăli un număr pe un carneţel aflat pe mescioara de lângă pat.

— Revin în cinci minute.

Zicând astea, Marten închise şi, privindu-l pe preşedinte, îi povesti ce-i spusese şi lui Peter Fadden: cum îl întâlnise pe Foxx în Malta şi în compania cui îl găsise; cum a insistat să obţină informaţii despre proiectele armelor biologice şi cum a adus vorba despre Caroline şi despre medicul ei, doctoriţa Lorraine Stephenson; cum inventase povestea că Mike Parsons ar fi lăsat un memoriu în care punea la îndoială veridicitatea mărturiilor lui Foxx. I-a mai spus şi că Foxx a avut o reacţie furioasă la toate astea.

— În dimineaţa următoare am aflat că şi el, şi reverendul Beck părăsiseră subit Malta către destinaţii necunoscute. Domnişoara Picard pleca şi ea şi nu mai voia să aibă de-a face cu mine atunci când am întrebat-o încotro pleacă. Am aflat totuşi care-i era destinaţia şi am urmat-o la Barcelona. Domnule preşedinte, spuneaţi că ştiţi că Caroline a fost ucisă. Mă întreb dacă ştiţi şi că Merriman Foxx e responsabilul, Foxx şi aceeaşi doctoriţă Stephenson pe care el neagă că ar fi cunoscut-o. Ei doi i-au administrat un fel de bacterie care a ucis-o. Sunt aproape sigur că e rodul vreunui experiment de-al său, un produs al proiectelor de arme biologice, presupus dezafectate, şi care nu sunt deloc aşa. Era exact ce investiga comisia din care făcea parte Mike Parsons, când el şi fiul său au fost ucişi. În ce fel e implicat Beck, nu ştiu, însă el şi Foxx urmează să se întâlnească în curând, aici. Poate chiar mâine. Demi trebuie că ştie mai multe, altfel n-ar fi sunat la ora asta.

Marten se opri, neştiind cum să spună ce-i mai rămăsese de spus. Nici n-a fost nevoie să mai continue, pentru că preşedintele a făcut-o în locul lui.

— Te gândeşti că doctorul Foxx e implicat în lovitura de stat împotriva mea…

— Probabil, dar n-am dovezi. Tot ce ştiu este că a fost cheia audierilor comisiei şi că el a negat că programul său ar mai exista, dar, în acelaşi timp, îşi punea la lucru şmecheriile pe o fiinţă umană cât se poate de vie, pe Caroline.

— Şi ce rol are această domnişoară Picard?

— Ea spune că s-a folosit de Beck ca să-i fie prezentată lui Foxx. Sora ei a dispărut din Malta acum doi ani, iar Demi crede că Foxx ar putea să-i deschidă nişte uşi, că ar putea-o ajuta să afle ce s-a întâmplat. Cel puţin asta-i ce mi-a spus ea.

— Deci e doar o întâmplare că e amestecată în povestea asta?

— Poate că da, poate că nu. Dar Foxx e esenţial în chestiunile astea. Nu numai că ştie cum a fost ucisă Caroline, dar cunoaşte şi motivele asasinării ei. Iar răspunsurile la aceste două întrebări, cum şi de ce, ar putea avea legătură cu ceea ce vi se întâmplă dumneavoastră.

Preşedintele încercă să-şi pună ordine în gânduri privind în altă parte:

— Dacă ai dreptate, asta e piesa lipsă, în asta stau detaliile a ceea ce pregătesc cei care s-au ridicat împotriva mea. Ştiu că ar trebui să fiu surprins de implicarea capelanului Beck. Însă de-acum, nimic nu mă mai uimeşte.

Se întoarse spre Marten, care văzu mâhnirea din ochii preşedintelui.

— Se pune la cale ceva absolut cumplit, domnule Marten. Mai cumplit, cred, decât orice ne-am putea închipui. O parte din planuri le cunosc, cealaltă, nu. Şi toată povestea asta a căzut ca un trăsnet din senin. În ce mă priveşte, e şi o enormă dezamăgire. Ar fi trebuit să-mi dau seama că se întâmplă ceva şi să aflu ce anume, dar n-am făcut-o. Şi, aşa cum am spus mai devreme, timpul de care dispun acum ca să fac ceva e incredibil de scurt. Dacă sunt prins, timpul acesta devine egal cu zero.

Marten făcu un gest cu capul înspre telefon.

— Poate că Demi ne poate ajuta. Cât, nu ştiu, dar ar fi oricum mai mult decât ce avem acum.

Harris îl privi lung.

— Ziceai că nu mai voia să aibă de-a face cu dumneata. Ce te face să crezi că acum poţi avea încredere în ea?

— Răspunsul la întrebarea asta-i unul de mai multe milioane de dolari.

— Poţi avea încredere în ea, domnule Marten?

— Când am plecat din hotelul din Malta am fost urmărit până în Barcelona de un tânăr. La aeroport m-a lăsat pe mâna altcuiva. Acela e mortul din fotografia din ziar. Ne-a urmărit pe mine şi pe Demi la restaurantul unde am prânzit ca să putem discuta. Am încercat să-l confrunt, să-i pun câteva întrebări după aceea. A fugit. Am fugit după el. Aşa a ajuns sub roţile camionului.

— Crezi că Foxx a pus pe cineva să te urmărească.

— Da, ca să afle cui aş putea transmite ceea ce aflam.

— Şi sugerezi că această domnişoară Picard ar putea avea vreo legătură.

— Exact asta nu ştiu. Poate că ce mi-a spus este adevărat şi ar putea să ne ajute mult. Sau s-ar putea să prăvale tot muntele peste noi. Pentru mine, n-ar fi cine ştie ce, dar pentru dumneavoastră, domnule preşedinte, e cu totul altceva. Cred că ceea ce vreau să spun este că decizia vă aparţine.

Marten băgă de seamă că preşedintele avu o foarte scurtă ezitare, apoi se hotărî.

— Spune-i să vină aici, chiar acum, spuse Harris, dar să nu spună nimănui unde merge. Dă-i numărul camerei şi spune-i să vină direct aici. Nu-i spune nimic despre mine.

— Sunteţi sigur?

— Da, sunt sigur.

54

2:25 A.M.

 

Luminile în cameră erau tot stinse. Marten era lângă fereastră supraveghind strada să vadă dacă soseşte Demi. Dedesubt, haosul vieţii de noapte era în plină desfăşurare. Maşinile din trafic mai degrabă se târau, iar trotuarele erau înţesate de trecători. Muzica se auzea din toate părţile, din maşini şi prin orice uşă deschisă. Pentru Spania şi pentru Barcelona noaptea abia începuse.

Din locul unde stătea, Marten auzea curgând apa de la duşul băii. Apoi nu se mai auzi – Harris oprise duşul. Ceva mai devreme, uşor jenat, preşedintele îi ceruse lui Nicholas să-i împrumute periuţa de dinţi, iar el i-o dăduse fără nicio ezitare. Apoi i-a cerut voie să se bărbierească cu aparatul lui de ras, însă Marten îi sugeră să-şi lase barba să mai crească, fiind astfel mai greu de recunoscut, iar preşedintele a fost de acord.

 

2:27 A.M.

 

Nici urmă de Demi.

Marten întoarse capul spre cameră. În baie, la câţiva metri de el, preşedintele Statelor Unite se usca şi se îmbrăca pregătindu-se pentru ceea ce urma. Întreaga situaţie era imposibilă, era de-a dreptul absurdă, dar nu era mai puţin adevărat că el se afla în acea situaţie. Realitatea ei îl făcu pe Marten să se gândească la scurta conversaţie pe care o avusese cu preşedintele, înainte ca acesta să intre la duş.

— Mi-ai spus că doctorul Foxx a fost direct implicat în moartea lui Caroline, că i-ar fi injectat nu ştiu ce bacterie care a ucis-o. De unde ştii asta?

— Doctoriţa Stephenson i-a făcut o injecţie lui Caroline după ce a leşinat, în urma înmormântării soţului şi fiului ei. S-a trezit într-o clinică unde se afla şi Foxx. Se pare că supraveghea evoluţia tratamentului care-i fusese administrat. Caroline bănuia şi se temea chiar că fie doctoriţa Stephenson îi injectase o otravă, fie o făcuse Foxx însuşi la clinica aceea.

— Bănuială şi teamă.

— Da.

— Asta înseamnă nesiguranţă. Dumneata erai sigur însă când mi-ai spus-o. De ce?

— Datorită cuvintelor rostite de doctoriţa Stephenson chiar înainte de a muri. Credea că sunt unul dintre „ei”, oricine-or fi fiind aceia, probabil „prietenii” dumneavoastră. Credea că am s-o duc la „doctor”, cum a spus chiar ea. Se referea la Merriman Foxx.

— Chiar înainte să moară? făcu preşedintele holbându-se la Marten, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Ai fost de faţă când a fost ucisă? Când a fost decapitată?

Marten n-a spus nimic un lung moment. Era singurul om din lume care ştia adevărul. Apoi şi-a dat seama că, în acele circumstanţe, nu mai era niciun motiv pentru care să păstreze pentru sine acel secret. Şi mai ales nu faţă de omul pe care-l avea în faţă.

— N-a fost ucisă, domnule preşedinte. S-a sinucis.

— S-a sinucis? repetă Harris uluit.

— Pe o străduţă din apropierea locuinţei ei. Noaptea. Am aşteptat să se întoarcă acasă, am încercat să-i pun întrebări despre ce i s-a întâmplat lui Caroline. Era îngrozită. Îngrozită de gândul că ar fi putut fi dusă la „doctor” şi de ce i-ar fi putut face el, mai mult decât de orice altceva pe lume. Avea un pistol. Am crezut c-o să mă-mpuşte. Dar ea şi l-a băgat în gură şi a tras. N-am avut ce să fac şi nu voiam să dau explicaţii poliţiei, pentru că atunci ar fi aflat şi Foxx despre chestia asta. Aşa că am şters-o repede de-acolo. Decapitarea a fost probabil făcută la foarte scurt timp după aceea. Ceea ce înseamnă că cineva o urmărea.

În mod evident, preşedintele era bulversat de ceea ce auzise.

— Dar de ce să facă cineva una ca asta, dacă ea era deja moartă?

— Şi eu mi-am pus întrebarea asta şi am ajuns la concluzia că sinuciderea unui doctor cu asemenea notorietate, la aşa scurt timp după moartea unuia din pacienţii ei de rang înalt, ar fi putut ridica nişte semne de întrebare şi i-ar fi făcut pe unii să se-apuce de investigaţii. Cu atât mai mult cu cât totul s-a întâmplat aşa de curând după moartea soţului şi a fiului acelei paciente. Crima e diferită. E impersonală, se poate întâmpla oricui. Pe de altă parte, era imposibil să maschezi altfel o sinucidere de genul aceleia, domnule preşedinte. Adică oricine o fi făcut treaba aceea a înţeles acest lucru şi pur şi simplu i-a tăiat capul.

— Dumnezeule, oftă preşedintele.

— Asta am zis şi eu.

 

2:30 A.M.

 

Marten se uită iar în stradă. Demi nu era nicăieri.

55

CENTRUL DE COMANDĂ AL SERVICIULUI SECRET,

MADRID. 2:30 A.M.

 

— Telefoanele din Barcelona au fost date de o femeie, domnule, se auzi iarăşi în căşti vocea specialistei Serviciului Secret Sandra Rodriguez.

Daniels stătea în faţa ecranului unui computer din depozitul CIA, deschizând un şir nesfârşit de rapoarte primite de la o grămadă de agenţii care încercau fără succes să dea de preşedinte.

— După voce părea tânără şi vorbea spaniolă cu accent danez. Celor de la serviciile spaniole le-a luat ceva timp să asculte înregistrările şi să priceapă despre ce era vorba.

— Ce încerca să găsească? o zori Hap.

— Căuta un bărbat, angajat al hotelului sau client, n-a specificat. Tot ce ştia era un nume. Un anume señor Marten, Marten cu e, nu cu i.

— Marten? sări Daniels şi ridică ochii.

Jake Lowe îl privea scrutător de la celălalt capăt al încăperii. Daniels se concentră asupra convorbirii telefonice.

— Se ştie dacă l-a găsit pe acest Nicholas Marten?

— Da, domnule. E cazat la hotelul Rivoli Jardin, 080002 Barcelona.

— Mulţumesc.

Jake Lowe se întoarse cu spatele la cei din sală şi vorbea pe o linie securizată cu Jim Marshall, aflat în centrul de comandă de la ambasada americană din Madrid.

— S-ar părea că avem veşti proaspete, zise Lowe cu glas scăzut, însă pe un ton ce trăda urgenţa. Spionajul spaniol a localizat un anume Nicholas Marten la un hotel din Barcelona. Cineva a dat mai multe apeluri încercând să afle unde-i cazat.

— Marten? repetă Marshall. Acelaşi Marten care e implicat în situaţia Caroline Parsons?

— Nu sunt sigur.

— Se ştie cine-l căuta?

— O femeie. Nu se ştie nici cine este şi nici de ce îl căuta. Şi nici dacă este într-adevăr vorba de acel Nicholas Marten. Dar dacă este, atunci preşedintele l-ar recunoaşte cu siguranţă. L-a văzut în salonul lui Parsons, iar apoi a cerut mai multe informaţii despre el. Noi i le-am furnizat.

— Domnule Lowe, auzi Jake vocea lui Hap Daniels în căşti, venind pe un alt canal decât cel pe care vorbea cu Marshall.

Lowe se răsuci şi-l văzu pe Daniels făcându-i semn să se apropie.

— Cred că vreţi să vedeţi chestia asta.

Lowe traversă imediat încăperea să se uite pe ecranul monitorului la care se zgâiau Daniels, şeful agenţiei CIA Kellner şi Ted Langway, asistentul directorului Serviciului Secret. Pe ecran era fotografia din ziarul barcelonez în care apărea Marten, făcută pe o stradă a capitalei Catalunyei – aceeaşi fotografie datorită căreia preşedintele reuşise să dea de Nicholas.

— E ediţia specială de ieri-seară a ziarului La Vanguardia. Acesta e într-adevăr Marten, spuse Daniels sigur şi hotărât.

— Eşti sigur?

— Da, sunt sigur. Am fost lângă preşedinte când l-am văzut la Spitalul Universitar.

— S-a confirmat că e Marten, îi spuse Jake lui Marshall în microfon, apoi se uită spre Daniels: Localizaţi-l. Doar atât. Localizaţi-l şi supravegheaţi-l. Fără să vă trădaţi prezenţa, să nu observe că suntem pe urmele lui.

Hap Daniels se răsuci scurt spre Kellner.

— Ai echipe în Barcelona?

— Da.

— Pune-i la treabă.

— OK.

— Hap, începu Lowe şi se uită ţintă în ochii lui Daniels. Ce-ţi spune instinctul? E preşedintele cu el?

— Aş vrea să pot spune „da”. Dar n-avem cum să ştim până nu primim o confirmare.

— Aş vrea să facem noi înşine treaba asta.

Sprâncenele lui Daniels se arcuiră a mirare.

— Nu cred că înţeleg.

— Nu cunoaştem în ce stare fizică se află preşedintele. Şi nici care-i este starea psihică. Ceea ce ştim este că preşedintele e bolnav şi că, indiferent ce măsuri trebuie să luăm, trebuie procedat cu multă delicateţe. Când vom da de el acolo unde s-o fi aflând, trebuie să intrăm cu oameni pe care îi va recunoaşte imediat. Nu feţe necunoscute de la CIA sau de la Serviciile Secrete spaniole.

Lowe se uită pieziş spre Ted Langway.

— Nici chiar dumneata, domnule Langway, n-ar trebui să fii acolo. Vă sugerez să rămâneţi aici, în Madrid.

Jake Lowe îşi întoarse iar privirea spre Daniels.

— Nu vreau să înrăutăţesc lucrurile şi mai mult decât sunt deja pentru preşedinte. Dacă ai nevoie de un ordin de sus, pot să-l obţin din partea vicepreşedintelui.

— Nu e nevoie, domnule.

— Doctor Marshall va vrea să fie şi el de faţă.

— Doctor Marshall?

— Da.

Cei doi bărbaţi s-au privit ochi în ochi vreme de o clipită.

— Da, domnule, spuse Hap, apoi se întoarse şi ieşi vorbind în microfon.

— Vreau o maşină care să deschidă drumul, o ambulanţă blindată cu doi medici şi doi asistenţi de terapie intensivă şi trei maşini pentru echipa de protecţie. Să fie gata până într-o oră în Barcelona. Trimiteţi o maşină să-l ia pe doctor Marshall de la ambasadă şi să-l ducă la aeroport.

Hap se uită la şeful centrului de comandă, Kellner.

— Poţi să-i convingi pe cei de la informaţiile spaniole să ne obţină autorizarea prioritară a unui zbor spre Barcelona?

— Cred că da.

— Hap, făcu Lowe aţintindu-l cu privirea, în cât timp decolăm?

— După ce primim autorizaţia de zbor, în douăzeci de minute suntem în aer.

— Bun.

56

HOTEL RIVOLI JARDIN, BARCELONA. 3:00 A.M.

 

Marten trase puţin draperiile la o parte exact la timp s-o zărească pe Demi Picard strecurându-se prin mulţime şi printre maşini, traversând strada înspre hotel. Purta un trenci de culoare deschisă, iar pe umăr îi atârna o geantă mare. Pe cap îşi tuflise o pălărie cu boruri pleoştite. Dacă Marten n-ar fi căutat s-o repereze anume pe ea, cu greu ar fi putut-o recunoaşte. Probabil că exact asta şi fusese intenţia ei.

Marten trase draperiile la loc să acopere fereastra şi se îndepărtă de aceasta, tocmai când preşedintele Harris ieşea din baie şi îşi punea pe nas ochelarii fără dioptrii.

— Acuma a trecut strada încoace. Trebuie să ajungă în câteva minute, spuse Marten. Cum vreţi să procedăm?

Preşedintele rămase pe loc şi se uită la el. Încă nu avea peruca şi îmbrăcase aceiaşi pantaloni kaki, cămaşa sport albastră şi jacheta maro, hainele pe care le purta atunci când Nicholas îl văzuse prima oară în camera sa, cu doar câteva ore înainte.

— Domnule Marten, spuse preşedintele cu o alarmare în glas pe care Nicholas n-o mai auzise înainte. De când am ajuns la dumneata am ştiut că-mi asum nişte riscuri, dar trebuia să găsesc un loc ferit unde să mă odihnesc, chiar şi pentru scurt timp. La duş am avut vreme să-mi pun gândurile în ordine. E trei dimineaţa. Poliţia naţională spaniolă a urcat în trenul cu care am venit de la Madrid aici în seara asta. Cu mult noroc am scăpat fără să fiu recunoscut. La fel cum am reuşit să-i evit în gara din oraş. Însă acţiunea al cărei obiectiv sunt, oricât de discretă ar fi, se va extinde foarte mult în foarte scurt timp. Cunosc procedurile şi ştiu agenţiile de care Serviciul Secret se va folosi ca să mă ducă înapoi. Asta înseamnă că există mari şanse ca ei să-şi fi făcut deja o idee aproximativă despre locul unde m-aş putea afla. E posibil chiar să fi interceptat apelurile telefonice pe care amica mea le-a făcut ca să dau de dumneata. Nu va trece mult până când vor pune totul cap la cap şi îşi vor da seama unde sunt. Ceea ce înseamnă că trebuie să plec de aici. Şi încă urgent. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

— Dar unde să mergeţi?

— Dacă-ţi spun, iar ei pun mâna pe tine, te asigur că le-ai spune-o şi lor până la urmă.

— Înseamnă că nu-i pot lăsa să pună mâna pe mine, nu?

Preşedintele îl privi cercetător pe Marten.

— Domnule Marten, deja m-ai ajutat foarte mult. Dacă ai încerca să faci şi mai mult, ai intra într-un mare pericol. Până peste cap.

— Deja sunt băgat în povestea asta până peste cap, replica Marten schiţând un zâmbet. Şi probabil c-am să fiu dat afară de la firma la care lucrez, mai adăugă şi zâmbetul îi pieri. Dacă vor veni să vă caute aici, înseamnă că vor şti cine sunt. Mi-aţi cerut ajutorul, domnule preşedinte. Vi-l ofer şi pe mai departe.

Marten făcu o pauză de-o clipă, apoi continuă:

— În plus, am ajuns aici din pricina a ceea ce i s-a întâmplat lui Caroline, şi dumneavoastră la fel, oarecum. Dacă plecaţi, atunci merg şi eu cu dumneavoastră.

— Eşti sigur?

— Da, domnule.

— Atunci trebuie să-ţi mulţumesc foarte mult, domnule Marten. Dar vreau să mai înţelegi ceva.

Agitaţia din vocea preşedintelui era dublată de o privire în care se citea anxietatea căreia cu greu îi făcea faţă, de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama de enormitatea situaţiei în care se afla.

— În halul în care sunt, acolo, afară, nu mai dispun de puterea pe care mi-o conferea funcţia mea. Nu am deloc autoritate. Dacă sunt prins şi dus înapoi, au să mă ucidă. Ceea ce face din mine un sărman individ ca oricare altul, un evadat căruia i se apropie sfârşitul. În acelaşi timp trebuie să încerc să rămân în viaţă şi să-mi salvez ţara, şi cine ştie câte alte state. Ca să pot face asta, trebuie să aflu ce-au pus la cale „prietenii” mei şi ce pot ei face. Apoi trebuie să găsesc o cale să-i opresc, indiferent ce-ar presupune asta. Doctorul Foxx pare să fie omul cheie în chestiunea asta. S-ar putea ca el să fie arhitectul şef. Această amică a dumitale ar putea să ne ajute să-l găsim. Poate ştie chiar unde se află.

— Vreţi să spuneţi că trebuie să o luăm cu noi.

— Domnule Marten, am spus că timpul este foarte scurt. Dacă ea ştie ceva despre doctor Foxx, trebuie să aflu ce ştie. Cum am spus adineauri, deja am stat prea mult aici, date fiind circumstanţele. Aşa că, da, oricât de periculos sau nebunesc ar fi în caz că Demi Picard lucrează pentru Foxx, vreau să o luăm cu noi. Adică dacă va vrea să meargă cu noi.

— Nu mă îndoiesc că va vrea, pentru că ţine neapărat să-mi vorbească. Însă dacă vine, vă expuneţi riscului ca ea să vă recunoască.

— Şi aici, acum, mă expun aceluiaşi risc. Dacă ne poate duce la doctor Foxx, ori măcar suficient de aproape cât să-l putem găsi şi singuri, merită să riscăm. Preşedintele făcu o pauză apoi continuă aproape şoptit: Domnule Marten, înseamnă foarte mult.

Pe neaşteptate se auzi o bătaie sonoră în uşă. O a doua bătaie urmă aproape imediat.

— Sunt Demi, spuse ea din hol.

Marten îl privi pe preşedinte.

— Sunteţi sigur de toate astea?

— Da.

Marten dădu din cap, apoi deschise uşa. Demi intră repede, iar Nicholas încuie uşa în urma ei. Aproape instantaneu îi simţi mâna pe braţ.

— El cine-i? întrebă ea zgâindu-se la preşedintele Harris.

— Păi, ăăă… se bâlbâi Marten.

Asta nu mai apucaseră să stabilească: cum să-l prezinte pe preşedinte.

— Bob, spuse Harris decis să rezolve chiar el acest mic impas, zâmbind şi întinzând mâna. Bob Rader, un vechi prieten de-al lui Nicholas. Am dat unul de celălalt absolut întâmplător.

Demi se mai zgâi o clipă la preşedinte, până reuşi să accepte prezenţa lui acolo, apoi se uită la Marten.

— Trebuie să vorbim. Între patru ochi. Acum.

— Bob ştie ce se întâmplă, Demi. Orice-ai avea de spus, poţi să vorbeşti de faţă cu el.

— Nu, nu, alta e problema acum.

— Care?

Demi îi privea rapid când pe unul, când pe celălalt.

— Când am intrat eu în hotel, au mai venit patru indivizi. Unul era un client, a urcat şi el cu liftul. Ceilalţi trei, o femeie şi doi bărbaţi, au mers la recepţie. Unul din ei avea un exemplar din La Vanguardia, ediţia aia cu poza ta. Aia cu prietenul nostru cu tricou galben din restaurant, cadavrul lângă care te-ai lăsat fotografiat în mijlocul străzii.

— Ei, şi?

— Cred că-s de la poliţie.

57

HOLUL ACELUIAŞI HOTEL. 3:07 A.M.

 

— ¿Es este señor Marten? Acesta e domnul Marten?

Întrebă Iuliana Ortega, detectiv în civil al poliţiei din Barcelona, şi puse fotografia lui Marten din ziar în faţa funcţionarului din schimbul de noapte de la recepţie, un tânăr slab ca un ţâr. Tânărul se uită la fotografie, apoi la cei doi bărbaţi din spatele detectivului Ortega, care nu-l scăpau din ochi: detectivii Alfonso Leon şi Sanzo Tarrega.

Afară aşteptau alţi zece ofiţeri sub acoperire, câte doi într-o maşină, supraveghind cele două intrări dinspre stradă ale hotelului. Alţi doi, dintr-o maşină parcată în spatele hotelului, erau cu ochii pe intrarea personalului de serviciu, pe unde se făcea şi aprovizionarea. Încă patru erau pe acoperişul unui bloc de apartamente vizavi de hotel, dintre care doi aveau în dotare binocluri pentru vederea nocturnă, iar ceilalţi erau lunetişti înarmaţi cu puşti Barrett calibru .50 cu telescoape speciale pentru tragerea de noapte. Dintre aceştia, primii supravegheau strada, cei din urmă fereastra camerei 408.

De toţi erau treisprezece membri ai poliţiei barceloneze, cu legitimaţii de Guardia Urbana, deşi niciunul din ei nu era ce părea a fi. Cei şase din maşinile de pândă erau agenţi speciali GEO (Grupo Especial de Operaciones), trupele antiteroriste de elită ale Spaniei. Ceilalţi, cei de pe acoperişul blocului de dincolo de stradă, şi detectivii Ortega, Leon şi Tarrega erau trimişii şefului agenţiei CIA din Madrid, Kellner, care se aflau la faţa locului cu acordul poliţiei din Barcelona şi a spionajului spaniol.

— Am întrebat dacă acesta este señor Marten, insistă detectivul Ortega tot în spaniolă, arătând spre fotografia din ziar şi încercând să ignore ritmurile de jazz cubanez ce duduiau în clubul hotelului, Jamboree, aflat în partea din fund a holului.

— Sí, dădu din cap tânărul, mutându-şi ochii repede şi nervos de la detectivul Ortega la cei doi bărbaţi din spatele ei. Sí.

— Mai e un bărbat cu el, spuse Ortega sigură de sine şi fermă.

Recepţionerul dădu iarăşi din cap. În mod cert habar n-avea despre ce e vorba, nici ce se petrecea.

Detectivul Tarrega făcu un pas în faţă şi interveni:

— Sunt amândoi în apartamentul domnului Marten acum?

— Da, aşa cred, spuse agitat recepţionerul. Nu pot să jur, pentru că am fost ocupat. Însă, ca să plece, ar fi trebuit să treacă pe la recepţie, iar eu nu i-am văzut. Am fost aici toată noaptea. Directorul m-a pus să fac tură dublă. N-am cerut eu orele-n plus. Pur şi simplu mi-a spus că asta am de făcut.

— Şi celălalt bărbat? Cine e? insistă Ortega. Cum îl cheamă?

— Nu ştiu. Mi-a spus că e unchiul domnului Marten. L-am condus în cameră eu însumi.

— Cum arată?

— Ca oricare alt unchi, rânji recepţionerul prosteşte.

— Răspunde la întrebare, te rog, spuse autoritară Ortega. Cum arată?

— Bătrân… în fine nu foarte, dar cam bătrân. Aproape chel, cu ochelari.

— Chel?

— Aproape chel, da.

Detectivul Tarrega avu un schimb iute de priviri cu detectivul Leon, arătând cu capul spre lift, apoi se întoarse iar spre tânărul recepţioner.

— Te rog să ne dai cheia de la camera domnului Marten.

— Păi… e împotriva politicii ho… începu să explice recepţionerul, apoi însă se răzgândi. Neliniştit, luă un paspartu electronic, îl programă şi i-l întinse lui Tarrega.

Tarrega îşi întoarse brusc privirile spre Iuliana Ortega şi-i spuse:

— Rămâi aici. Noi urcăm.

 

3:12 A.M.

 

Uşile liftului se deschiseră la etajul patru, iar Tarrega şi Leon ieşiră din cabină. În câteva secunde ocupaseră poziţii la ambele capete ale coridorului de unde puteau supraveghea uşa camerei 408.

Ştiau că aceea este camera lui Marten. Nu pentru că le-ar fi spus recepţionerul, ci pentru că reuşiseră să penetreze sistemul de rezervări al hotelului înainte să ajungă la faţa locului şi să confirme informaţia. În plus, li s-a confirmat celor de la cartierul general că Marten nu vorbise la telefon şi nici nu ceruse nimic de la bucătărie. Pentru ei şi pentru agenţii de afară, Nicholas Marten şi „musafirul” său chel erau încă înăuntru.

58

ELICOPTERUL CHINOOK AL ARMATEI AMERICANE.

LA 21 DE MINUTE DE MADRID ÎN DIRECŢIA BARCELONA. 3:16 A.M.

 

— Chel? făcu Hap Daniels.

Răspunsese apelului telefonic în ciuda uruitului rotoarelor elicopterului. Imediat se uită spre Jake Lowe şi spre dr. Marshall, aflaţi în scaunele din faţa lui, cu centurile de siguranţă puse.

— Oamenii noştri raportează că bărbatul căruia i s-a permis să intre în camera lui Marten pretindea că e unchiul lui. Este chel. Sau aproape. Dacă POTUS nu s-a ras în cap, atunci înseamnă că nu e omul pe care-l căutăm.

— Poate chiar s-a ras, spuse Jake Lowe şi se uită repede spre Marshall, apoi se întoarse spre Daniels. Oamenii noştri să rămână pe loc. Chel sau nu, să trateze situaţia ca şi cum acolo ar fi POTUS.

— Când ajungem? întrebă Marshall.

— Aterizăm în Barcelona, la sediul poliţiei, la ora trei şi patruzeci de minute. Zece minute după aceea ajungem la hotel.

 

CHANTILLY, FRANŢA. 3:25 A.M.

 

La vreun kilometru depărtare de hipodromul de la Chantilly, Victor stătea pitit într-o pădurice întunecată ce străjuia pista de turf pentru antrenarea cailor de curse ce purta numele „Cœur de la Forêt”, Inima Pădurii. Mai avea de aşteptat vreo trei ore şi ceva până să apară ţintele sale. Cu toate astea, în întunericul şi umezeala rece a pădurii, Victor se simţea confortabil şi mulţumit.

Îi fusese asigurat, aşa cum i s-a promis, un bilet de clasa întâi pentru cursa aeriană de la Madrid la Paris. Ajuns acolo, a făcut exact cum a fost instruit: a luat un taxi de la aeroportul Roissy-Charles de Gaulle până la Gara de Nord, de unde a luat trenul spre Chantilly; s-a cazat într-o cameră ce-i fusese rezervată la hotelul cu acelaşi nume ca al localităţii, unde-l aşteptau puşca M-14 şi muniţia necesară. Erau împachetate într-un sac de crose de golf cu numele lui pe adresa coletului şi care fusese trimis de la un hotel din Nisa. După ce s-a cazat, a făcut o plimbare prin pădure, a găsit pista de antrenament şi a ales locul unde se afla acum, de unde avea să tragă atunci când jocheii aveau să scoată caii la antrenament, puţin după ivirea zorilor.

 

3:27 A.M.

 

— Victor, vocea blajină şi întăritoare a lui Richard răsună în căşti.

— Da, Richard.

— Ai ajuns la locul potrivit?

— Da, Richard.

— E totul în ordine? Eşti bine încălzit? Ai tot ce-ţi trebuie?

— Da, Richard.

— Ai întrebări?

— Nu, Richard.

— Atunci, noroc.

— Mulţumesc, Richard. Totul va fi bine.

— Ştiu asta, Victor. Ştiu asta prea bine.

Victor auzi telefonul lui Richard închizându-se, apoi se culcuşi mai bine în frunzele uscate. Se simţea în largul său, aproape fericit. Pădurea întunecată şi sunetele nopţii ce răsunau împrejurul lui, chiar şi roua umedă ce se lăsase peste tot, pe toate le simţea fireşti şi ocrotitoare, ca şi cum în colţul acela de lume – atât de îndepărtat şi de diferit de deșerturile Arizonei unde nu creşteau decât tufişuri şi unde-şi trăise toată viaţa până să-l descopere ei – se simţea cu adevărat acasă.

 

3:30 A.M.

 

O molie fâlfâi într-un zigzag descendent şi-i atinse faţa. Victor îşi duse mâna la obraz şi, cu delicateţe, o dădu la o parte, atent să n-o strivească. Chiar îi păsa de toate vietăţile. Aşa fusese toată viaţa. Şi toată viaţa fusese pedepsit pentru asta. Era prea emotiv, prea sensibil, un plângăcios, băiatu’ mamei; i s-a spus în toate felurile, chiar şi de către cei din familie. Poreclele acestea l-au rănit adânc. Sugerau că el avea o slăbiciune pe care un bărbat n-ar fi trebuit să o aibă. Ca adolescent, şi chiar şi mai târziu, când era deja adult, se străduise cu bună ştiinţă să se scuture de poreclele astea. Bătăi şi probleme la şcoală, mai târziu bătăi în baruri, acuzaţii de tulburarea ordinii publice, din când în când foarte scurte perioade la pârnaie. Nu-i păsa – era exact atât de dur şi de masculin pe cât se cerea să fie în astfel de situaţii, atât cât trebuia să fie. Această faţadă fusese ghicită şi speculată de Richard după primele câteva convorbiri telefonice.

Atacând această chestiune, Richard l-a făcut pe Victor să-şi dea seama că nu era nimic greşit în simţămintele sale şi că exact aceleaşi emoţii erau împărtăşite de sute, mii, poate chiar milioane de bărbaţi. Sigur că era dureros când cei apropiaţi îl criticau pentru felul lui de a simţi, însă asta nu era nimic în comparaţie cu ceea ce făceau alţii în lume. Richard i-a vorbit de acei oameni care puneau foarte puţin preţ pe viaţă şi pe care nu-i interesa viaţa altora decât în măsura în care-i ajuta să-şi atingă propriile scopuri. Teroriştii. Ucigaşi pentru stârpirea cărora lumea pretindea că luptă, în vreme ce, de fapt, cu foarte puţine excepţii, nici măcar armate întregi asmuţite împotriva lor nu reuşeau să-i oprească.

Atunci îl întrebase Richard dacă n-ar fi interesat să se alăture unui grup secret de luptători pentru libertate, al căror scop era protejarea teritoriului Statelor Unite şi care încercau să-i înfrângă pe terorişti şi organizaţiile lor ce împânziseră lumea. Victor acceptă de îndată.

Bărbatul pe care l-a ucis la ieşirea din gara din Washington era, îi spusese Richard cu câteva zile înainte de asasinat, un tânăr jucător de baseball venit din America Centrală. Totodată era şi membru al unei grupări teroriste care organiza celule latente de aderenţi, ce acopereau zona dintre Washington şi New York. Richard i-a mai spus că tânărul se pregătea să plece a doua zi din Statele Unite să raporteze şefilor săi din Venezuela şi să facă aranjamentele necesare pentru a aduce pe teritoriul american mai mulţi oameni şi bani. Autorităţile cunoşteau activitatea sa, însă nu făcuseră nimic să-l oprească, din pricina sistemului birocratic cu atât de multe niveluri de decizie. Era obligatoriu să se facă ceva înainte ca acesta să părăsească ţara. Iar Victor, într-adevăr, făcuse ceva.

Urmărirea preşedintelui la Berlin şi Madrid nu fusese altceva decât un simplu exerciţiu. Richard voia ca Victor să vadă cu ochii lui cât de uşor ar fi fost pentru oricine să-l asasineze pe preşedinte în ciuda enormului sistem de securitate. De aceea era atunci acolo, în Chantilly, nu doar ca să-şi testeze capacităţile de trăgător de elită, dar şi pentru că jocheii erau membrii unei facţiuni teroriste care-şi avea centrala în nordul Franţei. Ţelul era să-i elimine pe amândoi, prin orice mijloace. Lumea era în război şi dacă altcineva nu era în stare să lupte cum trebuia, atunci aveau s-o facă oameni precum Victor şi Richard.

Până atunci, Victor îşi făcuse bine treaba. Abnegaţia şi talentele sale erau apreciate, aşa i se spusese. Iar pentru Victor acesta era lucrul cel mai important.

 

3:35 A.M.

 

Victor îşi trase mitraliera M-14 mai aproape, lăsând-o să se sprijine în crăcana formată de braţul şi antebraţul său. Purta mânuşi şi n-avea nimic altceva de făcut decât să se relaxeze şi să aştepte ivirea călăreţilor, puţin înainte de şapte.

59

SEDIUL POLIŢIEI DIN BARCELONA. 3:40 A.M.

 

Într-o furtună de praf şi-n uruitul asurzitor al rotoarelor, elicopterul Chinook al armatei Statelor Unite ateriză pe helioportul de la Guardia Urbana. Motoarele au fost imediat oprite, iar uşile s-au dat în lături. Câteva secunde mai târziu, Hap Daniels, adjunctul său, Bill Strait, Jake Lowe şi dr. James Marshall, precum şi alţi patru agenţi ai Serviciului Secret au sărit afară. Au trecut aplecaţi pe sub paletele ce se mai învârteau încă, îndreptându-se spre trei autovehicule fără însemne, care-i aşteptau cu uşile deschise la marginea cercului de aterizare. Într-o clipită au urcat toţi în maşini, portierele s-au trântit, şi, în scrâşnetul pneurilor pe asfalt, au luat-o din loc.

 

HOTELUL RIVOLI JARDIN. 3:45 A.M.

 

După traficul şi muzica ce curgeau în stradă ai fi zis că e miezul zilei. Petrecăreţii intrau şi ieşeau prin cele două porţi principale ale hotelului, de parcă acolo s-ar fi ţinut vreo paradă ce se răspândise în tot oraşul, dar al cărei centru era clubul Jamboree, aflat în capătul holului şi de unde se auzea muzica duduind.

Până în acel moment, niciunul dintre agenţii speciali GEO postaţi în maşinile dimprejurul hotelului nu raportase c-ar fi văzut părăsind clădirea vreun bărbat care-ar fi putut fi identificat drept Nicholas Marten sau unchiul său „chel”. Nici cei de pe acoperişul clădirii de vizavi nu remarcaseră vreo mişcare în spatele draperiilor camerei 408, cufundată în penumbră. Singura lumină dinăuntru părea să vină dintr-un antreu sau din baie şi era deja aprinsă când s-au instalat agenţii pe acoperiş. Nici pentru agenţii CIA Tarrega şi Leon aflaţi pe coridorul din faţa camerei 408 nu se schimbase ceva. Acelaşi lucru era adevărat şi pentru agenta ce-şi zicea Iuliana Ortega şi care rămăsese să supravegheze holul hotelului. Una peste alta, dacă cei doi „bărbaţi care-i interesau” erau în cameră la sosirea lor, acolo şi rămăseseră de-atunci.

 

Clubul Jamboree era înecat de un fum gros şi zăpuşeală, ticsit de dansatori dintr-un perete într-altul, toţi tineri şi asudaţi, în ultimele ore, jazzul cubanez fusese înlocuit de bossanova, apoi de jaz argentinian.

— Vino blanco otra vez, por favor. Încă un rând de vin alb, vă rog.

„Bob”, cum i se prezentase preşedintele lui Demi, îi zâmbi tinerei chelneriţe şi-i făcu semn să vină să le umple iar paharele, apoi o urmări cu privirea strecurându-se printre dansatori înspre bar.

La trei şi şapte minute, Demi îi alertase în legătură cu prezenţa poliţiei în hol. La trei şi opt minute, Nicholas îşi îndesase deja agenda electronică, reportofonul, neseserul şi celelalte lucruri în geanta sa de voiaj şi şi-o puse pe umăr. La trei şi nouă, au ieşit din cameră şi au luat-o spre scările de incendiu de la capătul coridorului. La trei şi unsprezece, au intrat în holul hotelului ieşind dintr-un coridor lateral, aproape de club şi s-au oprit.

— Uite-o, spuse Demi arătând spre Iuliana Ortega, femeia pe care o observase intrând în hotel, însoţită de doi bărbaţi, exact când intrase şi ea.

Agenta stătea în hol, într-un fotoliu cu perne mari, într-o poziţie din care vedea bine ambele intrări din faţă ale hotelului, dar şi lifturile. Părea că aşteaptă pe cineva.

— Îi vezi pe cei doi bărbaţi care erau cu ea? întrebă „Bob”.

— Nu.

Preşedintele se uită la Marten.

— Nu sunt de la poliţie, spuse el încetişor, apoi făcu semn cu capul spre Jamboree. E un loc la fel de bun ca oricare altul.

La trei şi treisprezece au găsit o masă liberă şi s-au aşezat. Chelneriţa a venit imediat la ei, iar preşedintele a comandat vin alb pentru toţi trei. De cum se îndepărtă chelneriţa, Harris luă un şerveţel şi scrise ceva pe el, apoi îl împături şi, uitându-se la Demi şi la Nicholas, spuse:

— Acum ei ştiu în ce cameră e cazat domnul Marten şi cred că sunt şi eu acolo. Recepţionerul care m-a lăsat în cameră trebuie că le-a spus deja. Agenţii or fi urcat şi supraveghează camera, însă nu vor intra până nu ajung şmecherii cei mari.

Marten se aplecă peste masă, apropiindu-se de preşedinte.

— La celălalt capăt al holului e o intrare laterală. De ce n-am putea ieşi pe-acolo?

— Sunt alţii afară, zise preşedintele. Şi veghează la toate ieşirile.

— De unde ştii toate chestiile astea? întrebă Demi, privindu-l cu atenţie pe Harris.

Ceva se întâmpla acolo, chiar sub nasul ei. Şi nu-i plăcea deloc.

— Cine eşti tu?

— Sunt Bob, spuse Harris sec.

Exact în clipa aceea se întoarse chelneriţa cu băutura. Marten plăti, iar chelneriţa plecă. Moment în care, în boxele clubului se auzi o voce exuberantă vorbind în catalană:

— Vă rog… aplauze pentru extraordinarul cantautor basc, Fermin Murguruza.

Acestea fiind zise, lumina reflectoarelor se mută spre scena pe care apăru, cântând deja, chipeşul Murguruza. Mulţimea începu să chiuie de mama focului. Într-o clipită, lumea se ridică în picioare şi toţi dansau de parcă uitaseră absolut orice altceva mai ţinea de viaţa lor. Preşedintele se folosi de acel moment pentru a-i pasa lui Marten şerveţelul pe care adineaori scrisese ceva. Nicholas îl trase sub masă şi-l desfăcu, citind însemnarea preşedintelui:

Femeia e de la CIA, probabil şi cei doi bărbaţi. Serviciul Secret vine negreşit!

Marten simţi că-i creşte pulsul şi se uită la preşedinte. Atunci o auzi pe Demi exclamând şocată în franceză:

— O, mon Dieu! Doamne Dumnezeule!

Marten îi aruncă o privire încruntată. Demi holbase ochii cât cepele, neputându-şi-i lua de pe „Bob”. Harris se uita fix în ochii ei.

— Ei bine, acum ştii. Nu spune nimic.

— Nu spun, murmură Demi.

Se mai uită la preşedinte preţ de încă o clipă, nevenindu-i să creadă, apoi se întoarse spre Marten şi-l întrebă cu un glas în care se simţea nesiguranţa.

— Ce se întâmplă? Nu înţeleg.

— Ascultă-mă, spuse preşedintele aplecându-se spre ea, încercând să se facă auzit peste ritmurile muzicii lui Murguruza.

— Dintr-o clipă în alta va sosi agentul special al Serviciului Secret responsabil cu protecţia mea. El şi oamenii lui vor veni cu elicopterul de la Madrid. Niciunul nu are habar ce am de gând să fac şi nici de ce şi, să fiu sincer, acum nici nu le pasă. Misiunea lor e să mă protejeze pe mine cu orice preţ. Mai presus de orice nu vor vrea să se ştie ce se întâmplă realmente şi nici că sunt undeva pe-aici, prin zona Barcelonei. De aceea, cel mai probabil, n-au evacuat clienţii hotelului şi nici n-au izolat clădirea. Ar atrage prea mult atenţia, iar acesta e ultimul lucru pe care-l vor ei. Indivizii ăştia lucrează foarte rapid şi foarte eficient. De-ar fi ajuns cât mai eram în cameră, acum am fi fost deja scoşi pe uşa din spate, băgaţi în maşinile care aşteaptă acolo şi duşi de-aici în mare viteză. Şi nimeni n-ar şti că eu sau ei am fost vreodată aici, ca să nu mai zic că nimeni n-ar şti că s-a întâmplat ceva necurat. Însă această tactică a lor ne lasă un mic interval de timp în care ne putem juca şansa. Pentru că atunci când vor sosi, atunci când agentul meu însoţit de adjunctul său, va intra pe poarta hotelului şi va urca în cameră, toţi agenţii vor fi concentraţi să execute întocmai planul prin care ar urma să fiu evacuat de-aici. Exact în acel moment, când ei urcă, noi ieşim din hotel, toţi trei, pe uşa laterală, în stradă şi ne amestecăm în mulţime. Înainte să venim aici m-am uitat foarte atent la ambele intrări. De-ndată ce ieşim, o luăm la dreapta toţi trei, ca un grup de prieteni şi mergem pe jos până la colţul clădirii. Acolo, la vreo şaptezeci de metri, e o staţie de taxiuri. Ne băgăm în primul taxi liber şi mă lăsaţi pe mine să vorbesc cu şoferul.

Marten se aplecă mai aproape de preşedinte.

— Tot planul acesta se bazează pe certitudinea că agentul dumneavoastră special va veni pe uşa din faţă şi nu prin altă parte.

— Ai dreptate. Nu sunt sigur. Doar bănuiesc. Asta pentru că-l cunosc bine. Nu numai că e îngrozit că preşedintele s-a evaporat de sub supravegherea sa, dar mai e şi al dracului de îngrijorat de siguranţa mea şi va vrea să mă scoată de-aici, sub protecţia sa, cât mai repede posibil. Pentru asta, va alege cea mai simplă cale ca să-şi îndeplinească obiectivul. Iar cea mai simplă cale trece prin uşa din faţă, de unde va lua liftul până la etajul unde e camera ta.

— Şi dacă nu va proceda aşa? Dacă intră pe altundeva, dă buzna-n cameră şi vede că nu sunteţi acolo? Nimeni nu v-a văzut ieşind. Ceea ce-ar însemna că încă mai sunteţi în hotel. Cu toată prudenţa noastră, clădirea va fi sigilată înainte ca vreunul dintre noi să mai apuce să respire încă o dată.

Preşedintele schiţă un zâmbet.

— Să sperăm că-mi cunosc bine omul şi că am dreptate.

Imediat, Harris îşi întoarse privirile spre Demi.

— Ţi-am împărtăşit şi dumitale planul acesta datorită domnului Marten şi a ceea ce s-ar părea că ştii despre doctorul Foxx.

Demi se nelinişti.

— Am dreptate? insistă preşedintele.

Marten o calmă pe Demi spunând:

— Ţi-am spus şi înainte, preşedintele ştie. Nu-i nicio problemă să vorbeşti în faţa lui.

— Da, aveţi dreptate, îi răspunse Demi preşedintelui.

— Atunci înţelegeţi că dacă domnul Marten sau eu suntem prinşi, orice informaţii ai fi venit să-i dai lui n-o să mai aibă nicio importanţă, pentru că nici eu, nici el nu ne vom putea folosi de ele. Ceea ce te pune şi pe dumneata în pericol.

— Nu înţeleg, spuse Demi.

— Datorită fotografiei apărute în ziar, ei ştiu cum arată domnul Marten şi, evident, oamenii mei ştiu cum arăt eu. Iar dacă au fost surprinşi de lipsa părului meu, acum, după ce-au vorbit cu recepţionerul, s-au lămurit. Ceea ce nu ne lasă decât o singură variantă: dumneata. Niciunul dintre ei nu ştie nici cine eşti şi nici cum arăţi.

Preşedintele se opri, privind-o pe Demi drept în ochi. Marten ştia că Harris se folosea de acest răgaz pentru a o evalua.

— Ceea ce fac eu de fapt, domnişoară Picard, e să las pe mâinile dumitale siguranţa noastră, a tuturor. Îţi cer ajutorul. Înţelegi?

— Da.

— Ne vei ajuta?

Demi îi aruncă o privire fugară lui Marten, apoi se uită iar la preşedinte.

— Ce am de făcut?

 

3:45 A.M.

 

Demi se ridică de la masă şi ieşi în hol luându-şi şi geanta ei uriaşă. Însă nu mai purta nici pălăria cu boruri pleoştite şi nici trenciul de culoare deschisă.

 

3:46 A. M.

 

Demi îşi duse un şerveţel la nas, mascându-şi faţa, amestecându-se printre petrecăreţii transpiraţi şi frenetici care luau o gură de aer chiar dincolo de ieşirea din club. Atenţia ei era însă cu totul îndreptată spre intrarea principală a hotelului.

La nici trei metri, de cealaltă parte a porţilor deschise ale clubului, aşteptau preşedintele şi Marten, uitându-se la ea. Marten îşi ciufulise părul şi-şi desfăcuse nasturii de la cămaşă. Îşi aruncase cavalereşte trenciul lui Demi pe un umăr, ca să mascheze geanta de voiaj. Preşedintele, cu ochelarii de sticlă pe nas, îşi pusese pe cap pălăria pleoştită a lui Demi, trasă pe-o ureche să-şi acopere cât mai mult chelia.

 

3:50 A.M.

 

Demi văzu patru indivizi intrând pe uşa din faţă a hotelului şi îndreptându-se hotărâţi spre lifturi – unul dintre ei purta un pardesiu pe braţ. Descrierea pe care le-o făcuse preşedintele lui Hap Daniels şi lui Bill Strait era perfectă, cum fusese de altfel şi predicţia acţiunilor lor. Pe ceilalţi doi bărbaţi care-i însoţeau, Demi îi cunoştea din Washington: consilierul politic al preşedintelui, Jake Lowe, şi cel pentru securitate naţională, dr. James Marshall. Demi se întoarse brusc şi intră în club.

— Acum, spuse.

 

3:51 A.M.

 

Cei trei ieşiră din clubul Jamboree braţ la braţ, traversând holul aglomerat către ieşirea laterală. Păreau absorbiţi de discuţia ce-o purtau, râdeau şi mai că nu dansau strecurându-se printre clienţii hotelului. Arătau exact cum voiau să arate: un cuplu de homosexuali chercheliţi, însoţiţi de prietena lor, o cheflie hetero, ieşiţi să-şi petreacă seara în oraş.

În cinci secunde ajunseseră la jumătatea distanţei, după alte trei erau gata să iasă.

— Nu încă, spuse preşedintele căznindu-se să zâmbească, încă un pahar înainte să plecăm.

Şi-ntr-o clipită îi întoarse înapoi pe ceilalţi doi.

— La uşă, le spuse Harris, e agentul căruia i s-a încredinţat protecţia mea încă de la investire.

 

3:52 A.M.

 

Liftul îşi reduse viteza şi se opri. Uşile s-au dat în lături, iar Hap Daniels, Bill Strait, Lowe şi Marshall au ieşit în holul de la etajul patru.

Nu mai era nevoie ca Hap să-i prezinte pe cei care-l însoţeau agenţilor Leon şi Tarrega. Amândoi fuseseră informaţi cine erau şi ce aveau de făcut în clipa în care Chinookul ateriza la sediul poliţiei barceloneze. Că agentul Strait purta un pardesiu pe braţ, iarăşi nu era surprinzător pentru cei doi. Cu pardesiul acela aveau să-i acopere preşedintelui capul înainte să-l scoată din cameră, asigurându-se că niciun trecător întâmplător, niciun informator de-al presei, niciun paparazzo, urmărind neştiut ce se întâmpla, nu avea nicio şansă, nici cea mai mică, de a-l recunoaşte pe Harris, cu atât mai puţin de a-l fotografia.

 

3:53 A.M.

 

Ceilalţi trei agenţi ai Serviciului Secret care-l însoţiseră pe Daniels de la Madrid au discutat cu agenţii GEO aflaţi la poarta din spate a hotelului, apoi au intrat şi ei, luând-o spre liftul de serviciu.

Simultan, escorta motorizată pe care o ceruse Daniels cu ceva mai mult de o oră în urmă – o maşină care să deschidă calea, o ambulanţă blindată cu doi medici şi doi asistenţi pentru urgenţe şi trei maşini de protecţie – au tras lângă automobilul agenţilor spanioli. Instantaneu, farurile lor s-au stins.

 

3:54 A.M.

 

Preşedintele, Marten şi Demi Picard au rămas în mulţimea adunată în faţa uşilor deschise ale clubului Jamboree. În cealaltă parte a holului îi puteau vedea pe recepţionerul slăbănog şi pe agentul CIA Ortega. Tânărul vorbea la telefon şi era mai tot timpul ocupat. Ortega se ridicase din fotoliul unde şezuse şi se apropiase de intrarea principală, supraveghind-o cu multă atenţie.

— Nu mai este timp, spuse cu glas scăzut preşedintele. Trebuie să ieşim pe uşa din faţă. Să sperăm că tipa care s-a postat acolo e singură şi că toţi ceilalţi sunt consemnaţi prin alte locuri. Dacă trecem de ea, luaţi-o la dreapta de cum ieşiţi afară şi amestecaţi-vă în mulţime. Dacă din cine ştie ce motiv pun mâna pe mine, nu vă opriţi. Dacă încercaţi să mă ajutaţi, aţi putea fi ucişi.

Preşedintele era gata s-o ia spre uşă.

— Staţi, spuse grăbit Marten şi se întoarse spre Demi. Tu vorbeşti franceză.

— Bineînţeles.

— Du-te tu prima. Când ajungi lângă agentă, vorbeşte-i ca şi cum ai fi o turistă franceză care s-a pierdut de grupul ei şi cere informaţii ca şi cum vrei să te întorci de unde ai plecat. S-ar putea să înţeleagă, s-ar putea să nu. N-are importanţă. O să fim chiar în urma ta. N-avem nevoie decât să-i distragi atenţia cinci secunde şi trecem de ea. De cum ajungem afară, mulţumeşte-i şi pleacă. Ne întâlnim la jumătatea distanţei de la ieşire până la colţul clădirii. Poţi face chestia asta?

— Da.

— Bun.

 

3:55 A.M.

 

Jake Lowe şi dr. Marshall se lipiseră de perete, iar Hap Daniels şi Bill Strait se apropiau de uşa camerei 408. În spatele lor, restul coridorului era în grija agenţilor CIA Tarrega şi Leon, pregătiţi să intervină dacă era nevoie de ei sau dacă vreun client al hotelului ar fi încercat să iasă din camera sa.

Agenţii Serviciului Secret care urcaseră cu liftul de serviciu rămăseseră în vestibulul în care se deschidea acesta, la vreo şapte metri de camera 408. De cum avea să fie recuperat preşedintele, aveau să-l coboare în hol cu acel lift, după care l-ar fi scos din clădire pe poarta din spate. Celălalt lift, cel cu care urcaseră Hap şi însoţitorii săi, fusese blocat – „Momentan, liftul nu funcţionează”.

Cu cheia electronică în mână, Hap se uită la Bill, care ţinea pardesiul menit să-i acopere preşedintelui capul, apoi trase cu coada ochiului spre Lowe şi Marshall.

— Cinci secunde, şopti Hap în microfon.

Ridică un deget, apoi al doilea…

 

Agenţii CIA de pe acoperişul clădirii de vizavi erau încordaţi ca nişte arcuri. Cei doi care supravegheau strada şi-au îndreptat binoclurile spre ferestrele camerei 408. Lunetiştii aţintiseră deja puştile Barrett spre aceleaşi ferestre. Dacă unul sau mai mulţi indivizi îl ţineau ostatic pe preşedinte, acela sau aceia aveau să fie ucişi în următoarele câteva secunde.

 

ACEEAŞI ORĂ. HOLUL HOTELULUI

 

Marten şi preşedintele erau la doar câţiva paşi înapoia lui Demi. Dincolo de ea o vedeau pe agenta CIA stând chiar lângă uşa unui antreu ce se deschidea în holul hotelului. La dreapta, l-au observat pe recepţioner închizând telefonul, apoi întorcându-se să vorbească cu un client.

 

CORIDORUL ETAJULUI PATRU

 

Hap ridică al patrulea deget. Apoi al cincilea.

Dintr-o mişcare trecu cheia electronică prin fanta încuietorii uşii. O jumătate de secundă mai apoi, beculeţul roşu al sistemului de închidere se făcu verde, iar Hap dădu uşa de perete.

 

ANTREUL HOTELULUI

 

— Excusez-moi. Mes amis sont partis. Pouvez-vous me dire comment aller au port? Là où mon hotel se trouve? Scuzaţi-mă. Prietenii mei au plecat fără mine. Puteţi să-mi spuneţi încotro s-o iau spre port? Acolo e hotelul meu.

Demi se proţăpise în faţa agentului Ortega, blocându-i vederea spre intrarea hotelului. Exact în acel moment, Marten şi preşedintele au ieşit pe lângă ele şi s-au pierdut în mulţimea din stradă.

— Trouvez un taxi, îl est une longue promenade. Luaţi un taxi, ar fi o plimbare prea lungă, o repezi Ortega şi o ocoli imediat, aţintindu-şi din nou privirea asupra intrării.

— Merci, spuse Demi, apoi se întoarse şi ieşi.

60

3:58 A.M.

 

— Dar-ar dracii! urlă Daniels.

Agentul special Bill Strait era chiar în spatele lui. Jake Lowe şi dr. Marshall s-au repezit şi ei în cameră.

Camera 408 era pustie.

— A fost aici? întrebă Lowe de cum intră în cameră cu Marshall suflându-i în ceafă.

Daniels nu-l luă în seamă şi vorbi în microfon.

— Izolaţi clădirea imediat. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Verificaţi fiecare nenorocit din hotel. Fiecare toaletă, dulap, hol. Centimetru cu centimetru. Inclusiv conductele de aer condiţionat de data asta.

Lowe se postă în faţa lui.

— Te-am întrebat dacă a fost aici. A fost preşedintele în camera asta?

Daniels îl privi crunt, o fracţiune de secundă, apoi se calmă şi răspunse pe un ton de profesionist.

— Nu ştiu.

Apoi fără trecere, vorbi mai departe în microfon.

— Alertaţi informaţiile spaniole. Să pună oamenii pe care-i au deja prin preajmă să blocheze o zonă de trei kilometri de jur împrejurul hotelului. Cere-le să autorizeze reţinerea oricărui bărbat alb între patruzeci şi şaptezeci de ani, care e parţial sau complet chel. La fel, să dea autorizare pentru reţinerea şi arestarea lui Nicholas Marten. Şi ţineţi presa cât mai departe cu putinţă.

Daniels îl privi pe Marshall.

— Cred c-ar fi bine să-l informaţi pe şeful cancelariei şi pe purtătorul de cuvânt al Casei Albe. Vor avea amândoi de lucru nu glumă şi încă de urgenţă. Mai ales dacă se află ceva.

— A fost aici? întrebă iar Jake Lowe.

Pusese întrebarea cu calm de data asta, dar apăsat. Ochii îi scăpărau de furie.

Hap se uită la el, apoi îşi frecă lobul unei urechi şi se uită roată prin cameră. Patul era desfăcut, de parcă cineva ar fi dormit în el. Un scaun era tras într-o parte din faţa unui mic birou.

Daniels se răsuci şi se duse în antreu, de unde intră în baie. Pe chiuvetă era un burete. Câteva prosoape ude. Cada era încă umedă, iar din capul de duş încă picura rar apă. Daniels rămase câteva clipe pe loc, nemişcat, chibzuind. O secundă mai târziu trecu rapid pe lângă Marshall şi pe lângă Bill Strait şi se întoarse în dormitor, unde privi cu atenţie patul vreme de-o clipă. Se apropie de el, se aplecă şi adulmecă cearşafurile şi perna boţită.

— Ce dracu’ faci? se răsti mânios Lowe. A fost sau n-a fost aici? Sau nu ştii?

Daniels se îndreptă brusc de spate.

— Apă de colonie.

— Poftim?

— Apă de colonie. Pe faţa de pernă. Preşedintele foloseşte aceeaşi marcă ieftină de când îl cunosc.

— Vrei să spui c-a fost aici?

— Da, domnule. A fost.

Daniels se uită la Strait.

— Cheamă o echipă de criminalişti. Să vedem ce pot să ne spună.

— Da, domnule, spuse Strait şi ieşi în hol vorbind în microfon.

— Hap, începu Marshall, rezemându-se cât era de impozant de birou, cu braţele încrucişate la piept – tipul părea făcut din gheaţă. Ce facem acum?

— Sperăm că-l găsim naibii în următoarele douăzeci de minute. Dacă nu, atunci luăm toată treaba de la capăt.

61

4:03 A.M.

 

— La estacion de tren Barcelona-Sants. La gara Barcelona-Sants, spuse preşedintele de îndată ce urcă împreună cu Demi şi Marten pe bancheta din spate a unui taxi galben-negru, nou-nouţ, cu numărul 6622.

— Sí.

Şoferul băgă în viteză şi o luă rapid din loc, exact în clipa în care se auzi zgomotul sirenelor poliţiei. Şoferul conduse automobilul prin piaţă, apoi făcu stânga, după care, aproape imediat, frână, evitând să lovească două maşini ale poliţiei barceloneze care trecuseră chiar prin faţa lui.

— S-a dat alarma, spuse Marten şoptit. Înseamnă că gara e supravegheată.

— Ştiu, spuse preşedintele.

— Şi-atunci…?

— Vom vedea, răspunse preşedintele şi se lăsă pe spătarul banchetei, trăgându-şi mai pe frunte pălăria pleoştită.

Demi îl privi, apoi se întoarse spre Marten.

— Nu ştiu unde mergeţi, dar nu pot să vin cu voi. Acesta e motivul pentru care am venit să discut cu tine.

Deodată alte două maşini de poliţie au trecut scrâşnind pe lângă ei, îndreptându-se spre hotelul la care trăsese Marten. Şi tot atunci cei trei văzură coada de autovehicule blocate în trafic.

— Mossos d’Esquadra. En qué el infierno va? Poliţia. Ce dracu’ se întâmplă?

Şoferul taxiului se uita la ei în oglinda retrovizoare.

— ¿Algo, quién sabe? Ceva se-ntâmplă, da’ cine ştie ce?

Preşedintele ridică din umeri şi se-ntoarse iute spre Marten.

— Baraj rutier, spuse cu glas scăzut. Vor verifica fiecare maşină. Vor fi şi mai multe, apoi din ce în ce mai multe. Barajele astea se ridică în cercuri concentrice. Şi toate converg în puncte de control, după care urmează alte baraje.

— Atunci mergem pe jos, spuse Marten.

— Da.

Imediat, preşedintele se uită la şofer.

— Tire por favor encima. Opriţi aici, vă rog.

— ¿Aqui? Aici?

— Sí.

Şoferul ridică din umeri şi brusc trase maşina lângă trotuar. Cei trei au coborât, iar preşedintele plăti cursa, lăsând un bacşiş gras taximetristului.

— Listed nunca nos vio, îi spuse. Nu ne-aţi văzut niciodată.

Pălăria cu boruri largi îi umbrea trăsăturile.

— Nunca, răspunse şoferul. Nicicând.

Preşedintele trânti portiera, iar taxiul plecă. Pietoni neliniştiţi treceau încolo şi-ncoace în jurul celor trei, din ce în ce mai îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla.

— Terroristas, strigau unii dintre ei în gura mare, alţii doar şopteau cuvântul. Teroriştii. Or fi basci? Să fie ETA? întreba cineva. Nu, le răspunseră mai multe voci, febrile, îngrozite. Al-Qaeda.

Şoferii opriţi de barajul rutier păreau încremeniţi de-o groază mută. Tensiunea şi aşteptarea înfricoşată erau aproape palpabile. În alte vremuri, ar fi făcut tărăboi, ar fi strigat nerăbdători, ar fi claxonat. Acum însă, nu era cazul.

— Nu vă opriţi, spuse iute preşedintele. Rămâneţi în mulţime.

Marten încuviinţă din cap şi-o luă pe Demi de braţ, împingând-o uşurel, din mers, între el şi preşedinte. Deja nu mai era nicio îndoială că cei din Serviciul Secret ştiau că preşedintele fusese în camera de hotel a lui Marten. Toate barierele acelea fuseseră instalate ca să-i găsească. Tot ce puteau ei face era să încerce să se piardă în acel şir lung de oameni înspăimântaţi, oameni care, sperau ei, nu-l vor recunoaşte pe bărbatul cu pălăria pleoştită ce se strecura nesigur printre ei şi nu vor da alarma, din pură uimire, dacă nu din alte motive.

Marten lăsă trei tineri bărbaţi care se-mpingeau în ei să treacă, apoi se întoarse spre Demi.

— Mai înainte, în taxi, ai spus că nu poţi să vii cu noi. De ce?

Demi ezita. Se uită cu coada ochiului spre preşedinte, apoi iar la Marten.

— Reverendul Beck se întâlneşte mâine cu doctor Foxx. Mâine după prânz la mănăstirea benedictină din Montserrat, undeva în munţii aflaţi la nord-est de Barcelona. Mi-a cerut să merg cu el şi am acceptat. Trebuie să mă întorc la hotel, de-acolo pornim.

Marten şi Harris au schimbat rapid o privire plină de subînţelesuri. Apoi Marten se întoarse iar spre Demi.

— Pur şi simplu ţi-a cerut să mergi cu el?

— Da. Din acelaşi motiv pentru care am venit la Barcelona, să-mi continui reportajul foto pentru carte.

— Ţi-a spus de ce a anulat călătoria în Balcani sau de ce a plecat atât de grăbit din Malta?

— Nu mi-a spus decât că a apărut ceva neaşteptat şi că trebuia să se întâlnească cu cineva aici în oraş. Nu mi-a spus nimic altceva. Doar şi-a cerut scuze c-a trebuit să plece aşa, fără să mă anunţe.

Pe neaşteptate, înaintea lor izbucniră iar urletele sirenelor de poliţie. Oameni treceau grupuri-grupuri pe lângă ei de parcă se întâmplase ceva. Şi mai mulţi veneau în urma lor. Cei trei înaintau în acelaşi ritm cu mulţimea, încercând să nu rămână pe dinafară, să rămână nevăzuţi. Demi trase iar cu ochiul spre preşedinte, apoi uitându-se la Marten îi spuse:

— Am făcut ce m-ai sfătuit şi i-am zis lui Beck că m-ai urmărit la Barcelona, că ne-am întâlnit şi-am discutat. Mă aşteptam să fie mânios sau surprins. Însă nu s-a arătat nici într-un fel, nici în altul; a spus în treacăt că şi-ar fi dorit ca tu şi doctor Foxx să fi lăsat lucrurile într-o notă mai cordială acolo, în Malta. N-a spus de ce, nici măcar nu m-a întrebat din ce motiv m-ai urmărit aici sau despre ce-am discutat. Părea să nu-l intereseze mai deloc. Părea preocupat de alte gânduri. Însă mi-a dat impresia că de-ai apărea la Montserrat când suntem şi noi acolo, ar putea găsi o cale să vă facă să vă întâlniţi, tu şi doctorul, şi să clarificaţi lucrurile. Poţi chiar să-i spui c-a fost ideea mea, în felul acesta n-ai să-mi periclitezi poziţia pe lângă el, mai ales că i-am cerut ajutorul să-mi găsesc sora.

Marten o privi cu atenţie. Chiar şi acum, după ce trecuseră împreună prin destule încercări, era greu de ştiut dacă putea să aibă sau nu încredere în ea. Şi dacă minţea, dacă toată comedia asta cu Foxx şi Beck plecând val-vârtej din Malta, dar invitând-o totuşi să-i urmeze aici, făcea parte din chestia în care erau implicaţi? Iar această aparent improvizată „ofertă de împăcare” făcută lui Marten, această dorinţă a lui Beck ca el şi Merriman Foxx să fi lăsat cale de-ntors nu era oare o modalitate foarte convenabilă de a-l face să meargă la Montserrat de unul singur? La o mănăstire izolată, unde-ar fi putut pune mâna pe el, iar apoi l-ar fi silit să le spună pentru cine lucra şi ale cui ordine le urma, după care, indiferent de răspunsurile lui, s-ar fi putut descotorosi de el. Dacă aşa stăteau lucrurile, şi dacă telefonul dat în miez de noapte de Demi ca să-i ceară să se întâlnească fusese ideea lor, şi nu a ei, atunci Marten trebuia să afle cât mai multe despre ce se întâmpla, înainte ca ea să se întoarcă la hotel.

— Femeia aceea în negru merge şi ea la Montserrat?

— Cine? făcu Demi complet uluită.

— În seara asta, mai devreme, tu şi cu Beck aţi plecat de la hotel la catedrală. V-a însoţit o femeie îmbrăcată în negru, o femeie mai în vârstă.

— De unde ştii?

— N-are importanţă. Mă interesează mai mult identitatea ei şi ce legătură are cu Beck.

— O cheamă Luciana, răspunse Demi neutru, fără ezitare. E o italiancă, prietenă de-a reverendului. Când am sosit eu, ea era deja la hotel cu Beck.

— Ea este cea pentru care a trebuit să plece din Malta, ca s-o întâlnească aici?

— Nu ştiu, dar ea e cea care a aranjat excursia la mănăstire prin intermediul unui preot de la catedrală.

Demi îşi roti suspicioasă privirea împrejur, apoi se uită iar la Marten şi coborî vocea.

— Face parte din convent. Are tatuajul acela pe degetul mare. Şi da, merge cu noi.

Marten se uită la preşedinte. Îl văzu nedumerit. Preşedintele îşi dăduse seama că Marten primea informaţii importante, dar habar n-avea despre ce era vorba. Marten era gata să spună ceva, să încerce să-i explice, însă, cum o altă maşină de poliţie trecu în goană pe lângă ei, a fost întrerupt de urletul sirenei. Prin megafoane li se cerea şoferilor să tragă pe dreapta. În spatele maşinii de poliţie veneau două camioane mari, albastre cu însemnele Mossos de Esquadra. La o sută de metri în faţă, vehiculele au oprit, uşile din spate ale camioanelor s-au dat în lături cu violenţă şi cel puţin douăzeci de poliţişti înarmaţi până în dinţi au sărit afară.

— Drăcia dracului, îi scăpă printre dinţi preşedintelui.

De jur împrejurul lor lumea se holba îngrozită.

— Terroristas. Terroristas. Al-Qaeda.

Acum cuvintele astea erau rostite mai des, cu mai multă groază; se auzeau din toate părţile.

Preşedintele se uită la Marten.

— Năvodul se-ntinde tot mai mult. De-acum înainte au să blocheze fiecare stradă, fiecare alee.

— Atunci ne întoarcem. Mergem înapoi, spuse Marten calm.

— Încotro?

— Suntem nişte gentlemeni. Tânăra domnişoară încearcă să ajungă la hotel, iar noi grijulii, o însoţim.

Demi era bulversată.

— Veniţi cu mine la hotel?

— Tu cel puţin ai o cameră şi nu cred că ne vor lăsa să intrăm altundeva. Va trebui să ne strecurăm cumva pe lângă angajaţii de la recepţie.

— Dar cum o să ajungem acolo? întrebă Demi arătând cu capul spre mulţimea de maşini înţepenite în trafic. Dacă luăm un taxi, la următorul baraj vom fi opriţi. Ar fi cu totul altă chestie de-aş fi singură. Însă cu voi doi, vom fi prinşi cu toţii şi cu asta se sfârşeşte totul.

— Are dreptate, spuse preşedintele.

Marten era nehotărât, apoi se uită în direcţia din care veniseră.

— Mergem pe jos.

— Ce? făcu Demi.

Marten se mai uită o dată peste umăr.

— Ca şi până aici. Mergem pe jos.

62

HOTEL RIVOLI JARDIN. 4:50 A.M.

 

În hotel domnea haosul produs de controalele severe. Era aproape o repetare e ceea ce se întâmplase cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă la Ritz, în Madrid.

Poliţişti barcelonezi în uniformă, sub comanda agenţilor GEO şi a celor ai CIA, Ortega, Leon şi Tarrega, verificau documentele fiecărei persoane din hotel. Oaspeţii erau treziţi din somn, iar camerele lor scotocite. Angajaţii hotelului şi instrumentiştii de la clubul Jamboree era trataţi cu aceeaşi politeţe feroce. Poliţia verifica o informaţie conform căreia „terorişti cunoscuţi se cazaseră în hotel sub identităţi false” – se zvonea că doi fuseseră deja găsiţi şi arestaţi. Chiar şi simpaticul interpret basc Fermin Murguruza fusese interogat, iar apoi eliberat, în tot acest timp neîncetând să dea autografe fanilor care erau şi ei supuşi aceluiaşi tratament de către poliţişti.

— În aceste circumstanţe, spuse mândru Murguruza, cine n-ar încerca să dea o mână de ajutor autorităţilor?

Mai mult, ordinul strict al lui Hap Daniels ca „fiecare dulap, toaletă, coridor, fiecare centimetru pătrat, inclusiv porcăriile alea de conducte de ventilaţie de data asta” să fie verificate a fost respectat în litera lui, iar apoi întreaga procedură a fost repetată.

O echipă tehnică pusă la dispoziţie de informaţiile spaniole, dar sub comanda agentului special Bill Strait, a cercetat centimetru cu centimetru camera 408. Un etaj mai jos, o sală de conferinţe a hotelului a fost transformată în centru de comandă al Serviciului Secret. Acolo fusese instalată o linie telefonică securizată directă cu ambasada americană din Madrid, iar o alta cu Washington şi cu centrul de operaţiuni amenajat în subsolul Casei Albe. În mod evident, cea mai presantă era situaţia neîncheiată cu preşedintele, însă devenea tot mai problematic modul de acţiune la apropiata întrunire a ţărilor membre NATO de la Varşovia, unde preşedintele Harris ar fi trebuit să anunţe un nou spirit al „acordurilor politice” şi „solidaritatea împotriva terorismului” în ciuda „dificultăţilor” supărătoare ridicate de Germania şi Franţa.

— Cine-i acolo cu tine? îl întrebă Jake Lowe pe David Chaplin, aflat la Casa Albă.

Se plimba prin încăpere dintr-o parte în alta, cu casca telefonului în ureche, în timp ce, la câţiva paşi depărtare, Marshall asculta şi el conversaţia în cască. Hap Daniels, frânt de oboseală, cu un ochi la Lowe şi la Marshall, iar cu celălalt la micile ecrane ale laptopurilor tehnicienilor CIA ce fuseseră aduşi în mare grabă la faţa locului şi monitorizau vânătoarea barceloneză a preşedintelui.

— Terry Langdon şi Chet Keaton. Vicepreşedintele e pe drum, spuse Chaplin.

— Preşedintele e bolnav. Acum suntem mai siguri ca niciodată de acest fapt. În plus, pare să-l fi făcut pe un anglo-american, Nicholas Marten, să-l ajute. Cum, de ce şi în ce scop nu ştim.

Această explicaţie precisă şi succintă fusese făcută să fie auzită de Hap Daniels.

— E evident că e foarte hotărât, iar acum are şi ajutor, spuse Chaplin de la celălalt capăt al legăturii, iar vorbele lui nu puteau fi auzite de Hap. Atâta timp cât rămâne liber e ca dracu de periculos, pentru că va găsi o cale să ne dea de gol. Astea fiind zise, Terry insistă pentru ziua de luni. Totul e pregătit, iar el crede că nu ne putem permite să amânăm din pricina acestei situaţii. În cel mai rău caz, vom anunţa că preşedintele are gastroenterită sau ceva de felul ăsta, iar vicepreşedintele îi va lua locul la Varşovia. Între timp presa a început să facă presiuni pentru mai multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat la Madrid şi despre locul unde se află POTUS acum. Orele de pace cu ei aproape că s-au terminat, trebuie să le dăm nişte informaţii.

— Dă-mi-i pe şeful cancelariei şi pe purtătorul de cuvânt şi vom decide ce facem, spuse repezit Lowe.

— David, mă auzi? interveni Marshall în discuţie.

— Da, Jim.

— În ce priveşte Varşovia, eu şi Jake suntem de acord. Pornim de la presupoziţia că toate astea vor intra până atunci pe făgaşul firesc şi că preşedintele va ajunge acolo aşa cum era planificat.

— În regulă.

— Terry, eşti acolo?

— Da, Jim, se auzi tare în cască vocea secretarului apărării.

— Tocmai i-am spus lui David că suntem cu toţii de acord în privinţa Varşoviei.

Marshall trase cu ochiul împrejur, asigurându-se că nici Daniels, nici altcineva nu era prea curios de convorbirea lor telefonică.

— Continuăm aşa cum s-a stabilit.

— Bun.

— În acest moment, nu sunt niciun fel de schimbări, spuse Marshall întorcându-se către Jake Lowe.

— În regulă.

— Vă ţinem la curent cu ce mai aflăm, spuse Lowe şi închise. Marshall făcu şi el la fel. Când se întoarse, îl văzu pe Hap Daniels privindu-l cu atenţie.

63

4:42 A.M.

 

Cei trei s-au înghesuit în portalul întunecat al unei case, aşteptând să treacă poliţia, iar după ce a trecut maşina, au mai rămas nemişcaţi douăzeci de secunde să fie siguri că nu mai venea alta. În cele din urmă au ieşit de sub portal şi au luat-o la picior. Deja Demi, preşedintele Harris şi Marten reuşiseră să-şi croiască drum înapoi în Ciutat Vella, centrul istoric al Barcelonei, cu clădiri vechi şi străduţe înguste. Străduţe care, cu excepţia câte unui trecător singuratic, a miorlăitului dătător de fiori al câte unei pisici vagabonde sau a lătratului unui câine, iritat de zgomotul paşilor lor, erau în sfârşit liniştite. Că ajunseseră până acolo fără să fie busculaţi se datora norocului şi faptului că se strecuraseră prin întuneric, ghidându-se după intuiţii. Au cotit ici şi colo, s-au retras în câte un ungher întunecat aşteptând să treacă pietoni sau vreo maşină. Preşedintele cu pălăria trasă adânc pe ochi se oprise o singură dată să vorbească în spaniolă cu un bărbat în vârstă ce stătea singur pe o bornă aflată la o intersecţie, şi-l întrebă de calea spre Rambla de Catalunya, unde era hotelul lui Demi. Bătrânul nici măcar nu ridică privirea, pur şi simplu îi arătă încotro s-o apuce mormăind.

— Esa manera très minutos y entonces da vuelta a la derecha. În direcţia aia vreo trei minute, apoi o luaţi la dreapta.

— Gracias, zise preşedintele şi plecară mai departe.

Teama lor era că, prin cine ştie ce conjunctură absurdă, vreun trecător ar fi putut să-l recunoască pe preşedinte şi să dea alarma; ori că vreo maşină de patrulă ar fi putut să apară din întâmplare de după vreun colţ, iar poliţiştii s-ar fi oprit să-i ia la întrebări. Sau că agenţi ai informaţiilor spaniole, ai Serviciului Secret sau ai CIA stăteau pe acoperişuri şi-i urmăreau prin dispozitivele de vedere nocturnă şi că oricând putea să apară huruind vreun elicopter care să-i prindă în fasciculul orbitor al reflectoarelor până când ar fi ajuns la faţa locului nişte maşini fără însemne, din care ar fi sărit agenţi speciali care i-ar fi luat pe sus.

Era deja ora cinci, mai aveau poate zece minute până la hotelul lui Demi, care ar fi putut să le ofere o relativă siguranţă. Planul era ca Demi să urce în camera ei, iar Marten şi preşedintele să o urmeze scurt timp după aceea. Acolo, la adăpostul provizoriu al camerei, în linişte, puteau să cugete la sarcina aproape imposibilă ce stătea în faţa lui Marten şi a preşedintelui: aceea de a găsi o cale de-a trece de sutele de puncte de control ale poliţiei şi de a parcurge cei aproximativ cincizeci de kilometri până la mănăstirea din Montserrat, astfel încât să ajungă cam în acelaşi timp cu Demi, reverendul Beck şi femeia numită Luciana, pentru întâlnirea cu Merriman Foxx.

Această problemă îl făcu pe Marten să o reevalueze pe Demi. Era o jurnalistă şi fotografă apreciată, care se folosea de profesia ei, după cum mărturisea chiar ea, ca să descopere adevărul despre dispariţia surorii ei. Fie că povestea despre sora ei era adevărată, fie că nu, totul părea să se centreze pe conventul vrăjitoarelor stelei Aldebaran şi deci pe istoria crimei rituale postulate de Machiavelli. Că Foxx, Luciana, Cristina, tânăra invitată la cină în Malta, răposata doctoriţă Stephenson din Washington şi poate chiar şi Beck purtau cu toţii tatuajul de identificare al conventului îl intriga peste măsură pe Marten. Că Demi nu-l avea – Nicholas îi studiase pe ascuns ambele degete mari cu multă atenţie, şi nu o dată – era iarăşi un lucru interesant, pentru că părea să fi ajuns între ei fără mari eforturi, cel mai probabil convingându-l pe Beck că era unul din oamenii importanţi pentru cartea ei. Acest fapt ridica prin el însuşi altă întrebare: de ce-i permisese Beck să se apropie de el, până într-atât încât să o invite la Barcelona după ce plecase atât de brusc din Malta, ba chiar punându-i la dispoziţie mijloacele de transport? Două chestiuni îi veniră imediat în minte: fie conventul era pe de-a întregul inofensiv şi, oricât de secret ar fi părut, nu avea nimic de ascuns, fie nu era, iar atunci Beck o ducea cu zăhărelul din raţiuni numai de el ştiute. Dacă a doua variantă era cea adevărată, atunci era posibil ca ea să fie pe punctul de a intra într-o afacere extrem de periculoasă, probabil chiar fatală.

Oricum ar fi fost, ori că ea se folosea de Beck, ori că reverendul o atrăgea în cu totul altă poveste decât credea Demi, un singur lucru rămânea hotărât: determinarea ei de a-l duce pe Marten la mănăstirea de la Montserrat şi de a-l da pe mâna lui Merriman Foxx.

Problema era că întinzându-i o capcană lui, îi întindea o capcană şi preşedintelui. Situaţia era gravă, iar cei doi bărbaţi erau conştienţi de asta. Mai ştiau şi că nu au de ales decât să acţioneze. Pentru amândoi, Foxx era cheia întregii situaţii. Trebuiau să afle ce ştia doctorul: detaliile planului împotriva statelor musulmane, unde şi când trebuia să înceapă. Numele celor implicaţi, iar pentru Marten în particular, ce îi făcuse el lui Caroline Parsons. Mai mult, preşedintele nu voia doar să afle detaliile planului, ci insista că trebuiau puse pe hârtie – pe o coală, pe un capăt de hârtie, orice-o fi fost la îndemână –, datată şi semnată de doctor. Cu documentul acesta în mână, Harris ar fi putut să iasă din umbră fără să se mai teamă. Înainte ca Serviciul Secret, o echipă CIA sau informaţiile spaniole să fi pus mâna pe el, preşedintele ar fi dat deja telefoane şi, cu puţin noroc, ar fi trimis faxuri secretarului general al NATO, celui al ONU şi redactorilor-şefi ai ziarelor Washington Post şi New York Times. Nimic nu va fi ţinut secret, nimic nu va fi muşamalizat din motive politice: inclusiv asasinatele plănuite pentru reuniunea de la Varşovia, totul avea să fie făcut public. Acelea aveau să fie ştiri cu un impact devastator în toată lumea, cu consecinţe enorme, atât politice, cât şi economice, dar şi emoţionale, prin prisma ororilor pe care acele planuri le presupuneau. Dar trebuiau expuse, erau prea grave şi prea importante pentru a nu fi spus tot adevărul.

Aşa că, indiferent că era sau nu o cursă şi oricât de incredibil de periculos şi de dificil ar fi părut, merita să încerce să ajungă la mănăstirea din Montserrat.

Nu mai rămânea aşadar decât o singură problemă.

Cum să ajungă acolo?

Şi, odată ajunşi, dacă aveau să ajungă, ce era de făcut?

64

CHANTILLY, FRANŢA. 6:44 A.M.

 

Victor stătea într-un desiş de copaci la o sută de metri distanţă de zona în care urmau să apară ţintele. Ţeava puştii M14 era sprijinită pe o crăcană improvizată. Prin ceaţa cenuşie a zorilor, era aţintită spre „Cœur de la Forêt”, pista de antrenament pentru caii de rasă. Chiar dacă era rece, Victor se simţea bine. Asta era ce făcea el. Şi ceea ce i se cerea să facă. Şi ceea ce se aştepta ca el să execute întocmai. Nu ce ar fi putut să facă, ca şi cum ar fi fost un angajat de rang inferior, ci ceea ce avea să execute întru totul ca un lunetist profesionist.

— Victor, se auzi în cască vocea calmă şi liniştitoare a lui Richard.

— Da, Richard.

— Cum te simţi?

— Bine.

— Nu ţi-e frig, nu te-a pătruns umezeala?

— Nu, Richard. Sunt bine.

— Jocheii au încălecat. Tocmai pleacă din padoc. În aproximativ treizeci şi cinci de secunde vor fi la linia de start a pistei de antrenament. Odată ajunşi acolo vor primi ultimele instrucţiuni de la antrenor. Zece sau cincisprezece secunde mai târziu, începe cursa. N-ar trebui să le ia mai mult de şaptezeci de secunde să ajungă în dreptul tău. E în regulă, nu, Victor?

— Da, Richard.

— După aceea ştii ce ai de făcut.

— Da, Richard.

— Mulţumesc, Victor.

— Nu, Richard, eu îţi mulţumesc.

 

BARCELONA. 6:50 A.M.

 

Desculţi, cu pantalonii suflecaţi, cu pahare de cafea în mână, părând nişte turişti foarte matinali aflaţi în vacanţă, Nicholas Marten şi preşedintele Statelor Unite se plimbau pe nisipul umezit de marea în reflux, privind prima geană de lumină a zorilor de deasupra Mediteranei. În spatele lor se înălţa o aglomerare de stânci ce ascundea vederii eventualilor trecători plaja foarte îngustă. Ajunseseră până acolo urmărind traseul unui drum neasfaltat de ţară. Un X pe o hartă ar fi indicat că se aflau la o distanţă de douăzeci şi patru de kilometri în direcţia nord de Barcelona, undeva între Costa Daurada, aflată mai la sud, şi Costa Brava, ceva mai la nord.

Izolaţi, departe de limitele oraşului, cei doi îşi calculaseră cu grijă un scurt răgaz, cât să aibă forţele de ordine timp să instaleze baraje şi puncte de control: negăsindu-i şi neavând nicio informaţie despre ei, poliţiştii s-ar fi retras după aceea, sau cel puţin ar fi avut o prezenţă mai discretă, lăsând oraşul să revină la o aparenţă de normalitate, măcar până s-ar fi regrupat şi şi-ar fi regândit strategia. Exact acel interval plănuiau Marten şi preşedintele să-l folosească pentru a ajunge la Montserrat. Amândoi ştiau că odată ce avea să se declanşeze al doilea val de căutări, cuprinderea şi proporţiile acestuia aveau să fie fără precedent. John Henry Harris nu era pur şi simplu o persoană dispărută, era preşedintele dat dispărut al Statelor Unite ale Americii, iar hotărârea Serviciului Secret, a CIA, a FBI, a NSA, a informaţiilor spaniole şi a forţelor locale de poliţie de a-l găsi şi de a-l aduce la ce credeau ei că e un „adăpost” pentru el, îi făceau lui, şi deci şi lui Marten, şansele de a scăpa egale cu zero în cel mai bun caz.

 

Marten se uită în urmă. Prin lumina palidă a zorilor cuprinse cu privirea stâncile ce se ridicau în urma lor, protejându-i de eventualii curioşi, şi locul acela strâmt de la capătul drumeagului unde era parcată limuzina Mercedes neagră cu care ajunseseră până acolo. Lângă ea, privindu-i atent, era şoferul de vârstă mijlocie, într-un costum închis la culoare, amabilul Miguel Balius, barcelonez crescut în Australia şi revenit în oraşul natal. Cunoştea la perfecţie străzile şi aleile Barcelonei. Tocmai această ştiinţă a lui îi ajutase să evite reţeaua de puncte de control şi baraje rutiere instalate de poliţie şi să ajungă până acolo, pe acea plajă retrasă. Se aflau acolo datorită ingeniozităţii aparent naive a lui Balius şi datorită ideii îndrăzneţe a lui Marten, pusă în execuţie cu precizie de domnişoara Picard.

 

La 4 şi 50 de minute au ajuns la Regente Majestic şi au intrat imediat în hotel, Demi trecând pe la recepţie, iar Marten şi preşedintele Harris intrând din foaier în toaleta pentru bărbaţi, unde s-au aranjat şi au aşteptat. Puţin înainte să ajungă la hotel, Marten venise cu o idee cutezătoare, strigătoare la cer chiar, mai ales dacă avea să meargă, însă nu mai neobişnuită decât situaţia în care se aflau. Practic erau prinşi în Barcelona, căci forţele de ordine spaniole verificau actele de identitate ale aproape fiecărui individ care voia să iasă din oraş.

Lui Marten, ideea i-a fost inspirată de realitatea situaţiei: în ciuda enormei plase ce-i înconjura, trebuiau să rămână liberi ca să ajungă la mănăstirea Montserrat, undeva în jurul orei prânzului. În acest scop, a croit un scenariu care, cu ceva noroc, dacă era executat bine, i se părea că ar fi putut avea sorţi de izbândă. De cum au intrat în hotel, Demi a şi început punerea lui în aplicare. Merse la recepţie, cerând să-l vadă de şeful de tură. Mai târziu le-a povestit lui Marten şi preşedintelui ce i-a spus acestuia.

— Doi veri de-ai mei au sosit cu noaptea în cap de la New York. Avem o reuniune de familie. Am mers să-i iau de la aeroport. Mi-a luat o jumătate de oră să dau de ei. Compania aeriană cu care au venit le-a rătăcit bagajele şi ieşiseră din terminal să le caute. N-au dat de ele. Nu le-au găsit nici până acum. Pe drum încoace, am fost blocaţi în chestia asta sinistră care se petrece în oraş. Ne-a luat o oră să trecem doar de un singur punct de control. A trebuit să le arătăm actele de identitate, absolut tot.

— Autorităţile aveau informaţii că la un hotel nu departe de-aici sunt cazaţi nişte terorişti, o informă şeful de tură pe Demi. Dar au scăpat. Cel puţin asta e ceea ce ni s-a spus; dar încă îi mai caută. Aşa se explică tot haosul din oraş. Sincer, îmi cer scuze pentru neplăceri.

— Sigur, nu e vina dumneavoastră. Şi apoi noi toţi trebuie să ne facem datoria de cetăţeni pentru a-i opri pe aceşti oameni. Oricum, problema mea nu sunt teroriştii, ci verii ăştia ai mei. Una la mână că nu-mi plac. În plus, sunt iritaţi şi osteniţi şi nici nu pot dormi. A doua că e unul mai dilău decât celălalt. Li s-a năzărit că vor să-şi petreacă ziua vizitând obiectivele turistice. Dar eu am alte lucruri de făcut. Şi sunt şi eu obosită şi vreau să dorm. Mă gândesc să le închiriez o limuzină. Puneţi pe cineva să-i ducă unde vor să meargă, să vadă orice-or fi vrând să vadă şi să-i aducă înapoi diseară. Credeţi că se poate?

— Vreţi să chem o limuzină acum, la ora asta?

— Da, cât mai repede şi, vă rog, cine vine cu maşina să le aducă ceva de mâncare, apă plată şi cafea. N-aş vrea să mă trezească pe mine să luăm micul dejun împreună.

— Mă tem că va fi scump.

— Acum, în momentul acesta nici nu mă interesează. Oricât ar costa, treceţi cheltuiala în nota mea de plată.

— Foarte bine, señorita. Am să mă ocup personal de treaba asta.

— Încă ceva. Dacă se poate ca şoferul să găsească o cale de a ocoli toate aceste blocaje plictisitoare şi celelalte… înţelegeţi, altfel vor fi şi mai enervaţi şi vor vrea să se întoarcă devreme. Nu mai zic că-mi vor reproşa mie toate astea, de parcă afacerea asta cu teroriştii e din vina mea.

— Am să vorbesc personal cu şoferul, señorita.

— Vă mulţumesc mult, señor, vă mulţumesc foarte mult. Nici nu vă pot spune cât de mult înseamnă asta pentru mine.

Demi se întorcea deja să plece, dar îi mai veni o idee.

— Îmi cer scuze. Nu vreau să vă impun fel de fel de lucruri, dar ceilalţi membri ai familiei noastre se vor aduna aici, la hotel, iar apariţia acestor doi veri la reuniune e o surpriză. Vreau să cred că personalul dumneavoastră şi şoferul vor fi foarte discreţi. N-aş vrea ca cineva să vorbească despre ei din întâmplare şi să strice surpriza.

— Cum am mai spus deja, am să mă ocup personal de treaba asta, spuse şeful de tură cu o scurtă înclinare a capului.

— Vă mulţumesc încă o dată, señor. Muchas gracias.

 

Zece minute mai târziu, Miguel Balius sosi cu limuzina Mercedes. Micul dejun, apa plată, cafeaua erau puse la dispoziţia clienţilor de hotel. Demi îi sărută pe cei doi veri: Jack – preşedintele – şi Harold – Marten – şi-şi luă la revedere de la ei. Când veni rândul lui Marten s-o sărute pe obraz, acesta îi şopti:

— Niciun cuvânt reverendului sau oricui altcuiva despre vărul Jack.

— Bineînţeles că nu, prostuţule, răspunse Demi zâmbind, apoi îi aminti vărului Jack să-şi poarte pălăria şi să fie atent să nu-l ardă soarele.

Apoi fiecare o apucă încotro îi mânau treburile lor: ea în pat, iar ei să-ncerce să scape de urmărirea generală.

65

7:00 A.M.

 

Mai erau încă vreo cinzeci de minute până la răsăritul soarelui. Încă o dată Marten se uită înapoia lor, către stânci, căutând din ochi vreun semn al unor echipe de căutare ce se apropiau, gata să pună mâna pe ei. Nu era nimic. Imediat după aceea îşi mută privirea spre cer, aproape aşteptându-se ca, de nicăieri, deasupra lor să apară val-vârtej un elicopter sau să se audă măcar zumzăitul unui avion de cercetare. Însă nu era de văzut decât plaja pustie, iar singurul zgomot ce se auzea era clipocitul valurilor la picioarele lor. Mai aruncă o privire împrejur, apoi atenţia sa se concentră asupra preşedintelui Harris.

— Trebuie să ne mişcăm foarte repede, spuse pe un ton sec.

— Da, ştiu, spuse preşedintele, apoi se întoarseră călcând nisipul cu tălpile goale înspre Miguel Balius şi spre limuzina de care se îndepărtaseră binişor. M-am tot gândit la Merriman Foxx, domnule Marten. Ce-i de făcut, dacă şi când ajungem la Montserrat? Cum să-l prindem singur fără să fim noi înşine prinşi, iar după aceea cum să-l facem să ne spună ce trebuie să ştim? Totuşi, oricât de importante ar fi aceste chestiuni, e doar o parte din ansamblul problemei. Spre oroarea mea, mi-am dat deodată seama că eu sunt singura persoană care ştie ceva despre cealaltă parte a planului lor fără să le fie complice. Iar dacă mie mi se întâmplă ceva, nenorociţii ăştia vor fi liberi să-l ducă mai departe. Şi nu-i nicio îndoială că aşa vor face. Ţi-am spus mai devreme, timpul e un element esenţial, dar n-am spus şi de ce. Azi e sâmbătă. Pentru luni e programată întâlnirea mea cu şefii statelor NATO la o importantă reuniune în Varşovia.

— Ştiu, domnule. Am citit despre întrunirea asta.

— Ceea ce nu ştii, şi nu ştie nimeni altcineva, e ceea ce s-a pus la cale pentru ziua aceea de către aşa-zişii mei prieteni. Acesta e un alt motiv pentru care m-am târât prin conductele sistemului de aer condiţionat de la Ritz, pentru care am venit la dumneata şi pentru care sunt aici, acum. Nu e doar din cauza lui Foxx şi a drăciei pe care l-au pus s-o pregătească, pentru că orice-ar fi asta, se va întâmpla cândva după reuniunea NATO.

Preşedintele se opri ezitând, cercetându-l pe Marten, de parcă încă îi era greu să aibă încredere în cineva, inclusiv în Nicholas.

— Vă rog, continuaţi, domnule preşedinte.

— Domnule Marten, spuse preşedintele hotărât în cele din urmă, cei care conspiră împotriva mea au pus la cale asasinarea preşedintelui Franţei şi-a cancelarului Germaniei cândva în cursul întrunirii NATO. Vor ca actualii conducători ai acestor două state să fie eliminaţi ca să poată fi înlocuiţi cu oameni care să simpatizeze cu propriile lor ambiţii. Exact unde, când şi cum vor avea loc aceste asasinate nu ştiu, dar se va întâmpla în cursul întrunirii de la Varşovia, pentru că dorinţa lor e să se întâmple în faţa întregii lumi. M-au rugat, adică ce spun?, mi-au cerut imperios să dau un ordin secret prin care să autorizez execuţia acestor asasinate. Am refuzat, iar datorită acestui răspuns, am ştiut că trebuie să evadez, altfel m-ar fi ucis. Prin lege, vicepreşedintele ar deveni atunci preşedinte şi, ca membru de vârf al acestei conspiraţii, n-ar avea niciun fel de problemă să aprobe asasinatele. Ironia cumplită este că, în absenţa mea, vicepreşedintele este oricum la comandă. Acel ordin va fi dat, domnule Marten. Strict secret, executat în numele securităţii naţionale şi autorizat de comandantul suprem în exerciţiul funcţiunii.

— Doamne Dumnezeule, oftă Marten.

Pe chipul preşedintelui se putea citi îngrijorarea.

— N-am mijloacele necesare să fac cunoscută această ameninţare cuiva care să fie capabil să acţioneze fără riscul de a fi depistat. Plus că orice cale de comunicare mi-ar fi imediat tăiată, iar cei care mă caută ar şti aproape instantaneu unde mă aflu, cu mare precizie. Există un Institut pentru o Lume Nouă, care se reuneşte anual, un grup de gândire ai cărui membri sunt oameni de afaceri, academicieni şi politicieni recunoscuţi şi foarte respectaţi. Anul acesta reuniunea are loc chiar la sfârşitul acestei săptămâni într-un complex turistic numit Aragon, situat tocmai în munţii de la nord-vest de unde ne aflăm. Întâlnirea e una restrânsă, participă doar membri şi invitaţi. Dar de obicei, asemenea Forumului Economic Mondial, atrage un mare număr de grupuri de protest şi, alături de acestea, o la fel de largă adunare a presei. Ca urmare e mobilizat un contingent important de forţe de securitate, coordonate, cred, de Serviciul Secret spaniol. Ar fi trebuit să fiu invitatul surpriză, la serviciul divin de mâine dimineaţă. Un prieten bun, rabinul David Aznar, trăieşte la Gerona, un oraş aflat la distanţă de o oră cu trenul de Barcelona. El conduce întâlnirea de rugăciune şi urma să mă prezinte adunării. Am venit la Barcelona sperând să reuşesc să ajung de-aici la Gerona. Odată ajuns acolo, mă gândeam să-mi croiesc drum către locuinţa rabinului Aznar, să-i spun ce se petrece şi să sper că mă poate duce la Aragon, să mă treacă cumva prin filtrele serviciilor de securitate, astfel încât să mă pot adresa convenţiei.

— Şi să le spuneţi ce s-a întâmplat.

— Da. Din punct de vedere politic şi strategic ar fi fost periculos. Însă având în vedere cine sunt oamenii aceia şi cadrul restrâns al întâlnirii de duminică dimineaţa, într-o locaţie aflată la mică distanţă de Gerona, unde presa n-ar fi prezentă, ţinând seama de presanta lipsă de timp până la reuniunea de la Varşovia şi de faptul că sunt milioane de vieţi în joc, ar fi fost o prostie să nu încerc. Apoi însă mi-am dat seama că forţele puse pe urmele mele sunt prea mari şi că rabinul Aznar însuşi este, fără niciun dubiu, sub supraveghere. Toate mijloacele sale de comunicare electronice sunt monitorizate. Astfel că planul de a ajunge la complexul turistic Aragon sub protecţia sa pentru a mă adresa adunării nu mai este viabil. Atunci am ştiut că trebuie să fac ceva să nu mai rămân pe străzi, altfel aveam să fiu prins, dus cine ştie unde şi ucis. Atunci am văzut fotografia dumitale în ziar şi te-am găsit.

Erau deja aproape de limuzină. Miguel Balius deschisese portierele din spate, iar pe braţ ţinea prosoape cu care clienţii săi să-şi cureţe nisipul de pe picioare când aveau să se întoarcă de pe plajă.

Marten îl arătă cu capul pe şofer.

— Există posibilitatea ca tipul să pornească radioul sau televizorul, să asculte ştiri despre ceea ce se întâmplă în oraş. E posibil să se fi difuzat semnalmentele noastre, deşi e îndoielnic, pentru că ei n-ar vrea să se ştie despre prezenţa dumneavoastră aici. Totuşi, cine ştie ce-au spus sau ce aluzii s-au făcut? Dacă cumva are cea mai mică bănuială că suntem altceva decât crede el, poate că va vrea să facă ceva în privinţa asta.

— Vrei să spui că va sesiza poliţia.

— Da.

Aproape că ajunseseră lângă Balius. Şoferul le ieşea în întâmpinare.

— Cum a fost plimbarea, domnilor? îi întrebă în engleza sa cu accent australian, întinzând mâinile ca să-i scape de paharele de cafea.

În spatele lui, prin cadrul portierei deschise a compartimentului pentru pasageri, Marten zări licăririle micului aparat TV al limuzinei. A avut dreptate: Miguel Balius se uitase la televizor.

— Frumoasă plajă, spuse Marten cu nonşalanţă. Noutăţi despre ce se întâmplă în oraş?

— Doar ce se ştia dinainte, domnule. Autorităţile caută teroriştii pe care credeau că i-au prins în capcană într-un hotel, dar care au reuşit să scape. Asta-i tot ce se spune. Nu prea se vorbeşte în gura mare despre treaba asta.

— Cred că aşa şi trebuie, în zilele astea, zise Marten şi privi cu coada ochiului către preşedinte.

Moment în care-i sună mobilul. Făcu un gest, gata să-l scoată, când îl văzu pe preşedintele Harris clătinând din cap, avertizându-l în mod evident să nu răspundă.

Mobilul sună iar.

— Dar dacă e Demi? spuse Marten prudent. Dacă s-au schimbat planurile familiei şi trebuie să ne întâlnim altundeva?

Preşedintele inspiră adânc. Nu-i plăcea treaba asta, însă Marten avea dreptate. Orice se putea întâmpla şi ultimul lucru pe care şi-l puteau permite era să-şi piardă singura lor legătură cu Merriman Foxx.

— Dar scurt. Foarte scurt.

Marten deschise clapa telefonului şi răspunse.

— Demi, spuse el repede în timp ce Balius îi întinse preşedintelui un prosop, iar Harris se aşeză pe bancheta din spate a limuzinei să-şi cureţe tălpile de nisip.

— Ce dracu’ se întâmplă în Barcelona?

Era Peter Fadden, aprins şi grosolan ca de obicei.

— Poliţia caută nişte terorişti, spuse Marten tare astfel încât preşedintele şi Balius să-l poată auzi. Se presupune că erau gata să-i prindă într-un hotel, însă ceva n-a mers. Acum verifică pe toată lumea. Tot oraşul pare un câmp de bătălie. Eşti la Madrid încă?

— Da. Şi indiferent ce-a început aici, se pare că s-a mutat acolo, la Barcelona.

— Ce vrei să spui?

— Am vorbit cu vreo douăzeci de angajaţi de la Ritz şi niciunul din ei n-a văzut şi nici nu ştie ca cineva să fi văzut echipa Serviciului Secret acţionând ca şi cum l-ar fi scos pe preşedinte din hotel. Apoi, ieri-dimineaţă, Serviciul Secret împânzise tot hotelul interogând pe toată lumea dac-a văzut ceva suspect în noaptea dinainte. De parcă i s-ar fi întâmplat ceva preşedintelui, ceva despre care nimeni nu spune nimic. Apoi întreg contigentul de ziarişti, care se preconiza că trebuie să-l urmeze pe preşedinte la Varşovia, a fost trimis înapoi la Washington, pe urmele poveştii oficiale că Harris a fost dus într-o locaţie secretă în miez de noapte, din pricina unei ameninţări teroriste credibile. Acum însă întregul spionaj spaniol pare să fie masat la Barcelona. Ceva important se întâmplă. Chiar e vorba de terorişti sau cineva a pus mâna pe preşedinte, iar echipa lui încearcă să păstreze secretul?

Marten se uită cu coada ochiului spre preşedinte.

— Pui întrebarea cui nu trebuie.

— Nu, o pun cuiva care e la faţa locului şi poate să-şi facă o părere rezonabilă. Eu nu mă gândesc la terorişti, Nick, mă gândesc la comisia din care făcea parte Mike Parsons. Mă gândesc la Merriman Foxx.

Preşedintele Harris îşi flutură dintr-odată mâna în dreptul gâtului – o dată, de două ori, de trei ori. Voia să-i arate lui Marten că trebuia să întrerupă imediat convorbirea şi să închidă telefonul.

— Peter, am să revin cu un telefon imediat ce-am să pot, spuse Marten iute.

Închise telefonul şi-l privi pe Harris retrăgându-se în compartimentul întunecat al limuzinei.

— Prosop, domnule, spuse Miguel Balius şi-i întinse un ştergar curat lui Nicholas.

— Vărul Harold poate să-şi cureţe picioarele şi-n maşină, Miguel, spuse ferm preşedintele. Aş vrea să plecăm imediat de-aici.

— Acum, domnule?

— Acum.

— Da, domnule.

66

7:17 A.M.

 

Piciorul lui Miguel Balius atinse pedala de acceleraţie. Pentru un scurt moment, cauciucurile din spate ale Mercedesului s-au învârtit în gol în pietriş, apoi au prins solul, iar limuzina se urni din loc, huruind şi hurducându-se pe uliţa aceea desfundată.

— Miguel, spuse preşedintele tare, privind prin ecranul ce despărţea compartimentul şoferului de cel al pasagerilor.

Fusese un test să vadă dacă le putea auzi conversaţia fără ca ei să apese butonul sistemului de comunicare. Marten făcuse la fel când i-a adus de la hotelul Regente Majestic pe străduţele lăturalnice ale oraşului până pe plajă. Preşedintele voise să mai verifice o dată, să fie sigur.

— Miguel, mai spuse o dată, dar şoferul n-a răspuns.

Preşedintele se-ntoarse imediat spre Marten.

— Mobilul tău, zise Harris.

— Înţeleg, răspunse Marten. Serviciul Secret ştie cine sunt şi au deja numărul. Un satelit îl va localiza.

— Nu doar că-l vor localiza. NSA l-a interceptat şi va transmite coordonatele geografice Serviciului Secret în câteva secunde, îmi cunosc oamenii – se vor zbate ca toţi dracii să ajungă aici cât mai repede cu putinţă. Înţeleg de ce ai răspuns la acel apel. Ţi-am permis să răspunzi. Dar n-ar fi trebuit. Să sperăm că vom ieşi de-aici în timp util.

— Domnule preşedinte, zise Marten, n-a fost Demi la telefon.

— Asta am priceput.

— Dar n-a fost un fleac. M-a sunat un reporter de investigaţie de la Washington Post. Ştie despre Caroline Parsons şi despre bănuielile mele că ea şi soţul ei au fost asasinaţi. Ştie despre Merriman Foxx şi despre doctoriţa Stephenson. A găsit chiar şi clinica unde a fost tratată Caroline de către doctorul Foxx. Îi zice Centrul de Recuperare din Silver Springs, statul Maryland. Acum tipul e în Madrid, domnule preşedinte. A intervievat angajaţii hotelului unde-aţi fost găzduit. El nu crede în povestea oficială a Casei Albe, că aţi fost relocat în miez de noapte. Crede că tocmai din cauza dumneavoastră Serviciul Secret spaniol s-a deplasat la Barcelona. Şi că s-ar putea să fi fost răpit şi că Merriman Foxx ar putea fi, într-un fel sau altul, implicat în treaba asta.

— Cine-i acest reporter?

— Îl cheamă Peter Fadden.

— Îl ştiu. Nu bine, dar îl ştiu. E un om bun.

— I-am spus c-am să-l sun iar.

— Nu se poate.

— Dacă nu-l sun eu, mă sună el pe mine.

— Nu ne putem asuma acest risc, domnule Marten. Închide telefonul şi lasă-l închis. Va trebui să-l lăsăm pe domnul Fadden să presupună orice vrea să presupună. Şi va mai trebui să credem că n-a intervenit nicio schimbare în planurile domnişoarei Picard.

Ajunseseră la capătul drumului ce venea dinspre plajă, iar Balius coti la stânga pe un drum asfaltat îngust, care se îndepărta de ţărmul mării în direcţia dealurilor ce se vedeau la orizont. Când limuzina se redresă pe şosea, preşedintele se uită scurt la ecranul TV aflat în spatele scaunului şoferului. Televizorul era pe CNN, iar pe ecran se putea vedea un reportaj despre ploile catastrofale din India. Privirea preşedintelui mai zăbovi o clipă pe ecran. Apoi Harris apăsă butonul sistemului de comunicare interioară.

— Miguel.

— Da, domnule.

— Prietenii noştri ne-au spus despre un loc din munţi, nu departe de-aici, o mănăstire cred, spuse Harris, pe un ton degajat. Ne-au zis că-i un loc pe care orice turist trebuie să-l viziteze.

Balius îl privi în oglinda retrovizoare, zâmbind cu mândrie.

— Vorbiţi de Montserrat, domnule?

— Acesta era numele locului, vere? îl întrebă preşedintele pe Marten.

— Da. Montserrat.

— Ne-ar face plăcere să mergem acolo, Miguel.

— Da, domnule.

— Putem ajunge acolo până la prânz? Aşa am avea timp să vedem ce-i pe-acolo, înainte să trebuiască să ne întoarcem în oraş.

— Cred că se poate, domnule. Dacă nu dăm de alte baraje de poliţie.

— De ce nu poate poliţia să pună mâna pe indivizii ăia? Sunt sute de poliţişti. Cât de greu poate fi? întrebă preşedintele adăugând o nuanţă de irascibilitate şi iritare în vocea sa, care până adineaori avusese un ton relaxat, lejer. Oamenii mai au şi alte treburi de făcut decât să aştepte la cozile care se formează la punctele de control. Şi-apoi nu treci bine de unul, că-n zece minute dai de altul.

— Sunt de acord cu dumneavoastră.

— Nu vrem să ne întoarcem târziu în oraş. Miguel, ai reuşit să le ocoleşti şi-nainte. Avem încredere că poţi s-o faci iarăşi.

— Vă mulţumesc pentru încrederea dumneavoastră, domnule. Am să fac tot ce pot.

— Ştim că vei face, Miguel. Ştim că aşa vei face.

67

BARCELONA. 7:34 A.M.

 

— Mosca encima. Área coordinada abandonada. Repetición. Mosca encima. Área coordinada abandonada. Survolez zona. Zona indicată e părăsită. Repet. Survolez zona. Zona indicată e părăsită.

Hap Daniels înălţă fruntea când auzi afirmaţia răspicată a pilotului primului elicopter GEO. O clipă mai târziu se auzi vocea pilotului celui de-al doilea elicopter GEO.

— Confirme. Area coordinada abandonada. Confirm. Zona indicată e părăsită.

Hap Daniels se holba la ecranul computerului din faţa sa, la fotografia coastei barceloneze făcută din satelitul NSA. Se vedeau oraşul, aeroportul, cursul râului Llobregat din munţi până la vărsarea în mare, portul Barcelona, iar la nord, râul Besós şi ţărmul mării până la Costa Brava. Daniels atinse tastatura dinaintea lui, iar fotografia se mări o dată, de două ori, de trei ori, până când ecranul nu mai cuprindea decât punctul de intersecţie al paralelei 41° 24’ 04’’ nord cu meridianul 2° 6’ 22’’ est. Acestea erau coordonatele geografice pe care le indicase NSA, după ce depistase semnalul mobilului lui Nicholas Marten. Era pe linia ţărmului dintr-o zonă aflată la nordul Barcelonei şi părea să fie o limbă de plajă pustie.

— Colonele, aici e Tigre Uno, spuse Daniels încet în microfon, adresându-se comandantului operativ al unităţilor aeriene ale GEO, folosindu-se de numele de cod pe care i-l dăduse serviciul spaniol de informaţii. Vă rog, cereţi primului pilot să urce la cinci sute de metri altitudine şi să survoleze întreaga zonă. Celuilalt cereţi-i să aterizeze pentru o inspecţie la sol.

— Recepţionat, Tigre Uno.

— Mulţumesc, colonele.

Daniels inspiră adânc şi se lăsă pe spate. Era epuizat, exasperat şi ca naiba de furios, mai ales pe sine însuşi pentru că el permisese să se întâmple una ca asta. Motivele erau de prisos: preşedintele n-ar fi trebuit să poată să se fofileze neobservat. Era o greşeală impardonabilă.

Înconjurat de ecranele computerelor, Daniels călătorea în scaunul de comandă al unui SUV uriaş aparţinând Serviciului Secret, autovehicul ce fusese aeropurtat de la Madrid şi era destinat centralizării comunicaţiilor electronice. În faţa lui, lângă şofer, ţinând o puşcă în braţe, era adjunctul său, Bill Strait. În spatele lui, patru analişti ai Serviciului Secret urmăreau ecranele computerelor ce monitorizau date de supraveghere primite de la vreo şase agenţii de securitate diferite. Daniels, ca toţi ceilalţi, spera că Marten îşi va folosi din nou mobilul.

Hap se uită iarăşi la monitorul din faţa sa, apoi îşi întoarse privirea prin habitaclul strâmt al autovehiculului, spre locul unde stăteau Jake Lowe şi dr. James Marshall, în scaune rabatabile, cu centurile puse. Amândoi erau tăcuţi şi priveau în gol. Amândoi păreau nişte războinici zguduiţi până-n adâncul fiinţei lor de ceea ce se întâmpla: păreau cumpliţi, dârji, furioşi şi nesiguri.

Afară oraşul aluneca pe lângă vehicul. De auzit nu se auzeau decât sirenele celor două maşini ale Guardiei Urbana, care le deschidea drumul. Imediat în urma lor venea o dubă fără însemne, în care erau alţi doi agenţi ai Serviciului Secret, doi medici şi doi asistenţi de reanimare. În coadă, încheind coloana, erau alte trei maşini ale Serviciului Secret, tot fără însemne, fiecare cu câte patru agenţi la bord.

La vreo douăzeci de kilometri, pe o pistă privată din nordul Barcelonei, aştepta un avion al CIA, pus la dispoziţie din ordinul şefului cancelariei prezidenţiale, Tom Curran, care încă se mai afla în statul major temporar din subsolul ambasadei americane din Madrid. Avionul era gata să-l scoată pe preşedinte din Spania şi să-l transporte spre o locaţie încă nedecisă, dar despre care Hap Daniels credea că va fi ori undeva în centrul Elveţiei, ori în sudul Germaniei.

— Vector 4-7-7, spuse brusc un tânăr analist al Serviciului Secret, un tip cu păr creţ.

— Ce? făcu Hap.

— 4-7-7. Am detectat un nou apel.

Daniels schimbă imediat frecvenţa. Simultan începuse deja triangulaţia electronică a semnalului. Pe ecran au apărut noile coordonate suprapuse peste harta nord-estului Barcelonei.

— Sunteţi siguri că e mobilul lui Marten?

— Da, domnule.

Lowe şi Marshall au reacţionat imediat, nerăbdători. Amândoi şi-au reglat dispozitivele de recepţie pe frecvenţa analistului.

Daniels mări din nou imaginea de pe ecranul său, centrând-o pe dealurile înverzite din nord, ceva mai la est de râul Besós. O fracţiune de secundă mai târziu îşi duse o mână la cască, de parcă ar fi încercat să facă să se audă mai bine sunetul.

— Ce dracu’-şi spun?

— E o singură voce, domnule. Vocea celui care-a sunat.

— De unde?

— Manchester, Anglia.

— Unde în Manchester? izbucni dr. Marshall.

— Linişte!

Daniels nu se adresase nimănui în particular, doar încerca să înţeleagă ce auzea.

Iar ce auzea era vocea unui singur bărbat care vorbea cu glas scăzut, însă cu grijă şi rar.

— Alabamese. Albiflorum. Arborescens. Atlanticum. Austrinum. Calendulaceum. Camtschaticum. Canadense. Canescens.

— Despre ce dracu’ vorbeşte? se auzi vocea stridentă a lui Lowe în şase perechi de căşti.

— Cumberlandese. Flammeum.

Deja se uitau toţi unii la alţii. Lowe spusese ce-ar fi spus oricare dintre ei: despre ce dracu’ vorbea individul?

— Mucronulatum. Nudiflorum. Roseum.

— Azalee, lătra Bill Strait. Cineva citeşte numele soiurilor de azalee.

— Schlippembachii.

Deodată se făcu linişte şi telefonul lui Marten se închise.

— Aţi identificat coordonatele? îi întrebă Daniels pe analiştii din spatele său.

Exact în acelaşi moment apăru pe ecranul din faţa sa grila coordonatelor suprapusă peste imaginea din satelit a unui picior de deal. Imaginea era mărită, iar coordonatele indicau un punct situat într-un careu de şapte kilometri pătraţi.

— Este undeva înăuntrul acelui careu, domnule, spuse vocea imaterială a unui operator NSA venind de la cinci mii de kilometri depărtare.

— Se poate şi mai bine de-atât, domnule, zise zâmbind analistul creţ dinapoia lui Daniels, apoi atinse mouse-ul computerului său.

Brusc pe toate ecranele imaginea se schimbă, arătând dintr-o altă perspectivă aceeaşi zonă. O mări rapid de cinci ori, apoi de zece ori şi cu toţii au putut vedea ceea ce părea o livadă de meri tăiată pe din două de un drum pietruit. Analistul o mai mări o dată şi văzură un fuior de praf ridicându-se de pe drumeag, în coada unui autovehicul.

— I-am prins, zise creţul.

68

GARA CHANTILLY-GOUVIEUX,

CHANTILLY, FRANŢA. 7:44 A.M.

 

Cu geanta de golf pe un umăr şi cu servieta în mână, Victor urcă în vagonul de clasa întâi numărul 22388 al trenului de la Chantilly la Paris şi-şi găsi un loc lângă fereastră, aproape de uşă.

Cu zece minute în urmă predase camera de la hotelul unde fusese găzduit şi luă un taxi spre gară. La ora aceea, vânzoleala din oraş se potolise. Maşinile de poliţie, echipele de reacţie urgentă şi ambulanţele dispăruseră demult dincolo de un sens giratoriu, îndreptându-se, cum i s-a spus, către un loc pe care-l ştia bine – „Cœur de la Forêt”.

— Lasă arma şi pleacă, i-a spus Richard în cască.

Şi aşa făcuse, la fel ca atunci când, cu patru zile înainte, abandonase o puşcă M-14 asemănătoare într-un birou închiriat în Washington, D.C., după ce îl împuşcase mortal pe columbianul care ieşise din gara Union Station purtând jacheta Yankeilor din New York.

 

7:50 A.M.

 

Trenul se zgâlţâi şi începu să înainteze. În acelaşi timp, Victor văzu o maşină de poliţie intrând în parcarea gării şi patru poliţişti înarmaţi până-n dinţi coborând din ea. Pentru o clipă s-a crispat, îngrijorat că şeful gării fusese alertat, iar trenul urma să fie oprit şi pasagerii luaţi la întrebări despre incidentul care avusese loc cu ceva mai mult de nouăzeci de minute înainte, şi în care doi jochei fuseseră împuşcaţi mortal pe pista de antrenament de la Chantilly de către cineva ascuns în pădure. Cineva care era un excelent puşcaş şi care-i culcase pe ambii oameni la pământ dintr-un singur foc tras de la 100 de metri, în timp ce aceştia treceau prin dreptul lui pe caii lor de rasă ce alergau umăr la umăr. Glonţul trecuse prin ţeasta celui dintâi dintre călăreţi, apoi, o sutime de secundă mai târziu, şi prin a celui de-al doilea. Cel care trăsese abandonase arma crimei şi se pierduse pur şi simplu în ceaţa fumurie a pădurii, în timp ce caii alergau mai departe fără călăreţi.

 

7:52 A.M.

 

Trenul prinsese viteză şi cât ai clipi gara Chantilly-Gouvieux rămase în urmă. Victor se lăsă în scaun şi se relaxă. Richard îi spusese că nu avea de ce să se teamă, să nu se grăbească, să-şi bea cafeaua, să-şi ia micul dejun şi să nu facă deloc vâlvă la plecare; şi totul va fi în regulă. Ca de fiecare dată, Richard avusese dreptate.

Se uită pe geam, admirând peisajul rural francez trecând pe dinaintea lui. Şi aici ca şi în Cœur de la Forêt, specule de foioase începuseră să înfrunzească. Verdele viu şi plin de promisiunea unei veri frumoase se arăta de peste tot. Se simţea fericit, se simţea de parcă făcuse o poznă şi, mai ales, simţea că trăieşte.

Asemenea unui băiat care tocmai a făcut paisprezece ani şi muşca cu îmbucături mari din lumea care-l înconjura.

69

ZONA RURALĂ DELUROASĂ DIN

NORD-ESTUL BARCELONEI. 7:55 A.M.

 

Un uruit grozav, trepidant, urmat imediat de o umbră uriaşă ce trecu chiar pe deasupra lor, îl făcu pe tânărul şofer al unui camion agricol să încetinească brusc şi să se uite în sus prin parbrizul crăpat. Preţ de o clipă nu văzu nimic altceva decât coroanele pomilor fructiferi şi cerul. Apoi văzu un elicopter al Mossos d’Esquadra venind drept spre ei pe deasupra pomilor. A trecut într-o clipită. Cinci secunde mai târziu urmă un altul, acesta zburând mai jos decât primul şi orbindu-i cu furtuna de praf învârtejit pe care o stârni din drumul de ţară.

— Qué el infierno? Ce dracu’? urlă şoferul şi se holbă la cei doi tineri muncitori agricoli înghesuiţi pe bancheta de lângă el.

În clipa următoare, două automobile tot de la Mossos d’Esquadra au apărut scrâşnind pe drum chiar în faţa lor. Alte două veneau în goană din spate.

— Cristo! ţipă şoferul.

Piciorul lui lovi pedala de frână imediat, iar camionul derapă şi înţepeni în potopul de praf iscat de maşinile şi elicopterele poliţiei, cele din urmă învârtindu-se pe deasupra lor, unul din ele cu vreo treizeci de metri mai sus decât celălalt.

Câteva secunde mai târziu, cei trei tineri erau cu feţele-n ţărână, poliţişti în uniformă roiau în jurul lor, unii dintre ei punându-le pistoalele automate la tâmplă. Portierele camionului erau date în lături.

Precaut, şoferul îndrăzni să ridice privirea şi văzu bărbaţi în uniforme negre şi cu ochelari de soare ieşind din maşini nemarcate ce apăruseră la faţa locului ieşind din livezile aflate de o parte şi de alta a şleaului. Veneau spre ei. Apoi altceva îi atrase atenţia. Un SUV imens, negru şi strălucitor apăru din umbra livezii, apropiindu-se încet.

— Dios mio, cuál es? Dumnezeul meu, ce se-ntâmplă? întrebă în şoaptă muncitorul de lângă el.

— Cállate! Gura! urlă poliţistul cu pieptul cât un trunchi de stejar şi-i apăsă brutal ţeava pistolului în tâmplă.

 

Hap Daniels coborî primul din SUV. Urmă Bill Strait, iar înapoia lui Jake Lowe şi James Marshall. Daniels trase cu ochiul la cei doi dinapoia sa, apoi se îndreptă spre camion.

Vârtejurile de praf şi urletul zguduitor al elicopterelor poliţiei de deasupra îl împiedica şi să vadă, darămite să audă ori chiar să se concentreze asupra gândurilor sale. Daniels spuse ceva în microfon şi aproape imediat elicopterele luară altitudine, îndepărtându-se, însă dând ocoale la vreo o sută cinzeci, două sute de metri mai sus. Zgomotul se mai atenuă, iar praful se aşeza încetişor.

Lowe şi Marshall îl urmăriră pe Daniels care deja ajunsese la camion. Hap se uită mai întâi în cabină, apoi se duse în spate. Câteva secunde mai târziu îi făcu semn unui ofiţer din Mossos d’Esquadra să urce pe platforma descoperită a camionului. Un al doilea poliţist urcă şi el. Imediat după aceea doi dintre agenţii Serviciului Secret, în costume negre şi cu ochelari de soare, li se alăturară poliţiştilor spanioli.

— E acolo, domnule, auzi Hap în cască vocea specialistului creţ rămas în SUV.

— Unde?

— Undeva printre picioarele lor.

— Aici, spuse răspicat unul dintre agenţii Serviciului Secret de pe platforma camionului.

Lowe şi Marshall o luară repede spre camion. Agenţii l-au ajutat pe Hap să urce pe platformă.

I-au arătat mobilul lui Marten zăcând într-o cutie mare de carton, printre instrumente de irigaţie: stropitori şi filete de furtunuri. Se părea că nu se străduiseră să-l ascundă, era chiar deasupra, ca şi cum cineva ar fi trecut pe lângă camion, văzuse cutia şi-l aruncase înăuntru.

Daniels se zgâi la cutie o clipă în plus, apoi se întoarse şi privi în zare. De data asta nu mai era nevoie să înjure cu glas tare. Expresia feţei lui spunea totul.

Jocul nu se încheiase.

70

8:07 A.M.

 

Miguel Balius apăsă acceleraţia şi Mercedesul luă viteză. Se îndepărtau de ţărmul mării în direcţia munţilor. Ceva mai devreme ocolise un punct de control al autovehiculelor ce ieşeau din Barcelona, îndreptându-se pur şi simplu înapoi spre oraş. Câţiva kilometri mai încolo cotise pe un drum lăturalnic pe lângă Palau de Plegamans, apoi o luă spre nord pe o şosea comunală. Puţin după aceea, vărul Harold îl întrebase cum să folosească telefonul limuzinei, spunându-i că vrea să dea un telefon în străinătate. Miguel îi explică, iar vărul Harold ridică receptorul şi formă un număr. În mod cert cel pe care l-a sunat a răspuns, pentru că a sporovăit ceva vreo câteva secunde, apoi a închis şi s-a întors să vorbească cu vărul Jack. Câteva minute mai târziu au făcut o oprire, singura de altfel. Erau la marginea unei livezi de meri prăfuiţi, unde vărul Harold s-a uşurat în spatele unei camionete agricole staţionate acolo. Imediat după aceea, au pornit iarăşi la drum. Oricine-ar fi fost clienţii săi, în mod cert erau americani din clasa de mijloc, cu greu ar fi putut fi ei teroriştii pe care forţele guvernului îi căutau sau fundamentaliştii cu feţe oacheşe pe care atât Miguel, cât şi lumea întreagă se aşteptau să-i vadă atunci când auzeau cuvântul „terorişti”. Clienţii săi erau obosiţi de schimbarea fusului orar şi nu voiau decât să-şi petreacă ziua departe de oraş, vizitând obiective turistice, iar destinaţia lor actuală era Montserrat. Dacă ei nu aveau chef să suporte blocajele de trafic şi procedurile plicticoase de la punctele de control, atunci nici el n-avea chef. Şi oricum, nu era nimic ilegal în ceea ce făcea. Asta era datoria lui, să facă ce-i cereau clienţii, nu să aştepte în cozile din trafic.

Miguel privi pe furiş în oglinda retrovizoare, la pasagerii săi şi-i văzu uitându-se la ecranul micului TV. Veniseră să vadă peisajele din împrejurimile Barcelonei, iar ei se uitau la televizor? Ei drăcie, îşi zise Miguel, e treaba lor!

Şi chiar era treaba lor.

Numai a lor.

 

Atenţia celor doi bărbaţi era captată de televizor. O reporteriţă a CNN transmitea în direct din faţa Casei Albe. În America era încă dimineaţă foarte devreme. Reporteriţa spunea că încă nu sunt alte informaţii despre circumstanţele evacuării grăbite a preşedintelui, în miez de noapte, din hotelul Ritz din Madrid. Şi nici despre locaţia unde fusese transferat; despre natura ameninţării teroriste sau chiar despre terorişti nu se ştia nimic sigur. Însă cei despre care se credea că sunt direct responsabili fuseseră depistaţi în Barcelona, unde au scăpat la mustaţă de un raid al poliţiei, iar acum erau obiectivul unei urmăriri generale care se desfăşura în aproape întreaga Spanie, cu precădere în zona de până la graniţa cu Franţa.

Intervenţia reporteriţei se încheie, iar pe CNN începu difuzarea unui calup de publicitate. Exact când preşedintele luă telecomanda şi tăie sonorul aparatului.

— Despre asasinatele de la Varşovia, îi spuse el încet lui Marten. Într-o zi ca oricare alta aş fi avut acces direct la şefii de stat francez şi german şi i-aş fi putut avertiza personal. Dar nu mai dispun de acest lux. Totuşi… cumva… preşedintele francez şi cancelarul german trebuie anunţaţi de pericolul ce-i pândeşte la Varşovia, dar nu ştiu cum aş putea-o face.

— Sunteţi sigur că se vor întâmpla la Varşovia? întrebă Marten.

— Da, sunt sigur. Ei vor să facă un spectacol public din asta; pentru a câştiga simpatia întregii lumi faţă de naţiunile Germaniei şi a Franţei. Asta le va uşura calea spre convocarea rapidă a alegerilor anticipate în ambele ţări şi-i vor ajuta să înăbuşe orice opoziţie politică care ar putea să-i împiedice pe oamenii lor să fie aleşi.

— Atunci trebuie să găsim un mod de a-i alerta într-un fel care să nu ducă direct la dumneavoastră.

— Da.

— Ce ziceţi dac-am face-o prin presă? Cum ar fi dacă ştirea asta ar veni de la New York Times, sau de la Washington Post, Los Angeles Times, CNN sau vreo altă corporaţie de ştiri?

— Dar cine să le spună? Eu? Mie mi-e imposibil să folosesc vreun aparat de comunicare electronică. E clar. Şi nici tu nu poţi. Ai răspuns la apelul lui Peter Fadden. Fii sigur că ţi-au înregistrat vocea. Şi a ta, şi a mea vor fi de-acum urmărite şi ascultate. La un moment dat chiar m-am gândit să-i dezvălui totul domnişoarei Picard, însă am decis să nu-i spun nimic, din mai multe motive. În primul rând pentru că n-ar crede-o nimeni, iar dacă ar încerca să explice şi tabloidele ar pune mâna pe subiect ar ieşi un scandal de proporţii cum că preşedintele a înnebunit şi-a fugit de sub protecţia Serviciului Secret. Iar ăsta-i ultimul lucru pe care ni-l putem dori.

— Ce spuneţi de Fadden? întrebă Marten.

— M-am gândit şi la asta. Are credibilitatea necesară de a-i putea suna pe secretarii de presă ai celor doi şi de a i se da legătura cu ei. Ar putea să le spună că deţine informaţii secrete ce provin din cele mai înalte surse, iar apoi să-i alarmeze cu privire la ceea ce urmează să se întâmple la Varşovia. Dacă ar face-o astfel, avertismentul lui ar fi luat foarte, foarte în serios şi transmis cu siguranţă oamenilor din serviciile de informaţii. Problema e că nu avem cum să dăm de el, chiar dacă am găsi un terţ care să-l informeze.

— Pentru că m-a sunat.

Preşedintele dădu din cap cu gravitate.

— Orice transmisie electronică primeşte sau va face va fi interceptată, şi fiecare mişcare a sa va fi urmărită. Sunt sigur că Serviciul Secret îl urmăreşte pas cu pas. Sper, doar spre binele său, că va rămâne la Madrid şi că nu va face presiuni, folosindu-se de ceea ce ştie despre Merriman Foxx sau de ceea ce bănuieşte în privinţa lui. Dacă devine insistent sau agresiv, ar putea fi arestat, sau chiar ucis. Aşa că ne-am întors în punctul de unde am pornit, vere. Ce drăcia dracului facem acum? Avem informaţia care trebuie să fie transmisă mai departe şi n-avem cum.

Marten era gata să răspundă când ceva i-a distras atenţia. Se uită înspre partea din faţă a limuzinei. Miguel Balius se uita atent în oglinda retrovizoare, la ei. Indiferent la ce s-ar fi uitat, lui Marten nu-i plăcea. Apăsă imediat butonul interfonului.

— S-a întâmplat ceva, Miguel?

Miguel răspunse surprins:

— Nu, domnule.

— Dar ceva trebuie că ţi s-a părut interesant.

— Atâta că vărul dumneavoastră mi se pare cumva cunoscut, domnule.

Miguel era încurcat că fusese prins asupra faptului, însă reuşi să spună totuşi adevărul. Apoi se uită la preşedinte:

— Sunt sigur că v-am mai văzut undeva, domnule.

Preşedintele zâmbi nonşalant.

— Nu ştiu unde ne-am fi putut vedea. Acum sunt pentru prima oară în Barcelona.

— Am o memorie bunicică, domnule. Sunt sigur că o să-mi amintesc.

Miguel îl mai privi preţ de-o clipă pe preşedinte, apoi întoarse privirea spre şosea. Marten se uită pe furiş la preşedinte.

— Amintiţi-vă ce le-a spus verişoara Demi despre noi.

— Că suntem puţin săriţi.

Marten încuviinţă dintr-o înclinare a capului.

— Acum e momentul să-i dovedim că suntem săriţi. Spuneţi-i înainte să-şi dea seama.

Preşedintele păru nedumerit.

— Ce să-i spun?

Marten nu-i răspunse, în schimb se uită la Miguel şi deschise iar interfonul.

— Miguel, ştii de ce ţi se pare cunoscut vărul Jack?

— Încă mă mai gândesc la asta, domnule.

— Ei, nu te mai gândi. Vărul Jack e preşedintele Statelor Unite.

Preşedintele Harris simţi că i se pune un nod în gât. Apoi îl văzu pe Marten rânjind cu gura până la urechi. Balius se holba la ei în oglindă, apoi pe faţă începu să i se întindă un zâmbet.

— Sigur că este, domnule.

— Nu mă crezi, nu-i aşa? o ţinu Marten pe-a lui. Ei bine, vărul meu chiar este preşedintele Statelor Unite. Nu vrea altceva decât o zi sau două de linişte şi pace, să se detaşeze de greutăţile funcţiei. De aceea am vrut să ocoleşti barajele de poliţie. Ar putea fi foarte periculos dacă cineva ar afla că preşedintele călătoreşte neprotejat de Serviciul Secret.

— E-adevărat, domnule? întrebă Miguel uitându-se la preşedinte.

Harris n-avea de ales decât să intre şi el, desigur fără voia sa, în jocul lor.

— Mă tem că ne-ai ghicit secretul. De aceea am vrut s-o iei pe drumuri de ţară şi pe uliţe, pe oriunde numai să fie departe de şoselele prea circulate.

Zâmbetul lui Miguel se lărgi şi mai mult. Îşi râdeau de el, iar el ştia asta.

— Vă înţeleg situaţia, domnule. Complet. Cândva o să le spun nepoţilor mei că v-am fost şofer şi că v-am dus prin toate părţile, că v-am dus la plajă, că v-am ajutat să vă curăţaţi picioarele de nisip, iar apoi v-am dus la Montserrat. Evitând tot timpul mii de baraje rutiere instalate de autorităţile care doreau să-i înhaţe pe terorişti.

Lui Marten i se strânse inima.

— Ai nepoţi, Miguel?

— Nu încă, domnule. Dar fiica mea e însărcinată.

Marten se mai relaxă.

— Felicitări. O să fii bunic. Dar înţelege că nu trebuie să spui nimănui despre ce se întâmplă acum, nici fiicei tale, nici soţiei tale.

Miguel Balius ridică ceremonios o mână de pe volan.

— Pe cuvântul meu, domnule, nici măcar o iotă. „Discreţie” e sloganul companiei.

Marten zâmbi.

— Şi toate astea într-o singură zi de muncă.

— Da, domnule. Într-o zi de muncă.

Marten se lăsă pe banchetă şi se uită la preşedinte. Expresia feţei lui Harris era grăitoare. Cu Miguel era una, dar era cu totul altceva ce urma să se întâmple la Varşovia şi cum aveau să-i avertizeze pe şefii de stat vizaţi ce-i aştepta acolo. Iar în această din urmă chestiune, cel puţin pentru moment, nu aveau absolut nimic de făcut care să fie cât de cât viabil.

71

HOTELUL GRAND PALACE, BARCELONA. 8:40 A.M.

 

Jake Lowe şi James Marshall au intrat în apartamentul de patru camere pe care li-l rezervase şeful cancelariei de la Casa Albă, Tom Curran. Acesta încă se mai afla la ambasada americană din Madrid, de unde gestiona operaţiunile. Analiştii Serviciului Secret ocupaseră unul din cele trei dormitoare şi lucrau cu înfrigurare la instalarea centrului de comunicaţii şi la securizarea liniilor telefonice directe cu ambasada din Madrid şi cu statul major de la Casa Albă. Niciunul din cei doi bărbaţi nu mai dormise de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Amândoi erau osteniţi, ţinutele lor erau în neorânduială, iar obrajii amândurora erau neraşi şi ţepoşi. În plus, trecuse ceva timp de când îşi permiseseră luxul unei discuţii prelungite, între patru ochi. Lowe deschise drumul către salonaş. Odată intraţi acolo, închise uşa în urma lor.

— Coşmarul acesta pare că se prelungeşte din ce în ce mai mult, spuse el. E de neconceput să fie mereu cu un pas înaintea celor care-l urmăresc.

Marshall îşi scoase sacoul şi-l întinse pe spătarul unui scaun, apoi deschise televizorul, apăsând repede butoanele telecomenzii, şi găsi CNN. Privi ecranul o vreme, apoi se îndreptă spre colţul camerei unde îi aştepta întins micul dejun. Îşi turnă o ceaşcă de cafea.

— Vrei cafea?

— Nu, spuse Lowe trecându-şi o mână prin păr, apoi se apropie de fereastră şi privi în stradă.

O clipă mai târziu se îndepărtă de geam, în mod evident tulburat.

— E hotărât să ne distrugă. Ştii asta, nu?

— Da, dar nu va reuşi.

— Şi înainte am avut încredere în el, îţi aminteşti? spuse Lowe, lăsând să i se vadă extenuarea şi mânia. Aşa a ajuns să fie preşedinte. Şi tot aşa a reuşit să plece de la Ritz şi de aceea e încă de negăsit, acolo, afară.

— Hai să vedem cum stăm, zise Marshall rece, apoi, cu un ochi la TV se făcu comod într-un scaun cu spătar drept. Una la mână, încă îi este imposibil să comunice cu oricine prin orice dispozitiv electronic fără ca noi să aflăm imediat unde este. E cu atât mai dificil pentru el acum, pentru că ştim zona în care se află. Adaugă la asta numărul forţelor care-l caută. Poate că el şi Marten or fi acele din carul cu fân, dar pai cu pai o să dăm tot fânul la o parte. E doar o chestiune de timp, câteva ore probabil, până când carul va fi gol, iar acele vor fi chiar în faţa ochilor noştri. Doi la mână, vicepreşedintele e deja în drum spre Madrid pentru o discuţie secretă cu preşedintele spaniol în chestiunea POTUS.

— Ştiu, se răsti Lowe, pentru că ştia despre ce era vorba. Ar trebui să aterizeze la Madrid într-o oră. Da’ ce dracu’, ce-are a face asta cu ce discutăm noi?

— Totul. Ceea ce a făcut stimatul nostru preşedinte într-un mod atât de necugetat ne dă o excelentă oportunitate de a-l băga la înaintare pe vicepreşedinte în chestiunea războiului global împotriva terorismului. E teribil de bun în chestiunile astea, aproape la fel de bun ca însuşi Harris. Ăsta-i teritoriul tău, Jake, şi-ar trebui să-ţi dai seama de asta. De ce să ţinem secretă sosirea vicepreşedintelui? Şi el e la fel de preocupat de războiul împotriva terorismului ca şi preşedintele, iar în absenţa acestuia el vine pe teritoriul Spaniei ca să-şi afirme preocuparea. Hai să-l aducem aici în după-amiaza asta, să-l trimitem la o plimbare prin Barcelona, în ţinută informală, cu sacoul pe umăr, cu mânecile suflecate, să-l lăsăm să vorbească cu vreo câţiva cetăţeni şi să înregistrăm câteva secvenţe cu sunet în compania poliţiştilor de la punctele de control. Să-l lăsăm să spună lumii cât de mândru este să fie aici ca reprezentant al Statelor Unite în locul preşedintelui. Să declare cât de serios tratează preşedintele Harris aceste ameninţări la adresa securităţii noastre şi cât de hotărât este să nu le permită acestora să perturbe apariţia sa la Varşovia, şi nici cuvântarea pe care o va ţine în faţa liderilor NATO adunaţi acolo, la care lucrează personal în acest răstimp în care trebuie să rămână ascuns. Ceea ce avem aci, Jake, e o şansă la un milion de a arăta întregului mapamond că vicepreşedintele este un înlocuitor de bună-credinţă.

Marshall zâmbi subţire.

— Cu numai câteva ore înainte de circumstanţele tragice care îl vor face stăpân peste moşie.

— Ai uitat de Peter Fadden, spuse Lowe, traversând iarăşi camera. Individul ăsta ştie despre Caroline Parsons, bănuieşte ceva despre moartea lui Mike Parsons, ştie care este legătura ce poate duce la Merriman Foxx şi n-a muşcat versiunea oficială despre ce s-a întâmplat cu preşedintele. Face presiuni, o să ne pomenim cu Washington Post călare pe noi.

— N-am uitat de Peter Fadden, Jake. De îndată ce vom avea o legătură telefonică cu Washingtonul, am să sun şi-am să mă asigur că nu va mai fi atât de insistent. Cât despre preşedinte… poate-ar fi mai bine să sperăm că Hap, CIA sau serviciile de informaţii spaniole nu-l vor găsi deloc.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că ar fi mai bine să credem că reverendul Beck a presărat destule firimituri pentru Nicholas Marten, astfel încât să-l îndrepte spre Montserrat sperând că va putea să dea ochii cu doctorul Foxx. Din câte putem şti după treaba de noaptea trecută de la hotel, după telefonul lui Fadden din dimineaţa asta şi după şmecheria cu celularul lăsat în camionul de la fermă, Marten face tot ce poate să ne scape. Singurul motiv pentru care face asta este pentru că preşedintele e cu el. Amândoi au motive să se confrunte cu Foxx, iar dacă reuşesc să ajungă la el, înainte ca Hap să-i găsească – un zâmbet vag trecu pe chipul lui Marshall –, Marten va dispărea pur şi simplu, iar noi ne vom alege cu cadavrul preşedintelui, gata de dus în acel „loc de taină” unde el „este deja” şi unde, din nefericire, a suferit un neaşteptat atac de cord sau ceva asemănător, ce va crede doctorul Foxx mai potrivit. Toată povestea s-ar simplifica, oricum ar fi mai curat aşa, nu crezi?

Lowe se uita la televizor pe CNN unde se difuza un reportaj despre prăbuşirea unui avion în Peru, după care urmă o transmisiune în direct din Barcelona despre urmărirea generală, încă în desfăşurare, a teroriştilor scăpaţi, operaţiune în care se făcuseră deja douăzeci şi şapte de arestări şi multe altele aveau să urmeze.

Lowe opri televizorul şi se întoarse spre Marshall. Pe frunte îi luceau broboane de sudoare. Figura sa, de obicei roşcovană, era acum palidă. Epuizarea îşi spunea cuvântul.

— Sunt obosit, Jim. Am obosit de-atâta gândit. M-a sleit toată povestea asta împuţită. Sună la Washington şi-apoi trage şi tu un pui de somn. Vreo oră. Eu asta am să fac. Avem nevoie, amândoi.

72

9:00 A.M.

 

Miguel Balius trase cu coada ochiului în oglinda retrovizoare la cei doi pasageri aflaţi de cealaltă parte a ecranului despărţitor, apoi îşi întoarse privirea spre şoseaua ce şerpuia înaintea lui. Era al doilea drum comunal pe care apucase în ultimele patruzeci de minute, tot ca să evite barajele poliţiei. Primul fusese instalat pe o autostradă ce ducea înspre dealuri, spre Tarrassa, iar el observase maşinile dinaintea lui încetinind brusc şi fiind ghidate mai apoi pe o singură coloană de către poliţişti înarmaţi.

Soluţia sa fusese aceea de a părăsi autostrada la următoarea ieşire şi de a-şi căuta drumul printr-o reţea de străduţe de periferie până în Ullastrell, iar apoi urmă o şosea secundară în direcţia sud către o altă autostradă, unde coti iarăşi spre nord, către Montserrat. Pe acel drum, la Abrera, a dat de al doilea blocaj rutier. Aici se întoarse şi parcurse o şosea de centură ce ocolea oraşul Olesa de Montserrat şi care-l scoase în şoseaua şerpuită pe care se aflau în acel moment, îndreptându-se spre nord-vest, către munţi, la Montserrat. Era un drum ocolit şi lung, dar totuşi era mai bine decât să fie înţepeniţi într-un baraj de poliţie, unde s-ar fi descoperit că pasagerii săi erau preşedintele Statelor Unite şi vărul lui.

Miguel îşi râse în barbă. Când pornise la drum i se spusese că trebuia să se aştepte ca cei doi să fie puţin „loco”. Aşa şi erau. Însă transportase ţipi mult mai zărghiţi decât ăştia doi – vedete rock, de film, de fotbal, tenismeni celebri, bărbaţi care călătoreau cu nevestele altora, femei cu soţii altor femei, bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, oameni despre care nu putea să spună ce rol juca fiecare din ei în relaţiile pe care le aveau sau în partidele lor de sex –, aşa că ce avea acum era nimica toată. Rânji şi acceptă situaţia. Pentru el, aşa cum zisese „vărul” ce-şi zicea Harold, era doar rutina pe care-o făcea „într-o zi de munca”, iar dacă bărbatul chel, cu ochelari şi cu barba ţepoasă îi părea cumva familiar, în mod cert n-arăta ca preşedintele Statelor Unite. Însă dacă voia să pretindă că este cel mai puternic om din lume care-şi luase o zi-două liber, departe de sarcinile funcţiei, cerându-i deci să evite blocajele auto, din partea lui, a lui Miguel Balius, era în ordine.

I-a mai dat oare prin minte gândul că aceştia doi ar putea fi teroriştii pe care-i căutau autorităţile? Bineînţeles, mai ales pentru că insistau atâta să ocolească barajele rutiere şi punctele de control, însă, gândindu-se mai bine, i se păru, ca şi mai înainte, că numai cu greu s-ar fi putut spune că cei doi arătau aşa cum întreaga lume se aştepta să arate un terorist. Şi-apoi, ce terorişti ar închiria o limuzină şi s-ar plimba desculţi pe plajă să-şi bea cafeaua, iar apoi ar cere să fie purtaţi prin împrejurimi să vadă siturile turistice, pretinzând că sunt preşedintele Statelor Unite şi vărul lui, asta în timp ce autorităţile mişunau peste tot căutându-i?

Şi iar se uită cu coada ochiului spre ei. Cel numit vărul Harris luase un carneţel din rezerva de papetărie a limuzinei şi scria ceva. Când termină, i-l întinse celui ce-şi spunea vărul Jack, când nu se dădea preşedintele Statelor Unite. Miguel rânji iar şi se uită la şosea. Oare ce dracu’ făceau acum? Jucau X/0?

 

— E semnul stelei Aldebaran, zise Marten, arătând diagrama crucii cu cercuri în capete pe care o desenase în carneţel. Aldebaran e astrul de un roşu palid care formează ochiul stâng al constelaţiei Taurului, continuă Marten, repetând ce-i spusese Demi cu o zi înainte la Els Quatre Gats, în Barcelona. Astrologii din Antichitate credeau că emană o influenţă benefică foarte puternică. Îi mai zice şi…

— Ochiul lui Zeus, încheie preşedintele.

— Dar de unde…? începu Marten uimit.

— Ştiu? făcu preşedintele zâmbind blând. Am fost bursier la „Rhodes”, domnule Marten. Am studiat la Oxford. Am avut ca disciplină de studiu principală tocmai istoria Europei, iar ca secundară, teologia. Şi la una şi la cealaltă am aflat câte ceva despre Aldebaran şi despre semnul ei. Nu multe, dar oricum ni s-a atras atenţia asupra acestei stele de către profesorii pe care i-am avut, specialişti foarte exigenţi şi foarte minuţioşi. Simbolul stelei Aldebaran se crede c-a fost folosit ca semn de recunoaştere de un cult secret al unor vrăjitoare despre care se bănuieşte c-ar fi deţinut o influenţă puternică în Europa Renaşterii şi în perioada ulterioară, poate chiar în secolele următoare. Nu se ştie cu certitudine, pentru că această societate, dacă într-adevăr a existat, n-a lăsat vreo cronică sau documente scrise, cel puţin nu din ceea ce se ştie până acum. Aşa că nu rămân decât zvonurile şi ipotezele.

— Daţi-mi voie să mai adaug un zvon sau o ipoteză, tot din vremea Renaşterii. Legământul Machiavelli? Aţi auzit de el?

— Nu.

— Se pare că Machiavelli a scris o addenda la celebra sa scriere Principele, reluă Marten, continuând să depene informaţiile pe care le primise de la Demi. În acest adaos a propus constituirea unei societăţi secrete, a cărei putere să se datoreze înregistrării participării membrilor ei la un omor ritual anual foarte elaborat. Ideea este că această complicitate documentată şi deliberată la crimă îi leagă pe membrii ei prin sângele victimei şi le permite să acţioneze foarte agresiv, nemilos chiar, ca grup, ştiind că, dacă s-ar fi aflat ce fac, ar fi fost cu toţii spânzuraţi. Legământul i-ar fi transformat într-o adunare destul de intimidantă, mai ales dacă indivizii aceştia erau şi membrii de influenţă sau de putere.

Ochii preşedintelui se îngustară.

— Şi ce-are a face povestea asta sau simbolul stelei Aldebaran cu…?

— Aţi pomenit de o societate secretă de vrăjitoare, îl întrerupse Marten. Erau vrăjitoare sau magiciene?

— Depinde de locul şi de epoca la care te referi.

— Şi dacă spun aici şi acum?

— Nu înţeleg.

— Merriman Foxx are simbolul lui Aldebaran tatuat pe policarul stâng. Reverendul Beck ar putea avea şi el unul la fel. Nu se poate spune precis fără o examinare atentă, pentru că reverendul are o problemă de depigmentare a pielii. Doctoriţa lui Caroline, Lorraine Stephenson, avea acelaşi tatuaj. Şi îl avea şi sora lui Demi, din câte spune ea. Toţi aceşti oameni sunt membrii unui convent secret al unor vrăjitoare ce se folosesc de simbolul lui Aldebaran ca semn de recunoaştere.

Marten se uită rapid dincolo de ecranul despărţitor – Miguel era concentrat la drum. Dacă-i auzea – dacă-i auzise tot timpul –, atunci cu siguranţă nu lăsa să-i scape niciun semn care să-l dea de gol. Marten îl privi iarăşi pe preşedinte.

— Aţi vorbit de o influenţă politică puternică, domnule preşedinte. Şi dacă povestea asta e mai mult decât o afacere între prietenii dumneavoastră şi Merriman Foxx? Dacă sunt implicate şi vrăjitoarele astea? Dacă legământul lui Machiavelli n-a fost un codicil despre care doar se zvonea c-ar fi fost adăugat la Principele, ci chiar există? Un text pe care un grup anume l-ar putea considera biblia sa şi acţionează după litera sa? Şi dacă societatea secretă de care spuneaţi chiar a existat? Şi poate încă mai există. Şi nu doar în Europa, ci şi-n Washington.

Preşedintele inspiră adânc. Marten observă că teribila presiune a întâmplărilor ce se desfăşurau începuse să-l apese, şi pe omul Harris, şi pe preşedinte.

— Dacă există într-adevăr răspunsuri la aceste întrebări, probabil că doctorul Foxx va fi în măsură să ni le dea.

Preşedintele se mai uită o clipă la Nicholas, apoi se întoarse spre geam, privind peisajul ce se desfăşura înaintea lui. Părea chiar mai tulburat şi mai introspectiv decât înainte.

— Domnule Marten, mergem la Montserrat cu speranţa că-l vom găsi pe doctor Foxx şi că-l vom putea lua la întrebări, spuse preşedintele cu ochii întorşi spre geam. Nu contează ce-a făcut ca om de ştiinţă, experienţele pe care le-a condus, armele pe care le-a dezvoltat – a fost, cea mai mare parte a vieţii lui, militar de carieră.

Preşedintele se întoarse şi-l privi în ochi pe Marten.

— O fi având către şaizeci de ani, dar din ce-am citit despre el e în formă şi puternic. Şi dur. Proiectul acesta blestemat despre care trebuie să aflăm informaţii – probabil că lucrează la el de ani de zile, aducându-l azi la stadiul în care e gata de folosit. De ce credem noi că ne va spune ceva despre treaba asta? N-avem niciun motiv să credem că ne va spune ceva. De ce-ar face-o? Dacă aş fi în locul lui, în aceeaşi situaţie, eu, în mod sigur, n-aş face-o.

În ochii lui se vedea o urmă de disperare.

— Mă întreb, domnule Marten, dacă suntem pregătiţi pentru adversarul pe care am fi norocoşi să-l avem în faţă. Ce se-ntâmplă dacă ne râde-n nas? Dacă nu vom afla nimic?

— Cred, domnule preşedinte, spuse Marten calm şi apăsat, că depinde de locul şi de circumstanţele în care vom pune întrebările.

73

HOTEL OPERA, MADRID. 9:22 A.M.

 

— Muchas gracias, spuse Fadden, dând din cap recunoscător către recepţioner.

Apoi, mâzgălindu-şi numele pe chitanţă, îşi ridică bagajul şi o luă spre ieşire. Era deja în întârziere pentru zborul de la ora 11 spre Barcelona.

Afară, portarul făcu semn unui taxi. Maşina trase lângă trotuar, dar plecă imediat fără să-şi ia clientul. Fadden şi portarul se uitară unul la altul uimiţi; apoi portarul făcu semn următorului taxi din rând. Ca şi primul, cel de-al doilea trase lângă trotuar şi opri. De data asta maşina rămase pe loc. Şoferul coborî şi se uită la portar, aşteptând indicaţii.

— Aeroportul Barajas, spuse Fadden înainte să apuce portarul să spună ceva.

Îi dădu bacşiş portarului, deschise portiera din spate, îşi azvârli bagajul pe banchetă şi urcă şi el. Câteva secunde mai târziu, taxiul o luă din loc.

 

SEDIUL POLIŢIEI DIN BARCELONA. ACEEAŞI ORĂ

 

Ca şi restul echipei Serviciului Secret ce venise cu avionul din Madrid, Hap Daniels şi agentul special Bill Strait erau fizic şi psihic istoviţi. Se simţeau ca naiba de jegoși după nebunia aceea neîntreruptă, ce dura de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Li se rezervaseră camere la hotelul Colon, peste drum de catedrala din Barcelona, însă dormitoare temporare fuseseră instalate şi într-o sală de şedinţe aflată lângă centrul de comandă, ambele încăperi aflându-se la subsolul clădirii poliţiei. Acolo, un grup de treizeci şi şase de poliţişti barcelonezi, agenţi de informaţii spanioli şi agenţi ai Serviciului Secret trudeau la sistemul de comunicaţii, datorită căruia se primeau continuu informaţii de la punctele de control şi de la echipele de căutare. Grupul acesta era supervizat chiar de Hap Daniels.

— Douăzeci de minute, spuse el echipei de comandă destinzându-şi toate cele zece degete de două ori. Am nevoie de doar douăzeci de minute.

Imediat după aceea îi făcu semn lui Bill Strait să-l urmeze şi merse în dormitor, unde alţi vreo şase agenţi ai serviciului Secret dormeau în paturi de campanie aduse în grabă la faţa locului. Acolo avea de gând să se întindă şi el, să închidă ochii pentru acele nepreţuite douăzeci de minute.

Strait intră, iar Hap închise uşa, apoi îl conduse pe adjunctul său în cel mai retras colţ al încăperii, departe de ceilalţi agenţi.

— Ce se întâmplă aici nu e o mârşăvie, spuse Hap cu voce scăzută. Nu e opera nici a unor terorişti, nici a vreunor guverne sau agenţi străini. E chiar opera Prăfuitorului Holdelor, a lui POTUS: încearcă să fugă.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Hap, zise Strait pe acelaşi ton. Mergem pe aceeaşi ipoteză încă de la Madrid. Omul nostru e bolnav.

— Dacă preşedintele e bolnav, atunci eu sunt popă. S-a căţărat şi-a dispărut prin conductele de aer condiţionat. A renunţat la meşa de care noi nici n-am avut habar şi-a reuşit să ajungă la Barcelona fără să-l recunoască cineva. L-a găsit pe Marten fără să fi ştiut cineva de prezenţa lui în oraş şi-a dispărut din nenorocitul acela de hotel şi din oraş chiar de sub nasul nostru. Astea nu-s acţiunile unui om bolnav, ci ale cuiva care e ca dracu’ de hotărât să nu fie prins. Şi se descurcă foarte bine.

— Oamenii fac fel de fel de lucruri când se scrântesc, Hap. Chiar dacă-s preşedinţi.

— Dar noi nu ştim dacă e scrântit. Tot ce ştim, e ce ne-a spus Lowe şi doctor Marshall. Iar dacă nu mai e şi altceva ce nu ne spun, atunci sunt doar presupuneri. Sau poate vor doar să ne facă să credem că-i aşa.

— Vor să credem?

— Da.

Strait bulbucă ochii la Hap.

— Eşti obosit. Repetă-mi chestia asta peste-o jumătate de oră de somn.

— Ţi-o repet chiar acum.

— Bine. Dar atunci ce naiba se-ntâmplă?

Exact în acel moment, agentul din cel mai apropiat pat tuşi, apoi se răsuci în somn. Daniels trase cu ochiul împrejur, apoi îl duse pe Strait dincolo de o uşă din apropiere, într-o toaletă, unde nu mai erau decât ei doi.

— Nu ştiu ce se întâmplă, a zis imediat ce se asigură că nu mai e nimeni în preajmă. Dar mă tot gândesc la ultima întâlnire de la casa lui Evan Byrd din Madrid. Preşedintele nu se aştepta să fie acolo toţi cei care-l aşteptau, vicepreşedintele şi aproape întreg cabinetul. Iar după ce-a ieşit de la discuţia cu ei parcă nu mai era acelaşi om. Tot drumul înapoi spre hotel a fost tăcut şi rece. N-a scos o vorbă. Câteva ore mai târziu a şters-o. Şi-a făcut lumină cu chibriturile şterpelite de la locuinţa lui Evan Byrd. Apoi, nu mult după aceea, dă de Nicholas Marten, despre care mi-a cerut informaţii înainte să înceapă tărăşenia asta.

Daniels îşi scoase sacoul şi slăbi nodul de la cravată.

— Mă întind şi închid ochii vreo douăzeci de minute. Poate când mă trezesc, lucrurile vor fi mai clare. Între timp, vreau să ieşi undeva, să mergi într-un loc unde nu poţi fi ascultat şi să-l suni pe Emilio Vasquez de pe mobilul tău personal. Cere-i să intercepteze telefoanele lui Evan Byrd, dar cu mare discreţie. S-ar putea ca şefului informaţiilor spaniole să nu-i placă treaba asta, însă spune-i că mi-ar face o favoare. Dacă are probleme cu treaba asta, spune-i c-am să-l sun eu însumi când mă trezesc.

— Crezi că Evan Byrd are ceva de-a face cu povestea asta?

— Nu ştiu. Nici măcar n-am o idee prea clară ce este povestea asta. Vreau doar să ştiu cu cine vorbeşte şi ce au să-şi spună.

74

MADRID. 9:30 A.M.

 

Peter Fadden vedea peisajul urban trecând pe dinaintea lui ca prin ceaţă, prea puţin conştient că radioul taxiului bubuia muzică rock veche. Mintea lui era un vârtej haotic de contradicţii, entuziasm şi spaimă. Îl sunase pe Nicholas Marten pentru că era sigur că prinsese un fir despre tărăşenia în care era implicat preşedintele, despre ce li se întâmplase membrilor familiei Parsons şi despre audierile din Congres legate de mărturia lui Foxx. Şi pentru că centrul urmăririi generale a ceea ce autorităţile spaniole numeau „terorişti evadaţi” era chiar acolo unde se afla Marten, în Barcelona.

Vorbise cu Marten puţin după şapte, cu ceva mai mult de două ore în urmă; Marten întrerupse însă brusc conversaţia spunându-i că va reveni cu un telefon de îndată ce va putea. Până în acel moment nu sunase, iar cele trei încercări ale lui Fadden de a-l contacta se soldaseră doar cu răspunsul căsuţei vocale. Deci unde era? Ce dracu’ se-ntâmplase?

Dacă Fadden avea dreptate, iar autorităţile căutau o persoană sau mai multe, altele decât presupuşii terorişti, atunci, din câte-şi dăduse el seama, nimeni altcineva din presă nu aflase deocamdată nimic. Ceea ce însemna că dacă putea să găsească ceva în plus, ar fi putut să obţină exclusivitatea asupra unui incident politic important, de proporţii istorice probabil.

Întrebarea era cum să abordeze povestea asta. Era în branşă de prea multă vreme ca să nu ştie că dacă l-ar fi sunat pe editorul său de la Washington Post, oricât de confidenţială ar fi fost discuţia lor, acesta i-ar fi spus totul redactorului-şef. De aceea, existau mari şanse ca cineva din presa capitalei să afle, după care vestea ar fi ajuns la urechile tuturor, iar el ar fi fost strivit de iureşul ziariştilor venind la faţa locului. Ori Fadden n-avea de gând să permită să se întâmple una ca asta.

 

9:35 A.M.

 

Fadden privea locurile ce-i erau familiare. Erau pe Calle de Alcala şi avea să treacă în curând pe lângă cea mai faimoasă arenă de coride a Madridului, Piaza de Toros. Câteva clipe mai târziu aveau să traverseze Avenida de la Paz. Fadden cunoştea bine drumul spre aeroport. În cei cinci ani cât fusese corespondentul Washington Post la Londra, doi ani la Roma, doi la Paris şi unul la Istanbul, fusese la Madrid de nenumărate ori. După calculele sale, ţinând seama şi de trafic, ar fi trebuit să ajungă la poarta de îmbarcare în mai puţin de douăzeci de minute, având astfel destul timp să respire până să ia avionul spre Barcelona.

 

9:37 A.M.

 

Au depăşit Avenida de la Paz, iar Fadden se relaxa puţin şi închise ochii doar o clipă. Stătuse treaz până târziu în noapte, ca să vorbească cu angajaţii de la Ritz – cu picolii, menajerele, cu personalul de la bucătărie, de întreţinere şi cu cei din securitatea hotelului. După aceea lucrase în camera sa de hotel până aproape de patru dimineaţa, făcându-şi însemnări. La 6:30 se trezise, făcuse un duş şi îşi rezervase biletul de avion, apoi îl sună pe Nicholas Marten. Dormise puţin peste două ore. Nici nu era de mirare că era obosit.

Simţi deodată că taxiul încetineşte. Deschise ochii tocmai când taxiul coti la dreapta pe o străduţă, şi-o ţinu tot înainte.

— Unde mergi? se răsti Fadden la taximetrist. Nu-i ăsta drumul spre aeroport.

— Îmi pare rău, señor, spuse şoferul într-o engleză stricată. Nu mă pot opune lor.

— Cui?

Şoferul se uită în oglinda retrovizoare, privind dincolo de Fadden.

— Lor.

Fadden se întoarse să vadă. O maşină neagră era chiar în spatele lor. În faţă erau doi bărbaţi cu ochelari negri de soare.

— Cine dracu’s ăştia?

— Îmi pare rău, señor. Trebuie să opresc.

— Să opreşti? De ce?

— Îmi pare rău.

Imediat şoferul trase pe dreapta. Din radio încă mai bubuia o piesă rock veche. O clipă mai târziu, taximetristul deschise portiera, ieşi din maşină şi-o luă la fugă de rupea pământul, fără să se mai uite înapoi.

— Dumnezeule, murmură Fadden cutremurat de groază, realizând ce se petrecea.

Apucă piedica portierei şi o deschise dintr-o lovitură. Picioarele îi atinseră asfaltul exact când maşina neagră reduse viteza şi opri la un semafor. Fadden nici măcar nu se mai uită în urmă. O luă la goană. Câteva secunde mai târziu ajunse la o intersecţie şi trecu strada fără să se mai asigure. Mugetul claxoanelor fu urmat de scrâşnetul cauciucurilor. Fadden se opri pe poante, făcu o piruetă ca un pivot de handbal şi evită o dubă Toyota albastră ce aproape că-l izbise. Apoi ajunse pe trotuarul celălalt şi, în plin fuleu, intră într-o piaţetă. Ţâşni prin stânga unei fântâni arteziene, apoi coti la dreapta pe o alee pietruită de dincolo de ea. Aruncă o scurtă privire peste umăr şi-i văzu venind. Purtau blugi şi bluze sport şi erau tunşi soldăţeşte. Din câte se părea şi se vedea erau americani.

— Dumnezeule, murmură Fadden fără să se oprească.

Drept în faţa lui văzu o alee mărginită de tufişuri ce lega piaţeta de o altă stradă. Cu plămânii arzând, o luă pe-acolo. Apoi văzu un autobuz al transportului public local oprit în staţie, din care coborau călătorii. N-avea niciun rost să se uite în urmă. Oricum veneau după el. Mai avea treizeci de metri până la autobuz. Fadden alerga din răsputeri. Se aştepta la o lovitură din spate, sau la un placaj care să-i smulgă picioarele de sub el. Douăzeci de metri. Zece. Uşile autobuzului începură să se-nchidă.

— Stai, ţipă Fadden. Aşteaptă.

Uşile se redeschiseră exact când el ajunse lângă autobuz, într-o clipă era la bord, uşile se-nchiseră. Autobuzul o luă din loc.

75

MANCHESTER. PROPRIETATEA BANFIELD,

HALIFAX ROAD. 9:43 A.M.

 

Ceaţa grea atârna peste câmpurile vălurite, de-un verde întunecat. Nori de ploaie treceau pe deasupra dealurilor din depărtare. Din vârful colinei unde era, Ian Graff vedea râul, iar dacă s-ar fi întors, ar fi văzut recent construita casă a familiei Banfield – peste 1100 de metri pătraţi de sticlă, oţel şi piatră. Nimic din conacul acela nu amintea de istoria Angliei şi nici nu cadra cu peisajul rural. Însă cei de la Fitzsimmons & Justice fuseseră plătiţi pentru partea de peisagistică, nu pentru proiectarea casei. Şi tocmai problemele pe care le punea peisajul îl aduseseră pe Ian Graff acolo, în acea dimineaţă umedă de sâmbătă. Cu planurile făcute sul sub braţ, venise să mai vadă o dată împrejurimile, înainte de a-i prezenta proiectul lui Robert Fitzsimmons, care, la rândul lui, avea să-l arate încă o dată tinerilor, proaspăt căsătoriţilor şi foarte bogaţilor, dar capricioşilor, domn şi doamnă Banfield. Iar faptul că faza de proiectare ajunsese la capăt nu se datora în niciun fel lui Nicholas Marten.

Graff îşi ridică gulerul jachetei să se ferească de umezeala ceţii şi tocmai se pregătea să o apuce pe drumul către corpul principal al construcţiilor de pe domeniul Banfield, când zări un Rover sedan, albastru închis, parcat la poalele dealului, şi doi bărbaţi în paltoane ce urcau cărăruia noroioasă spre el.

— Domnule Ian Graff, strigă primul dintre ei, un tip îndesat cu păr negru, dar puţin încărunţit pe la tâmple.

Nu fusese o întrebare, ci mai degrabă o afirmaţie autoritară. Ştiau cine este.

— Da.

Al doilea individ era înalt şi cărunt. Apropiindu-se de Ian, băgă mâna în buzunarul paltonului şi scoase un portvizit din piele, îl deschise şi-l ridică în faţa lui Ian.

— John Harrison, Serviciul de Securitate. El e agentul special Russell. Acum o oră şi douăzeci de minute aţi apelat de la biroul dumneavoastră mobilul lui Nicholas Marten.

— Da. De ce? A intrat în vreo încurcătură?

— De ce l-aţi sunat?

— Sunt şeful lui la Fitzsimmons & Justice, firmă de arhitectură peisagistică.

— Vă rog răspundeţi la întrebare, spuse agentul Russell apropiindu-se.

— El mi-a cerut-o. Dacă vă uitaţi împrejur veţi vedea suprafaţa pe care suntem gata s-o modelăm. Printre multele plante pe care le vom sădi se numără şi azaleele. Marten lucrează la proiectare şi mi-a cerut să-i citesc lista soiurilor de azalee pentru că uitase numele unuia din ele şi exact pe acela vroia să-l folosească. Am obţinut lista, l-am sunat şi i-am recitat-o.

— Şi după aceea?

— Legătura s-a întrerupt. Am încercat să-l sun iar, dar n-am reuşit.

— Mi-aţi spus că el v-a cerut să-l sunaţi, spuse iar agentul Russell. Vreţi să spuneţi că v-a dat telefon şi v-a spus să-l sunaţi dumneavoastră?

— Oarecum, da. A sunat la mine acasă, gândindu-se că fiind sâmbătă ar trebui să fiu acolo. Menajera a răspuns, apoi mi-a transmis mesajul lui la birou.

— Menajera dumneavoastră.

— Da, domnule. Totuşi nu sunt foarte sigur de ce-a sunat la mine acasă. Ştia că voi fi la birou, suntem foarte întârziaţi cu acest proiect extrem de important, spuse Graff arătând cu un gest spre conac şi spre ceea ce-l înconjura.

Agentul Harrison se mai uită la Ian încă o clipă, apoi privi scurt la peisajul rural.

— Faină bucată de mocirlă. Nu-mi place casa totuşi. Stilul ei nu puşcă.

— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule.

— Vă mulţumim că ne-aţi acordat puţin din timpul dumneavoastră, domnule Graff.

Astea fiind zise, agenţii Serviciului de Securitate Russell şi Harrison, s-au întors şi-au luat-o înapoi prin noroi spre maşină.

— Are probleme? strigă Graff după ei. Are domnul Marten probleme cu guvernul?

Nu i-au răspuns.

76

MADRID. 10:15 A.M.

 

Peter Fadden merse două staţii cu autobuzul, apoi coborî şi făcu pe jos o jumătate de cvartal. Coti pe o străduţă lăturalnică şi intră într-o cafenea, în care erau risipiţi câţiva muşterii. S-a dus imediat la toaletă, de unde ieşi câteva secunde mai târziu, se uită pe coridorul ce ducea spre bucătărie şi observă că locanta avea ieşire şi prin spate. Aceea era o cale posibilă de-a o şterge dacă era cazul. Intră în salonul principal mulţumit de constatare şi se aşeză la o masă de unde putea supraveghea intrarea. Îşi comandă o cafea.

Îi rămăseseră portofelul, paşaportul, BlackBerry-ul şi, cel puţin pentru moment, rămăsese în viaţă şi liber. Tot restul – valiza şi geanta în care avea laptopul – rămăsese în taxi, iar acele lucruri mai mult ca sigur că erau acum în posesia celor doi urmăritori ai săi. De laptop era cel mai îngrijorat. Pe hard-disk avea toate însemnările: interviurile cu membrii personalului de la hotelul Ritz, informaţiile strânse în legătură cu Merriman Foxx şi doctoriţa Lorraine Stephenson, în legătură cu clinica din Washington, la care fusese internată Caroline Parsons înainte de-a fi fost mutată la spitalul Universitar, dar şi bănuielile sale despre urmărirea generală de la Barcelona şi despre soarta posibilă a preşedintelui.

Întrebarea era: ce mai putea face în privinţa acestor lucruri?

Acum voia cu disperare să ia legătura cu editorul său de la Washington Post, ştia însă că ar fi fost o acţiune greu de realizat. Cei care veniseră după el n-ar fi avut de unde şti cine era el, decât dacă telefonul lui Marten era monitorizat. Ceea ce însemna că discuţia lor fusese ascultată, probabil chiar înregistrată. Gândindu-se la asta Fadden îşi dădu seama că situaţia era chiar mai rea: aveau numărul BlackBerry-ului său. Tocmai de aceea îl găsiseră la hotel, nu era nicio îndoială. Probabil de aceea primul taxi plecase fără să-l ia – pentru că şoferul celei de-a doua maşini lucra pentru ei şi avea să facă ceea ce i se cerea. De aceea o luase taximetristul pe o străduţă lăturalnică şi trăsese pe dreapta, rupând-o la fugă apoi.

Acum că urmăritorii săi cunoşteau frecvenţa telefonului său, probabil că era monitorizat, aşa că nu-l putea folosi fără să deconspire locul unde se afla. Mai mult, pentru că spusese ceea ce spusese despre preşedinte, despre comisia al cărei membru fusese Mike Parsons şi despre Merriman Foxx, putea fi absolut sigur că telefoanele şi e-mailurile tuturor celor care erau în lista sa de contacte – adică aproape toţi cei pe care-i cunoştea în Washington – şi ale birourilor ziarului pentru care lucra erau puse sub supraveghere. N-avea habar cine coordona toată această operaţiune, însă trebuia să fie cineva situat la un nivel foarte înalt, dacă monitorizau mobilul lui Marten, după care, în aşa de scurt timp, trimiseseră oameni după el. Iar şmecheria aceea cu taxiurile era semn clar că nu fuseseră trimişi numai ca să aibă o mică discuţie cu el. Asta ar fi putut-o face şi la hotel.

Însă deasupra tuturor acestor probleme era cea a timpului. Tot ce se întâmpla, indiferent ce-o fi fost, se întâmpla foarte repede. Dacă preşedintele era în vreo încurcătură, atunci nu mai era nicio clipă de pierdut. Însemna că trebuia să găsească pe cineva care nu era implicat şi nici urmărit. Cineva cu o voce autoritară care s-ar fi putut face auzită şi în care el s-ar fi putut încrede fără nicio teamă. Trebuia să găsească o astfel de persoană şi să o informeze imediat despre ceea ce se întâmpla.

 

10:22 A.M.

 

Fadden intră într-un debit de tutun aflat la patru intrări distanţă de cafenea. Se uită împrejur, apoi se duse la singura persoană care se mai afla acolo, proprietarul magazinului, un tip solid care stătea în spatele tejghelei şi fuma un trabuc.

— Vorbiţi englezeşte?

— Poco. Puţin, spuse bărbatul.

— Aş vrea să cumpăr o cartelă telefonică.

— Da, spuse tipul. Da, şi se ridică.

 

ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII,

GENEVA, ELVEŢIA. 10:27 A.M.

 

Doctorul Matunde Ngotho, directorul executiv al programului pentru genetică umană a OMS, tocmai ieşise de la o şedinţă de investigaţie şi intra în biroul său de pe bulevardul Appia când îi sună mobilul.

— Matunde, spuse după ce deschise telefonul.

— Matunde, aici Peter Fadden.

— Peter!, spuse cercetătorul zâmbind larg la auzul vocii dragului şi vechiului său prieten. Unde eşti? Sper că eşti la Geneva! Nu?

Matunde aşteptă răspunsul, însă nu mai veni niciunul.

— Peter? Peter, eşti acolo?

 

Peter Fadden rămase încremenit pe loc, uitându-se cu ochii bulbucaţi la bărbatul înalt, tuns milităreşte ce stătea în spatele său lângă cabina telefonică de la colţul străzii. Din cine ştie ce motiv i se făcu frig, deşi temperatura de-afară trecea de 25°. Tipul intră în cabină, îi luă receptorul din mână şi-l puse în furcă. Fadden abia de-şi mai amintea, vag, că-l sunase pe fostul său coleg de cameră de pe vremea studenţiei şi care se afla la Geneva acum. Îşi aminti că-i auzise vocea, în acelaşi timp simţind o durere ascuţită lângă rinichiul drept, de parcă l-ar fi împuns un ac, retras repede. Văzu o umbrelă în mâna bărbatului tuns scurt. Se întrebă ce făcea cu ea. Nu ploua. De fapt, nu era niciun nor pe cer.

77

10:30 A.M.

 

Nicholas se uita absent pe geam, în vreme ce Miguel Balius manevra limuzina pe un pod îngust ce traversa un pârâu noroios. Trecu un minut, apoi două, apoi Marten deveni brusc foarte concentrat, ca şi cum tocmai ar fi dus la capăt un gând. Aruncă o privire către preşedinte, apoi apăsă butonul interfonului.

— Miguel?

— Da, domnule.

— Tu precis ai mai fost la Montserrat înainte.

— De multe ori.

— Cum e acolo?

— Păi, ca un orăşel construit pe un versant al muntelui la vreo opt sute de metri deasupra fundului văii. E o mostră formidabilă de inginerie.

Preşedintele se aplecă în faţă, dându-şi seama că Marten începuse să strângă informaţii şi că, în acelaşi timp, încerca să facă un plan pentru ce aveau de făcut odată ajunşi la Montserrat.

— Sunt multe clădiri, unele din ele vechi de câteva secole. Biserica, muzeul, un hotel, un restaurant, mai e şi o bibliotecă, un refectoriu. Şi multe altele. Nici nu mai ştiu câte, bâigui Miguel cu entuziasmul unui ghid turistic, uitându-se când în oglinda retrovizoare la Marten, când la drumul ce se întindea în faţa Mercedesului. La Montserrat se poate ajunge cu maşina pe şosea sau cu o telecabină din vale. Un funicular vă duce şi mai sus, până pe stânci dacă doriţi. Iar de jur-împrejur sunt cărări care duc în toate direcţiile. Dacă apucaţi pe vreuna din ele, puteţi da de capele străvechi. Majoritatea lor însă sunt de mult abandonate şi părăginite. E o vorbă care zice să sunt „o mie şi una de cărări care străbat muntele în toate direcţiile”. Nu veţi fi dezamăgiţi. Însă trebuie să vă avertizez că e multă lume acolo sus. Întotdeauna e aglomerat. Montserrat nu este doar un sălaş religios, dar a devenit şi o atracţie turistică.

— Sunt şanse să ne întâlnim cu nişte prieteni pe-acolo, insistă Marten. Spuneai că este şi un restaurant. Dacă vrem să luăm prânzul, vrem să ştim dacă e doar un chioşc cu senvişuri sau e mai mult decât atât.

— Nu, nu-i doar un chioşculeţ cu senvişuri. E un restaurant în toată regula. Cu mese, scaune şi tot ce trebuie.

— Ştii cumva dacă servesc şi băuturi carbogazoase, cola, apă minerală, chestii de-astea? Întreb pentru că unul dintre prietenii noştri are o situaţie medicală aparte şi ca atare are nişte nevoi mai speciale.

— Sigur, găsiţi tot ce doriţi. Cola, apă minerală, cafea, bere, orice.

Preşedintele asculta cu atenţie. Marten punea întrebări foarte precise, de parcă ştia exact ce informaţii voia să obţină.

— E şi vreun vestiar sau, poftim, o toaletă, undeva prin apropiere? N-aş vrea să-l îndrum spre vreun locşor care n-ar fi potrivit condiţiei sale.

Partea asta, Harris o înţelegea. Marten încerca să afle de existenţa unui posibil loc public unde s-ar fi putut întâlni cu Merriman Foxx, dar şi de un spaţiu, nu departe de cel dintâi, unde l-ar fi putut lua pe doctor pentru o discuţie în trei.

— Cred că da, spuse Miguel cu ochii la şosea. Undeva, în spate. Se intră pe o uşă aflată lângă cea pe unde se face aprovizionarea.

Marten se îndreptă brusc, vizibil atent.

— E o uşă care dă în exterior?

— Da, domnule.

— Iar uşa asta… e-n apropierea vreuneia din cele o mie şi una de cărări de care ai pomenit? Să zicem c-am vrea să facem o plimbărică după prânz…

— Mare dreptate aveţi, domnule, spuse Miguel zâmbind.

Accentul său australian şi anii petrecuţi la antipozi se strecuraseră evident în engleza pe care o vorbea. În plus, era clar că-i făcea plăcere să joace rolul gazdei pline de solicitudine.

— O cărăruie duce în jos spre rampa de încărcare, iar o alta în sus pe pantele muntelui, spre traseele montane. De fapt una din acele capele de mult părăginite e chiar ceva mai sus de cărarea asta a doua.

— Ne-ai zugrăvit un tablou foarte frumos, Miguel.

— Asta mi-e meseria, domnule. Dar Montserrat chiar este frumos. Cel puţin aşa e la primele vreo cinzeci de vizite.

Marten îi zâmbi, apoi închise interfonul şi-l privi pe preşedinte.

— Am spus înainte că modul de-a obţine informaţii de la Merriman Foxx depinde de locul şi de circumstanţele în care îi vom pune întrebările. Dacă ne jucăm bine şansele şi avem noroc putem să-l ducem singur, sus, pe cărăruia ce duce spre acea capelă. După aceea am putea proceda la o abordare mai musculară a situaţiei.

— Continuă.

— Ajungem la Montserrat şi aşteptăm să dea Demi de noi. Când ne întâlnim cu ea, am să aranjez să ne întâlnim cu Foxx la restaurant. Dacă e de acord, eu şi cu el mergem la restaurant şi ne aşezăm la o masă mai în fund. Între timp, dumneavoastră sunteţi deja acolo, la o masă din apropierea ieşirii de serviciu, cea care dă chiar în cărarea din dos. Purtaţi pălărioara asta pe cap, aveţi ceva de băut, vă ţineţi capul plecat, citind un ziar sau aşa ceva. Nici măcar n-o să se uite la dumneavoastră, iar dacă se uită n-o să aibă habar cine sunteţi. Să sperăm că nici altcineva din restaurant. Eu şi cu Foxx ne aşezăm, consultăm meniul, vorbim despre nimicuri vreo câteva minute. Apoi am să-i spun că nu mă simt în largul meu să port o discuţie serioasă în public şi-am să-i sugerez să ieşim la o plimbare pe-afară, numai el şi cu mine. Uşa e chiar acolo, probabil chiar cu un indicator spre ieşire. Am să-l întreb pe chelner încotro duce. Chelnerul îmi va spune, iar eu am să-l întreb pe Foxx dacă are ceva împotrivă să ieşim pe-acolo. Chiar dacă vine împreună cu cineva tot va vrea să vină cu mine pentru că vrea să afle ce ştiu despre el. Ne ridicăm şi ieşim. Treizeci de secunde mai târziu, dumneavoastră ne urmaţi. Noi deja trebuie că vom fi apucat-o pe cărare înspre capelă.

— Şi tu crezi c-o să meargă. Pur şi simplu.

— V-am spus, el vrea să ştie mai multe despre mine şi nu are motive să bănuiască ceva. Montserrat e alegerea lui, nu a mea. Dacă e agitat, am să-i spun că poate să mă verifice, n-am nimic de ascuns.

Preşedintele îl privi pe Marten cu luare-aminte.

— Bine, deci totul merge după plan şi eşti singur cu el pe cărare. Vă apropiaţi de capelă.

— Vă vedem pe dumneavoastră urcând pe acelaşi traseu în urma noastră. Îi propun să intrăm în capelă şi să discutăm acolo, în caz că mai apar şi alţi oameni.

— Şi dacă nu vrea să intre? Ţi-am zis şi înainte, tipul a fost militar de carieră aproape toată viaţa lui. E puternic şi viclean – nu va face ceea ce nu va vrea să facă.

— De data asta, da.

— De unde ştii?

— Nu va avea de ales.

Şi iarăşi preşedintele îl studie cu atenţie pe Marten, gata să-l întrebe ce voia să spună cu asta, apoi se răzgândi, decis să nu insiste.

— Şi apoi?

— Cândva aţi lucrat la o fermă, nu?

Preşedintele dădu din cap, afirmativ.

— Aţi încercat vreodată să culcaţi la pământ un porc îndărătnic sau o vită căreia veterinarul era gata să-i administreze un medicament injectabil?

— Da.

— Eraţi în stare de aşa ceva?

— Da.

— Ei bine, cam aşa ceva va trebui să facem şi de data asta. Şi va trebui să ne ocupăm amândoi de trebuşoara asta. Veterinarul şi manipulantul. Mă tem că va trebui să vă murdăriţi puţin mâinile.

— N-am nicio problemă cu munca de jos, nu în situaţia în care suntem, spuse preşedintele înălţând capul. Dar nu înţeleg ce ai de gând să faci. Nu avem de unde să facem rost de medicamente sau seringi hipodermice. Şi chiar de-am avea, n-avem timp să…

— Vere, uiţi restaurantul. Tot ce ne trebuie va fi pe masă. Sau în meniu.

 

78

10:37 A.M.

 

De douăzeci de minute ieşiseră din Barcelona îndreptându-se spre nord-vest pe autopista A2. Microbuzul era alb. Şoferul, un bărbat masiv pe nume Rafael. Pe portierele microbuzului, într-un chenar negru erau scrise cu vopsea cuvintele ce indicau destinaţia călătoriei: Monasterio Benedictino Montserrat.

Reverendul Beck şi Luciana stăteau pe scaunele din spatele şoferului. Demi era în spatele lor, singură în al treilea rând de scaune, iar geanta cu echipamente şi camerele foto le ţinea lângă ea. Se uita absentă pe geam, încercând să nu se gândească la Marten şi la preşedinte sau la ceea ce făcuse ea. Sau mai degrabă la ceea ce gândise că nu are de ales decât să facă.

Încă de la confruntarea lui Marten cu Foxx în Malta devenise conştientă că atât doctorul, cât şi reverendul erau nemulţumiţi. În plus, se temuse că datorită acelui eveniment relaţia ei cu reverendul s-ar fi putut strica, de nu cumva chiar sfârşi. Şi aşa şi crezuse că s-a întâmplat când Beck părăsise insula atât de intempestiv dimineaţa următoare, apoi însă recepţionerul o sunase transmiţându-i scuzele şi invitaţia la Barcelona din partea reverendului.

La puţin timp după aceea ea a ajuns la apartamentul reverendului de la hotelul Regente Majestic unde a fost prezentată Lucianei. Rufus Beck a reuşit să o surprindă, spunându-i că înţelegea că interesul ei în privinţa lui nu se datora vocaţiei sale religioase, ci asocierii lui la conventul Aldebaran şi că bănuia că acolo era de fapt adevăratul subiect al cărţii lui Demi şi nu preţiosul documentar foto despre „clerul ce slujeşte pe lângă personalităţile politice importante”. Mai mult, Beck i-a dezvăluit că avea cunoştinţă că adevăratul motiv pentru care îl urmase în turneul său european era că ştia de venirea reverendului la întrunirea anuală a conventului.

Însă, în loc să-i ceară să plece imediat, Beck o surprinse iarăşi, spunându-i că discutase despre ea cu mai vârstnicii grupului şi că acceptaseră să-şi desfăşoare ceremoniile în prezenţa ei şi chiar să-i permită să facă fotografii. De fapt, nu era cu adevărat nimic diabolic în acţiunile conventului şi în plus, în acel moment al istoriei, erau de părere că nu mai era niciun motiv pentru care ar fi păstrat secretul ritualurilor lor.

Totuşi, la rândul lor, îi cereau lui Demi un favor: să-l aducă şi pe Nicholas Marten.

— Aşa cum bănuiai, a spus Beck, doctor Foxx este membru al conventului. În prezent se află la mănăstirea din Montserrat, pregătind adunarea grupului. Mica lui dispută cu Marten asupra mărturiei în faţa comisiei Congresului a creat o situaţie care încă îl mai deranjează şi doreşte să limpezească lucrurile cât mai repede, înainte să ajungă în presă o cât de vagă informaţie despre această chestiune.

Dacă Marten venea la Montserrat, reverendul avea să aranjeze o întrevedere a celor doi, iar Beck era sigur că Marten avea să fie de acord cu asta.

— Dacă n-ar fi aşa, nu te-ar fi urmărit până la Barcelona şi nu te-ar fi invitat la prânz. Nu e nicio îndoială că e convins că tu poţi să faci în aşa fel încât să se întâlnească cu Foxx.

Cu toate că era destul de panicată de informaţiile pe care se dovedea că le avea Beck despre întâlnirea ei cu Marten, Demi n-a lăsat să se vadă. Chiar dacă ea aflase despre grupul Aldebaran şi despre implicarea reverendului în afacerile acestuia, capelanul Beck părea mulţumit cu ideea că interesul ei era strict profesional – un fotograf şi ziarist în căutarea unui subiect. Mai mult, reverendul îi cerea exact ceea ce-i ceruse şi Marten, ca ea să-i spună acestuia unde se va afla doctorul Foxx şi când.

Ceea ce nu ştiuse atunci şi nici nu spusese nimănui mai apoi, era că o a doua persoană avea să-l însoţească pe Nicholas Marten la Montserrat: preşedintele Statelor Unite ale Americii.

79

SEDIUL POLIŢIEI DIN BARCELONA,

BIROUL DE COMUNICAŢII SPECIALE. 10:45 A.M.

 

După o repriză de somn pe sponci de vreo douăzeci de minute, Hap Daniels tocmai intrase în încăpere şi-şi luă echipamentul de comunicaţii – casca şi microfonul. Îl căută din priviri pe Bill Strait, nerăbdător să afle dacă luase legătura cu Serviciul Secret de Informaţii şi dacă transmisese dorinţa sa de a fi ascultate telefoanele lui Evan Byrd. Tocmai atunci, auzi o voce familiară în cască rostind tare:

— Hap, sunt Roley.

Roland Sandoval era agentul special al Serviciului Secret însărcinat cu paza vicepreşedintelui Hamilton Rogers. Daniels ştia că Rogers sosise în secret la Madrid cu puţin timp înainte, şi că se îndreptase direct spre ambasada Statelor Unite. Acolo urma să i se alăture Tom Curran, şeful cancelariei, pentru programata întâlnire cu uşile închise cu premierul Spaniei. Aveau să discute despre dispariţia preşedintelui Harris.

— Da, Roley.

— Tocmai am transmis vicepreşedintelui că i s-a permis aterizarea la Barcelona la orele 13. După asta, are o oră la dispoziţie pentru un tur în zonă.

— Face un tur al zonei? De ce? De ce dracu’ tocmai acuma?

— Ordin direct de la şeful cancelariei. Chiar dacă e doar temporar titularul Casei Albe, Rogers vrea să arate îngrijorarea Statelor Unite faţă de situaţia creată de terorişti, chiar şi acum că POTUS e „departe”. După aceea se va întoarce la Madrid şi-şi va petrece noaptea acasă la Evan Byrd înainte să se întâlnească mâine cu prim-ministrul spaniol.

Daniels îşi muşcă buzele de furie şi pentru un lung moment n-a mai scos niciun cuvânt. În cele din urmă, răspunse sec:

— OK. Roley, ne ocupăm noi de partea asta. Mulţam de informaţie.

Se auzi un clic distinct în clipa-n care agentul special întrerupse legătura.

— Ce dracu’? blestemă Daniels în barbă.

Vicepreşedintele făcea un tur prin zonă? Asta însemna publicitate: scurte înregistrări video. Apoi la fel de repede cum venise, Rogers lua drumul Madridului, spre reşedinţa lui Byrd. Ceva necurat se întâmpla, dar Hap n-avea idee ce-ar fi putut fi.

Îl căuta iarăşi pe Bill Strait. Dacă vicepreşedintele Rogers avea să-şi petreacă noaptea la Evan Byrd acasă, trebuiau să plaseze dispozitive de ascultare în telefoanele de-acolo.

— Hap, auzi deodată în cască vocea lui Strait.

— Unde eşti?

— La bufet. Ai timp de-o ceaşcă de cafea bună spaniolească?

— Să fiu a’ dracului de n-am!

Hap închise legătura gata să-şi scoată casca, însă taman atunci interveni o altă voce pe fir:

— Agent Daniels, rosti un glas de bărbat cu accent britanic.

— Da.

— Sunt agentul special Harrison, de la MI5 din Manchester. Tocmai am discutat cu un domn, Ian Graff, şeful lui Nicholas Marten la firma unde lucrează. Ne-a spus că Marten l-a contactat prin menajera sa, ceva mai devreme în dimineaţa asta, şi i-a cerut să sune pe mobilul său să-i citească lista cu soiurile de azalee.

— Ce vrei să spui? Cum adică „prin menajera sa”?

— A sunat la domiciliul acestuia şi i-a cerut menajerei să-l sune pe dl Graff la birou. Totuşi Graff e de părere că Marten ar fi trebuit să ştie că e la muncă şi că ar fi putut suna acolo de la bun început.

— Cum dracu’, a luat Marten legătura cu el? Am depistat locaţia mobilului său în câteva secunde… De unde a sunat? De la un telefon public?

— Nu, domnule. A fost neglijent. S-a folosit de telefonul unei limuzine ce aparţine unei firme de închirieri din Barcelona. Se numeşte Limousines Barcelona. În prezent, maşina e închiriată toată ziua pentru doi domni. Au fost luaţi de la hotelul Regente Majestic puţin înainte de ora şapte în dimineaţa asta.

— Se ştie cu precizie unde se află limuzina asta acum?

— Nu, domnule. Dar avem descrierea, numărul de înmatriculare şi pe cel al telefonului.

— N-aţi spus companiei de limuzine de ce aţi sunat.

— Nu, domnule, doar am cules informaţia. Printr-o firmă de telefonie. Am verificat factura şi înregistrările.

— Mulţumesc, MI5. Aţi făcut treabă bună. Vă suntem recunoscători.

— Plăcerea noastră, domnule. Dacă mai doriţi altceva, orice, anunţaţi-ne.

Daniels îşi notă numerele limuzinei şi al telefonului, apoi închise. Exact asta era întâmplarea norocoasă de care avea nevoie. Dar ce era de făcut, asta era întrebarea. Dacă ar fi comunicat informaţia asta oricui – subordonaţilor lui, celor de la CIA sau de la Serviciul Spaniol de Informaţii sau poliţiei barceloneze –, atunci Jake Lowe sau dr. Marshall ar fi aflat şi ei ce ştia el în câteva secunde. Dacă n-o împărtăşea cu nimeni, n-ar fi trecut mult până când cineva de la MI5 s-ar fi întrebat de ce nu se luase nicio măsură pornind de la informaţiile lor şi-ar fi făcut zarvă. Ce avea Hap de făcut acum era să cumpănească. Lucru dificil într-o încăpere în care era înconjurat din toate părţile de poliţişti şi de agenţi analişti aşezaţi în faţa computerelor lor. Conchise că cel mai bun lucru era să i se alăture lui Bill Strait la bufet, pentru o delicioasă ceaşcă de cafea spaniolă.

80

10:55 A.M.

 

Miguel Balius era cu totul concentrat la şoseaua dinaintea lui ce trecea prin cătunul în care intraseră şi care ducea către zona deluroasă pe care-o ştia prea bine. Nu mult după ce aveau să iasă din acea mică localitate începea urcarea lungă şi şerpuită către munţii unde se află Montserrat.

— Miguel, auzi vocea vărului Harold în interfon. Ai cumva o hartă a Barcelonei şi-a împrejurimilor?

— Da, domnule. E în buzunarul scaunului din faţa dumneavoastră.

Trase cu ochiul în oglinda retrovizoare să se asigure că vărul Harold o găsise, apoi îşi întoarse privirea spre drum. Dacă nu aveau parte de vreun incident neplăcut sau de alte baraje, n-ar fi trebuit să le ia mai mult de patruzeci de minute să ajungă la mănăstire, desigur, dacă nu cumva cei doi clienţi ai săi nu se răzgândeau şi nu voiau să meargă altundeva. Probabil acesta era motivul pentru care le trebuia harta.

 

— Aici, aici, aici şi aici, spuse Marten.

Ţinea harta deschisă pe locul dintre ei şi, folosindu-se de un pix, trasă linii verticale, apoi orizontale ce le intersectau pe cele dintâi, realizând astfel o grilă ce se întindea dinspre Barcelona spre zona rurală. Era sigur că şi cei din Serviciul Secret şi din forţele de ordine spaniole se foloseau de una asemănătoare ca să-i găsească şi să-i captureze. Probabil că regruparea urmăritorilor lor avusese loc deja, iar acum porniseră din nou pe urmele lor, acoperind o zonă şi mai întinsă. Aceste acţiuni îi preocupaseră pe Marten şi pe preşedinte mai devreme. Numărul trupelor care-i căutau era probabil cel puţin dublu faţă de cele folosite iniţial şi toate aveau să lucreze în careurile unei astfel de grile, scotocind zona metru cu metru, asigurându-se apoi că urmăriţii nu se mai puteau întoarce pe aceleaşi rute, aşa cum făcuseră în oraş cu o noapte înainte. Tocmai de aceea Marten se folosise de telefonul limuzinei să-l sune pe Ian Graff în Manchester.

Nicholas ridică ochii spre preşedinte.

— Cam pe vremea asta, NSA a detectat deja apelul pe care Ian Graff l-a dat pe mobilul meu, iar vreuna din agenţiile britanice, poliţia sau serviciul de informaţii l-au depistat pe Ian în Manchester. Probabil l-au interogat deja. Apoi nu le mai rămâne altceva de făcut decât să repereze telefonul acesta de pe care am sunat la Ian acasă. Când am sunat, speram că vom fi ajuns deja la mănăstire până să facă ei legătura, şi că Miguel va fi demult pe drumul de întoarcere. Dacă şi când autorităţile l-ar fi găsit, tot ce-ar fi putut spune ar fi fost că i-am cerut să ne lase în vreun sătuc aflat pe drum şi că acolo am şi rămas. Ar fi putut da numele oricăruia din cele vreo cinci sau şase prin care-am trecut. Nimeni n-ar fi ştiut că nu spune adevărul. La urma urmei asta spunea: discreţia e politica firmei.

— Ei, oricum deocamdată nu ni s-a întâmplat nimic. Probabil că domnul Graff e mai greu de găsit decât crezi, spuse preşedintele. Poate că în sfârşit norocul e de partea noastră.

— Totuşi, n-am ajuns încă la mănăstire. Dacă-l sună pe Miguel, îl vor suna probabil pe mobilul său personal. Nici n-am şti cine l-a sunat – ar putea fi soţia lui –, că am fi deja înconjuraţi şi-ar fi prea târziu să mai facem ceva.

— Deocamdată nu s-a folosit de mobil, răspunse preşedintele.

— Poate că nu vor să-i spună lui despre ce e vorba. Nu trebuie decât să dea publicităţii descrierea maşinii şi numărul de înmatriculare. Le-ar lua ceva mai mult, dar tot ar pune mâna pe noi.

— Şi ce propui?

— Fie îi cerem să ne lase undeva, şi asta cât mai curând, iar apoi încercăm să ajungem singuri la Montserrat cum om putea, fie să…

— Să ce?

— Să-i spunem lui Miguel care e situaţia, doar câteva informaţii, şi să-i cerem să ne ajute. Ambele variante sunt riscante. Singurele atuuri ale noastre sunt chiar Miguel şi politica firmei. E ca-n bancul acela vechi: n-avem decât două posibilităţi de-a scăpa – niciuna şi aproape niciuna. Şi nouă nu ne-a mai rămas nici a doua.

Preşedintele Harris privi scurt afară, la terenul accidentat pe care-l străbătea şoseaua, apoi apăsă butonul interfonului.

— Miguel spuse el cu o voce stăpânită.

— Da, domnule.

— Cât mai avem până la mănăstire?

— Fără alte baraje de poliţie sau alte probleme, vreo jumătate de oră.

— Cât e de departe în mile?

— Pe şoseaua asta cam douăzeci, domnule. Majoritatea drumului în urcare.

— Mulţumesc.

Preşedintele închise interfonul şi inspiră adânc, apoi se întoarse spre Marten. Era tensionat, grav şi concentrat, ca de fiecare dată de când îi văzuse Nicholas.

— Miguel pare un tip cinstit şi decent. Cunoaşte zona, drumurile şi oamenii. Cunoaşte subtilităţi de limbă pe care eu nu le cunosc. Date fiind circumstanţele, cred că ar fi mai degrabă un ajutor preţios, decât o piedică pentru noi.

81

BARCELONA. 11:05 A.M.

 

Cu informaţia primită de la MI5 despre numărul limuzinei în care se afla Marten şi cu cartea de vizită falsă pe care o avea pentru anumite „situaţii de urgenţă”, Hap Daniels coborî din taxi, plăti şoferul şi aşteptă până când maşină se îndepărtă. Apoi se întoarse şi se îndreptă spre clădirea ce părea a fi un garaj şi unde-şi avea sediul firma Limousines Barcelona.

Câteva minute mai devreme, la bufetul sediului poliţiei barceloneze, Bill Strait îi confirmase că a vorbit cu Emilio Vasquez de la serviciul de informaţii spaniol şi că i-a cerut, din partea lui Daniels, să monteze cu mare discreţie aparate de ascultare pe toate telefoanele lui Evan Byrd.

— Are de-a face cu acţiunea în curs, spuse Vasquez fără niciun fel de intonaţie în glas, mai degrabă ca pe o afirmaţie decât ca pe o întrebare.

— Da.

— Dată fiind situaţia, dacă o cere Tigre Uno, atunci se face.

— N-O, spuse Strait.

— N-O, sigur.

Adică Ne-Oficial. Oficial nu erau montate dispozitive de ascultare pe telefoanele lui Evan Byrd. Trebuiau puse în cea mai mare taină, iar toţi cei implicaţi trebuiau să fie conştienţi şi pregătiţi să nege că se făcuse aşa ceva.

Imediat după ce Hap îşi terminase cafeaua, plecă, spunându-i lui Strait că are nevoie de o plimbare să poată cugeta mai bine la cele întâmplate. Dacă aveau nevoie de el nu trebuia decât să-l sune pe BlackBerry sau să-i dea un apel pe pager. Merse pe jos, cu bună-ştiinţă cale de vreo trei cvartale, apoi coti şi opri un taxi. Îi ceru şoferului să-l ducă la o adresă care se afla pe o stradă ce se intersecta cu cea pe care-şi avea sediul Limousines Barcelona, dar la o distanţă ce putea fi parcursă pe jos. Apoi începu deodată să înţeleagă ce trebuie să fi simţit POTUS, „Prăfuitorul Holdelor”, atunci când se târâse prin conductele hotelului Ritz: n-avea habar în cine putea să aibă încredere. Iar pentru Hap asta îl includea şi pe Bill Strait şi poate chiar întregul contingent de agenţi ai Serviciului Secret. Poate că erau absolut inocenţi, însă n-avea cum să fie sută la sută sigur de asta.

Ştia însă că nu se putea încrede în Tom Curran, şeful cancelariei, nici în consilierul politic al „Prăfuitorului”, Jake Lowe, şi nici în consilierul pentru probleme de securitate naţională, dr. James Marshall. Şi mai ales nu-i plăcea impresia de oportunism vădit pe care i-o lăsase vestea neaşteptatei vizite a vicepreşedintelui la Barcelona, pentru o şedinţă foto de douăzeci de minute şi pentru câteva declaraţii filmate, ca apoi să se retragă la Madrid la rezidenţa lui Evan Byrd. Asta îl punea imediat pe vicepreşedinte pe lista cu cei în care nu putea avea încredere.

Acum, gândindu-se la succesiunea evenimentelor, îşi aminti cine mai fusese prezent la acea întâlnire nocturnă, acasă la Evan Byrd: David Chaplin, secretar de stat, Terrence Langdon, secretar al apărării, şi Chester Keaton, general de aviaţie şi preşedinte al şefilor de cancelarii.

— Dumnezeule, murmură Hap.

Şi dacă erau cu toţii implicaţi în tărăşenia asta?

Dar despre ce tărăşenie era vorba? Ce anume îi ceruseră sau îi impuseseră preşedintelui, de-l încolţiseră în aşa hal că nu avusese de ales decât să fugă?

 

11:10 A.M.

 

Romeo Brown

Detectiv particular

Municipalitatea Long Island, New York

 

Responsabilul de serviciu de la Limousines Barcelona, Beto Nahmans, un tip la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat cu stil, întoarse cartea de vizită pe-o parte şi pe alta, apoi se uită la Hap, care era aşezat într-unul din cele două scaune elegante din tuburi de crom şi piele neagră aflate de cealaltă parte a biroului său.

— Înţeleg că aveţi numărul de telefon şi pe cel de înmatriculare ale uneia din maşinile noastre, spuse Nahmans într-o engleză corectă.

Daniels încuviinţă cu o înclinare a capului.

— Am fost angajat de o firmă de securitate ce investighează fraudele fiscale. Credem că unul din cei pe care-i căutăm este pasager în acea limuzină. Misiunea mea este să-l găsesc şi să-i dau şansa de a se întoarce de bunăvoie în Statele Unite pentru proces, înainte de a cere să fie arestat.

— Şi care ar fi numele acestei persoane?

— Marten. Nicholas Marten. Marten cu e.

Nahmans se răsuci în scaunul său, apăsă câteva cifre pe o tastatură, apoi se uită la ecranul computerului aflat în faţa sa.

— Îmi pare rău, domnule. Nu avem niciun Nicholas Marten ca pasager în autovehiculul la care vă referiţi. Şi nici în altul.

— Nu?

— Nu, domnule.

Hap adoptă imediat o atitudine mai severă.

— Acesta nu este răspunsul pe care-l aşteptam.

— E răspunsul pe care-l am, zâmbi subţire Nahmans. Mă tem că asta-i tot ce vă pot spune.

Hap Daniels oftă, se uită în podea, apoi se trase de-o ureche şi îşi ridică iar privirea.

— Ce-ar fi dacă le-aş cere celor din serviciul spaniol de informaţii să solicite datele astea?

— Răspunsul ar fi acelaşi. Îmi pare rău.

— Să presupunem c-ar veni cu un document oficial prin care vi s-ar cere să le puneţi la dispoziţie o listă cu numele fiecăruia din clienţii dumneavoastră din ultimii doi ani. Numele clienţilor şi-al celor ce-i însoţeau, locul de unde au fost luaţi, durata călătoriei şi adresele la care au fost lăsaţi.

— Nu cred c-ar fi legal, spuse Nahmans.

În ochii lui se citea nesiguranţa, iar Hap profită de ea din plin.

— Vreţi să aflaţi?

 

Trei minute mai târziu, Daniels ieşi din sediul firmei Limousines Barcelona. Responsabilul de serviciu Nahmans îi dăduse trei nume. Al unui anume văr Jack, al altuia ce-şi zicea Harold şi al femeii care făcuse comanda pentru limuzină, puţin înainte de ora şapte în acea dimineaţă. Ceruse ca acea cursă să fie trecută în nota de plată a camerei ei de la hotelul Regente Majestic. O chema Demi Picard.

82

11:15 A.M.

 

Miguel Balius făcu ochii mari. Stătea ca trăsnit lângă o masa distrusă din colţul unei odăi întunecoase a ceea ce fusese odată clădirea de piatră a unei mori. Deasupra lui aproape întreg acoperişul lipsea şi se vedea cerul. Afară, un pârâiaş gălăgios curgea la niciun metru depărtare de ce mai rămăsese dintr-un perete.

— E-n regulă, Miguel. Respiră adânc. Relaxează-te. Nu-i niciun om rău pe-aici.

Vărul Jack se sprijini de capătul celălalt al mesei vorbindu-i cu blândeţe. Nu mai purta ochelarii pe care-i afişase încă de când Miguel îi luase din faţa hotelului Regente Majestic. În plus, tot capul îi era acoperit de păr sau mai degrabă de o perucă ce i se potrivea la perfecţie şi pe care Miguel n-o văzuse până atunci. Adică până când „vărul Jack” ieşise din spatele limuzinei, cu doar câteva secunde înainte, transformat dintr-odată în bărbatul pe care întreaga lume îl cunoştea drept preşedintele Statelor Unite ale Americii.

— Discreţie, Miguel, discreţie, îl îndemnă blând şi „vărul Harold”, aflat în spatele preşedintelui.

— Da, domnule. Discreţie, spuse Miguel inspirând adânc.

Părea că înţepenise cu totul avându-l în faţă pe omul acela.

La cererea celor doi „veri”, se abătuse de la drumul principal şi o luase pe şleaul ce ducea prin pădure până au dat de pârâiaşul acela şi de ruinele unei case de piatră, unde a parcat Mercedesul. Se părea că „verii” voiau să se bălăcească într-un pârâu spaniol, aşa cum, mai devreme, îşi udaseră picioarele în Mediterană. În momentul acela, dorinţa lor nu-i păruse deloc mai stranie decât întreg comportamentul lor de până atunci. Apoi „vărul Jack” ieşise din maşină cu peruca pusă şi fără ochelari şi-i zise:

— Miguel, numele meu este John Henry Harris şi sunt preşedintele Statelor Unite ale Americii. Acesta este Nicholas Marten. Avem nevoie de ajutorul tău.

Miguel Balius replicase cu simplitate şi umilinţă, aproape instantaneu:

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule?

 

HOTEL REGENTE MAJESTIC, BARCELONA. 11:20 A.M.

 

Romeo Brown

Detectiv particular

Municipalitatea Long Island, New York

 

Recepţionerul studie cartea de vizită a lui Hap Daniels.

— Fraudă fiscală?

— Da, domnule. În Statele Unite.

Recepţionerul îşi apăsă unele într-altele buricele degetelor de la cele două mâini.

— Domnişoară Picard este oaspetele nostru. A comandat o limuzină în dimineaţa aceasta pentru două persoane pe care ni le-a prezentat drept verii dumneaei. Tocmai veniseră cu avionul de la New York, erau obosiţi din cauza schimbării fusului orar şi nu puteau dormi. Voiau să vadă împrejurimile Barcelonei.

— Unul dintre cei doi bărbaţi era mai în vârstă şi aproape complet chel. Celălalt domn înalt şi de vreo treizeci de ani.

— Da.

— Unde este domnişoara Picard acum?

— Cred că a ieşit din hotel cu ceva timp în urmă, spuse recepţionerul din spatele contoarului, schimbându-şi greutatea corpului de pe un picior pe altul.

— Ştiţi încotro a luat-o?

— V-am spus tot ce ştiu, señor.

Daniels se uită lung la recepţioner. Aceeaşi politică de „protejare a intimităţii clienţilor” o întâmpinase şi la firma de închirieri. Numai că aici la hotel nu prea putea să ameninţe cu vizita celor de la informaţiile spaniole. După cum i se părea, hotelul avea probabil vreo trei sute de camere. Împotriva ameninţării cu o posibilă cerere a spionajului spaniol, a fiscului ori a autorităţilor locale de a li se pune la dispoziţie listele cu clienţii hotelului şi a motivelor pe care aceştia le trecuseră în formulare, chiar şi pentru o scurtă perioadă, stătea faptul că, în cel mai bun caz, i-ar fi consumat doar timpul. Şi tocmai timpul era foarte preţios pentru el, căci nu avea decât foarte puţin.

— Muchas gracias, spuse Hap în cele din urmă şi se îndreptă spre uşă, dar apoi se întoarse. Oare îmi puteţi spune cât e ceasul?

Bărbatul se uită la el.

— Cât e ora?

Daniels bătu cu un deget în cadranul ceasului său.

— S-a oprit.

Hap se sprijini de birou cu o figură serioasă, lăsându-şi mâna pe tăblia contoarului. De sub palmă i se iţea colţul unei bancnote de o sută de euro.

— Această domnişoară Picard, cum arată? întrebă Hap cu glas scăzut.

Recepţionerul zâmbi şi se uită la ceasul său, după care se aplecă înainte şi coborî şi el vocea.

— Foarte atrăgătoare. Franţuzoaică, de profesie fotograf. Păr scurt, brunet. Are un blazer albastru închis şi pantaloni lejeri, cafenii. Pe-un umăr îşi duce camerele foto, iar pe celălalt o geantă mică pentru echipament. A plecat cu un bărbat afro-american la vreo cinzeci de ani şi cu o femeie mai în vârstă, europeană. Cu toţii au urcat într-un microbuz alb cu însemnele mănăstirii de la Montserrat.

— Îmi cer scuze, n-am înţeles. Ce oră ziceaţi că e? spuse Hap suficient de tare încât să fie auzit de cei ce treceau prin preajmă.

— Unsprezece, douăzeci şi trei, señor, spuse recepţionerul apropiind ceasul său de-al lui Daniels, palmând suta de euro în acelaşi timp.

— Unsprezece, douăzeci şi trei, zâmbi Hap. Gracias.

— Unsprezece, douăzeci şi patru acum, señor.

— Gracias, spuse Hap iarăşi. Muchas gracias.

 

„Fotograf? Montserrat?”, se întreba Hap ieşind pe poarta din faţă a hotelului. O fracţiune de secundă mai târziu auzi că-i suna mobilul. Îl scoase din husa ce-i era prinsă de curea şi răspunse.

— Daniels.

— Unde mama naibii eşti?

Era Jake Lowe şi nu-i lăsă niciun moment să răspundă.

— Avem nevoie de tine la hotel imediat.

— Care-i problema?

— Acuma, Hap. Chiar acuma.

83

HOTEL GRAND PALACE. 11:45 A.M.

 

Jake Lowe, dr. Marshall şi Hap Daniels erau singuri în camera de comunicaţii speciale instituită în apartamentul de patru camere pe care cei doi consilieri îl luaseră cu scopul de-a servi drept stat major de criză în Barcelona. Uşa era închisă. Cei trei erau adunaţi în faţa unui monitor, aşteptând legătura video cu centrul de comunicaţii de la Casa Albă, printr-un canal securizat.

— Daţi-i drumul, spuse Lowe în microfonul conectat la linia sigură a unui telefon aflat pe masa de lângă el.

Urmă o scurtă pauză, apoi ecranul se umplu de pureci şi imediat după aceea începu o înregistrare video de vreo treizeci de secunde. Înregistrarea, după ce aveau să-şi dea acordul, urma să fie trimisă la Fox News, urmând să fie distribuită televiziunilor importante şi reţelelor de cablu din toată lumea. După cum arăta cronometrul începea la ora 2:23 p.m. A zilei precedente, vineri, 7 aprilie. Se putea vedea că preşedintele Harris era viu şi nevătămat, aflat în „locul de taină” unde fusese transportat în urma ameninţării teroriste din Madrid. Părea să se afle într-o sală de conferinţe frustă, în compania consilierului pentru problemele de securitate naţională, James Marshall, a secretarului apărării, Terrence Langdon şi a secretarului de stat, David Chaplin. Cu toţii îşi scoseseră sacourile, iar în faţa lor pe masă erau carnete pentru însemnări şi sticle de apă. Se spunea că revedeau cu sârg textul şi observaţiile pe marginea discursului pe care preşedintele avea să-l ţină luni, la Varşovia, în faţa liderilor ţărilor NATO.

Nu era vreo înregistrare veche reciclată, făcută cine ştie când şi unde, ci părea nou-nouţă, făcută într-un loc pe care Hap nu-l văzuse niciodată.

— Cum naiba aţi făcut chestia asta? întrebă el când ecranul se întunecă la finalul înregistrării.

Se uita la Marshall:

— Dumneavoastră sunteţi aici. Langdon e în Bruxelles, iar Chaplin la Londra. „Prăfuitorul” e şi el undeva, adăugă după ce se întorsese spre Lowe.

— Ţi-am cerut părerea, spuse cu răceală Lowe. Din perspectiva Serviciului Secret, filmul acesta e credibil? Dar din punctul de vedere al oricărui profesionist al serviciilor de securitate care l-ar putea vedea?

— Cu mijloacele tehnice necesare, cineva l-ar putea dovedi. Habar n-am. Din punctul meu de vedere, mda, o să meargă, spuse Hap pe un ton neutru. E suficient şi până acum nimeni n-ar trebui să suspecteze că sunt motive s-o cerceteze mai îndeaproape. Sau să creadă că-i altceva la mijloc decât ceea ce trebuie să fie.

— Până acum? întrebă încet Marshall. Ce vrei să spui cu asta?

— Dacă POTUS apare deodată undeva, aşa, de unul singur? Atunci ce urmează? Cum o să explicăm chestia asta?

Lowe îl privi lung într-o tăcere îngheţată. Hap simţea că tipul e furios, îi simţea furia crescând rapid, stârnită de întreaga situaţie. Brusc Lowe îi întoarse spatele şi vorbi în microfon.

— Daţi înregistrarea presei. Imediat.

84

11: 55 A.M.

 

Demi se sprijini de scaunul de lângă ea să-şi redreseze poziţia în momentul când microbuzul mănăstirii benedictine făcu o curbă bruscă pe urcuşul lung şi şerpuit ce ducea sus în munte, spre Montserrat. Deasupra lor, departe se puteau vedea deja clădirile mănăstirii. Păreau zidurile unei fortăreţe medievale miniaturale, un mic orăşel construit pe stânci.

Demi întoarse privirile, uitându-se în jurul ei în maşină. Şoferul, Rafael, era atent la şosea şi la autocarul încăpător ce se afla chiar în faţa lor. În spatele şoferului, Beck şi Luciana stăteau tăcuţi, atenţi la ce citeau.

Demi se uită mai cu luare aminte la Luciana. Era îmbrăcată în negru, iar pe scaunul de lângă ea avea o geantă mare, tot neagră. Părea să poarte cam aceleaşi lucruri pe care le purtase cu o zi înainte când Demi o întâlnise prima oară. Ceea ce o făcu să se întrebe de nu cumva era un fel de uniformă, costumaţia clasică a unei vrăjitoare clasice, dacă exista cumva aşa ceva.

Demi le spusese preşedintelui şi lui Marten că nu avea habar cine era Luciana. Însă minţise. Luciana era personajul care-i captase atenţia de ani de zile şi, de fapt, de la ea începuse totul. În ultimele două decenii, Luciana fusese sacerdotessa, înalta preoteasă a tainicului boschetto al stelei Aldebaran. Pentru a ajunge la această demnitate, ea se înstăpânise peste sofisticatele iscusinţe ale meşteşugului ei, mai precis peste cele ce ţineau de ritualuri şi de influenţa psihică, ceea ce însemna că avea autoritate asupra tuturor adepţilor conventului, inclusiv asupra reverendului Beck şi asupra doctorului Foxx.

Văduvă, cu nişte ochi negri străpungători şi cu un păr negru ce-ţi sărea în ochi, încă arătând foarte bine la cei şaizeci şi şase de ani ai ei, Luciana era proprietăreasa pensiunii „Madonella”, un mic stabiliment din insula Ischia din golful Napoli, locul ei de baştină. Alte cercetări, pentru care Demi angajase un detectiv particular, indicau că Luciana părăsea insula de două, trei ori pe an, pentru o perioadă de aproximativ zece zile de fiecare dată. În acest timp vizita orăşele şi sate din nordul şi centrul Italiei unde se întâlnea cu alţi membri ai legământului, femei şi bărbaţi deopotrivă, şi toţi purtau tatuajul astrului Aldebaran pe policarul stâng. Imediat după aceea se întorcea la Ischia să-şi conducă afacerea.

În plus, întotdeauna cam în aceeaşi perioadă a anului, venea la mănăstirea de la Montserrat unde se caza în hotelul Abat Cisneros. Acolo petrecea de obicei aproape o săptămână. Ce anume făcea acolo şi dacă ceea ce făcea avea vreo legătură cu boschetto, Demi nu reuşise să afle. Dar orice-ar fi fost, se pare că şi reverendul Beck era implicat şi chiar de ceva timp, pentru că în ultimii doisprezece ani îşi lua concediu şi pleca în Europa în aceeaşi perioadă. Totuşi, până în ziua precedentă, când Demi se prezentase la apartamentul reverendului de la Regente Majestic, unde dădu de Luciana aşezată pe o canapea, bându-şi cafeaua în compania lui Beck, nu făcuse legătura între aceste sejururi europene ale reverendului şi cele de la Montserrat al sacerdotessei. Analizând lucrurile retrospectiv, acela fusese un moment, o revelaţie pentru care ar fi trebuit să fie pregătită, însă nu era deloc şi găsind-o pe Luciana acolo, fiindu-i prezentată drept „o bună prietenă”, lui Demi aproape că i se tăiase răsuflarea.

 

12:00 AMIAZA

 

Microbuzul se hurducă într-o groapă de pe şosea, iar zdruncinătura o smulse pe Demi din gândurile sale. Într-o parte a şoselei, stânci de gresie se înălţau vertical la doar o lungime de braţ. De cealaltă parte, dincolo de râul Llobregat şi de valea de dedesubt, dealuri tot mai puţin înalte se pierdeau la orizont. Demi se uită iarăşi la şofer, apoi la Beck şi la Luciana, care erau tot tăcuţi, cufundaţi în lectură.

„Răbdare, îşi zise, răbdare şi calm. Aproape am ajuns. După toţi aceşti ani, după toate cele prin câte-am trecut. Curând vom ajunge la mănăstire. După aceea – dea Domnul să iasă toate – ne vom întâlni cu doctor Foxx şi vom fi conduşi acolo unde au loc ritualurile. Acolo, în sfârşit, voi fi martora ritualurilor conventului.”

 

Dintr-odată timpul parcă se comprimă şi, ca într-un caleidoscop, îi reveniră toate amintirile. Asemenea pretinsei necunoaşteri a Lucianei, povestea despre căutarea surorii ei dispărute, pe care i-o spusese lui Marten, fusese o minciună. N-avea nicio soră. Demi îşi căuta mama. Iar mama ei era dispărută nu de doi ani, ci de optsprezece, pierdută pe când Demi avea doar opt ani. Şi nici nu dispăruse din Malta, ci din Paris, unde se stabiliseră părinţii ei după ce plecaseră din Italia lor natală, la scurt timp după ce s-au căsătorit. Tatăl ei schimbase numele familiei din italienescul Piacenti în franţuzescul Picard.

Mama ei avea doar cincisprezece ani când s-a născut Demi, şi douăzeci şi trei când a dispărut în timp ce mergea spre piaţa din cartier, unde mai fusese de nenumărate ori. Ancheta poliţiei nu dezvăluise decât un singur fapt: mama ei n-a ajuns niciodată la piaţă. Verificarea spitalelor şi a morgii n-a adus noutăţi. A trecut o săptămână. Apoi două, şi trei, fără niciun semn cât de mic. Oamenilor le vine tot timpul chef de ducă, au spus poliţiştii, şi încă dintr-o infinitate de motive. Uneori se întorc de unde au plecat, de cele mai multe ori însă nu se întorc. Nu pentru că li s-ar fi întâmplat ceva rău, ci pentru că nu mai vor. Şi aşa au rămas lucrurile. Ea şi tatăl ei şi un dosar de poliţie nefinalizat. Nimic altceva.

A doua lovitură veni la nici patru luni după aceea când tatăl ei muri într-un accident de muncă în uzina de automobile unde lucra. Rămasă orfană, dându-se curs unei prevederi din testamentul tatălui ei, Demi a fost trimisă să trăiască la o mătuşă îndepărtată ce preda franceza şi italiana la un pension exclusivist de la marginea Londrei. Cele două împărţeau acolo un mic apartament aflat în campus şi pentru că mătuşa ei făcea parte din corpul profesoral a fost înscrisă la acea şcoală. După cum s-a dovedit, mătuşa aceea nu era doar o rudă îndepărtată, ci şi o persoană destul de rece, astfel că educaţia aleasă şi învăţarea limbii engleze au fost cele mai importante câştiguri aduse de noua sa viaţă. Celelalte aspecte ale creşterii ei au rămas doar în grija sa proprie.

Locuia deja de mai multe luni la mătuşa ei când sosi un sipet pentru ea de la Paris. Înăuntru Demi găsi câteva din lucrurile personale ale mamei ei: haine, o fotografie făcută doar cu câteva zile înainte să dispară şi-n care revăzu ochii ei bruni şi pasionaţi, dar totuşi calmi şi foarte blânzi, mai erau şi nişte cărţi, majoritatea lor de un interes scăzut pentru o fetiţă ce se apropia de a noua aniversare, o fetiţă suferindă şi confuză încă şi care se simţea abandonată şi teribil de singură. O fetiţă care era convinsă că mama ei era în viaţă şi care controla cutia poştală în fiecare zi, aşteptând o scrisoare de la ea, o scrisoare care n-a mai venit niciodată. O fetiţă care purta la ea tot timpul fotografia mamei şi care scruta faţa fiecărei femei necunoscute pe care o întâlnea – sperând, rugându-se, încredinţată că într-o zi va vedea chipul familiar şi mult iubit al mamei, care-i va zâmbi deodată în semn de recunoaştere şi care o va lua apoi în braţe, promiţându-i că nu se vor mai despărţi niciodată.

Trecerea timpului nu prea reuşi să-i uşureze lui Demi durerea şi sentimentul că pierduse ceva crucial. Şi cu fiecare zi, în sufletul ei, Demi era tot mai convinsă că mama ei trăieşte, deşi mătuşa ei încercase din răsputeri să-i scoată ideea asta din cap. Dar zilele au trecut, şi-au trecut ani şi n-a primit niciun semn, nicio veste, aşa că tot ce i-a rămas de făcut a fost să se cufunde în studiu şi să aştepte, să se afunde în nenorocita ei singurătate, văzându-i pe părinţii colegelor ei venind să le ia acasă după ore. Sau la sfârşit de săptămână, sau în vacanţe, sau în excursii sau de sărbători.

Apoi, în dimineaţa celei de-a şaptesprezecea aniversări a zilei ei de naştere, primi o scrisoare de la un avocat din Paris, în plic găsi încă unul ceva mai mic, însoţit de o notă explicativă ce spunea că anexa testamentului tatălui ei cerea ca acea scrisoare „să fie păstrată pentru a vă fi trimisă dumneavoastră cu ocazia împlinirii vârstei de şaptesprezece ani”.

Bulversată, deschise plicul şi găsi o scurtă scrisoare a tatălui ei, datată cu puţin timp înainte de moartea sa.

 

Draga mea Demi,

Scriu aceste rânduri pentru a le pune deoparte ca tu să le poţi citi mai târziu, când le vei putea înţelege mai bine. Ştiu că ţi-ai iubit enorm mama şi că încă îi simţi teribil de mult lipsa. Ar fi nefiresc să nu te întrebi ce s-a întâmplat cu ea, probabil pentru mulţi ani de-aici înainte, dacă nu cumva pentru tot restul vieţii tale. Însă spre binele tău şi al copiilor tăi şi-al copiilor lor, încearcă să accepţi că mama ta te-a iubit la fel de mult cum îşi iubeşte orice mamă copilul şi lasă lucrurile aşa. În niciun caz nu încerca, şi insist în chestiunea aceasta, nu încerca să afli ce i s-a întâmplat. Sunt unele lucruri mult prea periculoase ca să fie ştiute, cu atât mai mult să fie înţelese. Te rog, gândeşte-te la acest avertisment cu multă grijă, ca la o rugăminte perpetuă de a te păstra în siguranţă şi bunăstare.

Te iubesc mult şi te voi iubi mereu,

Tata

 

Însemnarea aceasta a năucit-o. L-a sunat de-ndată pe avocatul din Paris care-i trimisese scrisoarea, vrând să afle mai multe. Atâta era tot ce avea şi tot ce ştia, i-a spus avocatul, adăugând că nu ştia ce conţinea plicul acela şi că firma pentru care lucra executa pur şi simplu o prevedere din testamentul tatălui ei. După ce-a închis telefonul, Demi a început să scotocească în singurul loc unde credea că ar mai putea afla ceva, în cufăraş. Dar acolo nu era nimic în plus faţă de ceea ce văzuse şi revăzuse de o sută de ori. Hainele, cărţile în italiană şi schiţele artistice ale mamei ei. De data aceea însă, probabil pentru că nu găsise nimic nou şi pentru că, fiind făcute chiar de mâinile mamei ei, aveau o mare valoare personală, se concentră mai mult asupra acelor desene. Erau treizeci şi patru de toate, de dimensiuni diferite, unele dintre ele foarte mici, nu mai mari decât o carte poştală. Tocmai unul dintre acestea i-a reţinut atenţia. Un desen foarte simplu al unei cruci cu cercuri la capete. În colţul din dreapta jos, sub desen, era scris de mâna mamei ei cu litere mici un singur cuvânt: boschetto.

 

boschetto

 

Desenul şi cuvântul dedesubtul lui, laolaltă cu ceea ce-i scrisese tatăl ei, o făcură să se cutremure, zguduită de un fior de groază. Imediat se repezi la geanta ei şi scoase fotografia mamei ei. Pentru a mia oară, Demi îi privi faţa cu atenţie. De data aceea cu mai multă concentrare decât oricând altcândva înainte. De parcă ar fi putut să i se uite drept în ochi. Şi iarăşi citi rândurile tatălui ei. Se uită iarăşi la desen. Apoi se zgâi la cuvântul de sub el. Şi iarăşi simţi că o scutură un fior rece.

Fotografia, scrisoarea, schiţa, cuvântul acela.

Atunci şi-a dat seama că din şinele ei lipsea o bucată imensă şi că-i lipsise în toţi anii care trecuseră de la dispariţia mamei ei. Un sentiment profund aproape că o copleşi: acela că nu se va simţi niciodată întreagă până când nu va afla dacă mama ei trăia sau murise, până când nu va şti adevărul despre cele petrecute. În acelaşi moment îşi puse întrebarea dacă nu cumva toate lucrurile acelea nu-i fuseseră trimise chiar de mama ei, acum că Demi se apropia de majorat, cu scopul de a stabili o cale de comunicare între ele, ca un mod de a-i da indicii despre propria-i soartă.

Acel moment a fost unul de cotitură în viaţa lui Demi. În acel moment a jurat pe memoria mamei ei că va face tot ce va fi necesar, pentru oricât de multă vreme şi cu orice preţ, numai să afle ce s-a întâmplat cu ea. A fost un pact făcut doar între ele două, un pact cu o miză extrem de personală. Şi îşi jură că nu-l va destăinui nimănui, niciodată. Iar până în acel moment se ţinuse de cuvânt.

 

— Demi, eşti foarte tăcută. S-a întâmplat ceva?

Vocea reverendului, care semnala prezenţa acestuia în apropierea ei, o luă prin surprindere, făcând-o să tresară. Când ridică ochii îl văzu pe Beck privind-o peste spătarul scaunului. Luciana se întorsese şi ea s-o privească – ochii ei verzi erau deodată scrutători, ficşi.

— Nu, mulţumesc. Sunt bine, răspunse Demi zâmbind.

— Bun, spuse impasibilă Luciana, avem drum lung de făcut încă.