4

8:20 P.M.

Cerul era acoperit de nori încă şi burniţa.

Nicholas Marten stătea la volanul maşinii închiriate, pe care o parcase vizavi de casa doctoriţei Lorraine Stephenson, însă ceva mai în josul străzii. Casa, situată într-un cartier select şi plin de verdeaţă, era o clădire de trei nivele, cufundată deocamdată în întuneric. Dacă era cineva înăuntru atunci ori dormea deja, ori se afla într-una din camerele din dos. Însă Marten nu era convins nici de una, nici de alta. El era acolo de mai bine de două ore. Dacă cineva dormea în casa aceea, însemna că se culcase pe la şase şi jumătate. Ceea ce, desigur, era posibil, dar puţin probabil. Pe de altă parte, dacă cineva ar fi fost în vreuna din camerele din spate, în cele două ore de când stătea el acolo, ar fi ieşit dintr-un motiv sau altul să meargă fie în altă cameră, fie în bucătărie sau altundeva. După toate probabilităţile, date fiind ora şi vremea mohorâtă, acea persoană ar fi trebuit să aprindă lumina să poată vedea ceva în casă. Aşadar, logica îi spunea lui Marten că Lorraine Stephenson nu ajunsese încă acasă. Tocmai de aceea a rămas să o aştepte. Şi avea să aştepte până când doctoriţa avea să se întoarcă.

Oare de câte ori scosese scrisoarea aceea din buzunarul interior al jachetei, citind-o şi recitind-o? Deja ştia pe dinafară ce scria acolo:

Eu, Caroline Parsons, îi acord lui Nicholas Marten din Manchester dreptul de a verifica toate documentele mele, inclusiv dosarul medical, şi pe cele ale răposatului meu soţ, congresmanul de California al Statelor Unite, Michael Parsons.

Scrisoarea era dactilografiată, datată şi ştampilată. Purta semnăturile lui Caroline – o mâzgăleală tremurată –, a martorilor şi a notarului. Îi fusese adusă lui Marten de dimineaţă la hotel. Data întocmirii ei şi ziua în care o primise el erau cât se poate de grăitoare. Acum era luni, 3 aprilie. Caroline îl sunase joi, 30 martie, târziu spre seară, cerându-i să vină la Washington, iar el plecase din Manchester a doua zi dimineaţa. Scrisoarea ei fusese scrisă şi legalizată de notar în aceeaşi zi, vineri, 31 martie, însă el n-a ştiut nimic despre ea până în această dimineaţă, când a primit-o. Vineri, Caroline fusese încă lucidă şi, ştiind că-i mai rămăsese foarte puţin de trăit sau nesigură că Marten va ajunge înainte ca ea să moară, a chemat un notar şi au întocmit acel document, de existenţa căruia el nici n-a ştiut nimic şi care nici nu i-a fost transmis decât după moartea ei.

— Aceasta a fost dorinţa ei, aşa cum v-am scris, dle Marten, i-a spus Richard Tyler, avocatul lui Caroline, când Nicholas l-a sunat să se intereseze de provenienţa acelui act.

Scrisoarea lui Richard Tyler ce însoţea documentul conţinea şi asigurarea că, într-adevăr, documentul era valid. Ce legitimitate ar mai fi avut împuternicirea aceea, dacă ar fi fost supusă judecăţii unui tribunal, era greu de spus. Însă nu era mai puţin adevărat că, fiind legalizat, Marten îl putea folosi cum credea de cuviinţă.

— Numai dumneavoastră puteţi şti motivele care au făcut-o pe dna Parsons să o scrie, dle Marten. Însă am înţeles că aţi fost prieteni apropiaţi şi că, implicit, avea încredere în dumneavoastră.

— Da, spuse Nicholas.

Înainte să închidă, îi mulţumi lui Tyler pentru ajutor şi îl mai întrebă dacă putea apela la serviciile lui în caz că apăreau probleme legale referitoare la acel document. În mod cert, Caroline nu-şi împărtăşise bănuielile sau temerile avocatului ei, ceea ce, probabil, însemna că nu le împărtăşise nimănui altcuiva decât lui. Că predarea scrisorii fusese amânată până după decesul ei, îi lăsa timp lui Marten să se gândească şi chiar să vadă cât de serioase erau acuzaţiile ei că soţul şi ea şi fiul ei fuseseră asasinaţi. Scrisoarea şi planificarea predării ei erau extrem de importante, pentru că era limpede cât de bine le cumpănise Caroline, conştientă că Marten ar putea să nu fie întru totul convins de acele afirmaţii, datorită stării ei fizice şi mentale; însă, pe de altă parte, Caroline mai ştia şi că, dacă el ar fi fost câtuşi de puţin suspicios în privinţa împrejurărilor morţii ei, ar fi făcut tot ce-i stătea în puteri să afle ce s-a întâmplat. Ar fi făcut-o în numele a ceea ce-au însemnat ei unul pentru celălalt vreme de atâţia ani şi în ciuda drumurilor diferite pe care au luat-o. Ar fi făcut-o şi pentru că ea ştia cine era el şi din ce aluat era făcut. Scrisoarea era de-ajuns să-l convingă pe Marten că ea avusese dreptate. În plus, l-ar fi ajutat să deschidă uşi care, altfel, i-ar fi rămas închise.

8:55 P.M.

Deodată, în oglinda retrovizoare, se reflectară farurile unei maşini, iar Marten o urmări venind înspre el. După ce se mai apropie, Nicholas recunoscu un Ford model nou de culoare închisă. Ajungând în dreptul casei doctoriţei Stephenson, automobilul încetini, după care trecu mai departe, iar în capătul străzii luă curba şi dispăru. Pentru o clipă, Marten s-a gândit că o fi fost chiar doctoriţa, şi că, dacă într-adevăr fusese ea, ceva a făcut-o să se răzgândească şi a mers mai departe. Acest gând îl făcu să se întrebe de nu cumva doctoriţei îi era frică să se întoarcă acasă, cu toate că ar fi vrut. Dacă era aşa, atunci el avea toate motivele să aştepte acolo. Pe de altă parte un astfel de comportament s-ar fi potrivit cu ceea ce se întâmplase mai devreme în ziua aceea, atunci când a încercat să dea de ea.

Sunase de dimineaţă de două ori la cabinetul ei. De fiecare dată îi explicase secretarei că era un prieten intim de-al lui Caroline Parsons şi că voia să discute despre boala ei cu doamna dr. Lorraine Stephenson. De fiecare dată i s-a răspuns că doamna doctor era ocupată cu pacienţii ei şi că urma să dea ea un telefon mai târziu. Până la prânz încă nu-l sunase.

După prânz, Marten a sunat iar. Doctoriţa tot nu era disponibilă. De data aceea, Marten i-a cerut secretarei să-i transmită doamnei dr. Stephenson că nu trebuia să-şi facă griji, că era împuternicit să verifice dosarul medical al lui Caroline Parsons. Tonul vocii lui era unul perfect profesionist, menit să alunge orice scrupule profesionale ar fi putut avea dr. Stephenson. De fapt, lăsând la o parte scrisoarea lui Caroline şi ceea ce-i spusese chiar ea, Marten nu avea niciun motiv să creadă că fusese vreo ticăloşie la mijloc. Caroline fusese grav bolnavă, în stadiu terminal chiar, era extrem de stresată, iar viaţa, oricum ar fi luat-o, trebuie că-i apărea cumplit de necruţătoare şi de nedreaptă. Oricum ar fi fost însă, rămânea scrisoarea aceea, iar întrebările pe care le ridica moartea ei persistau, aşa că, până când nu avea să fie întru totul convins că ea se înşelase, Marten avea să continue să cerceteze ce anume i se întâmplase lui Caroline.

Ce l-a surprins, l-a bulversat şi l-a făcut să ajungă aici, lângă casa doamnei dr. Stephenson, aşteptând-o în întuneric, s-a petrecut la patru fără zece în după-amiaza aceea, când, în camera lui de hotel, a sunat în sfârşit telefonul.

— Doctor Stephenson la telefon, a spus ea pe un ton neutru, lipsit de orice emoţie.

— Vă mulţumesc pentru telefon, a răspuns Marten pe un ton funcţionăresc. Am fost un prieten apropiat al lui Caroline Parsons. Dumneavoastră şi cu mine ne-am văzut la spital, în rezerva ei.

— Cu ce vă pot ajuta? îl zori ea, de data asta vocea trădând o uşoară nelinişte.

— Aş vrea să discutăm despre împrejurările în care s-a îmbolnăvit Caroline şi despre cauza morţii ei.

— Îmi pare rău, sunt chestiuni private ce privesc doar pe pacient şi pe medicul ei. Nu le pot discuta cu oricine.

— Înţeleg doamnă doctor, însă mi s-a dat dreptul să consult toate documentele lui Caroline, inclusiv dosarul ei medical.

— Îmi pare rău, domnule Marten, replică ea tăios. Nu vă pot ajuta. Şi vă rog să nu mai sunaţi.

Apoi a închis brusc telefonul.

Marten îşi amintea c-a rămas nedumerit, cu receptorul în mână. Uite-aşa, i-a trântit-o şi i-a trântit şi telefonul în nas. Ceea ce însemna că dacă voia să vadă dosarul medical al lui Caroline trebuia să treacă mai întâi printr-un proces şi poate, după câteva luni şi câteva mii de dolari cheltuite pe onorariile avocaţilor, ar fi putut să-l vadă. Sau poate nu. Însă chiar dacă dosarul ar fi ajuns în mâinile lui, dacă ea avusese dreptate şi era o ticăloşie la mijloc, cum putea fi sigur că dosarul care i s-ar fi dat nu era aranjat?

Din propria experienţă, dobândită în urmă cu ceva vreme, Marten ştia că detectivii care se mulţumesc cu un „nu” şi pleacă să-şi vadă de ale lor, arareori capătă vreun răspuns. Detectivii care rămân pe teren şi fac presiuni, cei care nu merg acasă cu zilele, doar aceştia reuşesc să găsească soluţiile pe care le caută. De aceea a ştiut de îndată care era următorul pas pe care trebuia să-l facă. Să meargă imediat la doctoriţa Stephenson şi s-o întrebe fără înconjur dacă Caroline fusese asasinată.

Asta era o abordare care, nu de puţine ori, dădea rezultate concrete. De obicei răspunsul era fie în felul în care cel interogat răspundea la întrebarea pusă, fie într-o ezitare sau într-o exprimare neobişnuită, fie într-o mişcare a ochilor sau în ceva din postura corpului. Uneori, chiar în toate aceste lucruri. Rareori o persoană implicată într-o infracţiune nu se dă cumva de gol. Bineînţeles, să şi probezi, asta e altă poveste. Nu acesta era scopul lui acum, Marten nu voia decât să găsească o dovadă, de un fel sau altul, ceva care să-l încredinţeze că bănuielile lui Caroline erau corecte, că într-adevăr i se administrase voit o toxină care a ucis-o. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, voia să ştie dacă dr. Stephenson fusese sau nu implicată.

5

Lorraine Stephenson îl sunase la patru fără zece. La patru şi douăzeci, Marten parcursese deja cele câteva străzi ce despărţeau hotelul său de spitalul universitar George Washington. La patru douăzeci şi cinci era la oficiul personalului medical al spitalului, angajat într-o discuţie cu funcţionara din spatele ghişeului. O dată în plus, experienţa de detectiv i-a fost de mare ajutor. Evidenţele medicilor colaboratori ai unui spital sunt păstrate împreună cu cele ale personalului permanent, aşadar dosarele lor personale sunt păstrate la oficiul de personal. Pentru că Lorraine Stephenson o vizitase pe Caroline la spitalul universitar, Marten presupunea că doctoriţa era în mod oficial o colaboratoare, prin urmare, dosarul ei ar fi trebuit să fie la un loc cu al întregului personal. Plecând de la această ipoteză, Marten pur şi simplu i-a spus funcţionarei că doctoriţa Stephenson îi fusese recomandată ca medic de familie şi că dorea să afle câte ceva despre ea: unde a făcut facultatea de medicină, unde şi-a făcut rezidenţiatul şi alte informaţii profesionale. Drept urmare, femeia, aşezată în faţa unui computer, a deschis fişierul electronic ce conţinea dosarul doctoriţei Stephenson.

În acest timp, Marten se uită prin încăpere şi văzu o cutie mare de batiste pe un fişet, aflat la doi sau trei metri în spatele biroului. Înăbuşindu-şi un strănut prefăcut, îi explică femeii că din pricina vremii umede se alesese cu o răceală şi o întrebă de n-ar fi cu putinţă să îi dea şi lui un şerveţel. Funcţionarei i-au luat zece secunde să se ridice de la birou şi, cu spatele la el, să facă cei câţiva paşi până la fişetul unde era cutia cu batiste. Lui Marten nu i-au trebuit decât şapte secunde să treacă de cealaltă parte a biroului, să se uite la ecranul computerului şi să găsească informaţia care îi trebuia. Trei minute mai târziu părăsea oficiul de cadre cu un pumn de batiste şi ştiind că doctoriţa Lorraine Stephenson era divorţată şi absolventă a Universităţii de Medicină Johns Hopkins, că-şi făcuse rezidenţiatul la spitalul Muntele Sionului din New York, că-şi avea cabinetul în complexul medical Georgetown şi că locuia în districtul cu acelaşi nume, pe strada Dumbarton, la numărul 227.

8:27 P.M.

Marten văzu iarăşi faruri lucind în oglinda retrovizoare. Un automobil trecu pe lângă el. Unde era doctoriţa Stephenson? Oare lua cina în oraş, ieşise la un film sau era la o întrunire profesională? Dintr-odată îi veniră în minte tonul vocii şi atitudinea ei, îi auzi cuvintele cu care încheiase convorbirea telefonică.

„Îmi pare rău, domnule Marten, spusese ea tăios. Nu vă pot ajuta. Şi vă rog să nu mai sunaţi.” Apoi a închis.

Poate că totuşi lucrurile erau mai complicate decât crezuse el. Poate că totuşi ceea ce lui i s-a părut a fi doar reţinere sau răceală, era de fapt frică. Dar dacă, de fapt, chiar era vorba de o crimă, iar doctoriţa era implicată sau chiar o omorâse ea însăşi pe Caroline? Şi după asta sună el şi-i spune că este împuternicit să consulte dosarul medical al lui Caroline şi că vrea să discute despre boala ei şi despre cauza morţii ei… Dacă Lorraine Stephenson a fost implicată, atunci era posibil să-l fi sunat înapoi doar ca să-l ducă de nas şi să câştige timp să poată fugi? Poate că acum, cine ştie, o fi deja departe de oraş.

8:29 P.M.

Din spate venea iarăşi un automobil în direcţia lui. Apropiindu-se de casa doctoriţei reduse viteza, iar Marten văzu că era tot Fordul care, cu câteva minute mai înainte, făcuse exact acelaşi lucru. De data aceasta rula chiar mai încet decât prima oară, ca şi cum cine-o fi fost în maşină încerca să vadă în casă, să-şi dea seama dacă era aprinsă vreo lumină înăuntru, undeva, sau dacă doctoriţa se întorsese acasă.

Abia ce trecu de casă, automobilul acceleră brusc şi dispăru. Nu mai înainte ca Marten să reuşească să-l zărească pe şofer. Un fior rece îi curse imediat din ceafă în jos pe şira spinării. Era acelaşi individ care, în noaptea dinainte, nu departe de Monumentul lui Washington, îl depăşise încet în maşină.

Ce naiba însemna asta? se întrebă Marten. Coincidenţă? Poate. Dar dacă nu e coincidenţă, atunci ce e? Şi ce-o fi vrând individul acesta de la doctoriţa Stephenson?

8:32 P.M.

O altă maşină coti pe stradă, venind din faţă spre locul unde parcase Marten. Era deja suficient de aproape încât să vadă că era un taxi. Ajuns în dreptul casei doctoriţei Stephenson, taxiul încetini ca şi maşina dinainte, apoi opri. O clipă mai târziu, portiera din spate se deschise şi coborî Lorraine Stephenson. A închis portiera, taxiul a luat-o din loc, iar doctoriţa se îndreptă spre casă. În aceeaşi clipă, Marten ieşi din automobilul închiriat.

— Doamnă doctor, spuse el tare.

Ea se opri şi privi înapoi.

— Sunt Nicholas Marten, prietenul lui Caroline Parsons, adăugă el. Aş dori să-mi acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră.

Doctoriţa se holbă la el o clipă, apoi se întoarse brusc şi se îndepărtă repede de casa ei, pe trotuar.

— Doamnă doctor, strigă Marten iar şi o luă după ea.

Abia pusese piciorul pe bordură că o văzu pe doctoriţă uitându-se iar înapoi. Îi zări ochii măriţi de groază.

— Nu vă fac nimic rău, spuse Marten tare. Vă rog, numai un minut din…

Femeia însă nu-l mai privea, continuându-şi drumul. Marten o urmă. Apoi, deodată doctoriţa o rupse la fugă, iar Marten făcu la fel. O văzu trecând pe sub un felinar, după care se cufundă în întunericul de dincolo de cercul de lumină. Marten îşi înteţi alergarea. O clipă mai târziu era şi el sub felinar, apoi iar în întuneric. N-o mai vedea nicăieri. Unde naiba dispăruse? Găsi răspunsul la întrebarea asta douăzeci de metri mai încolo. Femeia stătea în beznă, privindu-l cum se apropie. Marten se opri pe loc.

— Nu vreau decât să discutăm. Vă rog, doamnă doctor. Doar să discutăm, nimic altceva, spuse el şi făcu un pas spre ea.

— Nu, nu te apropia.

Abia atunci văzu Marten micul revolver pe care îl ţinea doctoriţa în mână.

— N-aveţi nevoie de ăsta.

Marten îşi ridică ochii de la revolver şi văzu ochii femeii pironiţi într-ai lui. Dacă înainte recunoscuse frica în privirea ei, ce vedea acum era determinare şi hotărâre rece.

— Lăsaţi pistolul deoparte, spuse el ferm. Puneţi pistolul jos şi daţi-vă înapoi.

— Aţi venit să mă duceţi la doctor, spuse ea încet, privindu-l fix, fără să clipească. Dar n-o să puteţi. Niciodată. Niciunul din voi.

Doctoriţa tăcu, iar Marten observă că se încruntase de parcă încerca să se decidă. Apoi rosti iar, clar şi răspicat:

— Niciodată.

Se mai uita încă la el când îşi băgă ţeava revolverului în gură şi apăsă pe trăgaci. Urmă un păcănit sonor. Ceafa îi explodă, iar corpul îi căzu ca un bolovan pe caldarâm.

— Doamne Dumnezeule, făcu Marten răsuflând greu, îngrozit, nevenindu-i a-şi crede ochilor.

O clipă mai târziu îşi veni în fire, se întoarse şi o luă la goană în întuneric, cât mai departe de locul acela. În nouăzeci de secunde era la volanul maşinii sale, cotind din strada Dumbarton în strada 29, ţinând-o drept înainte. Ultimul lucru la care se aşteptase era ca doctoriţa Stephenson să se sinucidă, era descurajant. În mod evident fusese un act a cărui motivaţie era cea mai teribilă teroare şi nu făcea decât să confirme că avusese dreptate Caroline, că şi ea fusese, într-adevăr, ucisă. Mai mult, l-a convins că şi cealaltă acuzaţie a ei era adevărată, că prăbuşirea avionului care i-a omorât soţul şi fiul nu fusese un accident.

Pentru moment însă toate aceste lucruri erau secundare. Mai important acum era să nu fie prins în apropierea locului unde se sinucisese doctoriţa Stephenson. Nu avusese cum să o ajute, iar să fi sunat la 911 să ceară ajutor, n-ar fi făcut decât să-l implice într-o situaţie în care ar fi trebuit, până la urmă, să-şi dezvăluie adevărata identitate poliţiei. L-ar fi întrebat ce căuta acolo, de ce se sinucisese doctoriţa în faţa lui într-un pasaj întunecat la numai câteva sute de metri de casa ei. L-ar fi întrebat de ce maşina pe care o închiriase se afla de cealaltă parte a străzii.

Dar dacă cineva, un vecin de-al doctoriţei Stephenson de exemplu, l-a văzut aşteptând în maşină, iar apoi, când ea s-a întors acasă, l-a văzut abordând-o şi urmărind-o când ea o luase la fugă? L-ar fi sâcâit urât de tot cu fel de fel de întrebări. Iar Marten nu putea dovedi niciuna din afirmaţiile lui Caroline: dacă ar fi spus adevărul, în cel mai bun caz, povestea lui ar fi părut de necrezut, iar poliţia ar fi început să scormonească mai adânc. Atât îi lipsea, ca poliţia să-nceapă să se îndoiască de identitatea lui şi să-l ia la puricat. După asta, n-ar mai fi durat mult până când ei ar găsi o breşă înspre trecutul lui, o breşă care ar fi dezlănţuit forţele întunecate ale Departamentului de Poliţie din Los Angeles, oameni care încă îl mai vânau. Cei care îl urau pentru ceea ce se întâmplase în Los Angeles nu cu mulţi ani în urmă încă mai încercau să-i dea de urmă şi să-l ucidă. Ceea ce însemna că trebuia să se ţină cât mai departe de afacerea asta şi totuşi suficient de aproape cât să poată afla ce se întâmplă.

În Anglia era cunoscut sub alt nume, avea o altă viaţă şi muncise din greu s-o obţină. Acum proiecta şi amenaja grădini. Oricât de mult ar fi vrut să se întoarcă la origini, în patria sa natală, totuşi să rămână în SUA şi să ducă iar o viaţă stăpânită de frică şi de violenţă era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Însă n-a prea avut de ales. În felul ei, Caroline i-a cerut să afle cine era responsabil de moartea ei, de moartea soţului şi a fiului ei şi care erau motivele asasinatelor.

Dar chiar dacă nu i-ar fi cerut-o, el ar fi făcut-o oricum.

Atât de mult o iubise.