2

Treizeci de minute mai târziu, cu capul băgat între umeri, fără să-şi dea prea bine seama încotro mergea, Nicholas Marten bântuia străzile aproape pustii ale oraşului. Era duminică noaptea.

Încercă să nu se mai gândească la Caroline. Încercă să nu ia în seamă durerea ce-i amintea că ea nu mai era. Încercă să nu se mai gândească la faptul că nu erau nici trei săptămâni de când ea îşi pierduse şi soţul, şi fiul. Încercă să-şi scoată din cap gândul că într-adevăr era posibil să i se fi administrat în mod intenţionat ceva ce i-a cauzat infecţia ce a ucis-o.

„Cineva mi-a făcut ceva”. Vocea ei răsună în mintea lui de parcă i-ar fi vorbit chiar în clipa aceea. Răsună plină de aceeaşi teamă şi vulnerabilitate pe care o simţise atunci când l-a sunat acasă în Anglia.

„Cineva mi-a făcut ceva”. Cuvintele ei reveniră iar în mintea lui. De parcă ea încă mai încerca să ajungă la inima lui şi să-l facă să creadă fără urmă de îndoială că nu fusese nicidecum doar bolnavă, ci asasinată.

Ce era acel „ceva”, sau cel puţin ce a crezut ea că era şi cum începuse totul, Caroline i-a spus în primul din cele numai două momente de luciditate pe le-a mai trăit după sosirea lui.

S-a întâmplat imediat după cele două înmormântări, cea a soţului ei, Mike Parsons, un foarte respectat congresman de California, aflat la cel de-al doilea mandat, în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani, şi a fiului lor, Charlie. Sigură că era suficient de puternică să reziste până la capătul acestei încercări, Caroline invitase mulţi dintre prietenii lor la ea acasă să celebreze vieţile celor doi. Însă şocul prin care trecuse, laolaltă cu aproape imposibila povară de a suporta cele două înmormântări şi cu puhoiul de oameni prezenţi, altfel bine intenţionaţi, au copleşit-o. Caroline s-a prăbuşit şi, înlăcrimată, aproape scoasă din minţi, a fugit şi s-a încuiat în dormitor, strigându-le invitaţilor să plece, refuzând să deschidă uşa.

Capelanul Congresului şi pastorul bisericii pe care o frecventa familia Parsons, reverendul Rufus Beck, se afla printre invitaţi şi a trimis imediat după dr. Lorraine Stephenson, medicul personal al lui Caroline. Dr. Stephenson a venit în grabă şi, cu ajutorul reverendului Beck, a convins-o pe Caroline să deschidă uşa dormitorului. Câteva minute mai târziu, dr. Stephenson i-a injectat, cum a spus Caroline, „un fel de sedativ”. Când s-a trezit se afla în rezerva unei clinici particulare, unde dr. Stephenson i-a recomandat câteva zile de odihnă, după care „nu m-am mai simţit ca înainte”.

Marten coti pe o stradă întunecată, apoi pe alta, reamintindu-şi orele petrecute cu Caroline la spital. Cu excepţia celui de-al doilea moment în care a fost trează şi au discutat, Caroline a dormit în restul timpului, iar el a rămas de veghe lângă ea. În acele lungi ore, în salon au intrat şi au ieşit cei din personalul medical care monitorizau starea sănătăţii ei. Au fost şi câteva scurte vizite ale unor prieteni de familie, momente în care Marten nu făcea decât să se prezinte şi să părăsească tăcut salonul.

Au fost însă şi alţi doi vizitatori, persoanele implicate în această poveste imediat după ce Caroline s-a prăbuşit la petrecerea dată în onoarea celor doi morţi ai ei. Întâi a fost vizita matinală a celei care i-a administrat „sedativul” lui Caroline şi care i-a recomandat să rămână la clinica privată, medicul ei, dr. Lorraine Stephenson, o femeie înaltă, arătoasă, de vreo cinzeci şi cinci de ani. Dr. Stephenson şi Marten au schimbat câteva amabilităţi, după care doctoriţa s-a uitat pe fişa medicală, a ascultat-o pe pacientă, apoi a plecat.

Cea de-a doua vizită a fost aceea a capelanului Congresului, Rufus Beck, care a urmat ceva mai târziu în aceeaşi zi. Beck, un negru mare, blajin şi cu vorba domoală, era însoţit de o tânără albă, atrăgătoare, cu păr brunet, pe al cărei umăr atârna o geantă de fotograf şi care a rămas discretă în spatele reverendului. Ca şi dr. Stephenson, Beck i s-a prezentat lui Marten, apoi au schimbat câteva cuvinte. Înainte să-şi ia rămas-bun de la Marten şi să plece urmat de tânăra care îl însoţea, reverendul s-a rugat câteva clipe lângă patul în care dormea Caroline.

Începu să cadă o ploaie subţire, iar Marten se opri să-şi ridice gulerul jachetei. În depărtare zări vârful înalt şi ascuţit al monumentului lui Washington şi, pentru prima oară de la sosirea sa, a avut sentimentul foarte palpabil al locului în care se afla. Washingtonul nu era doar interiorul unui salon de terapie intensivă, ci o metropolă ce se întâmpla să mai fie şi capitala Statelor Unite. Nu mai fusese niciodată acolo, deşi, până să fugă în Anglia, toată viaţa trăise în California şi nu i-ar fi fost greu să viziteze Washingtonul. Din cine ştie ce motiv, simpla lui prezenţă acolo îi dădea un sentiment profund de apartenenţă la o patrie, la un loc natal. Era un sentiment pe care nu-l mai încercase înainte şi care-l făcu să se întrebe dacă va veni şi vremea când exilul lui la Manchester se va încheia şi se va putea reîntoarce în SUA.

Marten porni iar. Păşind prin ploaie, observă un automobil venind încet înspre el. Cum străzile erau practic pustii, viteza cu care înainta maşina aceea bătea la ochi. Ploua, era duminică noaptea, târziu – oare şoferul uneia din foarte puţinele maşini ce mai circulau la ora aceea n-ar fi trebuit să fie nerăbdător să ajungă cât mai repede unde mergea? Automobilul trecu pe lângă el, iar când ajunse în dreptul lui, Marten trase cu ochiul la cel din maşină. Şoferul era un bărbat cu o figură comună, brunet, de vreo treizeci de ani. Maşina îl depăşi, iar Marten o urmări cu privirea, continuându-şi drumul mereu cu aceeaşi viteză. Poate că tipul era beat, sau drogat, sau poate – şi dintr-o dată gândurile sale au reflectat propria lui situaţie – poate că tocmai pierduse pe cineva foarte drag lui şi n-avea habar unde se afla şi ce făcea, poate că individul nu mai ştia decât că era la volan şi conducea.

3

Gândurile lui Marten reveniră la Caroline. Fusese soţia unui congresman foarte apreciat, o figură tot mai populară în Washington, şi care, din întâmplare, fusese unul din cei mai buni prieteni din copilărie ai preşedintelui Statelor Unite. Moartea subită şi tragică a soţului ei şi a fiului ei îi atrăsese compasiunea întregii comunităţi a oamenilor politici. Ceea ce-l făcea pe Marten să se întrebe de ce crezuse ea că „cineva îi făcuse ceva”, de ce fusese ea convinsă că i s-a injectat bacteria ce i-a provocat o boală fatală.

Metodic, Marten încerca să stabilească care fusese starea de spirit a lui Caroline în ultimele două zile ale vieţii ei. Se gândea mai ales la cel de-al doilea moment de la sosirea lui în care ea fusese trează.

— Nicholas, începu ea vlăguită, eu…

Buzele îi erau uscate, iar respiraţia chinuită. Chiar şi să vorbească o ostenea peste măsură.

— Eu… trebuia să fiu… în avion… cu Mike şi cu Charlie… mi-am schimbat planurile… în ultima clipă… şi… m-am întors la Washington cu o zi… înainte…

Îl privea cu ochi mari, concentrată.

— Ei mi-au ucis soţul… şi copilul. Acum… m-au ucis şi pe mine…

— Despre cine vorbeşti? Cine sunt „ei”? întrebă el calm, încercând să obţină informaţii concrete de la ea.

— Cei din co… a mai spus ea.

Încercă să spună mai mult, dar asta a fost tot ce a putut rosti. Îşi consumase toată energia. Zăcu pur şi simplu, apoi adormi. A tot dormit până în acele ultime clipe ale vieţii ei, când a deschis ochii, l-a aţintit cu privirea şi i-a spus că-l iubeşte.

Gândindu-se la aceste lucruri, Marten îşi dădu seama că puţinul pe care-l aflase de la ea îi fusese transmis în două moduri complet diferite. Întâi, au fost acele frânturi de informaţii pe care i le dăduse chiar ea: că iniţial trebuia să fie împreună cu soţul ei şi cu fiul ei în acel blestemat de avion, că o schimbare subită a planurilor o făcuse să se întoarcă la Washington cu o zi mai devreme; i-a spus ce se întâmplase după înmormântare; mai erau lucrurile pe care i le spusese la telefon când el încă mai era în Anglia: că era pe moarte din cauza unei infecţii stafilococice incurabile provocată de o bacterie de care era sigură că-i fusese administrată intenţionat. Dar ce a vrut să spună cu acel „cei din co…”, atunci când el a cerut detalii, şi cine erau „ei”, Marten nu avea nici cea mai vagă bănuială.

Cel de-al doilea mod în care a mai aflat câte ceva, a fost din bălmăjelile lui Caroline în somn. Vorbea în somn, mai mult lucruri cotidiene. Îl chema pe soţul ei, „Mike”, sau pe fiul lor, „Charlie” sau pe sora ei, „Katy”. Ori spunea lucruri precum „Charlie, te rog opreşte televizorul!” sau „Cursul este marţi”. A spus însă şi altele, fraze ce păreau să-i fie adresate lui Mike, soţul ei. Erau rostite pe un ton alarmat, chiar panicat: „Ce se întâmplă, Mike?” sau „Ti-e frică! îmi dau seama că ţi-e frică!” sau „De ce nu-mi spui despre ce e vorba?” sau „Ceilalţi sunt de vină, nu-i aşa?”

În cea din urmă izbucnire, înspăimântată, a spus: „Nu-mi place tipul cu părul alb!”.

În această privinţă, mai auzise câte ceva de la ea, pentru că îi spusese şi la telefon atunci când l-a rugat să vină în Washington.

— La nicio zi după ce m-am trezit în clinica aceea, a început febra, i-a spus ea. Pentru că se înrăutăţea, mi-au făcut analize. Atunci a venit un individ cu părul alb; ziceau că e un specialist, dar mie nu mi-a plăcut de el. De fapt, mă înspăimânta absolut totul la el: felul în care mă privea, felul în care îmi atingea fruntea, mâinile cu degetele alea foarte lungi, oribile. Mai ales degetul mare arăta înfricoşător din cauza unui mic tatuaj: o cruce cu cercuri la cele patru capete. L-am întrebat de ce venise şi ce voia, însă nu mi-a răspuns, n-a spus niciun cuvânt. Apoi s-a descoperit că în osul piciorului drept aveam un fel de infecţie stafilococică. Au încercat să o trateze cu antibiotice. N-au avut niciun efect. Nimic nu reuşea să combată infecţia.

Marten continua să se plimbe prin ploaia ce se înteţise între timp, însă el abia dacă băgă de seamă. Mintea îi era în întregime preocupată de Caroline. S-au întâlnit la liceu, după care au intrat la aceeaşi facultate, erau siguri că se vor căsători şi că vor avea copii şi că vor fi împreună pentru tot restul vieţii. Apoi, într-o vară, ea a plecat în vacanţă şi l-a întâlnit pe Mike Parsons, pe-atunci doar un tânăr avocat. După întâlnirea aceea, vieţile lor s-au schimbat radical. Însă, oricât de adânc a fost rănit, oricât de distrus a fost după aceea, dragostea lui pentru Caroline nu s-a schimbat. Cu timpul, el şi Mike au ajuns prieteni, motiv pentru care i-a spus şi lui ceea ce doar Caroline şi alţi câţiva apropiaţi, foarte puţini, ştiau: i-a spus cine era el cu adevărat, de ce a fost silit să renunţe la slujba lui de detectiv la omoruri în Departamentul de Poliţie din Los Angeles şi de ce s-a mutat în nordul Angliei, trăind sub o identitate falsă ca arhitect peisagist.

Ar fi vrut să fi venit la înmormântarea soţului ei şi a fiului ei, aşa cum de fapt îşi dorise iniţial. Pentru că dacă ar fi venit, ar fi fost acolo atunci când Caroline a căzut de pe picioare, ar fi fost acolo când a venit dr. Stephenson. Dar n-a venit, şi asta numai pentru că aşa a vrut Caroline. Ea a spus că toţi prietenii îi erau alături, că sora ei împreună cu soţul acesteia veneau din Hawaii, unde locuiau, şi că, datorită situaţiei lui, era prea riscant pentru el şi era mai bine să rămână în Manchester. Îi spusese că se vor întâlni după aceea, când lucrurile se vor mai fi liniştit. La momentul acelei discuţii, Caroline părea să fie bine, sănătoasă. Zguduită într-adevăr de tragedia prin care trecea, însă bine, regăsindu-şi intactă acea putere interioară pe care o avusese întotdeauna şi care o ajuta să reziste tuturor dificultăţilor. Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Doamne, cât o iubise. Şi cât o mai iubea, chiar şi acum. O va iubi întotdeauna.

Mergea prin ploaie, fără să se gândească la nimic altceva decât la Caroline. Până la urmă şi-a dat seama că ploaia îl înmuiase până la piele. Ştia că trebuia să găsească drumul înapoi spre hotel.

Se uită împrejur, încercând să-şi dea seama în ce direcţie să o ia. În clipa aceea a văzut-o. Clădirea din depărtare, puternic luminată. Un edificiu întipărit în mintea sa încă din copilărie, din cărţile de istorie şi de la televiziune, din ziare şi din filme: Casa Albă.

În aceeaşi clipă, tragedia morţii lui Caroline îl copleşi. Şi, în întuneric, în ploaie, fără să se ruşineze deloc, a plâns.