11
BERLIN. 10:45 A.M.
Portierele blindate ale limuzinei prezidenţiale s-au învârtit în balamale, închizându-se, iar agentul Serviciului Secret aflat la volan a băgat maşina în viteză. Automobilul în care se afla preşedintele Statelor Unite, John Henry Harris, se îndepărtă încet de clădirea Cancelariei Federale a Germaniei, lăsându-i în urmă pe cancelarul german, Anna Bohlen, şi pe marea mulţime de corespondenţi de presă din toată lumea.
În seara anterioară, preşedintele Harris se întâlnise cu cancelarul Bohlen, asistase la un concert al Orchestrei simfonice din Berlin, iar în dimineaţa acelei zile, însoţit de câţiva dintre consilierii săi apropiaţi, au luat micul dejun împreună, într-o atmosferă cordială, discutând probleme de interes global şi despre îndelungata alianţă germano-americană. S-au împăunat apoi prin faţa presei, strângându-şi mâinile, după care preşedintele a plecat. Toată desfăşurarea aceea de evenimente fusese aproape copia la indigo a ceea ce se petrecuse cu douăzeci şi patru de ore înainte la Palatul Elysée, la Paris. În ambele împrejurări, preşedintele Harris sperase să mai îndulcească puţin situaţia, încă instabilă, rezultată din refuzul ambelor state de a sprijini la Naţiunile Unite decizia americanilor de a invada Irakul, şi să mai atenueze îngrijorările persistente ale celor doi şefi de stat.
În ciuda aparentei cordialităţi şi a bunăvoinţei care i s-au arătat, puţin sau mai degrabă nimic nu se realizase în aceste două vizite, iar preşedintele era în mod evident mâhnit. Jake Lowe, un tip impunător de cinzeci şi şapte de ani, prieten al preşedintelui de mult timp şi şef al corpului de consilieri, ştia asta. Stătea tăcut lângă preşedinte, citind de pe ecranul BlackBerry-ului său, pe care-l avea în palmă.
— Nici noi, nici ei nu ne putem permite să prelungim ruptura asta între cele două ţărmuri ale Atlanticului, spuse brusc Harris. În mod public, sunt şi ei de acord cu ce spunem, însă de fapt n-ar face nici măcar un pas cât de mic înspre noi. Nici măcar unul dintre ei.
— E un drum anevoios, domnule preşedinte, răspunse sec Lowe.
Cu toate că preşedintele era de felul său un tip interiorizat, oricine îi era aşa de apropiat ca Jake Lowe ştia că erau momente când voia să discute problemele pe care le avea, de obicei atunci când gândurile sale ajungeau într-o fundătură.
— Iar la capătul lui nu cred că vom fi cu toţii mulţumiţi. V-am mai spus-o înainte şi v-o repet. E o cruzime a istoriei că nu o dată, lumea a avut parte de conducători nepotriviţi în locuri nepotrivite, în momente nepotrivite. Singurul mod de a corecta o astfel de situaţie e schimbarea regimului.
— Ei bine, acele regimuri nu par că vor să se schimbe. Iar noi nu ne permitem luxul de a aştepta această schimbare. Avem nevoie de toată lumea alături de noi, şi încă de urgenţă, dacă vrem să punem Orientul Mijlociu pe picioare. O ştii şi tu, o ştiu şi eu. Ştie toată lumea.
— Mai puţin nemţii şi francezii.
Preşedintele Harris se lăsă pe spate în scaunul său, încercând să se calmeze. Fără să reuşească însă. Era furios şi frustrat, iar când era în starea asta şi vorbea, devenea limpede pentru oricine că nu e în apele lui.
— Ăştia doi sunt nişte nemernici înveteraţi. Ne vor cânta în strună până la un punct, iar când va trebui să ne apucăm de treabă, vor da înapoi, ne vor lăsa cu ochii în soare, neuitând să aplaude voioşi nevoie mare când noi o să ne zbatem singuri. Trebuie să fie o cale să-i facem să se răzgândească, Jake, dar adevărul este că habar n-am ce preţ ar trebui să plătim pentru asta. Şi, după întâlnirile de ieri şi de azi, nu mai am nici măcar o idee cum să abordez problema.
Dintr-odată preşedintele se întoarse spre geam, privind afară, în timp ce coloana oficială traversa Tiergarten, impresionantul parc berlinez, lung de trei kilometri, parcurgând apoi binecunoscutul traseu ce avea să-i scoată în Kurfürstendam, strada principală a elegantului cartier comercial.
Coloana oficială era imensă, deschisă de treizeci de motociclete ale poliţiei germane şi de două masive SUV-uri lucioase şi negre, aparţinând Serviciului Secret, după care urmau trei limuzine prezidenţiale identice, prevenindu-se astfel posibilitatea ca cineva să ştie în care dintre ele era preşedintele. Imediat în spatele acestora veneau alte opt SUV-uri ale Serviciului Secret, o ambulanţă şi două dube mari, într-una din ele aflându-se corespondenţii de presă acreditaţi pe lângă Casa Albă, iar în cealaltă personalul de serviciu al preşedintelui. Coloana era încheiată de un alt contingent de treizeci de motociclete ale poliţiei germane.
Încă de la clădirea Cancelariei, fiecare stradă şi fiecare bulevard erau înţesate de mulţimi de oameni, de parcă jumătate din Berlin ieşise să-l vadă fie şi pentru o secundă pe preşedintele american. Unii aplaudau şi fluturau steguleţe americane, alţii huiduiau şi fluierau, sau strigau furioşi şi îşi agitau pumnii strânşi. În unele locuri se desfăşuraseră lozinci pe care scria: AFARĂ DIN ORIENTUL MIJLOCIU!, HERR PRÄSIDENT, GEHEN NACH HAUSE, HARRIS DU-TE ACASĂ!, NU VREM PETROL PENTRU SÂNGE! Pe una din ele scria pur şi simplu: JOHN, HAI SĂ DISCUTĂM. Erau însă destui oameni care pur şi simplu stăteau şi se uitau la imensa coloană oficială ce-l transporta pe şeful singurei superputeri din lume, trecând pe dinaintea lor.
— Mă-ntreb ce-aş gândi dacă aş fi unul din germanii care stau acolo şi se uită la noi? spuse Harris privind mulţimea. Ce-aş vrea din partea Statelor Unite? Ce-aş crede despre intenţiile noastre?
Se întoarse şi se uită la Jake Lowe, unul din cei mai buni prieteni ai săi şi cel mai apropiat consilier politic, un om pe care îl cunoştea de ani de zile, de când candidase pentru prima oară pentru locul de senator al statului California.
— Tu ce-ai crede, Jake? Ce-ai crede dac-ai fi unul dintre ei?
— Probabil că…
Răspunsul lui Jake Lowe fu întrerupt abrupt de ţârâitul telefonului său mobil, anunţându-l că Tom Curran voia să-i vorbească. Tom Curran era şeful personalului prezidenţial şi îi aştepta la bordul navei Air Force One, pe aeroportul Tegel.
— Da, Tom, spuse Lowe în nelipsitul microfon ataşat la o cască pe care o avea în ureche. Ce? Când?… Vezi ce mai poţi să afli, urcăm la bord în douăzeci de minute.
— Ce s-a întâmplat? întrebă preşedintele.
— Medicul doamnei Parsons, doctoriţa Lorraine Stephenson, a fost găsită noaptea trecută, ucisă. Poliţia n-a dat informaţia publicităţii, din motive care ţin de anchetă.
— Ucisă?
— Da, domnule.
— Doamne Dumnezeule…
Preşedintele întoarse iar capul şi rămase privind în gol.
— Mike, fiul lui, apoi Caroline… iar acum medicul ei? spuse uitându-se iar la Jake Lowe. Morţi cu toţii, pur şi simplu. Şi încă într-un interval de timp foarte scurt. Ce se întâmplă?
— E o coincidenţă tragică, domnule preşedinte.
— Asta să fie?
— Ce altceva ar putea fi?
12
HOTEL BOULEVARD, KURFÜRSTENDAMM 12,
BERLIN. 11:05 A.M.
— Victor?
— Da, Richard. Te ascult.
— Eşti la fereastră?
— Da, Richard.
— Ce vezi?
— Strada. Şi o mulţime de oameni de-o parte şi de alta. Vizavi e o biserică mare. Biserica Kaiser Wilhelm. Cel puţin aşa mi-a spus portarul când m-a adus în cameră. De ce, Richard?
— Voiam să fiu sigur că cei de la hotel nu ţi-au dat altă cameră, asta-i tot.
— Nu, nu mi-au dat altă cameră. E exact aşa cum am cerut. Am urmat instrucţiunile tale în cele mai mici detalii.
Victor nu mai purta costumul gri pe care îl avusese în Washington. În schimb, purta o pereche de pantaloni lejeri, cafenii şi un cardigan albastru închis, cu un număr mai mare. Îşi păstrase înfăţişarea de om obişnuit, însă acum părea ceva mai intelectual. Părea un profesor de vârstă mijlocie, de liceu sau de facultate. Un tip comun care ar fi trecut neluat în seamă prin mulţime.
— Ştiam că aşa vei face, Victor. Acum ascultă-mă cu atenţie. Coloana oficială a preşedintelui a cotit pe Kurfürstendamm. În… – Richard făcu o foarte scurtă pauză, apoi continuă – patruzeci de secunde ai s-o vezi. Va trece pe sub fereastra ta. Preşedintele e în a treia limuzină. E pe partea dinspre tine, pe locul din spate de la geamul din stânga. N-ai să-l poţi vedea din cauza parbrizurilor fumurii, dar este acolo. Vreau să-mi spui cât timp îi ia limuzinei să treacă pe sub fereastra ta şi dacă ai avea timp suficient să tragi un foc de armă de unde te afli.
— O limuzină prezidenţială are parbrizuri blindate.
— Ştiu, Victor. Nu-ţi face griji. Nu vreau decât să-mi spui cât timp îi trebuie limuzinei să treacă prin faţa ta şi dacă ar fi timp suficient pentru un foc precis din poziţia în care te afli.
— Bine.
Preşedintele Harris, cu ochii pe geam, privea absent mulţimea pe lângă care trecea coloana oficială, gândindu-se la Terrence Langdon, secretarul de stat pentru apărare, care se afla în sudul Franţei la o întâlnire cu miniştrii apărării din ţările NATO. Langdon le transmitea acestora exact acelaşi mesaj pe care secretarul de stat David Chaplin îl comunicase cu o zi înainte celor douăzeci şi cinci de participanţi la prânzul reprezentanţilor ţărilor NATO de la Bruxelles. Anume că Statele Unite aveau o nouă disponibilitate de conlucrare, mai strânsă, cu aliaţii NATO, adică exact ceea ce refuzase vechea administraţie a preşedintelui Charles Cabot.
Într-o cuvântare ţinută în faţa Congresului înainte să plece din Washington, Harris promisese că nu avea de gând să facă acel turneu prelungit ca să se întâlnească cu şefii statelor europene şi să se întoarcă cu „mâna goală”. În ciuda dezamăgirilor suferite la Paris şi la Berlin, încă rămăsese cu aceeaşi hotărâre. Voia să se concentreze asupra următoarei etape a călătoriei sale: Roma şi cina din aceeaşi seară cu preşedintele Italiei, Mario Tonti, un om despre a cărui funcţie ştia că este mai mult de ceremonie, dar a cărui sarcină era să unifice diferitele facţiuni politice italiene, ceea ce-l făcea un aliat de importanţă strategică.
Harris considera Italia un prieten al Statelor Unite, iar despre preşedinte şi despre primul ministru ştia că sunt oameni pe care te poţi baza. Dar mai ştia şi că preşedintele Tonti era deja informat că întâlnirile de la Paris şi de la Berlin nu aduseseră rezultatele pe care şi le dorea Harris. Insuccesele acestea aveau să dea o notă de stranietate întâlnirii lor, pentru că Italia era membră a Uniunii Europene, iar ţelul Uniunii pe termen lung era acela de a deveni o singură entitate politică, Statele Unite ale Europei, iar acest element trebuia luat serios în considerare, oricare ar fi fost atitudinea fiecărui membru în parte. Aşadar, cum avea să se prezinte în faţa lui Tonti, ce avea să spună şi cum, trebuia să fie cea dintâi preocupare a lui. Însă nu era. Fie din pricina decalajului de fus orar, ori din pricina eşecurilor suferite două zile la rând ori, pur şi simplu, din pricina sentimentelor sale personale, ceea ce îl preocupa în cel mai înalt grad era ce se întâmplase cu familia Parsons şi asasinarea doctoriţei Stephenson, medicul personal al lui Caroline. Se întoarse brusc spre Lowe.
— Tipul care era în rezerva lui Caroline Parsons când a murit… ce-aţi aflat despre el?
Harris văzu mulţimile aliniate de o parte şi de alta a străzii din faţa bisericii Kaiser Wilhelm.
— Nu ştiu, n-a fost o prioritate.
Jake Lowe lovi câteva taste ale BlackBerry-ului, apoi aşteptă ca informaţia solicitată să-i fie furnizată.
— Îl cheamă Nicholas Marten, citi Lowe mesajul primit. E un expatriat american care locuieşte în Manchester. Lucrează pentru o firmă de arhitectură peisagistică, Fitzsimmons & Justice.
Lowe se opri şi citi în tăcere, apoi se întoarse către preşedinte.
— Dintr-un motiv oarecare, doamna Parsons a lăsat o împuternicire legalizată, dându-i permisiunea de a verifica documentele ei şi ale soţului ei.
— Ale amândurora?
— Da.
— De ce?
— Nu am un răspuns la întrebarea asta.
— Vezi dacă poţi afla. Chestia asta devine din ce în ce mai supărătoare.
În camera lui de hotel, Victor se îndepărtă de fereastră.
— Richard?
— Da, Victor.
— Coloana a trecut. Şapte secunde. Geamurile limuzinei se vedeau bine. Timp de trei secunde s-ar fi putut trage un foc precis. Poate chiar patru secunde.
— Eşti sigur?
— Da, Richard.
— Timp suficient pentru o lovitură mortală?
— Cu muniţia adecvată, da.
— Mulţumesc, Victor.
13
WASHINGTON D.C. 07:10 A.M.
Nicholas Marten deschisese televizorul şi-l pusese pe un canal local de ştiri încă de când se ridicase din pat, cu o jumătate de oră mai înainte. Spera să audă ceva despre „uciderea” doctoriţei Stephenson. Dar deocamdată nu se pomenise nici măcar un cuvânt. Ceea ce îl făcu şi mai curios decât fusese până atunci în privinţa motivelor pentru care poliţia nu dădea ştirea publicităţii. Îl mira şi faptul că niciun reporter de investigaţie nu dăduse peste subiect să-l facă public.
Dădu sonorul mai tare, făcu repede un duş şi începu să se bărbierească. Printre alte ştiri, informaţii din trafic şi buletine meteo, a aflat că tipul împuşcat de un lunetist în gara Union Station în ziua precedentă era un columbian aflat legal în Statele Unite. Fusese jucător de baseball la Trenton Thunder, o echipă satelit dintr-o ligă inferioară a Yankeilor din New York. O sursă anonimă declarase că anchetatorii au descoperit arma crimei într-un birou închiriat din clădirea Muzeului Naţional al Poştei, aflată peste drum de gară. Presa presupunea că era vorba de o armă M14, carabină folosită de armata americană mai ales pentru instrucţie şi fabricată cu sutele de mii de un mare număr de companii producătoare de armament.
Părea o crimă ciudată – un jucător de baseball dintr-o ligă inferioară „asasinat” –, dar nu mai mult de atât, iar Marten îşi reluă bărbieritul, gândindu-se ce stratagemă ar putea născoci să pună mâna pe dosarul medical al lui Caroline şi să-l studieze. De nicăieri îi veni în minte ce-i spusese ea la spital, atunci când i-a luat mâna într-ale ei şi, privindu-l în ochi, i-a spus cu glas tremurător şi întrerupt:
— Ei mi-au ucis soţul… şi copilul. Iar acum… m-au ucis şi pe mine…
— Despre ce vorbeşti? O întrebase el. Cine sunt „ei”?
— Cei… cei din co…
Şi asta a fost tot ce-a mai putut spune după care, vlăguită, a căzut într-un somn adânc. Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai putut rosti până când s-a trezit iarăşi mai târziu, i-a spus că-l iubeşte, apoi… a murit.
Simţea că-l copleşesc emoţiile şi, înainte să continue să se bărbierească, îi trebui puţin timp să se adune, să se reculeagă. De cum termină cu bărbieritul se întoarse în cameră să se îmbrace, hotărât să se smulgă din suferinţa încă vie, hotărât să continue să se ocupe de problema pe care o avea de rezolvat.
— Cei din co… spuse cu glas tare. Ce-o fi acel co…? Ce încerca oare să-mi spună?
Imediat se gândi la scurtul răgaz cât fusese lăsat în casa lui Caroline, înainte ca avocatul să-i ceară să plece. Oare ce-ar fi putut găsi acolo? Ce-ar fi putut el să vadă, fie şi pentru scurt timp, ce anume de-acolo ar fi putut să-i dea cheia care l-ar fi ajutat să înţeleagă ce a vrut ea să-i spună? În afara scurtei treceri prin casă, în afara faptului că apucase să observe amprenta intimităţii ei, singurul loc unde intrase şi unde s-ar fi putut găsi ceva hotărâtor era biroul soţului ei. În foarte scurtul răgaz pe care-l avusese acolo, ce văzuse? Fotografiile familiei Parsons, fotografiile lui Mike cu fel de fel de celebrităţi. Însă mai erau acolo şi teancurile de dosare de lucru ce acopereau aproape în întregime biroul congresmanului şi o măsuţă aflată ceva mai la o parte. Marten îşi aminti că acelea aveau etichete pe care era scris cu carioca: RAPOARTE ŞI MINUTE ALE COMISIEI. Şi asta era tot, nimic altceva. Enervat, Marten îşi trase pantalonii pe el, apoi se aşeză pe marginea patului să-şi pună pantofii, când, deodată, îl lovi gândul şi sări în sus ca acţionat de arc.
— Rapoartele şi minutele comisiei, spuse cu glas tare. Comisia. Co – misia!
Oare asta a vrut Caroline să-i spună, că cineva dintr-o comisie în care era membru soţul ei era responsabil pentru moartea lor? Însă ea nu spusese cineva, ci folosise pluralul, spusese „cei din…” Aşadar, dacă el avea dreptate, iar Caroline se referise la comisie, oare se gândise la câţiva sau la toţi membrii acesteia? Dar cum era posibil ca o întreagă comisie a Congresului să fie implicată în uciderea premeditată a trei persoane, nemaipunând la socoteală pasagerii nevinovaţi aflaţi la bordul avionului în care se afla Mike Parsons? Era o idee hazardată, însă deocamdată era singura pe care o avea.
După ceasul lui, era puţin peste şapte şi jumătate dimineaţa. La ora două urma să participe la slujba de înmormântare a lui Caroline Parsons, care avea loc la Biserica Naţională Presbiteriană. Ceea ce însemna că avea ceva mai mult de şase ore să mai scormonească în activitatea oficială recentă a congresmanului Mike Parsons. Cine ştie? Poate avea să găsească un răspuns sau cel puţin o cale către răspunsul la misterele acestea.
Marten îşi deschise agenda electronică şi accesă motorul de căutare Google. Scrise „congresman Mike Parsons” în caseta de căutare, apoi plesni tasta ENTER. Pe ecran apăru pagina lui Mike Parsons de pe site-ul Congresului. Marten răsuflă uşurat: cel puţin numele lui Mike mai era încă în baza de date a administraţiei. În capul paginii stătea scris: „Congresmanul Mike Parsons îi reprezintă pe cetăţenii districtului 17 din California, Comitatele Monterey, San Benito şi Santa Cruz”.
Ceva mai jos erau adresele birourilor parlamentare ale lui Parsons din Washington şi din California, iar apoi urma o redirecţionare către lista comisiilor în care activase Mike. Marten apăsă pe acel buton şi se deschise lista.
Comisia pentru Agricultură
Comisia pentru Întreprinderi mici
Comisia pentru Buget
Comisia pentru Alocări de fonduri
Comisia pentru Securitate internă
Comisia pentru Reforma guvernului
Comisia permanentă pentru Informaţii a Congresului
Pe lângă acestea mai erau şi câteva subcomisii în care lucrase Mike Parsons. Una anume îi atrase atenţia lui Marten, o subcomisie în care era încă membru în momentul morţii sale.
Comisia pentru Informaţii şi Antiterorism
Mike şi fiul său muriseră vineri, 10 martie. Ultima întâlnire programată a subcomisiei avusese loc marţi, 7 martie, la ora 14:00, în clădirea „Rayburn”, unde se aflau o parte din birourile Congresului. Tema de dezbateri erau progresele făcute în îmbunătăţirea listelor de supraveghere a persoanelor angrenate în activităţi teroriste. Urmau numele membrilor. În mod ciudat însă, spre deosebire de întrunirile altor comisii ale Congresului, pentru această subcomisie nu se dădeau alte informaţii, cum ar fi lista martorilor ce trebuiau să compară în şedinţă. Orice alte informaţii lipseau cu desăvârşire. Marten deschise mai multe pagini ale guvernului, dar nu găsi alte informaţii decât cele de pe pagina congresmanului Parsons. Era sigur că motivele pentru care ele lipseau era pe-acolo pe undeva şi dădea vina doar pe sine şi pe nepriceperea sa în a înţelege şi a naviga în hăţişul de pagini web ale guvernului. Totuşi, apropierea celor două date, a ultimei întruniri a comisiei şi a morţii lui Mike, precum şi faptul că aparent nu existau informaţii despre acea ultimă şedinţă îl intrigau. Voia să afle mai multe, dar nu ştia cum.
Avocatul lui Caroline l-ar fi putut ajuta, dacă n-ar fi intervenit cineva din firma lui, interzicându-i lui Marten accesul la documentele familiei Parsons. Ceea ce însemna că nu avea să mai primească niciun fel de ajutor de la biroul lui Richard Tyler, iar dacă l-ar fi cerut, tentativa lui ar fi fost privită cu suspiciune, dacă nu şi mai rău, mai ales dacă acel „cineva” voia ca investigaţia lui să fie complet blocată. Iar dacă ar fi insistat, risca probabil să fie agresat fizic, la comanda unor persoane necunoscute lui, sau chiar să fie iarăşi vizitat de poliţie. Nu-şi dorea niciuna, nici alta.
Mai era apoi şi problema timpului pe care îl avea la dispoziţie. Fitzsimmons & Justice, angajatorii lui din Manchester, îi acordaseră cu mărinimie câteva zile libere ca să poată veni în Statele Unite să vadă care era situaţia lui Caroline. Pe de altă parte Marten era foarte implicat în proiectarea şi amenajarea unei întinse grădini ce-i aparţinea lui Ronaldo Banfield, un fotbalist celebru, vedetă a clubului Manchester Utd. Proprietatea fotbalistului se afla în zona rurală din nord-vestul oraşului de adopţie al lui Marten. „Proiectul Banfield” era deja întârziat şi trebuia încheiat până la finele lunii mai, ca să poată începe amenajarea propriu-zisă: comanda materialelor, parcelarea terenului, instalarea sistemelor de irigaţie şi, în cele din urmă, răsădirea plantelor. Ori asta însemna că, indiferent ce mai avea el de făcut în Washington, proiectul trebuia dus repede la bun sfârşit.
Marten se ridică de pe pat, gândindu-se că de s-ar fi dus la Capitoliu ar fi putut găsi primele răspunsuri în arhivele de acolo. Se întinse după telefon, gata să ceară la recepţie îndrumări, când dădu cu ochii de un număr din Washington Post pe noptieră şi îşi aminti că, înainte cu câţiva ani, Dan Ford, cel mai bun prieten al său, lucrase pentru filiala locală a ziarului Los Angeles Times, înainte să fie transferat la Paris unde a fost asasinat de infamul Raymond Oliver Thorne. Cât timp a stat la Washington, Ford s-a împrietenit cu jurnalişti de la alte publicaţii, iar pe unul din ei ajunsese să-l cunoască chiar binişor, dar Marten nu-şi mai amintea cum îl chema. Ştia doar că fusese analist politic pentru Washington Post. Habar n-avea dacă tipul mai lucra la acelaşi ziar, însă se gândea că dacă se uita repede peste titlurile din ziar, ar fi putut da peste un nume care să-i pară cunoscut.
Nu i-a luat mult. Numele apărea chiar pe prima pagină, sub titlul unui articol despre turneul european al preşedintelui Harris: „Preşedintele are o misiune grea peste mări”. Autorul articolului era Peter Fadden.
14
— Peter Fadden.
Vocea de la celălalt capăt al liniei era repezită şi răstită ca un plesnet de bici. Marten se aştepta să audă vocea cuiva mai tânăr, însă aceea părea a cuiva care avea şaptezeci de ani sau mai mult, însă, în acelaşi timp, părea să aibă forţa şi energia unuia care ar fi putut să-l facă pilaf pe un tip de treizeci de ani sau să bea cot la cot cu el în orice crâşmă din oraş. Tonul lui mai spunea că avea Washingtonul în sânge şi nu de ieri, de azi, ci din vremea preşedintelui Eisenhower, de nu chiar de mai înainte.
— Numele meu este Nicholas Marten, domnule Fadden. Un prieten apropiat al lui Dan Ford. Am fost prieten şi cu Caroline Parsons şi cu soţul ei. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră faţă în faţă, dacă e posibil.
— Când? plesni iar vocea lui Fadden.
În loc să-ntrebe „de ce”, Fadden spusese doar „când”, pe ton arţăgos.
— Cât mai curând posibil. Azi, acum, în dimineaţa asta. După-amiază trebuie să merg la slujba de înmormântare pentru Caroline. Ar fi bine şi după aceea. Vă invit la un pahar sau chiar la cină.
Atunci veni întrebarea:
— De ce?
— Încerc să aflu la ce anume lucra congresmanul Parsons înainte să moară.
— Caută documentele. Sunt publice.
— Unele dintre ele sunt, altele însă nu. Am nevoie de ajutor ca să obţin mai multe informaţii.
— Plăteşte un profesor de liceu pentru treaba asta.
— Domnule Fadden, pentru dumneavoastră ar putea să iasă un articol. Nu sunt sigur. Am să vă explic în particular. Vă rog.
Urmă o lungă tăcere, iar lui Marten i-a fost teamă că Fadden îl va respinge pur şi simplu. Vocea plină de arţag a ziaristului izbucni iarăşi în urechea lui.
— Zici că ai fost prieten cu Dan Ford.
— Da.
— Prieten bun?
— Cel mai bun prieten. Când a fost asasinat, eram găzduit în apartamentul lui.
Urmă iarăşi o lungă pauză, după care Fadden spuse:
— OK.
15
AIR FORCE ONE,
UNDEVA DEASUPRA SUDULUI GERMANIEI. 2:15 P.M.
Interviul televizat cu Gabriella Roche, corespondenta şefă a diviziunii europene a CNN, fusese programat cu mult timp înainte, astfel încât preşedintele Harris a stat cu ea în prima jumătate de oră a zborului de la Berlin la Roma. Plecarea fusese amânată cu treizeci şi şapte de minute din cauza a ceea ce turnul de control al aeroportului Tegel din Berlin numise „trafic îngreunat”, însă Jake Lowe îi spusese în şoaptă preşedintelui că treaba asta nu era decât felul în care cancelarul Anna Bohlen găsise de cuviinţă „să-l mai strângă niţel cu uşa, să-şi exprime adevăratele ei simţăminte”.
— Ştiu ce crede şi ce simte, Jake, însă avem nevoie de ea, ce naiba! spuse Harris. Aşa că nu ştiu ce altceva putem face decât să ignorăm povestea asta.
— Domnule preşedinte, replică prompt Jake, şi dacă am avea nevoie de ea chiar acum?
— Ce vrei să spui? Cum adică „chiar acum”?
Lowe se pregătea să-i dea răspunsul, când, scrupulosul şef de cabinet, Tom Curran, îl întrerupse amintindu-i că era timpul pentru interviul cu Gabriella Roche de la CNN.
O jumătate de oră mai târziu, interviul se încheiase. Harris avu un schimb de replici glumeţe cu Roche şi cu echipa ei de operatori, apoi le mulţumi şi se retrase în apartamentul prezidenţial unde îl aştepta Jake Lowe. Şi nu era singur. Consilierul pe probleme de securitate, doctorul James Marshall, un găligan de un metru nouăzeci, era şi el prezent. Era numai în cămaşă. Sosise la Berlin din Washington, întregind echipa preşedintelui, chiar când se îmbarcau cu toţii la bordul avionului.
Harris închise uşa, îşi scoase şi el sacoul, apoi se uită la Lowe.
— Ce voiai să spui cu întrebarea aceea, „dacă am avea nevoie de cancelarul Bohlen chiar acum”? întrebă preşedintele ca şi cum scurtul lor dialog continua fără să fi fost întrerupt de interviul televizat.
— Am să-l las pe doctor Marshall să vă spună.
Marshall stătea în faţa preşedintelui de cealaltă parte a mesei.
— Trăim vremuri dintre cele mai tulburi, cum n-am mai avut de înfruntat până acum, poate mai îngrijorătoare decât cele mai tensionate momente ale Războiului Rece. Eu unul sunt tot mai preocupat de capacitatea noastră de a acţiona rapid şi eficient în caz de urgenţă.
— Nu cred că înţeleg unde vrei să ajungi, spuse Harris.
— Să presupunem că se întâmplă ceva în următoarele ore, iar noi trebuie să acţionăm imediat şi decisiv undeva în lume. Am avea nevoie de voturile Germaniei şi Franţei în reuniunea ONU, iar acum, după cum aţi putut să vă convingeţi, e foarte probabil că nu le-am obţine. Să facem un experiment, să ne jucăm puţin „de-a ce-ar fi dacă”, domnule preşedinte. Să uităm deocamdată de actuala panoramă politică a Orientului Mijlociu. Să uităm de Irak, Israel, Palestina, Liban şi chiar de Iran. Să facem experimentul cât mai simplu cu putinţă. Dar să analizăm atent şi în profunzime. Să presupunem că al-Qaeda sau un alt grup de fundamentalişti zeloşi, şi grupuri de acest fel sunt cu sutele, ar lovi în noaptea asta Arabia Saudită. Cu forţe suficiente de fanatici ai jihadului, până în zori ar putea şterge de pe faţa pământului întreaga familie regală saudită. Guvernul s-ar prăbuşi, iar mişcarea fundamentalistă s-ar răspândi în toată regiunea. Moderaţii ar fi traşi pe linie moartă sau ar fi măcelăriţi sau, în fervoarea religioasă ce s-ar răspândi ca un incendiu de pădure, li s-ar alătura extremiştilor. În câteva ore ar cădea una după alta Arabia Saudită, Kuwaitul, Irakul, Iranul, Siria şi probabil Iordania. În mai puţin de treizeci şi şase de ore al-Qaeda ar controla absolut toată regiunea, iar furnizarea petrolului către Occident pur şi simplu ar fi tăiată. Ce-ar urma după aceea?
— Cum adică „după aceea”?
Preşedintele îl privea ţintă, concentrat, pe consilierul său.
— E acesta doar un experiment mental sau ai ceva informaţii de la serviciile de spionaj şi totul chiar e real? Nu-mi umbla cu fofârlica, Jim. Dacă e real ce spui, vreau să ştiu. Şi încă imediat.
Marshall trase iute cu ochiul spre Lowe, apoi îl privi iar pe preşedinte.
— Ceea ce v-am expus, domnule preşedinte, este un scenariu foarte plauzibil şi autentic. Şi se bazează pe informaţii provenite din mai multe surse. Ar trebui luat foarte serios. Dacă aşa ceva s-ar întâmpla, nouă ne-ar fi aproape imposibil să acţionăm rapid şi cu destule forţe, astfel încât să ţinem situaţia sub control. Singura alternativă ar fi atacul nuclear prompt. Un atac pe care nu am avea timp să-l supunem aprobării Consiliului de Securitate{1}. Ar trebui ca fiecare membru al consiliului să fie deja în alertă şi să fim siguri că toată lumea gândeşte la fel, astfel încât să ne mişcăm cât mai repede cu putinţă. Ceea ce înseamnă că trebuie să ştim dinainte că avem sprijinul deplin al fiecărei naţiuni membre. Şi, după cum bine se ştie, Germania n-o fi în Consiliul de Securitate, însă prin influenţa pe care o are, e ca şi cum ar fi.
— Ceea ce vrea să spună Jim, domnule preşedinte, adăugă cu calm Lowe, este că ne trebuie un aranjament care să garanteze Statelor Unite sprijin imediat, permanent şi indiscutabil în ONU: şi, aşa cum am spus mai înainte, după cum se prezintă lucrurile acum, nu-l avem.
Preşedintele Harris se uita când la unul, când la altul. Aceşti doi bărbaţi erau membri vechi ai cercului său de intimi, prieteni apropiaţi şi consilieri în care avea încredere, oameni pe care-i cunoştea de mulţi ani; iar acum încercau să-l facă să înţeleagă importanţa şi relevanţa recent încheiatelor întâlniri cu şefii de stat ai Germaniei şi ai Franţei. Dar, în plus, nu erau doar nemţii şi francezii cei de care aveau nevoie, mai erau şi ruşii şi chinezii. Toată lumea ştia însă că, odată ce-i aveau pe germani şi pe francezi de partea lor, şi mai ales dacă ar fi fost în chestiune vreo „afacere” din Orientul Mijlociu, ruşii s-ar fi implicat şi ei. Şi la fel ar fi făcut şi chinezii.
— Băieţi, spuse preşedintele în obişnuitu-i stil familiar pe care-l folosea între prieteni, perspectiva voastră poate să fie corectă. Dacă într-adevăr este, atunci numai Dumnezeu ne mai poate ajuta. Dar eu am serioase îndoieli că Germania şi Franţa n-au luat în considerare o astfel de posibilitate şi reacţiile pe care le-ar putea avea într-un astfel de caz. În acelaşi timp vă pot asigura că n-au să se lepede de atitudinea lor actuală peste noapte, mai ales fără dovezi ale serviciilor de informaţii pentru un astfel de scenariu. Ca atare n-au să ne dea un cec în alb pentru orice-am vrea noi să facem.
— Lucrurile nu stau chiar aşa, spuse doctor Marshall, lăsându-se în spătarul scaunului şi încrucişându-şi braţele pe piept.
— Nu înţeleg.
— Să presupunem că şefii celor două state ar fi oameni care ne-ar da acel cec în alb.
Preşedintele ridică din sprâncene.
— Ce naiba înseamnă asta?
— N-o să vă placă.
— Pune-mă la încercare.
— Înseamnă eliminarea fizică a celor care ocupă actualmente funcţiile de preşedinte al Franţei şi de cancelar al Germaniei.
— Eliminarea fizică?
— Asasinarea amândurora, domnule preşedinte. Pentru a putea fi înlocuiţi cu şefi de stat în care ne putem încrede, acum şi pe viitor.
Harris avu un moment de ezitare, apoi reuşi să rânjească – s-a prins, era o glumă.
— Oare ce vreţi voi să faceţi, băieţi? Aveţi o idee de joc video? Puneţi la cale o situaţie crâncenă, găsiţi turbulenţii care nu vor să coopereze, apăsaţi butonul „asasinat” şi puneţi în locul lor pe cine vreţi? Şi pe urmă tot voi scrieţi finalul?
— Acesta nu e un joc, domnule preşedinte.
Marshall îl privea pe preşedinte drept în ochi.
— Vorbesc cât se poate de serios. Groaznic de serios. Îi eliminăm pe Geroux şi pe Bohlen şi ne asigurăm că oamenii pe care-i vrem la putere vor fi aleşi.
— Pur şi simplu, făcu preşedintele încremenit de uimire.
— Da, domnule.
Preşedintele se uită la Jake Lowe.
— Cred că şi tu eşti de acord.
— Da, domnule preşedinte, sunt.
Pentru o clipă, Harris rămase împietrit în tăcere; gravitatea a ceea ce-i fusese înfăţişat îl copleşea încetul cu încetul. Apoi, brusc, izbucni mânios.
— Să vă spun ceva, băieţi. Cât timp sunt eu în funcţie, nu se va întâmpla una ca asta. Întâi, pentru că în niciun caz n-am să fiu complice la crimă. În al doilea rând, pentru că asasinatul politic e interzis de lege, iar eu am jurat să apăr legea. În plus, dacă s-ar întâmpla cum vreţi voi, iar asasinatele ar fi executate, ce vă aşteptaţi să câştigaţi? Mai precis, ce oameni aţi vrea să ajungă la putere şi cum puteţi fi siguri c-ar fi aleşi? Şi chiar dacă ar fi, ce vă face să credeţi că putem avea încredere în ei, că vor face ce vrem noi, când vrem noi şi atâta timp cât vrem noi?
— Sunt exact acel gen de oameni, domnule preşedinte, zise Lowe stăpân pe sine.
— Se poate face, domnule preşedinte, adăugă Marshall, şi chiar repede. Nici nu vă daţi seama.
Harris îi străpungea cu privirea când pe unul, când pe celălalt.
— Domnilor, permiteţi-mi să vă mai spun o dată. La comanda Statelor Unite, nu se vor executa asasinate politice, nu atâta timp cât sunt eu preşedinte. Iar dacă mai aud propunerea asta, puteţi amândoi să scotociţi după crosele de golf şi să cereţi un concediu, pentru că nu veţi mai face parte din acest guvern.
Nici Lowe, nici Marshall nu-şi luară ochii de la preşedinte pentru un lung moment. În cele din urmă, Marshall vorbi şi încă pe un ton condescendent.
— Cred că vă înţelegem poziţia, domnule preşedinte.
— Bun, spuse Harris înfruntându-l, fără să-l slăbească din ochi. Acum, adăugă iute, dacă nu vă deranjează, sunt câteva lucruri pe care vreau să le analizez singur înainte să aterizăm la Roma.
16
RESTAURANTUL MR. HENRY’S.
BULEVARDUL PENNSYLVANIA. 1 1:50 A.M.
Marten şi Peter Fadden s-au aşezat într-un separeu, mai în fundul acelui restaurant din cartierul Capitol Hill, lambrisat şi cu o autentică atmosferă retro; era ora prânzului, iar mulţimea de consumatori se aduna încet, ceea ce făcea ca rumoarea să crească în intensitate. În acelaşi local, la etaj, cu câteva zeci de ani înainte, Roberta Flack îngânase pentru prima oară „Killing me softly”.
— Prietenul tău, Dan Ford, era un reporter dat dracului, un tip cu totul special… şi…
Peter Fadden avea obiceiul să se aplece peste masă în timp ce vorbea. Era un mod, conştient sau nu, de a accentua ce avea de spus, de a-şi marca prezenţa.
— Avea un viitor excelent înainte. Şi-a fost ucis în halul acela. O porcărie. Nimeni n-ar trebui să aibă parte de aşa ceva. Încă îmi lipseşte.
Fadden, un tip bine legat, încărunţit, cu barba bine îngrijită, şi ea încărunţită, şi cu tenul roşcovan, era mai aproape de cinzeci de ani decât de şaptezeci. Părea însă chiar mai tânăr. Era autor de articole de fond şi avea alura unui dur de pe vremuri. Purta nişte pantaloni maro, largi, o cămaşă în carouri şi o jachetă uzată, cu model zigzagat. Ochii lui pătrunzători, de un albastru scânteietor, nu-l slăbeau pe Marten în timp ce acesta muşca din senvişul cu ton sau bea cafea din ceaşcă.
— Mda, şi mie, în fiecare zi, spuse Marten cu sinceritate.
Trecuseră aproape cinci ani de când Ford fusese ucis într-un sătuc din Franţa, şi nici acum nu-i dădea pace gândul că moartea lui Dan i se datora întrucâtva. Dar nu era numai asta, mai ales acum, căci el şi Dan fuseseră prieteni buni încă din copilărie, aşa cum fusese şi cu Caroline, şi toate amintirile, tot timpul pe care-l petrecuseră împreună dădeau o cu totul altă greutate morţii lui.
Datorită hăţişului de legături şi-a oamenilor pe care ajunsese să-i cunoască datorită muncii sale de ziarist, Dan Ford îi dăduse lui John Barron posibilitatea de a deveni Nicholas Marten şi de a începe o nouă viaţă în nordul Angliei. Altfel spus departe de Gunslinger, ameninţătorul detectiv Gene Vermeer din Los Angeles, şi de acoliţii lui la fel de plini de resentimente ca şi el.
— Ziceai că ai informaţii pentru un reportaj. Despre ce e vorba?
Faza sentimentală se încheiase. Peter Fadden luă o înghiţitură de cafea.
— Am zis că s-ar putea să am material de un articol, spuse Marten, apoi coborî glasul şi mai mult. În legătură cu Caroline Parsons.
— Ce-i cu ea?
— Ce îţi spun acum rămâne doar între noi.
— Dacă e doar între noi nu poate fi material de articol. Punct, spuse repezit Fadden. Ori ai ceva de spus, ori nu. Altfel ne pierdem vremea.
— Domnule Fadden, în acest moment nu ştiu nici dacă e, nici dacă nu e. Am nevoie de ajutor într-o chestiune foarte… personală. Dar dacă în cele din urmă se dovedeşte adevărată, atunci o să fie scandal, şi încă unul imens, iar povestea va fi a dumneavoastră.
— O, Doamne, făcu Fadden şi se lăsă în spătarul scaunului său. Nu cumva vrei să-mi vinzi şi-o maşină la mâna a doua?
— Am nevoie de niţel ajutor. Atât şi nimic mai mult.
Ochii celor doi bărbaţi se întâlniră. Au rămas amândoi privindu-se ochi în ochi. Fadden chibzui o clipă, apoi lăsă să-i scape un oftat.
— Bine, între noi să fie. Despre ce dracu’ vorbim?
— Caroline Parsons era convinsă că soţul şi fiul ei au fost ucişi şi că prăbuşirea avionului în care se aflau nu a fost un accident.
— I-auzi! Tu chiar vrei să-mi vinzi o rablă, nu? Domnule Marten, ce naiba, în oraşul ăsta se coace câte o teorie a conspiraţiei de la fiecare unghie tăiată într-un salon de manichiură. Dacă asta-i tot ce ai să-mi spui, atunci las-o baltă.
— Dacă v-aş spune că mi-a mărturisit asta pe patul de moarte, ar avea mai multă importanţă? Şi că era convinsă că infecţia stafilococică din care i s-a tras moartea în aşa de scurt timp i-a fost provocată cu bună ştiinţă?
— Ce? făcu Fadden, curiozitatea sa fiind deodată aţâţată.
— Îmi dau foarte bine seama că îşi pierduse soţul şi singurul lor copil şi era ea însăşi pe moarte. Sigur, poate că toate astea au fost doar în mintea ei, poate că au fost doar halucinaţiile unei văduve muribunde îngrozite şi isterizate. Poate că aşa a fost, dar i-am promis că am să fac tot ce pot să aflu adevărul. Şi exact asta am de gând să fac.
— De ce? Ce rol ai avut tu în viaţa ei?
— Să spunem că într-un anume moment din vieţile noastre am fost… aici Marten se opri o clipă, apoi continuă, foarte îndrăgostiţi unul de celălalt. Şi atât ajunge.
Fadden îl privi cu atenţie.
— Ţi-a dat vreo informaţie verosimilă? Ceva concret? De ce era ea convinsă că se întâmplaseră toate astea?
— Adică vreo informaţie veridică? Nu. Însă ea trebuia să fie în acelaşi avion cu soţul ei. Mi-a spus, mai bine zis a încercat să-mi spună, că „ei” erau responsabili de prăbuşirea avionului. Când am întrebat-o cine erau ei, tot ce a mai putut spune a fost „cei din co…”. N-a putut spune mai mult nici după aceea. Tot gândindu-mă la asta şi făcând legătura cu moartea soţului ei, singurul lucru care pare rezonabil este că a încercat să spună „cei din comisie”. Ultima şedinţă la care a luat parte congresmanul Parsons a fost aceea a Comisiei pentru Informaţii şi Antiterorism a Congresului şi a avut loc marţi, 7 martie, în clădirea „Rayburn”. Tema discuţiilor au fost progresele făcute în îmbunătăţirea listelor de supraveghere a activităţilor teroriste. Doar că problema-i că nu există liste cu martorii care au fost citaţi să apară în faţa comisiei. Acum, eu nu ştiu prea bine cum merg lucrurile astea, însă verificând rapid Arhiva Congresului şi a celorlalte comisii din ultimele două săptămâni, n-am găsit niciuna alta care să nu fi avut cel puţin un martor prezent la lucrări. De aceea am apelat la dumneavoastră, nu doar să-mi faceţi noviciatul în treburile astea, ci pentru că sunteţi de-al casei aici în Washington, şi pentru că Dan Ford avea încredere în dumneavoastră. Ştiţi ce se întâmplă în şedinţele comisiilor Congresului, chiar dacă nu scrieţi despre ele. Ei bine, eu vreau să ştiu ce s-a întâmplat în comisia din care făcea parte Mike Parsons. Ce s-a discutat, de ce nu s-au înfăţişat martori. Ce s-ar fi putut întâmpla acolo care să întemeieze bănuielile lui Caroline.
— Îţi dai seama, nu?, că faci asta datorită sentimentelor tale faţă de ea, spuse încet Fadden.
Marten se uită lung la ziarist.
— N-aţi fost acolo. N-aţi auzit frica din vocea ei şi nici nu i-aţi văzut privirea îngrozită. Frica pătrunsese în toată fiinţa ei.
— Ţi-a trecut cumva prin minte că încerci să te pişi în contra vântului?
— Nu v-am cerut părerea. V-am cerut să mă ajutaţi.
Fadden ridică ceaşca de cafea, rămase cu ea în mână o clipă, apoi o goli dintr-o înghiţitură şi se ridică.
— Hai să facem o plimbare.
17
Marten şi Peter Fadden au ieşit din restaurant. Deasupra oraşului cerul era destul de înnorat. Au traversat piaţa Seward, apoi au luat-o pe bulevardul Pennsylvania înspre Capitoliu.
— Caroline Parsons credea că infecţia i-a fost intenţionat provocată, zise Fadden.
— Da.
— Ţi-a spus cine ar fi putut face una ca asta?
— Ca şi mai înainte, rămâne între noi, începu cu precauţie Marten.
— Dacă vrei să te-ajut, răspunde naibii la întrebare.
— Medicul ei.
— Lorraine Stephenson!? exclamă vizibil uimit Fadden.
— Da.
— E moartă.
Marten zâmbi strâmb. Măcar despre asta mai ştia cineva.
— A fost ucisă.
— Tu de unde dracu’ ştii? Informaţia nu e publică.
— Mi-au spus cei din poliţie. Am sunat-o pe doctoriţa Stephenson de mai multe ori ca s-o întreb despre circumstanţele morţii lui Caroline. A refuzat să discute despre acest subiect. Poliţiştii au verificat lista convorbirilor ei telefonice şi au dat de mine. Credeau că aş fi putut fi atât de furios încât să fac ceva în privinţa asta.
— Ai fost?
— Da, dar nu în aşa hal încât să o ucid.
Marten îşi dădu brusc seama că i se oferea o oportunitate: dacă Fadden ştia că Lorraine Stephenson fusese ucisă, era probabil să mai ştie ceva despre ce aflase poliţia, de ce erau atât de convinşi că fusese o crimă şi de ce păstrau încă informaţia secretă.
— Domnule Fadden, cei din poliţie au vorbit ieri cu mine. Uciderea doctoriţei n-a fost dată publicităţii. De ce?
— Ca să anunţe întâi rudele apropiate.
— Doar atât?
— Ce te face să crezi că ar mai există şi alt motiv?
— Doctoriţa era un nume în oraşul acesta. A fost multă vreme medicul multora din membrii Congresului. În plus, a fost şi al lui Caroline Parsons. Înmormântarea lui Caroline are loc în după-amiaza asta. Poate că sunt unii cărora le e teamă că cineva ar putea face legătura între cele două decese şi-ar putea să verifice mai atent.
— Şi cine-ar putea fi aceia?
— N-am idee.
— Uite care-i treaba, Marten, din câte ştiu eu, tu eşti singurul care crezi că soţia congresmanului Parsons a fost ucisă. Nimeni altcineva nici măcar n-a făcut vreo aluzie.
— Păi, şi-atunci de ce uciderea unui medic cunoscut e ţinută secretă?
— Marten, începu Fadden şi aşteptă să treacă vreo câţiva oameni pe lângă ei, apoi reluă, Lorraine Stephenson a fost decapitată. Abia acum au aflat al cui cadavru îl descoperiseră. Capul nu-i de găsit. Poliţia are nevoie de ceva timp să verifice în linişte prin zonă.
— Decapitată!?
Marten era uluit. Acesta era, aşadar, motivul pentru care ştirea nu fusese dată publicităţii. Asta însemna şi că cineva fusese în locul în care se sinucisese doctoriţa la numai câteva secunde după ce fugise el. Iar acea persoană a văzut ce s-a întâmplat şi a decis să schimbe puţin decorurile. Şi chiar le-a schimbat rapid şi eficient. Ceea ce-l făcea să se gândească iar că sinuciderea unei femei de notorietatea doctoriţei Stephenson ar fi fost mult mai atent anchetată decât asasinarea ei. Bineînţeles că decapitarea elimina orice bănuială de suicid, însă pentru el, singurul om care ştia ce se întâmplase cu adevărat acolo, asta învia spectrul conspiraţiei. Faptul că cineva voia să mascheze o crimă printr-o alta, făcea din chestiunea comisiei din care făcuse parte Mike Parsons o urgenţă pentru Marten.
— Domnule Fadden, spuse Marten, să ne întoarcem la Mike Parsons, la comisia de antiterorism şi spionaj. Pe ce se concentra activitatea acestei comisii? De ce n-au fost martori oficiali?
— Pentru că ancheta era secretă.
— Secretă?
— Da.
— Dar despre ce anume s-a discutat?
— Despre un program strict secret din vremea regimului de apartheid din Africa de Sud, de dezvoltare a armelor biologice şi chimice. Un program despre care se credea că fusese desfiinţat de multă vreme. CIA a furnizat comisiei o listă a programelor de înarmare secrete pe care unele guverne străine le-au condus în trecut, cu scopul ca, dacă va fi iarăşi cazul în viitor, să nu se mai repete greşelile în privinţa armelor de distrugere în masă pe care le-am făcut înainte de războiul din Irak. Programul sud-african era unul dintre cele pe de lista CIA. Comisia voia să se asigure că acest program era tot atât de mort pe cât spunea guvernul sud-african că este.
— Şi chiar este?
— Din ce ştiu de la sursele mele, da. L-au audiat trei zile pe savantul care a condus proiectul, un specialist în bio-chimie. Concluzia a fost că programul este într-adevăr abandonat, aşa cum au declarat oficialităţile acum câţiva ani.
— Ce-nseamnă asta?
— Înseamnă că toate armele, tulpinile agenţilor patogeni, documentele cercetărilor şi tot ce mai ţinea de aceste experimente au fost distruse. Că n-a mai rămas nimic din el.
— Cum îl cheamă pe tip, pe savantul care a condus cercetările?
— Merriman Foxx. De ce? L-a pomenit Caroline Parsons?
— Nu.
Marten privea absent în jurul său. Cei doi mergeau tăcuţi înspre Capitoliul ce-şi iţea domul undeva, înaintea lor. Traficul, şi cel pietonal şi cel auto, sporea în jurul lor, căci, ora prânzului încheindu-se, activitatea zilnică a membrilor administraţiei guvernamentale se relua în forţă.
Se gândi întâi la cuvintele pe care doctoriţa Stephenson i le-a spus în întunericul rece al străzii Dumbarton, cu câteva secunde înainte să se sinucidă, luându-l drept unul din membrii conspiraţiei: Aţi venit să mă duceţi la doctor. Dar nu veţi putea. Niciunul din voi n-o să mă ducă. Niciodată.
Apoi se gândi la bălmăjelile lui Caroline în somn. Nu-mi place tipul cu păr alb, spusese, mormăind înfricoşată despre un bărbat cu părul alb care venise la clinica unde a fost internată după prăbuşirea ce-a urmat înmormântării soţului şi fiului ei, adică după ce doctoriţa Stephenson îi făcuse injecţia.
— Savantul acesta, Merriman Foxx, izbucni Marten, e cumva doctor?
— Mda, de ce?
Marten respiră adânc, apoi întrebă:
— Are părul alb?
— Ce-are a face?
— Are sau nu părul alb? insistă Marten dând semne de nerăbdare.
Fadden ridică sprâncenele.
— Mda, o grămadă de păr alb. Are şaizeci de ani şi o chică precum cea a lui Einstein.
— Dumnezeule, suspină Marten.
De îndată îi veni alt gând.
— E aici încă? E în Washington încă? întrebă iute.
— Măiculiţă, de unde să ştiu?
— Puteţi afla când a sosit în Washington? Şi cât a stat?
— De ce?
Marten se opri şi-l prinse pe Fadden de braţ.
— Puteţi afla unde-i acum şi ziua în care a sosit în Washington?
— Cine-i individul şi ce rol are în povestea asta?
— Nu sunt sigur, dar vreau să vorbesc cu el. Puteţi să obţineţi informaţiile astea pentru mine?
— Da, le aflu şi dup-aia mergi să-l vezi pe tip. Dar mă iei cu tine. Ochii lui Marten aruncau scântei. Poate că, în sfârşit, găsise o urmă.
— Dacă-l găsiţi, vă iau cu mine. Promit.
18
ROMA 7:00 P.M.
Coloana prezidenţială o coti pe via Quirinale, în lumina înserării. Harris vedea deja edificiul uriaş şi luminat al palatului Quirinale, rezidenţa oficială a preşedintelui italian. Acolo avea să-şi petreacă seara în compania lui Mario Tonti, preşedintele Italiei.
În ciuda eşecurilor şi a frustrărilor pricinuite de liderii Franţei şi Germaniei, Harris îşi urma drumul, asemenea unui comis-voiajor, făcând turul capitalelor importante ale Europei, trâmbiţând cordialitatea şi chemând la inaugurarea unei noi epoci a unităţii transatlantice, întâlnindu-se cu şefii de stat la ei acasă, unde parcurile şi vecinătăţile le erau lor la fel de dragi pe cât îi erau şi lui parcurile şi vecinătăţile americane.
În limuzină, alături de preşedintele Harris se aflau David Chaplin, secretarul de stat, şi Terrence Langdon, secretar al apărării; amândoi l-au întâmpinat la coborârea din Air Force One, care a aterizat pe aeroportul militar Ciampino, undeva în afara Romei. Cei doi trebuiau să dea o demonstraţie de forţă şi siguranţă de sine: unul să arate că SUA făceau în mod deschis curte întregii comunităţi europene, pentru a strânge relaţiile şi pentru a le îmbunătăţi, celălalt să facă evident că preşedintele nu venise să se umilească, că avea un punct de vedere ferm şi propriu, mai ales în privinţa terorismului, a Orientului Mijlociu şi a statelor care desfăşurau în secret programe de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, ca şi în alte probleme presante – comerţul, protejarea drepturilor intelectuale, sănătatea şi încălzirea globală. În toate aceste chestiuni, Harris era un realist, dar şi un conservator ca şi preşedintele căruia îi succedase în funcţie, răposatul Charles Cabot.
Însă, în această obligatorie „înaintare”, nu uitase de incidentul care avusese loc la bordul avionului prezidenţial, în timpul zborului de la Berlin la Roma. Încă mai simţea fiorii reci, amorţeala pe care i-o dăduse propunerea doctorului Marshall de a-i asasina pe preşedintele francez şi pe cancelarul german. Pentru a putea fi înlocuiţi de oameni de încredere, acum şi în viitor.
După care venise afirmaţia îndrăzneaţă a lui Jake Lowe: Există astfel de oameni, domnule preşedinte. Iar apoi Marshall din nou: Se poate face şi chiar repede. Nici nu vă daţi seama.
Aceştia erau oamenii în care-şi pusese încrederea ani de zile. Şi unul, şi altul avuseseră roluri hotărâtoare în alegerea sa ca preşedinte. Totuşi, după cele întâmplate, parcă erau nişte indivizi pe care nu-i mai văzuse niciodată înainte, nişte străini ce puneau la cale planuri dubioase, numai lor cunoscute, forţându-l să li se alăture. Că refuzase ferm şi dur era una, dar cum de i se propusese aşa ceva, ei bine, asta îl preocupa şi îl mâhnea profund. Şi mai era felul cum se încheiase discuţia aceea – cei doi privindu-l parcă dispreţuitor şi provocator, ultimele cuvinte răsunându-i încă în minte,
Cred că înţelegem poziţia dumneavoastră, domnule preşedinte –, care îl făcea să creadă că, în ciuda refuzului său îndreptăţit, în minţile lor această iniţiativă nu fusese oprită încă. Iar asta îl înspăimânta. Pur şi simplu nu putea spune altfel. S-a gândit să discute chestiunea asta cu David Chaplin şi cu Terrence Langdon, în drum spre Quirinale, însă ambii secretari îl informau despre întâlnirile la care participaseră, iar să aducă vorba despre acest subiect atât de delicat şi spinos nu i s-a părut potrivit atunci, aşa încât a hotărât să-l amâne pe mai târziu.
— Am ajuns, domnule preşedinte.
Se auzise vocea lui Hap Daniels, şeful echipei de agenţi ai Serviciului Secret care asigurau securitatea sa pe parcursul călătoriei. Vocea agentului lat în umeri şi cu păr creţ se auzi în interfon, venind dinspre locul din faţă unde stătea Daniels cu o puşcă în braţe. Câteva secunde mai târziu, coloana se opri în faţa palatului Quirinale. O fanfară militară în uniforme impecabile atacă imnul naţional al Statelor Unite. Prin mulţimea de indivizi în costume şi uniforme militare, toţi înarmaţi, Harris îl zări surâzând pe preşedintele Italiei, Mario Tonti, excelenta sa gazdă, păşind pe covorul roşu, ieşindu-i în întâmpinare însoţit de personalul de ceremonie şi de membrii echipelor de protecţie.
19
BISERICA NAŢIONALĂ PRESBITERIANĂ, WASHINGTON D.C.,
FUNERALIILE LUI CAROLINE PARSONS. 2:35 P.M.
Nicholas Marten stătea în partea mai din spate a catedralei, aproape de ieşire, ascultând vocea profundă şi catifelată cu care reverendul de culoare care oficia serviciul divin rostea cuvinte de mângâiere. Era chiar capelanul Congresului, Rufus Beck, acelaşi care era şi preotul bisericii unde obişnuia să meargă Caroline. Acelaşi care o chemase pe doctoriţa Stephenson atunci când Caroline se prăbuşise, la scurt timp după înmormântările celor dragi ei. Pe acest om, Marten îl întâlnise câteva clipe în salonul ei.
Marten a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se rupă de acest eveniment. Încerca să uite că această ceremonie parafa moartea lui Caroline şi-l obliga să accepte, să admită îngrozitoarea realitate a acestui fapt. Pentru a nu se lăsa copleşit de emoţii, îşi inventă o ocupaţie care să-l distragă de la ceea ce se întâmpla acolo şi spera să dea roade. Distracţia asta consta în a cerceta asistenţa îndoliată ce umplea catedrala, cu speranţa că omul cu părul alb, dr. Merriman Foxx, nu părăsise oraşul şi chiar venise acolo să se bucure în mod pervers de rezultatele muncii sale. Însă dacă Foxx era acolo şi dacă arăta într-adevăr aşa cum i-l descrisese Fadden – la vreo şaizeci de ani şi aducând cu Einstein –, până în clipa aceea Marten nu-l văzuse.
Cei pe care-i vedea – şi erau vreo câteva sute de oameni acolo – erau politicieni pe care-i recunoştea după fotografiile de prin ziare şi din emisiunile de televiziune şi mulţi alţii pe care nu-i recunoştea, dar care trebuie că erau amici sau măcar parteneri de afaceri ai lui Caroline şi ai familiei sale. Numai după numărul celor adunaţi acolo i-ar fi fost de-ajuns să-şi facă o imagine destul de bună despre cât de plină şi de bogată fusese viaţa familiei Parsons.
O recunoscu pe sora lui Caroline, Katy, şi pe soţul ei, care au fost conduşi degrabă către partea din faţă a bisericii, făcând încă o dată, şi la un interval atât de scurt, chinuitorul drum din Hawaii la Washington.
Marten n-avea de unde să ştie dacă Caroline îşi împărtăşise temerile, măcar o parte din ele, şi surorii ei. Sau dacă Katy ştia că Caroline îi ceruse lui să vină în Washington ca să fie cu ea în ultimele ore ale vieţii ei. Ar fi fost în stilul lui Caroline să ţină seama de truda lui Katy cu mama lor, bolnavă de Alzheimer, şi să nu vrea să-i sporească şi mai mult neliniştile, hotărând să păstreze pentru sine şi pentru Marten temerile pe care le avea în privinţa acelui soi de conspiraţie. Însă indiferent ce ştia sau nu ştia Katy, Marten se frământa neştiind ce să facă în ce-o privea. Dacă s-ar fi dus la Katy şi i-ar fi amintit cine era, povestindu-i poate câte ceva despre ce se mai întâmplase în anii de când se cunoscuseră în Los Angeles, dacă i-ar fi destăinuit ce ştia de la Caroline şi i-ar fi arătat împuternicirea făcută pentru el, mai mult ca sigur că ea l-ar fi însoţit la firma de avocatură şi ar fi cerut să i se permită accesul la documentele private ale familiei Parsons, demontând reţinerea avocaţilor de a-i permite să le cerceteze.
Acesta era un aspect. Un alt aspect era că Marten avea convingerea că investigaţia sa fusese înăbuşită de cineva din firmă, suficient de puternic şi de îngrijorat în privinţa lucrurilor care ar fi putut ieşi la iveală. Dacă într-adevăr aşa era şi luând în considerare în ce situaţie ajunsese doctoriţa Stephenson, dacă el şi Katy ar fi apărut la firmă pentru a protesta împotriva deciziei celor de-acolo, exista o importantă probabilitate ca, nu după mult timp, soarta de care au avut parte Parsonii să se abată şi asupra unuia dintre ei sau asupra amândurora. Ceea ce făcea ca o astfel de acţiune să pară hazardată. Iar Marten tot nu era sigur ce-ar fi trebuit să facă.
— Dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră. Şi se revarsă peste Caroline şi peste soţul ei, Michael, şi peste fiul lor, Charlie, răsuna vocea reverendului Beck sub bolţile catedralei. Sau, citând cuvintele poetului Lawrence Binyon:
„Ei nu trebuie să îmbătrânească aşa cum îmbătrânim noi, cei rămaşi, Vârsta nu trebuie să-i trudească, nici să-i condamne anii atunci când soarele sub orizont coboară, iar dimineaţa ni-i vom aminti…”
Să ne rugăm.
Pe când rugăciunea reverendului Beck stârnea ecouri în biserică, Marten simţi pe cineva strecurându-se în şirul de bănci unde stătea, până-n apropierea lui. Se întoarse şi dădu cu ochii de o tânără atrăgătoare, brunetă, cu părul scurt, îmbrăcată corect, pentru evenimentul acela, într-un costum negru. Pe unul din umeri îi atârna o cameră digitală masivă, iar pe piept, o legitimaţie de ziarist internaţională, cu fotografie, cu nume şi cu agenţia de presă la care era afiliată – France Presse. Marten o recunoscu pe femeia care îl însoţise pe reverendul Beck în rezerva de spital a lui Caroline. Se întrebă ce căuta acolo, de ce era ea prezentă la slujba de pomenire a lui Caroline. Şi de ce se aşezase lângă el?
Reverendul sfârşi rugăciunea, iar orga îşi revărsă sunetele puternice peste mulţimea adunată. Serviciul divin se încheiase. Marten îl văzu pe Beck coborând din amvon şi îndreptându-se spre sora lui Caroline şi spre soţul acesteia, aşezaţi amândoi în primul rând. Împrejurul lui Marten lumea se foia şi începea să se ridice în picioare. Atunci tânăra femeie se întoarse spre el.
— Dumneavoastră sunteţi Nicholas Marten? întrebă ea într-o engleză cu accent francez.
— Da. De ce? întrebă el precaut.
— Numele meu e Demi Picard. Nu vreau să vă deranjez, mai ales în aceste împrejurări, dar mă întreb dacă n-aţi putea să-mi acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră. În legătură cu doamna Parsons.
Marten o privi mirat.
— Ce-i cu ea?
— N-aţi dori să discutăm undeva unde e mai puţină lume?
Tânăra se uită înapoi spre porţile mari şi deschise ale bisericii, unde lumea se îngrămădea să iasă afară.
Marten o privi cu atenţie. Se vedea că aştepta răspunsul lui cu nerăbdare. Ochii ei mari şi bruni nu s-au plecat sub privirea lui cercetătoare. Era ceva dubios aici – poate că femeia ştia ceva despre Caroline de care el n-avea habar sau măcar ceva ce l-ar fi putut ajuta.
20
Marten o lăsă pe tânăra femeie să deschidă calea prin mulţime, ieşind amândoi din penumbra de sub bolţile bisericii în lumina vie a după-amiezei. Afară, poliţia instalase un cordon de securitate, iar un şir lung de automobile trăgeau lângă bordură unul după altul ca să culeagă persoanele importante dintre cei care asistaseră la slujbă. Dincolo de acestea şi mai într-o parte era un buluc de camioane de-ale televiziunilor. Dincoace, camere video înregistrau vânzoleala, în timp ce corespondenţii comentau evenimentul de la faţa locului. Secvenţe pentru buletinele de ştiri de seară şi de noapte, se gândi Marten. Şi cu asta se termina totul, era ultimul semn al interesului publicului pentru viaţa lui Caroline Parsons.
Demi Picard îl duse pe Marten departe de mulţime, către parcarea bisericii aflată nu departe de bulevardul Nebraska. Urmând-o, Marten zări două figuri cunoscute, ceva mai retrase, scrutându-i pe cei ce plecau: cei doi detectivi ai Poliţiei metropolitane, Herbert şi Monroe, cei care îl interogaseră în privinţa „uciderii” doctoriţei Stephenson. Se-ntrebă dacă de-acum ştiau şi ei despre savantul sud-african cu păr alb, Merriman Foxx, şi dacă sperau, ca şi el, că tipul ar putea să apară la înmormântarea lui Caroline Parsons.
— Hei, Marten, strigă cineva dinapoia lui.
Nicholas se întoarse şi-l văzu pe Fadden venind repede înspre ei. O clipă mai târziu ajunsese lângă el.
— Scuză-mă, sunt grăbit.
Fadden se uită la Demi, apoi îi întinse lui Marten un plic.
— Înăuntru ai numărul meu de mobil şi alte materiale care s-ar putea să ţi se pară interesante. Sună-mă când ajungi la hotel.
Şi, de-ndată ce spuse aceste lucruri, Fadden se întoarse şi plecă, pierzându-se în puhoiul de oameni ce încă se mai scurgea din catedrală. Marten băgă plicul în buzunarul interior al hainei şi se uită la Demi.
— Vreţi să vorbim despre Caroline Parsons. Ce anume vă interesează?
— Cred că dumneavoastră aţi fost alături de ea în ultimele ei zile şi chiar în ultimele ore de viaţă.
— Au fost şi alţi oameni. Chiar şi dumneavoastră – aţi venit cu reverendul Beck.
— Aşa este, spuse ea înclinând capul, însă dumneavoastră aţi fost cea mai mare parte a timpului singur cu ea.
— De unde ştiţi? Şi de unde îmi ştiţi numele?
— Sunt jurnalistă şi fotografă. Vreau să fac un album foto despre clericii din preajma oamenilor politici importanţi, iar reverendul Beck e unul dintre ei. De aceea l-am însoţit în vizita sa la spital. Tot de aceea mă aflu azi, aici. Reverendul Beck este pastor al bisericii ai cărei enoriaşi erau Parsonii. A aflat că aţi vegheat la căpătâiul doamnei Parsons. Asta l-a făcut să se intereseze de dumneavoastră şi a întrebat-o pe una din asistente. Atunci i s-a spus numele dumneavoastră şi că eraţi un prieten apropiat al doamnei.
Marten clipi în lumina strălucitoare a după-amiezei.
— Şi ce doriţi?
Demi se dădu un pas mai aproape de el. Era şi mai tensionată şi mai nerăbdătoare decât fusese când se apropiase de el în biserică.
— Ştia că va muri.
— Da.
Marten habar n-avea unde voia tipa să ajungă cu întrebările acelea şi nici de ce îl căutase.
— Sunt sigură că dumneavoastră şi Caroline Parsons aţi discutat.
— Puţin.
— Date fiind circumstanţele, poate că v-a spus lucruri pe care nu le-ar fi spus altcuiva.
— Poate.
Dintr-odată Marten se puse în gardă. Cine era femeia asta şi ce voia să afle? Voia să afle ce ştia Caroline sau ce bănuieli avea în privinţa doctoriţei Stephenson şi ce i se întâmplase? Sau ce credea ea că li se întâmplase soţului şi fiului ei? Poate chiar despre Merriman Foxx, tipul cu păr alb, dacă într-adevăr el era cel despre care vorbise Caroline.
— Spuneţi-mi mai precis ce vreţi să ştiţi, îi spuse el direct.
— A pomenit ceva despre…? Demi ezita.
În clipa aceea, Marten văzu un Ford gri închis cotind la capătul parcării şi venind spre ei. Se uită iar la Demi.
— Despre ce anume să pomenească?
— Despre vrăjitoare, spuse Demi.
— Vrăjitoare!?
— Da.
Fordul era aproape de ei şi deja începuse să reducă viteza. Marten înjură în barbă. Cunoştea maşina aceea şi pe cei doi ocupanţi ai ei şi, după cum încetinise, era clar că n-aveau de gând să treacă mai departe. Îşi întoarse iar ochii spre Demi.
— Vrăjitoare? insistă el. Despre ce vorbiţi?
Apoi Fordul ajunse lângă ei, parcă şi opri. Cele două portiere din faţă se deschiseră. Detectivul Herbert ieşi din spatele volanului, iar Monroe de pe scaunul din dreapta.
Demi trase cu ochiul spre cei doi detectivi.
— Mă scuzaţi, trebuie să plec, spuse ea deodată, apoi se întoarse şi o luă grăbită înapoi spre biserică.
Marten inspiră adânc, apoi se uită la cei doi poliţişti, încercând să zâmbească.
— Cu ce vă pot fi de folos?
— Uite cu asta, spuse Monroe şi îi prinse repede cătuşele, întâi la o mână, apoi la cealaltă.
— Pentru ce? întrebă Marten ofensat.
Herbert îl împingea deja spre maşină.
— Ţi-am permis să asişti la slujba de înmormântare a lui Caroline Parsons. Asta-i singura favoare pe care ţi-o facem.
— Ce dracu’ înseamnă asta?
— Înseamnă că o să facem o mică plimbare.
— Unde?
— Ai să vezi.
21
AEROPORTUL INTERNAŢIONAL DULLES, WASHINGTON, D.C.,
CURSA COMPANIEI BRITISH AIRWAYS 0024,
CĂTRE AEROPORTUL HEATHROW, LONDRA. 6:50 P.M.
Marten privea întinderea de ciment şi parcuri a Washingtonului dispărând în lumina înserării în timp ce avionul se înclina abrupt, virând înspre Atlantic. I se luaseră cătuşele şi fusese înghesuit pe locul de lângă hublou dintr-un şir de trei fotolii, la clasa a doua a avionului. Toate locurile erau ocupate, iar el nimerise lângă doi proaspăt căsătoriţi, care, de când îşi puseseră centurile, se ţineau de mână şi uguiau fără să-şi ia ochii unul de la altul. Din câte îşi putea da el seama, fiecare dintre cei doi tineri cântărea cam o sută patruzeci de kilograme.
La casa de bilete fusese o coadă de cel puţin douăzeci de persoane, însă întreprinzătorii detectivi Herbert şi Monroe tot îi găsiseră un loc. Acţionaseră rapid şi ingenios. Au trecut pe la hotelul în care era cazat, l-au lăsat să-şi ia lucrurile, apoi l-au dus pe sus la aeroportul Dulles, fără să schimbe prea multe vorbe unul cu celălalt. Cele câteva pe care totuşi le-au rostit erau scurte şi seci, şi nu lăsau loc niciunei interpretări.
— Pleacă din Washington şi nu te mai întoarce.
Au rămas cu el la terminalul companiei British Airways până la ora îmbarcării, apoi l-au condus ei înşişi la avion, să se asigure că n-avea de gând să coboare în ultima clipă şi să îndrăznească să se întoarcă în drăguţul lor de oraş. Chestia asta nu era neobişnuită, deseori poliţia proceda aşa ca să scape de cei care nu puteau fi acuzaţi de vreo infracţiune, dar nici nu erau doriţi prin zonă. Dacă individul respectiv era cumva din alt oraş, din alt stat sau din altă ţară, cum era cazul lui, procedura era mult uşurată.
Marten nu era din cale afară de încântat că era alungat, mai ales că nu reuşise să-şi pună emoţiile în surdină şi nici să răspundă la toate întrebările. Pe de altă parte, acea „mică plimbare” promisă de cei doi poliţişti ar fi putut foarte bine să sfârşească la sediul poliţiei, mai ales dacă ei ar fi găsit pe cineva care să-l fi văzut interpelând-o pe doctoriţa Stephenson în faţa casei ei.
De-acum era foarte posibil să-i fi găsit capul şi să vrea să discute cu el pe tema asta, poate chiar să-l ducă la morgă să-l vadă şi să-i observe reacţia. Însă nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Ba mai mult, pur şi simplu l-au azvârlit afară din ţară. Motivul pentru care au făcut-o nu-i era clar, însă bănuia că între timp aflaseră ceva despre legătura lui cu Caroline Parsons, sau cel puţin despre ce anume se întâmplase la spital şi despre scrisoarea aceea prin care i se permitea să verifice documentele familiei Parsons. Poate că se temeau că el ar fi putut deveni o încurcătură nedorită în plus în ancheta uciderii doctoriţei Stephenson. Sau poate că primiseră ordin din partea celui care trăgea sforile în firma de avocaţi care o reprezenta pe Caroline, iar acel cineva voia ca Marten să fie cât mai departe de toată povestea asta. N-avea cum să ştie. Şi tot astfel, n-avea de unde să ştie dacă nu cumva aceeaşi persoană era implicată şi în moartea lui Caroline sau în cea a soţului şi fiului ei sau în decapitarea deja decedatei doctoriţe Lorraine Stephenson. Desigur, toate astea nu însemnau că Marten nu se putea întoarce de cum ajungea la Londra să-şi continue cercetarea pe cont propriu.
Şi poate că, cu sau fără poliţişti, chiar ar fi făcut-o, dacă, după decolarea avionului, nu şi-ar fi amintit de plicul pe care Peter Fadden i-l dăduse în parcarea bisericii. Dând din coate, înghesuit cum era de cuplul de turturele supraponderale, reuşi să scoată plicul din buzunarul jachetei şi-l deschise.
Înăuntru găsi exact ce-i promisese ziaristul: cartea lui de vizită de la Washington Post cu numărul de mobil şi adresa de e-mail, ziua în care Merriman Foxx ajunsese în Washington – luni, 6 martie – şi informaţii foarte interesante despre acelaşi doctor şi despre cercetările strict secrete pe care le condusese ca membru al faimoasei Unităţi Medicale nr. 10 în Africa de Sud. Operaţiunile brigăzii includeau expediţii secrete de cumpărare, din străinătate, a unor agenţi patogeni – adică a unor microorganisme cauzatoare de pandemii – şi a aparaturii necesare răspândirii lor, elaborarea unor planuri de răspândire voalată a unor boli în rândul populaţiei negre, în scopul diminuării numerice a acesteia, şi a unor substanţe speciale destinate să provoace atacuri de cord, cancere de tot felul sau sterilitate, precum şi cercetarea unui tip „nedetectabil” de antrax care ar fi putut să păcălească testele încrucişate folosite în depistarea lui. Unul dintre scopurile importante ale acelor operaţiuni era crearea unor dispozitive menite să-i ucidă pe oponenţii regimului de apartheid fără a putea fi incriminate acţiuni asasine.
Pe lângă toate acele materiale, Fadden mai adăugase ceva: data la care doctorul părăsise oraşul – miercuri, 29 martie – şi locul unde se afla actualmente, sau cel puţin unde se credea că plecase după audierile secrete din comisia de antiterorism. Adresa domiciliului său:
200 Triq San Gwann
La Valletta
Malta
Telefon: 243 335
Tocmai această ultimă informaţie îl făcu pe Marten să-şi schimbe planurile. Cel puţin pentru moment n-avea să se întoarcă la Washington după aterizarea pe aeroportul din Londra. Nici n-avea să se întoarcă atât de repede la presanta lui muncă de peisagist la firma din Manchester. Însă avea să ia primul avion către Malta.