Capitolul 55

Straff se trezi în frigul dimineţii şi întinse imediat mâna după o frunză de Frayn Negru. Începea să descopere foloasele dependenţei sale. Îl trezea repede şi cu uşurinţă, dându-i o senzaţie de căldură plăcută, deşi era atât de devreme. Cândva avusese nevoie de o întreagă oră ca să se pregătească, dar acum era în picioare după câteva minute, îmbrăcat, gata să-şi înceapă ziua.

Şi ce zi plină de glorie avea să fie!

Janarle îl aştepta în faţa cortului şi străbătură împreună tabăra în plin freamăt. Pe jumătate îngheţat şi pe jumătate acoperit cu zăpadă, pământul trosnea sub cizmele lui Straff în timp ce se îndrepta spre calul său.

— Focurile s-au stins, lordul meu, îi explică Janarle. Probabil din pricina zăpezii. Iar kolosşii şi-au încheiat pesemne jaful şi şi-au căutat culcuş să se-adăpostească de frig. Cercetaşii noştri se tem să se-apropie prea mult, dar spun că oraşul e ca un cimitir. Tăcut şi pustiu, plin doar de leşuri.

— Poate chiar s-au ucis unii pe alţii, spuse vesel Straff, urcând în şa, cu răsuflarea vizibilă, ca un nor minuscul în aerul rece al dimineţii.

În jurul lui, armata intra în formaţie. Cincizeci de mii de soldaţi, gândindu-se cu nerăbdare la cucerirea oraşului. Nu era vorba numai de jaf, mutarea în Luthadel însemna acoperişuri şi ziduri pentru ei toţi.

— Poate, spuse Janarle, încălecând la rândul său.

Convenabil, nu? se gândi Straff, zâmbind. Toţi duşmanii mei morţi, cetatea a mea, cu toate bogăţiile ei, şi niciun skaa pentru care să-mi fac griji.

— Lordul meu! strigă cineva.

Straff îşi ridică privirea. Câmpul dintre tabăra lui şi Luthadel era cenuşiu cu alb, zăpadă pătată de cenuşă. Iar în cealaltă parte a câmpului erau kolosşii.

— S-ar părea că, la urma urmelor, n-au murit, lordul meu, zise Janarle.

— Într-adevăr, răspunse Straff, încruntându-se.

Creaturile erau încă numeroase. Se îngrămădeau în faţa porţii de vest, fără să se grăbească s-atace, dar adunându-se în schimb în număr mare.

— După numărătoarea făcută de cercetaşii noştri, sunt mai puţini decât înainte, spuse Janarle, nu după mult timp. Poate două treimi din câţi au fost la început, sau poate nici măcar atât. Însă sunt kolosşi...

— Dar şi-au părăsit fortificaţiile, zâmbi Straff. Fraynul Negru îi încălzea sângele, făcându-l să se simtă ca şi cum ar fi ars metale. Şi vin la noi. Lăsaţi-i s-atace. Ar trebui să se termine repede.

— Da, lordul meu, zise Janarle, părând mai puţin convins. Pe urmă se încruntă şi arătă către partea de sud a oraşului. Lordul... meu?

— Acum ce mai e?

— Oşteni, lordul meu, răspunse Janarle. Oameni. Par să fie câteva mii.

Straff se încruntă.

— Ar trebui să fie morţi cu toţii!

Kolosşii se năpustiră. Calul lui Straff se foi uşor în timp ce monştrii albaştri traversau în fugă câmpul cenuşiu, urmaţi de soldaţi, în şiruri mult mai ordonate.

— Arcaşi! strigă Janarle. Pregătiţi prima rafală!

Poate n-ar trebui să rămân în prima linie, se gândi brusc Straff. Îşi întoarse calul, apoi observă ceva. O săgeată pornită pe neaşteptate din mijlocul kolosşilor în atac.

Însă kolosşii nu foloseau arcuri. În plus, erau încă departe, iar obiectul în zbor era mult prea mare pentru o săgeată. Poate o piatră? Părea mai mare decât...

Începu să cadă peste oastea lui. El rămase cu ochii la cer, ţintuiţi de obiectul straniu. Pe măsură ce cădea, căpăta contururi mai clare. Nu era nici săgeată, nici piatră.

Era o fiinţă omenească – cu mantia-de-ceaţă fluturându-i.

— Nu! strigă Straff.

N-ar fi trebuit să se afle aici!

★

Vin îşi încheie oţel-saltul alimentat de duraluminiu cu un strigăt, cu masiva sabie de koloss uşoară în mâinile ei. Îl lovi pe Straff chiar în creştetul capului şi continuă mişcarea de coborâre a lamei, izbind apoi solul cu o forţă care azvârli în aer zăpadă şi ţărână îngheţată.

Calul căzu la pământ din două bucăţi, cea din faţă şi cea din spate. Ceea ce mai rămăsese din fostul rege alunecă alături de leşul animalului. Vin privi rămăşiţele cu un zâmbet sinistru şi îi spuse adio lui Straff.

La urma urmelor, Elend îi explicase ce-avea să păţească dacă ataca oraşul.

Generalii şi slujitorii lui Straff stăteau în jurul ei, într-un cerc împietrit de uimire. În spate, armata kolosşilor se apropia cu iuţeală, întâmpinată de săgeţile răzleţe şi prea puţin eficiente trase de oşteni năuciţi.

Vin se prinse bine de sabie, apoi Oţel-Împinse în afară, arzând duraluminiu. Călăreţii se treziră aruncaţi din şa când li se împiedicară animalele în propriile potcoave, iar pedestraşii zburară cu spatele înainte, îndepărtându-se de ea şi împrăştiindu-se pe un cerc de mai multe zeci de metri. Oamenii urlau.

Vin dădu peste cap un alt flacon, refăcându-şi rezerva de oţel şi fludor. Apoi se avântă într-un salt, căutând generali şi ofiţeri. În aceeaşi clipă, kolosşii se izbiră de primele rânduri ale armatei lui Straff şi începu adevăratul masacru.

★

— Ce fac? întrebă Cett, aruncându-şi mantia pe umeri în timp ce era urcat în şa şi legat de ea.

— S-ar părea că atacă, răspunse Bahmen, unul dintre aghiotanţii lui. Uite! Merg la luptă alături de kolosşi.

Cett se încruntă, strângându-şi catarama mantiei.

— Un tratat?

— Cu kolosşii? întrebă Bahmen.

Cett ridică din umeri.

— Cine-o să-nvingă?

— Greu de spus, lordul meu, răspunse aghiotantul. Kolosşii sunt...

— Ce se-ntâmplă aici? întrebă Allirianne, mânându-şi calul în susul pantei înzăpezite, urmată de garda ei de corp, doi străjeri timizi.

Cett le ordonase, bineînţeles, să n-o lase să iasă din tabără – dar fireşte că se aşteptase din partea ei să fie în stare să treacă de cei doi.

Cel puţin mă pot bizui pe ea când vreau să mă-ntârzie cineva dichisindu-se dimineaţa, se gândi, amuzat. Era îmbrăcată cu una dintre rochiile ei imaculate şi se pieptănase cu grijă. Într-o clădire în flăcări, Allirianne s-ar fi oprit să se fardeze înainte de a scăpa cu fuga.

— Se pare c-a început bătălia, răspunse el, arătând spre câmpul de luptă.

— În afara cetăţii? se miră Allirianne, alăturându-i-se. Pe urmă se însenină. Atacă tabăra lui Straff!

— Da, spuse Cett. Asta lasă cetatea...

— Trebuie să-i ajutăm, tată!

Cett îşi dădu ochii peste cap.

— Ştii că n-am de gând să fac aşa ceva. O să vedem cine-nvinge. Dacă vor fi destul de slăbiţi – şi sper că vor fi – o să-i atacăm. Nu m-am întors aici cu toate forţele, dar...

Vocea i se stinse când văzu privirea Alliriannei. Deschise gura să-i vorbească, dar, înainte de a avea timp s-o facă, ea îşi îmboldi calul, punându-l în mişcare.

Oştenii din garda ei azvârliră blesteme, repezindu-se – prea târziu – să prindă animalul de frâu. Cett o urmărea cu priviri uluite. Gestul era oarecum nebunesc – chiar şi pentru ea. N-avea să cuteze...

Allirianne galopă în josul dealului, către câmpul de luptă. Pe urmă se opri, aşa cum se aşteptase Cett. Se întoarse şi se uită la el.

— Dacă vrei să mă aperi, tată, strigă, ai face bine s-ataci!

Cu asta îi întoarse spatele şi porni din nou în galop, cu copitele calului azvârlind trâmbe de zăpadă.

Cett nu se clinti.

— Lordul meu, spuse Bahmen. Forţele sunt aproape egale. Cincizeci de mii de oameni împotriva unei armate de douăsprezece mii de kolosşi şi vreo cinci mii de oşteni. Dacă am adăuga puterea noastră oricăreia dintre părţi...

Afurisita asta de fată proastă! se gândi Cett, cu ochii la Allirianne, care continua să galopeze, îndepărtându-se.

— Lordul meu? întrebă Bahmen.

De ce-am venit, în primul rând, la Luthadel? Fiindc-am crezut cu adevărat că pot cuceri cetatea? Fără Allomanţi, cu o răzmeriţă în regatul meu? Sau ca să caut ceva? O confirmare a istorisirilor. O putere ca aceea pe care-am văzut-o în noaptea când Moştenitoarea aproape că m-a ucis.

Oricum, în ce fel i-au făcut pe kolosşi să treacă de partea lor?

— Adunaţi toate forţele noastre! porunci. Mergem s-apărăm Luthadelul. Şi să trimită cineva călăreţi după proasta de fiică-mea!

★

Sazed călărea în tăcere şi calul înainta încet prin zăpadă. În faţa lui se dezlănţuise bătălia, dar el se afla la prea mare distanţă ca să fie în pericol. Lăsase în urmă Luthadelul, cu femeile şi bătrânii care supravieţuiseră privind de pe ziduri. Vin îi salvase de kolosşi. Adevăratul miracol ar fi fost să vadă că îi putea salva şi de celelalte două armate.

Terrisianul nu-şi mână calul ca să intre în luptă. Metalminţile lui erau aproape goale, iar trupul îi era tot atât de obosit ca şi mintea. Se opri, pur şi simplu, cu răsuflarea înălţându-i-se, vizibilă, în aerul rece, în vreme ce stătea, singur, pe câmpia ninsă.

Nu ştia cum să facă faţă morţii lui Tindwyl. Se simţea... pustiit. Ar fi vrut să fie cu putinţă să nu mai aibă niciun sentiment. Îşi dorea să fie posibil să se-ntoarcă în timp, să apere poarta ei, nu pe a lui. De ce nu plecase s-o caute imediat ce auzise de căderea porţii din nord? Atunci mai era încă în viaţă. Poate-ar fi izbutit s-o apere...

De ce se mai frământa? De ce-şi mai bătea capul?

Însă credincioşii au avut dreptate, se gândi. Vin s-a-ntors să apere oraşul. Eu nu mai aveam nicio speranţă, dar ei nu şi-au pierdut-o niciodată.

Dădu pinteni calului. Zgomotul luptei se auzea în depărtare. Încercă să găsească altceva asupra căruia să se concentreze, orice în afară de Tindwyl, dar gândurile i se tot întorceau la lucrurile pe care le studiase împreună cu ea. Faptele şi istorisirile deveneau mult mai preţioase fiindcă aveau o legătură cu ea. O legătură dureroasă, dar la care nu suporta să renunţe.

Eroul Evurilor nu era menit să fie un simplu luptător se gândi, continuând să călărească încet către câmpul de luptă. Era un om care-i unea pe ceilalţi, îi aducea laolaltă. Un conducător.

Ştia că Vin se gândea că ea însăşi era Eroul. Însă Tindwyl avusese dreptate: se potriveau prea multe ca să fie doar o coincidenţă. Iar el nici măcar nu mai era sigur că mai credea în adevărul legendei. Dacă mai credea în ceva.

Eroul Evurilor a fost ales dintre oamenii din Terris, se gândi, cu ochii la atacul kolosşilor. Nu era de sânge regesc, dar în cele din urmă a ajuns rege.

Îşi opri calul şi rămase în mijlocul câmpului deschis şi pustiu. Din zăpada din jur ieşeau săgeţi şi urmele de paşi erau pretutindeni. Auzi, în depărtare, bătăi de tobă. Se întoarse şi zări o armată alcătuită din oameni trecând peste un deal din vest. Purtau steagul lui Cett.

Comanda oştile întregii lumi. Regii îi veneau în ajutor.

Forţele lui Cett intrară în luptă, împotriva lui Straff. Atacul se dezlănţui pe un nou front. În sunetul metalului izbit de metal şi al gemetelor omeneşti, Sazed stătea pe câmpul dintre oraş şi armate. Oastea lui Vin încă mai era copleşită numericeşte, dar, sub ochii terrisianului, oamenii lui Straff începură să se retragă, împrăştiindu-se, luptând în debandadă. Mişcările lor trădau groaza.

Vin le omoară generalii, se gândi Sazed.

Cett era un bărbat abil. Se afla, călare, pe câmpul de luptă, dar stătea în spatele soldaţilor săi – fiind schilod, trebuia să rămână legat de şa şi îi era greu să mânuiască armele. Însă, luând parte la bătălie, se asigura că Vin nu trimitea kolosşii împotriva lui.

Terrisianul ştia, fără nicio îndoială, a cui avea să fie victoria. Într-adevăr, după nicio oră, oştenii lui Straff începură să se predea în grupuri mari. Zgomotele luptei se stinseră, şi el dădu pinteni calului.

Întâiul Martor Sacru, se gândi. Nu ştiu dacă pot să cred asta. Dar, oricum ar fi, ar trebui să mă aflu acolo, martor la ceea ce se va întâmpla în continuare.

Kolosşii încetaseră lupta şi stăteau locului, în tăcere. Se despărţiră în două, făcându-i loc să treacă prin mijlocul lor. În cele din urmă o găsi pe Vin, mânjită de sânge, cu sabia ei masivă, de koloss, pe un umăr. Câţiva kolosşi trăgeau un om, silindu-l să înainteze – un lord cu haine bogate şi platoşă argintie. Îl lăsară să cadă în faţa lui Vin.

Din spate se apropie Penrod, cu o gardă de onoare, condusă de un koloss. Nimeni nu vorbea. În cele din urmă, kolosşii se despărţiră iarăşi şi de data asta printre ei înaintă un Cett bănuitor călare, înconjurat de un număr mare de oşteni şi călăuzit de un singur koloss.

Cett se uită la Vin, apoi se scărpină în barbă.

— N-a fost cine ştie ce luptă, spuse.

— Oştenilor lui Straff le-a fost frică, răspunse Vin. Le e frig şi nu sunt dornici să se bată cu kolosşii.

— Şi comandanţii lor? întrebă Cett.

— I-am omorât, zise Vin. În afară de ăsta. Numele tău.

— Lordul Janarle, răspunse omul lui Straff.

Părea să aibă un picior strivit şi kolosşii îl ţineau de ambele braţe, sprijinindu-l.

— Straff e mort, spuse Vin. Tu îi comanzi acum oştile.

Nobilul îşi lăsă capul în jos.

— Nu, nu eu. Tu.

Vin dădu din cap.

— În genunchi, spuse.

Kolosşii îl lăsară pe Janarle să cadă. El gemu de durere, dar îşi plecă fruntea.

— Jur că oştile mele ţi se vor supune, şopti.

— Nu, spuse tăios Vin. Nu mie – moştenitorului de drept al Casei Venture. El e acum lordul tău.

Janarle şovăi.

— Bine, spuse. Oricum doreşti. Îi jur credinţă fiului lui Straff, Elend Venture.

Grupurile stăteau în frig, separate. Sazed se întoarse când se întoarse Vin, îndreptându-şi privirea spre Penrod. Ea arătă către pământ. Lordul descălecă în tăcere şi îngenunche.

— Îi jur şi eu, spuse. Îi jur credinţă lui Elend Venture.

Vin se întoarse spre Cett.

— Te-aştepţi la asta şi din partea mea? zise bărbatul bărbos, amuzat.

— Da, răspunse ea, cu voce scăzută.

— Şi dacă refuz? întrebă Cett.

— Te omor, spuse Vin, tot fără să ridice tonul. Ţi-ai adus oştile ca să-mi ataci cetatea. Mi-ai ameninţat poporul. N-o să-ţi ucid soldaţii, n-o să-i fac să plătească pentru faptele tale, dar ţie o să-ţi scurtez zilele, Cett.

Tăcere. Sazed se întoarse să se uite la şirurile de kolosşi care stăteau, neclintiţi, în zăpada îmbibată de sânge.

— Ştii, asta e o ameninţare, zise Cett. Elend al tău n-ar fi niciodată de acord cu aşa ceva.

— Elend nu e aici, ripostă Vin.

— Şi ce crezi c-ar spune dac-ar fi? întrebă Cett. Mi-ar spune să nu cedez când mi se cere aşa ceva – onorabilul Elend Venture n-ar ceda niciodată doar fiindcă-l ameninţă cineva cu moartea.

— Tu nu eşti omul care e el, zise Vin. Şi o ştii.

Cett şovăi, apoi zâmbi.

— Nu. Nu, nu sunt. Se întoarse către aghiotanţii săi. Ajutaţi-mă să descalec.

Vin se uită în tăcere cum desfăceau oştenii din garda lui Cett legăturile care-l ţineau în şa, pentru a-l coborî apoi pe solul acoperit de zăpadă. El îşi plecă fruntea.

— Foarte bine, atunci. Îi jur credinţă lui Elend Venture. E bine-venit în regatul meu... presupunând că-l poate lua de la blestematul ăla de obligator care-l conduce acum.

Vin dădu din cap şi se întoarse spre Sazed.

— Am nevoie de ajutorul tău.

— Orice porunceşti, stăpână, răspunse terrisianul, cu voce scăzută.

Vin şovăi.

— Te rog, nu-mi mai spune aşa.

— Cum doreşti.

— Eşti singurul om de aici în care am încredere, Sazed, zise Vin fără să le mai dea atenţie celor trei bărbaţi îngenuncheaţi. Cu Ham rănit şi Boare...

— O să mă străduiesc din răsputeri, făgădui terrisianul. Ce vrei să fac?

— Ai grijă să fie Luthadelul în siguranţă, îi ceru ea. Asigură-te că oamenii au adăpost şi trimite după provizii din magaziile lui Straff. Ia în primire armatele, astfel încât să nu se omoare între ele şi trimite un detaşament să-l aducă pe Elend. Se îndreaptă spre sud pe drumul de lângă canal.

El dădu din cap şi Vin se întoarse spre cei trei regi îngenuncheaţi.

— Sazed e locţiitorul meu. Vă veţi supune poruncilor lui ca şi cum ar veni de la Elend sau de la mine.

Fiecare dădu din cap, la rândul lui.

— Dar tu unde-o să fi? întrebă Penrod, ridicându-şi privirea.

Ea oftă, simţindu-se brusc cumplit de obosită.

— O să dorm, spuse, şi lăsă Sabia să-i cadă.

Pe urmă Trase de ea şi se avântă în aer cu spatele înainte, îndreptându-se spre Luthadel.

El a lăsat în urmă ruine, dar asta a căzut în uitare, se gândi Sazed, întorcându-se să-i privească plecarea. A creat regate şi le-a distrus apoi, când a reconstruit lumea.

Am greşit dintotdeauna genul eroului.