Capitolul 32

Vin stătea tăcută, încordată, cercetând din priviri mulţimea. Nu e cu putinţă să fi venit de unul singur, îşi spuse.

Şi, acum, când ştia ce căuta, îi descoperi. Soldaţi în mulţime, în haine de skaa, alcătuind un soi de inel protector în jurul scaunului lui Cett. Regele nu se ridică, deşi un tânăr de lângă el o făcu.

O gardă de vreo treizeci de oameni,se gândi Vin. S-ar putea să nu fie aşa de nebun ca să fi venit singur... dar să intri chiar în cetatea pe care-o asediezi? Era o mişcare plină de curaj – aflată la graniţa prostiei. Fireşte, mulţi spuseseră acelaşi lucru despre vizita lui Elend în tabăra lui Straff.

Dar Cett nu se afla în aceeaşi situaţie ca Elend. Nu era disperat, nu se afla în pericol să piardă totul. Numai că... avea o armată mai mică decât a lui Straff, iar kolosşii se apropiau. Şi, dacă Straff ducea la loc sigur presupusa provizie de atiu, zilele lui Cett ca rege al vestului erau cu siguranţă numărate. Poate că intrarea în Luthadel nu era un act disperat, dar nu era nici fapta unui om stăpân pe situaţie. Cett îşi încerca norocul.

Şi părea să savureze asta.

Regele străin zâmbi în timp ce toată lumea aştepta în tăcere. Ca şi mulţimea, membrii Adunării erau prea şocaţi ca să vorbească. În cele din urmă, Cett le făcu semn oştenilor săi deghizaţi, care îi luară scaunul şi îl duseră pe podium. Membrii Adunării comentau pe şoptite, întorcându-se spre aghiotanţi sau spre însoţitori, în căutarea unei confirmări a identităţii lui Cett. Cei mai mulţi nobili păstrau tăcerea – ceea ce, în mintea lui Vin, adeverea mulţumitor totul.

— Nu e aşa cum mă aşteptam, îi şopti lui Boare, în timp ce urcau soldaţii pe podium.

— Nu ţi-a spus nimeni că e olog? întrebă Domolitorul.

— Nu vorbesc doar despre asta. Nu poartă costum.

Era îmbrăcat cu pantaloni şi cămaşă, dar, în loc de haina de la costumele nobililor, avea una neagră, jerpelită.

— Plus barba. N-avea cum să-i crească atât într-un an – probabil şi-a lăsat-o dinainte de Prăbuşire.

— Tu n-ai cunoscut decât nobili din Luthadel, Vin, spuse Ham. Ultimul Imperiu acoperea un teritoriu imens, cu multe popoare diferite. Nu se-mbrăca toată lumea ca aici.

Boare dădu din cap.

— Cett era cel mai puternic nobil din zona lui, aşa că nu trebuia să-şi facă griji în privinţa tradiţiei şi a bunelor maniere. Avea tot ce-şi dorea, iar nobilimea locală îl linguşea. În imperiu erau o sută de curţi regale, cu o sută de mici „Lorzi Legiuitori”, şi fiecare regiune îşi avea propriul ritm în politică.

Vin se întoarse din nou spre scenă. Cett stătea pe scaunul lui, dar încă nu începuse să vorbească. În cele din urmă, lordul Penrod se ridică.

— E cea mai neaşteptată dintre surprize, lord Cett.

— Bun! exclamă nou-venitul. La urma urmelor, tocmai asta era esenţa!

— Vrei să-i vorbeşti Adunării?

— Credeam c-o fac deja.

Penrod îşi drese glasul iar la urechile ajutate de cositor ale lui Vin ajunse un murmur dispreţuitor, pornit din grupul nobililor.

— Nobilimea din Vest.

— Ai zece minute, lord Cett, spuse Penrod, aşezându-se.

— Bun, zise Cett. Fiindcă – spre deosebire de băiatul de-acolo – eu am să vă spun exact de ce-ar trebui să m-alegeţi rege.

— Şi anume de ce? întrebă un negustor din Adunare.

— Pentru c-am o armată chiar dincolo de zidurile voastre! râse Cett.

Adunarea păru surprinsă.

— O ameninţare, Cett? întrebă Elend, calm.

— Nu, Venture. Nu e decât sinceritate – de care voi, nobilii din Stăpânirea Centrală, păreţi să vă feriţi cu orice preţ. Ce le-ai spus acestor oameni? Că metresa ta ţine cuţitul la beregata lui Straff? Le-ai dat, aşadar, de înţeles că, dacă n-o să fii ales, o să-ţi retragi Născuta-din-Ceaţă şi cetatea o să fie distrusă?

Elend roşi.

— Bineînţeles că nu.

— Bineînţeles că nu, repetă Cett. Avea voce sonoră – cutezătoare, puternică. Ei, eu nu mă prefac, nu mă ascund. Armata mea e aici şi am de gând să cuceresc cetatea. Însă mi-ar plăcea mult mai mult să mi-o încredinţaţi.

— Tu, domnul meu, eşti un despot, zise Penrod, cu glas ferm.

— Şi ce dacă? spuse Cett. Sunt un despot cu patruzeci de mii de soldaţii. De două ori mai mulţi decât cei care vă apără zidurile.

— Asta ne poate opri să te luăm pur şi simplu ostatic? întrebă un alt nobil. S-ar părea că te-ai dat pe mâna noastră cu mare dibăcie.

Cett izbucni într-un râs zgomotos.

— Dacă nu mă-ntorc în tabără în seara asta, oştile mele au poruncă să atace imediat cetatea şi s-o distrugă – indiferent ce s-ar întâmpla! Probabil că, pe urmă, vor fi nimicite de Venture – dar atunci n-o să mai conteze, nici pentru mine, nici pentru voi! O să fim morţi cu toţii.

Toată lumea din sală amuţi.

— Vezi, Venture? întrebă Cett. Ameninţările merg de minune.

— Chiar te-aştepţi să te facem regele nostru? întrebă Elend.

— Da, de fapt da. Uite ce e, cu douăzeci de mii soldaţi de-ai voştri, adăugaţi la cei patruzeci de mii ai mei, am putea apăra cu uşurinţă zidurile de atacul lui Straff – am putea opri chiar şi oastea kolosşilor.

Sala se umplu imediat de şoapte, şi Cett se întoarse spre Elend înălţând dintr-o sprânceană stufoasă.

— Nu le-ai spus de kolosşi, nu-i aşa?

Elend nu răspunse.

— Vor afla destul de curând. Oricum, nu văd ce altceva aţi putea face, în afară de a mă vota pe mine.

— Nu eşti un bărbat onest, spuse Elend, simplu. Poporul aşteaptă mai mult de la regele său.

— Nu sunt un bărbat onest? întrebă Cett, amuzat. Şi tu eşti? Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare directă, Venture. De-a lungul acestei întruniri, i-a Domolit vreunul dintre Allomanţii tăi, aşezaţi acolo, pe membrii Adunării?

Elend şovăi. Se întoarse într-o parte şi-l descoperi pe Boare. Vin închise ochii. Nu. Elend, nu...

— Da, recunoscu Elend.

Vin o auzi pe Tindwyl gemând încet.

— Şi, continuă Cett, poţi spune, cu toată sinceritatea, că nu te-ai îndoit niciodată de tine însuţi? Că nu te-ai întrebat niciodată dacă eşti un rege bun?

— Cred că orice conducător are asemenea dubii, răspunse Elend.

— Ei bine, eu nu le am, spuse Cett. Am ştiut întotdeauna c-am fost născut pentru a-i conduce pe alţii – şi am făcut întotdeauna ce era mai bine asigurându-mă că păstrez puterea. Ştiu cum să devin puternic, iar asta înseamnă că ştiu cum să-i fac puternici pe cei care se-aliază cu mine. Iată ce vă propun. Daţi-mi coroana, şi vă voi conduce. Vă veţi păstra cu toţii titlurile – iar acei membri ai Adunării care nu au titluri vor primi. În plus, vă veţi păstra şi capetele – ceea ce reprezintă un târg mult mai bun decât ceea ce vă oferă Straff, v-o garantez. Oamenii vor continua să muncească, iar eu voi avea grijă să aibă ce mânca în iarna asta. Totul se va întoarce la normal, aşa cum era cu un an în urmă, înainte de a începe nebunia. Skaa muncesc, iar nobilii administrează.

— Crezi că se vor întoarce la asta? întrebă Elend. După ce am luptat cu toţii pentru ceea ce am luptat, crezi c-o să te las pur şi simplu să sileşti oamenii să recadă în sclavie?

Cett zâmbi sub barba lui imensă.

— N-aveam impresia că hotărârea asta îţi aparţine ţie, Elend Venture.

Elend amuţi.

— Vreau să mă-ntâlnesc cu fiecare dintre voi, le spuse Cett membrilor Adunării. Dacă-mi îngăduiţi, vreau să mă mut în Luthadel cu câţiva oameni de-ai mei. Să zicem, cu o forţă de cinci mii – destul de mulţi ca să mă facă să mă simt în siguranţă, dar fără a fi cu adevărat un pericol pentru voi. O să mă instalez într-una dintre fortăreţele părăsite şi-o să vă aştept hotărârea de săptămâna viitoare. Între timp, o să mă-ntâlnesc pe rând cu fiecare dintre voi, ca să-i explic... ce beneficii vor urma după ce voi fi ales rege.

— Şperţuială, scuipă Elend.

— Bineînţeles, răspunse Cett. Şperţuială pentru toţi oamenii din oraşul ăsta – cea mai importantă fiind pacea! Îţi place atât de mult să pui etichete, Venture. „Sclavi”, „ameninţări”, „onest”. „Şperţuială” nu e decât un cuvânt. Altfel privind lucrurile, şperţul nu e decât o făgăduială, înfăţişată sub o altă formă.

Şi zâmbi.

Adunarea păstră tăcerea.

— Atunci, hotărâm prin vot dacă suntem sau nu de acord să-l primim în oraş? întrebă Penrod.

— Cinci mii de oameni e prea mult, spuse un skaa din Adunare.

— De acord, îl susţinu Elend. În niciun caz nu putem lăsa atât de mulţi soldaţi străini să între în oraş.

— Nu-mi place deloc, spuse altcineva.

— Ce? întrebă Philen. Un rege în cetatea noastră e mai puţin periculos decât unul în afara ei, n-ai zice? Şi, în plus, Cett ne-a promis tuturor titluri.

Asta îi dădu grupului ceva la care să se gândească.

— De ce nu-mi daţi pur şi simplu coroana acum? întrebă Cett. Deschideţi porţile pentru armata mea.

— N-o puteţi face, spuse imediat Elend. Nu înainte de a avea un rege – sau dacă nu se votează acum, în unanimitate.

Vin zâmbi. Unanimitatea nu putea să existe atâta timp cât făcea Elend parte din Adunare.

— Pfui, spuse Cett, dar era evident destul de calm ca să nu continue cu insulte la adresa corpului legiuitor. Atunci îngăduiţi-mi să stau în oraş.

Penrod dădu din cap.

— E toată lumea de acord să-l primim pe lordul Cett în cetate cu... să zicem... o mie de oşteni?

Nouăsprezece membri ai Adunării ridicară mâinile. Elend nu se număra printre ei.

— Atunci am terminat, spuse Penrod. Reluăm discuţiile peste două săptămâni.

Aşa ceva nu poate fi cu putinţă, se gândi Elend. Credeam că, probabil, Penrod o să fie greu de înfruntat, iar Philen nu chiar atât greu. Dar... chiar unul dintre despoţii care ameninţă cetatea? Cum au putut? Cum pot să ia în considerare o asemenea propunere?

Se ridică în picioare şi îl prinse de braţ pe Ferson, care se pregătea să coboare de pe podium.

— Ferson, îi spuse, cu glas scăzut, asta e o nebunie.

— E o variantă pe care trebuie s-o luăm în considerare, Elend.

— Să luăm în considerare vânzarea poporului acestei cetăţi unui tiran?

Privirea lui Penrod se umplu de răceală şi îşi desprinse braţul din strânsoarea lui Elend.

— Ascultă, flăcăule, spuse cu voce joasă. Eşti un om bun, dar ai fost întotdeauna un idealist. Ţi-ai petrecut timpul afundându-te în cărţi şi-n filosofie – iar eu am purtat, toată viaţa, lupte cu nobilii de la curte, în arena politică. Tu cunoşti teoriile; eu cunosc oamenii.

Se întoarse şi arătă cu un gest al capului către mulţime.

— Uită-te la ei, flăcăule. Sunt îngroziţi. Ce bine le pot face visurile tale când ei rabdă de foame? Le vorbeşti de libertate şi dreptate, când două armate ameninţă să le masacreze familia.

Se întoarse din nou către Elend şi îl privi în ochi.

— Sistemul Lordului Legiuitor nu era perfect, dar îi ţinea pe oamenii ăştia în siguranţă. Acum nu mai avem nici măcar aşa ceva. Idealurile tale nu pot înfrânge armate. Cett o fi fiind un tiran, dar, dacă trebuie s-aleg între el şi Straff, îl prefer. Probabil că i-am fi predat cetatea cu săptămâni în urmă, dacă nu ne-ai fi oprit.

Penrod îl salută pe fostul rege cu o înclinare a capului, apoi li se alătură celorlalţi nobili care ieşeau din sală. Elend rămase o vreme neclintit, în tăcere.

Am remarcat un fenomen straniu, legat de grupurile răzvrătite care se desprind din Imperiu şi încearcă să-şi dobândească autonomia,îşi aminti el un pasaj din cartea lui Ytves, intitulată Studiul Revoluţiei. În aproape toate cazurile, Lordul Legiuitor n-a fost nevoit să-şi trimită oştile ca să recucerească teritoriile răzvrătiţilor. Până la sosirea oamenilor lui, respectivele grupuri se autodistruseseră.

După toate aparenţele, rebelii descoperiseră că haosul din timpul schimbării era mai greu de acceptat decât tirania de care avuseseră parte până atunci. Au întâmpinat cu bucurie reinstaurarea autorităţii – chiar şi a uneia opresive – fiindcă îi făcea să sufere mai puţin decât nesiguranţa.

Vin şi ceilalţi i se alăturară pe podium şi Elend îi cuprinse umerii cu braţul, uitându-se în tăcere la oamenii care părăseau clădirea. Cett rămăsese înconjurat de câţiva membri ai Adunării, cu care îşi stabilea întâlnirile.

— Vezi, spuse încet Vin, ştim că el e Născut-din-Ceaţă.

Elend se-ntoarse spre ea.

— L-ai simţit întrebuinţând Allomanţia?

Ea clătină din cap.

— Nu.

— Atunci de unde ştii? întrebă Elend.

— Păi, uită-te la el, răspunse ea, cu o fluturare de mână. Se poartă ca şi cum n-ar putea să meargă – şi asta trebuie s-ascundă ceva. Ce poate părea mai nevinovat decât un olog? Vă puteţi gândi la ceva care s-ascundă mai bine faptul că e Născut-din-Ceaţă?

— Vin, draga mea, zise Boare, Cett a rămas olog încă din copilărie, când, după o boală, nu şi-a mai putut folosi picioarele. Nu e Născut-din-Ceaţă.

Ea înălţă dintr-o sprânceană.

— E una dintre cele mai bune poveşti de camuflare pe care le-am auzit vreodată.

Boare îşi dădu ochii peste cap, însă Elend se mulţumi să zâmbească.

— Şi acum, Elend? întrebă Ham. E clar că, după intrarea lui Cett în cetate, nu mai putem încerca să facem faţă la fel ca mai înainte.

Elend dădu din cap.

— Avem nevoie de un plan. Să...

Tăcu când din grupul lui Cett se desprinse un tânăr care se îndreptă spre el. Era cel care îi stătuse alături în mulţime.

— Fiul lui Cett, şopti Boare. Gneomdin.

— Lord Venture, spuse tânărul, înclinându-se uşor. Era, probabil, de vârsta lui Fantomă. Tata vrea să ştie când aţi prefera să vă-ntâlniţi cu el.

Elend ridică dintr-o sprânceană.

— N-am intenţia să mă alătur membrilor Adunării care stau la coadă, în aşteptarea şpăgii lui Cett, flăcăule. Spune-i tatălui tău că n-avem nimic de discutat.

— N-aveţi? întrebă Gneomdin. Şi cum rămâne cu sora mea? Cea pe care-aţi răpit-o?

Elend se încruntă.

— Ştii c-ai spus un neadevăr.

— Tata vrea totuşi să staţi de vorbă despre asta, insistă Gneomdin, aruncând o privire duşmănoasă spre Boare. În plus, crede că o discuţie între voi doi ar fi în interesul oraşului. Cu Straff te-ai întâlnit în tabăra lui – nu-mi spune că nu vrei să faci acelaşi lucru pentru Cett, în cetatea ta.

Elend şovăi.

Lasă deoparte prejudecăţile, îşi spuse. E necesar să vorbeşti cu omul ăsta, fie şi numai pentru informaţiile pe care ţi le-ar putea oferi.

— Bine, spuse. O să mă-ntâlnesc cu el.

— La cină, fix de azi într-o săptămână? întrebă Gneomdin.

Elend dădu scurt din cap.

Totuşi, fiind cel care-l descoperise pe Alendi, am căpătat importanţă. Am ajuns cel dintâi dintre Lume-Aducători.