Capitolul 10

Sala Adunării se afla în fostul canton al Vistieriei. Era o încăpere cu tavanul scund, mai degrabă o sală de lectură imensă decât un loc potrivit pentru întrunirea Adunării. În faţa unui podium se întindeau, în evantai, mai multe şiruri de bănci. Pe podium, în dreapta, fuseseră rânduite, la cererea lui Elend, scaune pentru membrii Adunării. În stânga pusese să fie înălţat un singur pupitru pentru vorbitori.

Pupitrul era aşezat cu faţa către Adunare, nu către mulţime, însă oamenii simpli erau încurajaţi să asiste. Elend credea că toată lumea ar fi trebuit să fie interesată de lucrările guvernului; îl durea faptul că, la întrunirile săptămânale ale Adunării, numărul spectatorilor era de obicei mic.

Locul lui Vin era pe podium, dar în partea din spate, drept în faţa publicului. Din acel punct de observare, ea şi celelalte gărzi de corp priveau mulţimea din sală pe lângă pupitru. Un alt şir dintre gărzile lui Ham – fără uniforme – stătea pe primul rând de scaune, alcătuind o primă barieră protectoare. Elend nu fusese de acord cu dorinţa lui Vin de a avea gărzi şi în faţa, şi în spatele podiumului – credea că gărzile de corp aflate chiar în spatele vorbitorilor le-ar fi abătut atenţia. Însă Ham şi Vin insistaseră. Dacă Elend avea să stea în faţa mulţimii în fiecare săptămână, ea voia să fie sigură că putea să-l păzească – şi pe cei care-l priveau.

Prin urmare, ca s-ajungă la scaunul ei, Vin trebuia să traverseze podiumul. Urmărită de priviri. Din mulţimea de spectatori, unii erau amatori de scandal; bănuiau că era metresa lui Elend, iar un rege care se culca tocmai cu asasina ce lucra în slujba lui era un subiect de bârfă de toată frumuseţea. Pe alţii îi interesa politica; se întrebau cât de mare era influenţa ei asupra regelui, dacă se puteau folosi de ea ca s-ajungă la urechile lui. Curiozitatea altora era stârnită de legendele ce se tot răspândeau; se întrebau dacă o fată ca Vin fusese într-adevăr în stare să-l ucidă pe Lordul Legiuitor.

Ea grăbi pasul. Trecu de membrii Adunării şi-şi găsi locul lângă Ham, care – deşi lua parte la o întrunire protocolară – nu purta decât o simplă vestă, fără cămaşă. Stând alături de el, în pantaloni şi cămaşă, Vin nu se mai simţea chiar atât de nelalocul ei.

Ham îi zâmbi şi o bătu cu afecţiune pe umăr. Ea se văzu nevoită să-şi impună să nu sară-n sus la atingere a lui. Nu fiindcă nu i-ar fi plăcut Ham – de fapt, îi plăcea foarte mult. Îl iubea, ca pe toţi ceilalţi oameni din fosta bandă a lui Kelsier. Numai că... lui Vin, îi venea greu să dea o explicaţie, fie şi numai ei înseşi. Cu gestul lui inocent, Ham o stânjenea, îi venea să intre-n pământ de ruşine. După părerea ei, oamenii n-ar fi trebuit să se-atingă unul pe altul cu atâta nepăsare.

Îşi alungă gândurile. Trebuia să-nveţe să fie aidoma tuturor celorlalţi. Elend merita o femeie normală.

El se afla deja acolo. Dădu din cap către ea când văzu că sosise, şi Vin zâmbi. El se întoarse din nou către Lordul Penrod, un nobil din Adunare, şi continuă să discute cu voce joasă.

— Elend o să fie-n culmea fericirii, şopti Vin. Sala e ticsită.

— Sunt îngrijoraţi, răspunse încet Ham. Şi oamenii îngrijoraţi dau mai multă atenţie lucrurilor de soiul ăsta. Eu nu pot spune că sunt încântat – toată mulţimea asta ne-ngreunează munca.

Vin dădu din cap, cercetând din priviri lumea adunată. Mulţimea era bizar de amestecată – o colecţie de grupuri diferite care, în zilele Ultimului Imperiu, nu s-ar fi adunat nicidecum laolaltă. În cea mai mare parte erau nobili, fireşte. Vin se încruntă, gândindu-se de câte ori încercaseră unii dintre ei să-l manipuleze pe Elend şi la promisiunile pe care el le făcea...

— Ce te face să te uiţi aşa? o înghionti Ham.

Ea se întoarse spre Brutal. Pe faţa lui hotărâtă, prelungă, ochii scânteiau în aşteptare. Când era rost de o dezbatere, Ham o mirosea cu o abilitate aproape supranaturală.

Vin oftă.

— Nu ştiu ce să zic despre asta, Ham.

— Asta?

— Asta, răspunse ea, cu voce joasă, arătând către Adunare. Elend se străduieşte din răsputeri să facă pe toată lumea fericită. Renunţă la atâtea – la puterea lui, la bani...

— Nu vrea decât să vadă că toată lumea e tratată corect.

— E mai mult decât atât, Ham. E ca şi cum ar vrea să facă din fiecare om un nobil.

— Şi-ar fi chiar atât de rău?

— Dacă toţi oamenii sunt nobili, atunci nobilimea nu mai există. Nu poate fi toată lumea bogată şi nu poate să conducă toată lumea. Pur şi simplu nu aşa merg lucrurile.

— Poate, spuse Ham, gânditor. Dar n-are Elend datoria civică de a încerca să se pună în slujba dreptăţii pentru a se asigura că se lucrează în folosul ei?

Datorie civică? se gândi Vin. Ar fi trebuit să ştiu că nu e cazul să discut cu Ham despre aşa ceva...

Îşi coborî privirea.

— Nu cred decât că ar fi putut avea grijă să fie toată lumea tratată corect şi fără să existe o Adunare. Oamenii ăştia nu fac altceva decât să se sfădească şi să-ncerce să-i ia puterea. Iar el îi lasă.

Ham abandonă discuţia, iar ea reîncepu să studieze mulţimea. Se părea că muncitorii de la ţesătorie sosiră, în grup mare, printre primii şi izbutiseră s-ocupe cele mai bune locuri. În zilele de început ale Adunării – cu vreo zece luni în urmă – nobilimea trimitea slujitori să-i ocupe locurile, sau mituia oamenii ca să renunţe la locurile lor. Însă, imediat ce aflase, Elend interzisese şi una, şi alta.

În afară de nobili şi ţesători, în număr mare era prezentă clasa „nouă”. Negustori şi meşteşugari skaa, cărora li se îngăduia acum să-şi impună propriile preţuri pentru ceea ce ofereau. Ei erau adevăraţii câştigători din lumea gospodărită de Elend. Sub domnia asupritoare a Lordului Legiuitor, numai câţiva skaa, nemaipomenit de talentaţi, izbutiseră să urce până la un nivel de bunăstare moderat. Odată scăpaţi de restricţii, aceiaşi oameni se dovediseră cu mult mai pricepuţi şi mai ageri la minte decât confraţii lor de sorginte nobilă. În Adunare, alcătuiau o facţiune de putere cel puţin egală cu a nobilimii.

Mulţimea era împestriţată şi de alţi skaa. Arătau aproape la fel ca înainte de a prelua Elend puterea. În vreme ce nobilii purtau costume – complete, cu pălării-de-zi şi haine – acei skaa aveau doar nişte pantaloni. Unii veneau încă murdari după o zi de muncă, iar îmbrăcămintea le era veche, uzată, pătată de cenuşă.

Şi totuşi... şi în privinţa lor se schimbase ceva. Nu hainele, ci ţinuta. Stăteau ceva mai drepţi, cu frunţile ceva mai sus. Şi aveau destul timp liber ca să vină la o întrunire a Adunării.

Elend se ridică în sfârşit în picioare, ca semnal de începere. În dimineaţa aceea se lăsase îmbrăcat de valeţi şi, ca urmare, în înfăţişarea lui, neglijenţa era aproape cu desăvârşire absentă. Costumul îi venea bine, toţi nasturii fuseseră încheiaţi, culoarea vestei era de un albastru-închis, cuviincios. Şi părul fusese pieptănat cu grijă, cu buclele scurte, castanii, lipite de cap.

Elend începea de obicei întrunirile dând cuvântul altora, unor membri ai Adunării care vorbeau ore în şir despre tot felul de lucruri, cum ar fi birurile şi curăţenia oraşului. Însă în ziua aceea aveau de discutat subiecte mai presante.

— Domnii mei, începu el, vă rog să îngăduiţi o îndepărtare de la subiectele obişnuite, în lumina... prezentei stări de lucruri din ţară.

Cei douăzeci şi patru de membri ai Adunării încuviinţară, câţiva bombănind pentru sine. Elend nu-i luă în seamă. Se simţea în largul lui în faţa mulţimii, mult mai mult decât avea să se simtă Vin vreodată. În timp ce derula el foaia cu discursul, ea rămase cu ochii asupra mulţimii, ca să nu-i scape nicio reacţie şi nicio tresărire.

— Natura cumplită a situaţiei ar trebui să fie evidentă, îşi începu el cuvântarea pregătită. Înfruntăm un pericol pe care acest oraş nu l-a mai cunoscut vreodată. Invazia şi asediul unui despot din afară.

Suntem o naţiune nouă, un regat fondat pe principii necunoscute în vremea Lordului Legiuitor. Cu toate acestea, avem deja tradiţii. Libertate pentru skaa. Guvernare după bunul nostru plac şi după propriile noastre norme. Nobili care nu mai sunt nevoiţi să se umilească în faţa obligatorilor şi Inchizitorilor Lordului Legiuitor.

Domnii mei, un singur an nu e de-ajuns. Am gustat libertatea şi avem nevoie de timp ca s-o savurăm. În ultima lună, am discutat adesea şi ne-am contrazis, încercând să stabilim ce vom avea de făcut la sosirea acestei zile. E evident că, în această privinţă, avem păreri diferite. De aceea vă cer un vot de solidaritate. Să ne făgăduim atât nouă înşine, cât şi acestor oameni că nu vom preda oraşul în mâinile unei puteri străine fără a chibzui temeinic. Să luăm hotărârea de a aduna mai multe informaţii, de a căuta alte căi şi chiar de a lupta dacă va fi într-adevăr necesar.

Discursul continuă, dar Vin îl auzise de vreo zece ori când îl repeta Elend. Se trezi cu atenţia îndreptată asupra mulţimii. Cel mai mult o îngrijorau obligatorii pe care-i văzuse aşezaţi în spate. Nu reacţionaseră aproape deloc când remarcile lui Elend aruncaseră asupra lor o lumină negativă.

Ea nu înţelesese niciodată de ce-i îngăduise Elend Cultului de Oţel să-şi continue predicile. Era ultima rămăşiţă reală a puterii Lordului Legiuitor. Cei mai mulţi obligatori refuzaseră cu încăpăţânare să-i împărtăşească guvernului lui Elend cunoştinţele lor despre conducerea şi administrarea statului şi continuau să-i privească pe skaa cu dispreţ.

Cu toate acestea, Elend le îngăduise să rămână. Ţinea cu stricteţe la respectarea legii care le interzicea să incite la răzvrătire şi la violenţă. Dar nu-i alungase din oraş, aşa cum propusese Vin. De fapt, dacă decizia i-ar fi aparţinut ei şi numai ei, probabil ar fi pus să fie executaţi.

În cele din urmă, cuvântarea regelui se apropie de sfârşit, şi ea reîncepu s-o asculte.

— Domnii mei, spuse Elend, fac această propunere cu bună-credinţă, şi o fac în numele celor pe care îi reprezentăm. Cer timp. Propun să renunţăm la orice fel de vot legat de soarta oraşului până când i se va fi acordat unei delegaţii regale o întâlnire cu armata din afară şi hotărâm apoi dacă există şanse de negociere şi care sunt acestea.

Lăsă foaia în jos şi-şi ridică privirea, în aşteptarea comentariilor.

— Aşadar, ne ceri să-ţi cedăm puterea de a decide soarta oraşului, spuse Philen.

Era unul dintre negustorii din Adunare şi îşi purta veşmintele bogate atât de firesc încât cine nu-l cunoştea n-avea de unde să ştie că le îmbrăcase pentru prima oară cu nu mai mult de un an în urmă.

— Ce? exclamă Elend. N-am spus aşa ceva – am cerut doar mai mult timp. Ca să mă-ntâlnesc cu Straff.

— Până acum nu ne-a luat în seamă niciun mesaj, se amestecă un alt membru al Adunării. Ce te face să crezi c-o să te-asculte acum?

— Nu folosim cuvântul potrivit, zise unul dintre reprezentanţii nobilimii. Ar trebui să ne hotărâm să-l implorăm pe Straff Venture să nu ne atace, nu să luăm hotărârea de a-l întâlni şi de a discuta cu el. Trebuie să stabilim cât mai repede că suntem dornici să trecem de partea lui. I-aţi văzut armata. Are de gând să ne distrugă!

— Vă rog, spuse Elend, ridicând o mână. Să nu ne îndepărtăm de subiect.

Un alt membru al Adunării – un reprezentant al populaţiei skaa – începu să vorbească, de parcă nu l-ar fi auzit pe Elend.

— Vorbeşti aşa fiindcă eşti nobil, spuse, arătând către bărbatul pe care-l întrerupsese Elend. Ţi-e uşor să spui că vrei să treci de partea lui Straff, fiindcă n-ai nimic de pierdut.

— N-am nimic de pierdut? ripostă nobilul. Eu şi toţi cei din casa mea am putea fi executaţi fiindcă l-am sprijinit pe Elend împotriva tatălui său.

— Pfui, zise unul dintre negustori. Vorbiţi fără sens. Ar fi trebuit să angajăm mercenari cu luni în urmă, aşa cum am propus eu.

— Şi de unde-am fi scos bani pentru ei? întrebă Lordul Penrod, conducătorul grupului de nobili din Adunare.

— Din biruri, răspunse negustorul, cu o fluturare de mână.

— Domnii mei! spuse Elend; şi repetă, cu voce mai puternică: Domnii mei!

Ceea ce atrase o mică parte a atenţiei.

— Trebuie să luăm o hotărâre, adăugă el. Concentraţi-vă asupra subiectului, vă rog. Ce părere aveţi de propunerea mea?

— E lipsită de sens, răspunse Philen, negustorul. De ce-ar trebui s-aşteptăm? Să-l invităm pe Straff în oraş, şi gata. Oricum o să-l cucerească.

Vin se lăsă pe spătarul scaunului în vreme ce bărbaţii se certau din nou. Problema era că – deşi nu putea să-l sufere – negustorul Philen avea dreptate. Lupta părea o decizie deloc ispititoare. Straff avea o armată atât de mare! O amânare ar fi fost cu adevărat de mare folos?

— Ei, uite, spuse Elend, încercând din nou să le atragă atenţia – şi izbutind numai în parte. Straff e tatăl meu. Poate c-aş izbuti să discut cu el. Cum îl fac să m-asculte? Luthadel a fost căminul lui ani de-a rândul. Poate am şanse să-l conving să nu-l atace.

— O clipă, zise cineva din grupul de skaa. Cum rămâne cu problema hranei? Aţi văzut cât cer negustorii pentru grâne? Înainte de a ne face griji din pricina armatei, ar trebui să discutăm despre scăderea preţurilor.

— Întotdeauna daţi vina pe noi pentru belele voastre, ripostă unul dintre negustori, arătând cu degetul.

Şi cearta reîncepu. Elend se gârbovi uşor în spatele pupitrului vorbitorului. Vin clătină din cap, părându-i rău pentru el în timp ce discuţia degenera. Se întâmpla adesea la întrunirile Adunării; după părerea ei, pur şi simplu nu-i acordau lui Elend respectul care i se cuvenea. Poate că era singurul vinovat, pentru că-i înălţase pe poziţii aproape egale cu a lui.

În cele din urmă, cearta se domoli, şi Elend scoase o foaie de hârtie, având evident de gând să noteze voturile pentru şi contra propunerii sale. Nu părea prea optimist.

— Bun, spuse. Să votăm. Vă rog să nu uitaţi – dându-mi mie timp nu-nseamnă că luaţi o hotărâre definitivă. Îmi veţi acorda pur şi simplu o şansă să-ncerc să-mi conving tatăl să se răzgândească, să nu mai vrea cetatea.

— Elend, flăcăule, spuse Lordul Penrod. Am trăit cu toţii aici în timpul domniei Lordului Legiuitor. Ştim cu toţii ce fel de om e tatăl tău. Dacă vrea oraşul ăsta, o să-l ia. Aşa că noi nu putem hotărî decât cum e cel mai bine să ne predăm. Poate izbutim să găsim o cale de a păstra o parte dintre libertăţile oamenilor sub domnia lui.

Grupul păstră tăcerea şi, pentru prima oară, nimeni nu mai stârni o nouă ceartă. Câţiva se întoarseră spre Penrod, care afişa o expresie calmă, controlată. Vin nu ştia mare lucru despre el. Se număra printre cei mai puternici nobili care rămăseseră în oraş după Prăbuşire şi politica lui era conservatoare. Însă nu-l auzise niciodată vorbind cu dispreţ despre skaa, acesta fiind probabil motivul pentru care se bucura de popularitate printre oamenii de rând.

— Vorbesc deschis, adăugă Penrod, pentru că spun un adevăr. Nu ne aflăm pe o poziţie care ne permite să negociem.

— Sunt de acord cu Penrod, se amestecă Philen. Dacă Elend vrea o întâlnire cu Straff Venture, presupun că e dreptul lui. Aşa cum văd eu lucrurile, regalitatea îi dă dreptul să negocieze cu alţi regi. Însă nu suntem obligaţi să făgăduim că n-o să-i predăm oraşul lui Straff.

— Jupâne Philen, spuse Lordul Penrod, cred că m-ai înţeles greşit. Am spus că predarea oraşului e inevitabilă – dar că ar trebui să-ncercăm să câştigăm prin asta cât mai mult cu putinţă. Ceea ce înseamnă cel puţin o întâlnire cu Straff, ca să vedem ce are de gând. Să votăm acum predarea oraşului ar însemna să ne jucăm cărţile prea curând.

Elend îşi ridică privirea, părând plin de speranţă pentru prima oară, după abaterea discuţiei de la obiectivul său.

— Prin urmare, îmi susţii propunerea? întrebă.

— E un mod stângaci de dobândire a răgazului pe care-l consider necesar, răspunse Penrod. Dar... având în vedere că oştirea lui e deja aici, mă-ndoiesc că avem timp pentru altceva. Aşadar, da, Maiestate. Îţi susţin propunerea.

Mai mulţi alţi membri ai Adunării dădură din cap în timp ce vorbea Penrod, părând să ia propunerea în considerare pentru prima oară. Acest Penrod are prea multă putere, se gândi Vin, privindu-l pe politicianul vârstnic cu ochi îngustaţi. I se dă ascultare mai degrabă lui decât lui Elend.

— Atunci votăm? întrebă un alt membru al Adunării.

Şi votară. Elend le notă voturile. Cei opt nobili – şapte, la al căror număr se adăuga el însuşi – votară în favoarea propunerii, dând mare greutate părerii lui Penrod. Cei opt skaa se dovediră în mare parte de acord cu ea, iar negustorii în majoritate împotrivă. În cele din urmă, Elend obţinu totuşi cele două treimi din voturi de care avea nevoie.

— Propunere acceptată, spuse Elend, după numărătoarea finală, părând uşor surprins. Adunarea renunţă la dreptul de a preda oraşul până la întâlnirea regelui cu Straff Venture, pentru o discuţie oficială.

Vin se lăsă pe spătarul scaunului, încercând s-ajungă la o concluzie în privinţa votului. Era bine că Elend obţinuse ceea ce voia, dar modul în care izbutise o deranja.

Regele plecă în sfârşit de la pupitru, se aşeză şi lăsă un Philen nemulţumit să preia conducerea discuţiilor. Negustorul citi o propunere, cerându-le celorlalţi să voteze pentru trecerea rezervelor de hrană ale oraşului sub controlul negustorilor. Însă de data asta Elend însuşi declară că nu era de acord şi cearta reîncepu. Vin privea totul cu interes. Oare Elend îşi dădea seama în ce mare măsură se purta la fel ca toţi ceilalţi când se ridica împotriva propunerilor lor?

Regele şi câţiva skaa din Adunare izbutiră să prelungească discuţiile destul de mult ca să nu se voteze înainte de pauza de prânz. Publicul se ridică în picioare, întinzându-se, iar Ham se-ntoarse spre Vin.

— Izbutită întrunire, eh?

Ea se mulţumi să ridice din umeri.

El râse.

— Trebuie să facem ceva în privinţa sentimentelor amestecate pe care ţi le trezeşte datoria civică, fetiţo.

— Eu am răsturnat deja un guvern, răspunse Vin. Cred că asta-mi rezolvă problema „datoriei civice” pentru o bună bucată de timp.

Ham râse, supraveghind mulţimea din sală – la fel ca Vin. Momentul acela, în care se foia toată lumea, ar fi fost perfect pentru un atentat la viaţa lui Elend. O persoană atrase în mod deosebit atenţia lui Vin, care se încruntă.

— Mă-ntorc în câteva secunde, îi spuse lui Ham, ridicându-se.

★

— Ai votat cum trebuia, Lord Penrod, şopti Elend în timpul pauzei, stând alături de nobilul mai vârstnic. Avem nevoie de mai mult timp. Ştii ce-o să-i facă tatăl meu oraşului dacă-l va cuceri.

Lordul Penrod clătină din cap.

— N-a fost un gest favorabil ţie, fiule. Am vrut doar să m-asigur că prostul de Philen nu predă cetatea înainte ca nobilimea să obţină de la tatăl tău promisiunea respectării dreptului la titlu.

— Ei, uite, spuse Elend, ridicând un deget. Trebuie să existe o altă cale! Supravieţuitorul n-ar fi predat nicidecum oraşul fără luptă.

Penrod se încruntă şi Elend şovăi, blestemându-se în gând. Bătrânul lord era tradiţionalist – citarea Supravieţuitorului în faţa lui avea prea puţine efecte pozitive. Mulţi nobili se simţeau ameninţaţi de influenţa lui Kelsier asupra populaţiei skaa.

— Gândeşte-te puţin, spuse Elend, aruncând o privire într-o parte la apropierea lui Vin.

Ea îi făcu semn să se îndepărteze de scaunele membrilor Adunării, şi el se scuză. Traversă podiumul şi se opri lângă ea.

— Ce s-a-ntâmplat? o întrebă, cu voce scăzută.

— Femeia din spate, răspunse ea, la fel de încet, cu ochi bănuitori. Cea înaltă, în albastru.

Femeia în cauză nu era greu de descoperit. Era de vârstă mijlocie, uscăţivă, cu părul lung până la mijloc împletit într-o coadă. Aştepta, răbdătoare, în timp ce alţii se foiau prin încăpere.

— Ce e cu ea?

— E terrisiană, răspunse Vin.

Elend ezită.

— Eşti sigură?

Vin dădu din cap.

— Culorile alea... şi atât de multe bijuterii. E din Terris, fără nicio îndoială.

— Şi?

— Şi eu n-am făcut cunoştinţă cu ea, răspunse Vin. Şi se uită la tine, chiar în clipa asta.

— Toată lumea se uită la mine, Vin, sublinie Elend. La urma urmelor, eu sunt regele. În plus, de ce-ar fi trebuit să faci tu cunoştinţă cu ea?

— Toţi ceilalţi terrisieni au trecut pe la mine imediat ce-au intrat în oraş. Eu sunt cea care l-a ucis pe Lordul Legiuitor, şi toţi mă consideră eliberatoarea patriei lor. Dar pe ea n-o recunosc. N-a venit niciodată să-mi mulţumească.

Elend îşi dădu ochii peste cap, o luă pe Vin de umeri şi o întoarse cu spatele la femeia din sală.

— Vin, simt că e datoria mea de om de onoare să-ţi spun ceva.

Ea se încruntă.

— Ce?

— Eşti superbă.

Vin rămase nedumerită.

— Ce legătură are?

— Absolut niciuna, zâmbi Elend. Încercam doar să-ţi abat atenţia.

Vin se destinse încet şi schiţă un surâs.

— Nu ştiu dacă ţi-a mai spus-o cineva, Vin, dar uneori vezi numai duşmani peste tot.

Ea înălţă dintr-o sprânceană.

— Oh?

— Ştiu că e greu de crezut, dar e adevărat. Ei, din pură întâmplare, eu găsesc acest fapt de-a dreptul fermecător, dar crezi cu adevărat că femeia asta din Terris o să-ncerce să mă ucidă?

— Probabil că nu, recunoscu Vin. Însă vechile obiceiuri...

Elend zâmbi. Pe urmă se uită peste umăr la membrii Adunării, dintre care cei mai mulţi stăteau de vorbă pe şoptite, în grupuri. Nu se amestecau. Nobilii vorbeau cu nobilii, negustorii cu negustorii, norodul skaa cu norodul skaa. Păreau atât de divizaţi, atât de încăpăţânaţi. Cele mai simple propuneri stârneau uneori certuri de mai multe ore.

Trebuie să-mi dea mai mult timp! se gândi. Dar, chiar atunci, înţelese care era problema. Mai mult timp pentru ce? Penrod şi Philen îi atacaseră propunerea pe bună dreptate.

În realitate, întregul oraş dăduse de necaz, până peste cap. Nimeni nu ştia cu adevărat ce era de făcut împotriva unei forţe invadatoare numeric superioară, iar el însuşi o ştia mai puţin decât oricine altcineva. Tot ce ştia era că nu puteau să se predea. Nu încă. Trebuia să existe o cale de împotrivire.

Vin continua să se uite într-o parte, în direcţia publicului. Elend îi urmări privirea.

— Tot la terrisiană te uiţi?

Ea clătină din cap.

— La altceva... la ceva straniu. Ăla e unul dintre mesagerii lui Ciomege?

Elend ezită, apoi se-ntoarse. Într-adevăr, prin mulţime îşi făceau loc câţiva soldaţi, îndreptându-se spre podium. În partea din spate a sălii, lumea-ncepuse să şuşotească şi să-şi târşească picioarele, şi unii se grăbeau deja să părăsească încăperea.

Elend o simţi pe Vin crispându-se, neliniştită, şi-l săgetă frica. Am întârziat. Armata a atacat deja.

Unul dintre soldaţi ajunse în sfârşit lângă podium, şi Elend se grăbi să-l întâmpine.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă. A atacat Straff?

Soldatul se încruntă, părând îngrijorat.

— Nu, lordul meu.

Elend oftă uşor.

— Atunci ce e?

— E o a doua armată, lordul meu. Tocmai a apărut dincolo de ziduri.

E ciudat, dar ceea ce m-a îndemnat mai întâi să mă împrietenesc cu Alendi a fost neprefăcuta sa naivitate. Mi l-am luat ca ajutor în primele luni pe care le-a petrecut în marele oraş.