Capitolul 42

— Bine, spuse Elend, folosindu-se de un cărbune pentru scris ca să-ncercuiască o altă parte a hărţii oraşului din faţa lui. Dar aici?

Demoux îşi scărpină bărbia.

— În Grainfield? E un cartier locuit de nobili, lordul meu.

— Era, zise Elend. Era plin de veri de-ai Casei Venture. Când a plecat tata din oraş, cei mai mulţi dintre ei au făcut acelaşi lucru.

— Atunci probabil că vom găsi casele ocupate de skaa aciuiaţi acolo vremelnic.

Fostul rege dădu din cap.

— Mută-i.

— Poftim, lordul meu? spuse Demoux.

Se aflau în imensul adăpost al trăsurilor din Fortăreaţa Venture. Soldaţii forfoteau, grăbiţi, prin încăperea spaţioasă; mulţi nu purtau uniformă; nu se aflau, oficial, în slujba oraşului. Elend nu mai era rege, dar continuau să vină la chemarea lui.

Măcar asta spunea ceva.

— Trebuie să-i scoatem pe skaa din casele alea, explică Elend. Aproape toate locuinţele nobililor sunt vile de piatră, cu o mulţime de încăperi mici. Sunt extrem de greu de încălzit, e nevoie de câte un cămin separat sau de câte o sobă de gătit în fiecare dintre ele. Casele ieftine, pentru skaa, sunt deprimante, dar au sobe imense şi încăperi fără pereţi despărţitori.

Demoux dădu încet din cap.

— Lordul Legiuitor nu-şi putea lăsa muncitorii să moară de frig, adăugă Elend. Casele lor sunt cea mai bună metodă de a purta în mod eficient grija unei populaţii numeroase când ai rezerve puţine.

— Înţeleg, lordul meu.

— Nu-i siliţi, Demoux. Garda mea personală n-are nicio autoritate în oraş – chiar dacă i se adaugă voluntari din armată. Dacă o familie vrea să rămână în locuinţa nobiliară unde s-a instalat hoţeşte, lăsaţi-o. Convingeţi-vă doar că oamenii ştiu c-au de ales, ca să-ngheţe acolo nu e singura soluţie.

Demoux răspunse cu un gest al capului, în semn că înţelesese, şi plecă să transmită instrucţiunile. Elend se-ntoarse spre un mesager care se apropia. Omul era nevoit să şerpuiască prin învălmăşeala grupurilor de oşteni care primeau ordine şi întocmeau planuri.

Elend dădu din cap către noul-venit.

— Faci parte din grupul de cercetaşi care se ocupă de dărâmare, nu?

Bărbatul încuviinţă plecându-şi fruntea în timp ce saluta înclinându-se. Nu purta uniformă; era soldat, dar nu din garda lui Elend. Părea tânăr, avea falca pătrată, capul chel şi un zâmbet sincer.

— Te cunosc? întrebă Elend.

— Te-am ajutat acum un an, lordul meu. Te-am călăuzit prin palatul Lordului Legiuitor, ca s-o salvezi pe lady Vin...

— Goradel, îşi aminti fostul rege. Făceai parte din garda personală a Lordului Legiuitor.

Tânărul dădu din cap.

— A doua zi, am intrat în armata ta. Am considerat că aşa trebuia să fac.

Elend zâmbi.

— Nu mai e armata mea, Goradel, dar apreciez c-ai venit să ne-ajuţi azi. Ce-ai de raportat?

— Ai avut dreptate, lordul meu, skaa au jefuit deja casele părăsite, au luat mobila. Dar nu s-au gândit prea mult şi la pereţi. Mai mult de jumătate dintre vilele părăsite au pereţii din lemn pe interior, iar multe case de închiriat pentru săraci sunt tot din lemn. Cele mai multe au şi acoperişuri de lemn.

— Perfect, spuse Elend.

Se uită la bărbaţii care se adunau. Nu le spusese ce planuri avea; ceruse pur şi simplu voluntari pentru muncă fizică. Nu se aşteptase să vină cu sutele.

— Se pare c-am strâns un grup numeros, lordul meu, zise Demoux, alăturându-i-se din nou.

Elend dădu din cap, îngăduindu-i lui Goradel să se retragă.

— Putem încerca să-nfăptuim ceva mai ambiţios decât am plănuit.

— Lordul meu, întrebă Demoux, eşti sigur că vrei să-ncepem să dărâmăm noi înşine oraşul?

— Pierdem fie clădiri, fie oameni, Demoux. Să fie clădirile.

— Şi dacă regele-ncearcă să ne oprească?

— Ne supunem, răspunse Elend. Dar nu cred că lordul Penrod va avea ceva împotrivă. E prea ocupat să obţină voturile Adunării pentru decretul care hotărăşte predarea cetăţii în mâinile tatălui meu. În plus, probabil preferă să-i ştie pe oamenii ăştia aici, muncind, în loc să-i lase să stea în cazarmă, impacientaţi.

Demoux amuţi. Nici Elend nu mai spuse nimic; ştiau amândoi cât de nesigură era situaţia. De la încercarea de asasinare şi de la transferul de putere trecuse foarte puţin timp, oraşul încă nu ieşise din starea de şoc. Cett continua să se-ascundă în Fortăreaţa Hasting şi, dincolo de ziduri, oştile lui trecuseră pe poziţii de atac. Luthadelul era ca un om cu cuţitul la gât. Fiecare răsuflare îi tăia pielea.

În privinţa asta nu pot face mare lucru acum, se gândi Elend. Trebuie să m-asigur că oamenii nu-ngheaţă în următoarele câteva nopţi. Simţea frigul muşcător, deşi era ziuă, purta mantie şi stătea într-un adăpost. În Luthadel se aflau o mulţime de oameni, dar, dacă putea s-adune destui bărbaţi care să dărâme destule clădiri, ar fi izbutit să-i ajute întru câtva.

— Lordul meu!

Elend se întoarse şi văzu apropiindu-se un bărbat scund, cu mustaţa pe oală.

— Ah, Felt, spuse el. Ai noutăţi?

Bărbatul încerca să dezlege misterul hranei otrăvite – străduindu-se să afle mai ales pe unde pătrunseseră otrăvitorii în oraş.

— Am, într-adevăr, lordul meu. Le-am pus întrebări refugiaţilor, cu ajutorul unui Aţâţător, dar n-am aflat nimic. Pe urmă am căzut totuşi pe gânduri. Refugiaţii mi s-au părut prea bătători la ochi. Străini pătrunşi în oraş? Era firesc să-i bănuim în primul rând pe ei. Fiindc-am avut atât de multe necazuri cu fântânile, cu mâncarea şi cu altele, m-am gândit că, probabil, cineva trebuie să tot intre şi să tot iasă pe furiş din oraş.

Elend dădu din cap. Îi supravegheaseră cu mare atenţie pe soldaţii lui Cett din Fortăreaţa Hasting, şi niciunul dintre ei nu era vinovatul. Născutul-din-Ceaţă din slujba lui Straff continua să reprezinte o posibilitate, dar Vin nu crezuse niciodată că el s-ar fi putut afla în spatele otrăvirilor. Elend sperase că urmele – dacă puteau fi descoperite – aveau să conducă spre palatul lui, dezvăluind ce servitor fusese înlocuit de un kandra.

— Şi? întrebă el.

— Le-am pus întrebări paznicilor de la trecerile prin ziduri, continuă Felt. Cred că n-au nicio vină.

— Treceri prin ziduri?

Felt făcu semn că da.

— Pasaje secrete care duc afară din oraş. Tuneluri, sau cam aşa ceva.

— Există astfel de intrări? întrebă Elend, surprins.

— Fireşte, lordul meu, răspunse Felt. Pe vremea Lordului Legiuitor, hoţilor skaa le era greu să se mute dintr-un oraş în altul. Oricine venea în Luthadel era luat la-ntrebări, dus la interogatoriu. Aşa că intrările secrete existau în număr mare. Cele mai multe au fost închise – acelea unde oamenii treceau peste zid urcaţi şi coborâţi cu frânghii. Câteva se mai întrebuinţează încă, dar nu cred c-au fost lăsaţi spioni înăuntru. Imediat ce-a fost otrăvită prima fântână, paznicii s-au temut c-o să trimiţi după ei. De atunci, n-au mai lăsat decât să iasă oameni – pe cei care vor să fugă din oraşul asediat.

Elend se încruntă. Poruncise să fie închise porţile şi să nu iasă nimeni şi nu ştia ce să creadă despre nesupunerea oamenilor.

— Pe urmă, adăugă Felt, am încercat la fluviu.

— Ne-am gândit la asta, zise Elend. Grătarele prin care trece apa sunt solide.

Felt zâmbi.

— Da, sunt. Am trimis câţiva oameni sub apă, să verifice, şi am găsit jos mai multe lacăte care ţin grătarele pe locurile lor.

— Ce?

— Cineva le-a scos cu forţa, lordul meu, şi le-a fixat la loc cu lacăte, ca să nu dea de bănuit. În felul ăsta, se poate intra şi ieşi înotând, după bunul-plac.

Elend înălţă dintr-o sprânceană,

— Vrei să-nlocuim grătarele? întrebă Felt.

— Nu. Înlocuiţi lacătele cu unele noi, şi puneţi oameni de pază. Vreau să prindeţi otrăvitorii în cursă la următoarea încercare de pătrundere în oraş.

Felt dădu din cap şi se retrase zâmbind încântat. Talentele lui de iscoadă nu prea fuseseră folosite în ultima vreme şi părea să savureze toate însărcinările primite de la Elend. Fostul rege îşi propuse să se gândească dacă era cazul să-l pună să caute spionul kandra – presupunând că nu era chiar el.

— Lordul meu, spuse Demoux, apropiindu-se, cred că pot oferi o a doua părere despre modul în care-a fost pusă otrava.

Elend se întoarse spre el.

— Oh?

Demoux dădu din cap şi-l chemă, cu o fluturare de mână, pe bărbat de lângă perete. Era un tânăr, poate de vreo optsprezece ani, cu faţa murdară, îmbrăcat ca un muncitor skaa.

— El e Lam, zise Demoux. Face parte din confreria mea.

Tânărul se înclină în faţa lui Elend şi rămase într-o poziţie care-i trăda nervozitatea.

— Poţi să vorbeşti, Lam, îl îndemnă Demoux. Spune-i lordului Venture ce-ai văzut.

— Păi, lordul meu, începu tânărul, am încercat să-i spun regelui. Adică noului rege.

Roşi stânjenit.

— E în ordine, îl linişti Elend. Continuă.

— Păi, oamenii lui m-au întors din drum. Au spus că regele n-are timp pentru mine. Aşa c-am venit la lordul Demoux. Mi-am închipuit că el s-ar putea să mă creadă.

— Ce să creadă?

— C-am văzut un Inchizitor, lordul meu, veni răspunsul, şoptit. L-am văzut în oraş.

Elend simţi un fior rece.

— Eşti sigur?

Tânărul dădu din cap.

— Am trăit în Luthadel de când mă ştiu, lordul meu. Am văzut de mai multe ori execuţii. Îl pot recunoaşte pe unul dintre monştrii ăia, cu siguranţă. L-am văzut. Piroane în loc de ochi, înalt, în robe, furişându-se prin noapte. În apropierea pieţelor din centrul cetăţii. Pe cuvântul meu.

Elend schimbă o privire cu Demoux.

— Nu e singurul, lordul meu, spuse acesta, cu glas scăzut. Şi alţi oameni din confreria mea pretind c-au văzut un Inchizitor în apropiere de Kredik Shaw. Pe primii nu i-am crezut, dar Lam e demn de încredere. Dacă spune c-a văzut ceva, chiar a văzut. Băiatul ăsta are ochi aproape la fel de buni ca ai unui Cositorian.

Elend dădu din cap şi ordonă unei patrule alcătuite din oameni din garda lui să supravegheze locul indicat. Pe urmă îşi îndreptă din nou atenţia către eforturile de stivuire a lemnelor, împărţi porunci, organiză oamenii în echipe, îi trimise pe unii să se apuce de lucru, iar pe alţii să aducă forţe proaspete. Neavând cu ce să facă foc, multe forje din oraş se închiseseră şi muncitorii trândăveau. Le-ar fi prins bine ceva cu care să-şi ocupe timpul.

Elend văzu vigoarea din privirile oamenilor când începură să se împrăştie. Cunoştea acel soi de hotărâre, acea fermitate a ochilor şi a braţelor. Venea din satisfacţia intrării în acţiune, în loc de a sta locului, aşteptând să se-nfăptuiască voia sorţii sau să treacă regii la fapte.

Se întoarse la harta lui, făcu câteva notaţii. Cu coada ochiului, îl zări pe Ham intrând agale.

— Vasăzică aici au venit toţi! Terenurile de instrucţie sunt pustii.

Elend îşi ridică privirea, zâmbind.

— Prin urmare, te-ai întors la uniformă? întrebă Ham.

Elend se uită în jos, la hainele lui albe. Create ca să-l scoată în evidenţă, separându-l de cetatea pătată de cenuşă.

— Da.

— Păcat, oftă Ham. Nimeni n-ar trebui să poarte uniformă.

Elend înălţă dintr-o sprânceană. Pus în faţa unei ierni crâncene, Ham îmbrăcase în sfârşit o cămaşă pe sub vestă. Însă nu purta nici mantie, nici haină.

Elend îşi întoarse privirea spre harta lui.

— Hainele astea mi se potrivesc, spuse. Mi se pare pur şi simplu corect să le port. Oricum, jiletca ta aduce mai degrabă a uniformă.

— Nu, nu este.

— Oh? făcu Elend. Ham, nimeni nu strigă „Brutal” mai tare ca un om care umblă iarna fără mantie. Te-ai obişnuit să vezi cum schimbă haina reacţiile oamenilor la vederea ta, să-i laşi să ştie cine eşti şi ce reprezinţi – asta fiind, în esenţă, menirea unei uniforme.

Ham şovăi.

— E un mod interesant de a privi lucrurile.

— Ce? întrebă Elend. Pe tema asta nu te-ai contrazis niciodată cu Boare?

Ham clătină din cap şi se-ntoarse să se uite la grupurile de bărbaţi care ascultau de şefii numiţi de Elend.

S-a schimbat, se gândi fostul rege. Conducerea oraşului, confruntarea cu toate astea l-au schimbat până şi pe el. Brutalul era acum mai serios – cu atenţia mai concentrată. Fireşte, el avusese în grijă siguranţa cetăţii mai mult decât oricine altcineva din ceată. Uneori era greu să-ţi aduci aminte că Brutalul liber în gândire era un bărbat cu familie. Era înclinat să nu vorbească prea mult despre Mandra şi despre cei doi copii ai lor.

Elend bănuia că-şi formase un obicei, fiindcă îşi petrecuse o mare parte a vieţii de bărbat însurat departe de familie, ca s-o ştie în siguranţă.

Familia mea e întregul oraş, se gândi Elend, urmărind din priviri soldaţii care plecau la lucru. Poate unii se gândeau că o îndeletnicire atât de simplă ca adunatul lemnelor era o însărcinare banală, de prea puţină importanţă într-un oraş asediat de trei armate. Însă el ştia că populaţia skaa suferea de frig şi avea să primească lemnul preţuindu-l tot atât de mult ca pe o salvare de cele trei armate.

Adevărul era că Elend se simţea, într-o anumită măsură, la fel ca soldaţii lui. Era mulţumit – ba chiar încântat – fiindcă făcea ceva, orice, ca să ajute.

— Şi dacă ne-atacă oastea lui Cett? întrebă Ham, continuând să se uite la soldaţi. O bună parte din armată o să se-mprăştie prin oraş.

— Chiar dacă-n echipele mele ar fi o mie de oameni, lipsa lor nu ne-ar ştirbi prea mult forţele. În plus, Ciomege e de părere c-o să fie timp destul să-i adunăm. Avem mesageri pregătiţi.

Elend se uită pe hartă.

— Oricum, cred că încă n-o să fim atacaţi de Cett. Fortăreaţa aia e, pentru el, un loc cât se poate de sigur. Noi n-o s-o atacăm nicidecum – ar însemna să luăm prea mulţi oameni de pe ziduri, punându-ne în pericol. Nu trebuie să-şi facă griji decât în privinţa tatălui meu...

Vocea lui Elend se stinse.

— Ce e? întrebă Ham.

— De-asta se află Cett aici, continuă Elend, clipind surprins. Nu-ţi dai seama? S-a pus intenţionat într-o situaţie în care nu are de ales. Dacă ne atacă Straff, ostile lui Cett vor intra în final în luptă alături de noi. Şi-a legat soarta de a noastră.

Ham se încruntă.

— Mişcarea pare destul de disperată.

Elend dădu din cap, aducându-şi aminte de întâlnirea lui cu Cett.

— Disperată, spuse. E un cuvânt potrivit. Cett e disperat dintr-un anumit motiv – pe care n-am reuşit să-l deduc. Oricum, venind aici, a trecut de partea noastră şi împotriva lui Straff – indiferent dacă noi dorim alianţa sau nu.

— Şi dacă Adunarea îi dă oraşul lui Straff? Dacă oamenii noştri i se alătură lui Straff şi-l atacă pe Cett?

— Ăsta e riscul pe care l-a acceptat, spuse Elend.

Cett nu şi-a dorit niciodată să poată fugi de lupta de-aici, din Luthadel Vrea să cucerească oraşul sau să fie ucis.

Aşteaptă, speră că Straff o s-atace, se teme că noi îi vom preda pur şi simplu cetatea. Dar nimic din toate astea nu se poate întâmpla atâta vreme cât Straff se teme de Vin. Trei adversari în aşteptare, într-o situaţie fără ieşire. Plus kolosşii, un al patrulea element, căruia e imposibil să-i anticipezi faptele.

Cineva trebuia să-ncline cumva balanţa, punând astfel lucrurile în mişcare.

— Demoux, eşti gata să iei comanda aici? întrebă Elend.

Căpitanul îşi ridică privirea şi dădu din cap.

Fostul rege se-ntoarse spre Ham.

— Am o întrebare pentru tine.

Brutalul înălţă dintr-o sprânceană.

— Cât de nebun te simţi în clipa asta?

★

Elend îşi trase calul afară din tunel, ieşind pe terenul răvăşit din afara Luthadelului. Se întoarse şi-şi întinse gâtul ca să se uite în susul zidurilor. Spera că soldaţii din acel loc îi primiseră mesajul şi n-aveau să-l ia drept un spion sau un cercetaş dintr-o armată duşmană. Ar fi preferat să n-o sfârşească ajungând în istoriile lui Tindwyl ca un fost rege ucis de săgeata unui oştean de-al său.

Ham călăuzi o femeie scundă, cu părul cărunt, afară din tunel. Aşa cum bănuise Elend, Brutalul găsise cu uşurinţă o trecere prin zid potrivită, care să-i scoată afară din oraş.

— Ei, iată-vă ajunşi, spuse bătrâna, sprijinindu-se în baston.

— Mulţumesc, femeie bună, zise Elend. Azi ţi-ai slujit minunat stăpânirea.

Ea pufni, înălţând dintr-o sprânceană – deşi, din câte-şi putea da Elend seama, era aproape oarbă. El zâmbi, scoase o pungă şi i-o întinse. Ea căută înăuntru cu degete noduroase, surprinzător de îndemânatice, şi numără conţinutul.

— Trei în plus?

— Plata ca să laşi aici un pândar. S-aştepte până ne-ntoarcem.

— Vă-ntoarceţi? se miră femeia. Nu fugiţi?

— Nu, răspunse Elend. Am doar nişte treburi cu una dintre armate.

Femeia înălţă din nou dintr-o sprânceană.

— Ei, niciuna nu e treaba Bunicuţei, mormăi, şi se-ntoarse spre gaura din zid pipăind pământul cu lovituri uşoare de baston. Pentru trei bănuţi, găsesc un nepot care să stea aici câteva ore. Lordului Legiuitor ştie, eu am destui.

Cu un licăr cald în ochi, Ham o privi îndepărtându-se.

— De cât timp ştii de locul ăsta? îl întrebă Elend, în timp ce doi bărbaţi voinici închideau gaura tainică din piatră.

Pe jumătate săpat în pământ şi pe jumătate tăiat chiar în zidul cetăţii, tunelul era o lucrare remarcabilă. Cu toate că auzise de la Felt despre existenţa unor astfel de treceri, era totuşi un şoc să străbată unul aflat la o distanţă de numai câteva minute de mers călare de la Fortăreaţa Venture.

Ham se-ntoarse din nou spre el când zidul fals se închise cu un pocnet.

— Oh, de ani şi ani, răspunse. Bunicuţa Hilde îmi dădea dulciuri când eram copil. Fireşte, nu era decât un mod de a-şi face cunoscută trecerea – fără zarvă, ieftin şi cu ţintă precisă. După ce-am crescut, foloseam tunelul ăsta ca să-i strecor pe Mandra şi pe copii în oraş când veneau să mă viziteze.

— Stai puţin, zise Elend. Ai copilărit în Luthadel?

— Bineînţeles.

— Pe străzi, ca Vin?

Ham clătină din cap.

— Nu tocmai ca Vin, spuse, cu voce stinsă, cercetând zidul din priviri. Cred că nimeni n-a copilărit ca ea. Eu am avut părinţi skaa – bunicul meu a fost nobil. M-am amestecat în lumea fărădelegii, dar părinţii mei trăiau pe vremea când eram copil. În plus, eu eram băiat – şi vânjos pe deasupra. Se uită la Elend. Bănuiesc că e o mare diferenţă.

Elend dădu din cap.

— N-o să-nchizi tunelul ăsta, nu-i aşa? întrebă Ham.

Elend se întoarse spre el, uluit.

— De ce l-aş închide?

Ham ridică din umeri.

— Nu pare genul de îndeletnicire cinstită cu care eşti tu de acord. Probabil că prin gaura asta fug oameni din oraş în fiecare noapte. Despre Bunicuţa Hilde se ştie că ia banul şi nu pune întrebări – chiar dacă te bodogăneşte puţin.

Ham avea dreptate. Probabil de-aceea nu mi-a spus nimic despre locul ăsta până nu l-am întrebat direct. Prietenii lui păstrau un echilibru fragil, ţinând în continuare o legătură strânsă cu lumea fărădelegii în timp ce se străduiau din greu să pună umărul la consolidarea unei guvernări pe care o creaseră cu atâtea sacrificii.

— Nu sunt rege, răspunse Elend, conducându-şi calul în direcţia opusă cetăţii. Ce face Bunicuţa Hilde nu mă priveşte.

Ham veni lângă el, răsuflând uşurat. Însă Elend văzu uşurarea risipindu-i-se pe măsură ce i se contura în minte ceea ce făceau de fapt.

— Nu-mi place asta, El.

Se opriră şi fostul rege încălecă.

— Nici mie.

Ham respiră adânc, apoi dădu din cap.

Foştii mei prieteni de obârşie înaltă ar fi încercat să mă facă să mă răzgândesc, se gândi Elend, amuzat. De ce m-am înconjurat de oameni care i-au fost loiali Supravieţuitorului? Se aşteaptă ca şefii lor să-şi asume riscuri iraţionale.

— Vin cu tine, se oferi Ham.

— Nu. N-ar schimba nimic. Rămâi aici, aşteaptă să vezi dacă mă-ntorc. Dacă n-apar, spune-i lui Vin ce s-a-ntâmplat.

— O să-i spun, sigur că da, zise Ham, cu sarcasm. Şi pe urmă o să-mi scot pumnalele ei din piept. Asigură-te că vii înapoi, bine?

Elend dădu din cap absent. Privirea i se îndrepta către armata din depărtare. O armată fără corturi, fără trăsuri, fără provizii şi fără servitori. O armată se hrănise cu plantele din jur, înconjurându-se de o fâşie largă de pământ dezgolit. Kolosşii.

În mâinile lui transpirate, frâul calului era alunecos. Era cu totul altceva decât mai înainte, când fusese în tabăra lui Straff şi în fortăreaţa lui Cett. De data asta era singur. Vin nu-l putea salva dacă lucrurile luau o întorsătură urâtă; era în refacere, după rănile primite, şi, în afară de Ham, nimeni n-avea habar ce făcea fostul rege.

Ce le datorez oamenilor din Luthadel? se întrebă. S-au lepădat de mine. De ce mă-ncăpăţânez să-ncerc să-i apăr?

— Recunosc privirea asta, El, spuse Ham. Să ne-ntoarcem.

Elend închise ochii şi oftă pe tăcute. Pe urmă îi deschise, dădu pinteni calului şi se îndepărtă în galop.

Trecuseră ani de când nu mai văzuse kolosşi, o experienţă pe care-o avusese la insistenţele tatălui său. Straff n-avea încredere în acele creaturi şi nu-i plăcuseră niciodată garnizoanele lor din Stăpânirea Nordică, dintre care una la numai câteva zile de mers pe jos de Urteau, cetatea lui de baştină. Kolosşii fuseseră o reamintire şi o avertizare din partea Lordului Legiuitor.

Elend călărea cu iuţeală şi-şi folosea avântul ca să-şi susţină hotărârea. În afara de acea singură şi scurtă vizită în garnizoana kolosşilor de lângă Urteau, aflase tot ce ştia despre ei din cărţi – dar lecţiile lui Tindwyl îi zdruncinaseră încrederea cândva absolută, deşi uşor naivă, în învăţăturile dobândite prin lectură.

Va trebui să fie de-ajuns, se gândi, apropiindu-se de tabără. Strânse din dinţi şi îşi încetini calul când se văzu în preajma unei cete de kolosşi în mişcare.

Totul era aşa cum îşi aducea aminte. O creatură uriaşă – cu pielea respingător de crăpată şi de despicată ca urmare a creşterii – se afla în fruntea mai multor altora, de mărime mijlocie, cărora despicăturile sângerânde începeau să le-apară la colţurile gurii şi la ale ochilor. O mână de dihănii mai mici – cu pielea lăbărţată atârnându-le sub ochi şi braţe – îşi urma şefii.

Elend îşi struni calul şi se îndreptă, la trap, spre cea mai mare dintre bestii.

— Du-mă la Jastes.

— Descalecă, spuse kolossul.

Elend îl privi drept în ochi. Stând în şa, era aproape de aceeaşi înălţime cu creatura.

— Du-mă la Jastes.

Kolossul îl privi cu ochi ca două mărgele, în care nu puteai citi nimic. Pielea dintre ochi, deasupra nasului, îi era sfâşiată, iar o altă bucată de piele i se curba în jos, către una dintre nări. Pielea nasului era atât de întinsă încât îl răsucea şi-l turtea, lipindu-i vârful de os la câţiva centimetri distanţă de locul unde-ar fi trebuit să se afle.

Era momentul crucial. După cum spuneau cărţile, creatura putea fie să i se supună, fie să-l atace. Elend aştepta, încordat.

— Vino, răspunse kolossul, întorcându-se şi pornind drept către tabără.

Celelalte bestii înconjurară calul lui Elend, şi animalul şovăi nervos. Elend strânse cu putere de frâu şi-l îmboldi să înainteze. Calul îi dădu ascultare speriat.

Ar fi trebuit să se simtă bine după acea mică izbândă, dar nu reuşi decât să se încordeze mai tare. Pătrunseră în tabăra kolosşilor. Era ca şi cum ar fi fost înghiţit. Ca şi cum ar fi lăsat o avalanşă de bolovani să i se prăbuşească în jur. La trecerea lui, kolosşii îşi ridicau privirile, urmărindu-l cu ochi roşii, insensibili. Mulţi alţii stăteau, tăcuţi, în jurul focurilor pe care-şi frigeau mâncarea, fără să se sinchisească, aidoma idioţilor din naştere.

Alţii se băteau. Se omorau între ei, tăvălindu-se pe pământ în luptă, în faţa semenilor lor nepăsători. Niciun filosof, niciun erudit şi niciun cărturar nu reuşiseră să descopere, cu precizie, ce anume stârnea furia unui koloss. Lăcomia părea una dintre cauze. Însă se atacau şi când aveau mâncare din belşug, omorându-şi câte-un însoţitor pentru halca lui de carne. Alte cauze erau, după toate aparenţele, atât durerea, cât şi negarea autorităţii. Motive trupeşti. Viscerale. Însă se părea că uneori se atacau şi fără motiv.

Iar după luptă ofereau calm explicaţii, de parcă faptele lor ar fi fost întru totul raţionale. Elend se cutremură când auzi urlete, spunându-şi că avea să fie totuşi în siguranţă până când ajungea la Jastes. Kolosşii se atacau de obicei între ei.

Când nu erau cuprinşi de o nebunie sângeroasă.

Un gând pe care Elend şi-l alungă, concentrându-se în schimb asupra amănuntelor din istorisirea lui Sazed despre vizita sa în tabăra creaturilor. Bestiile purtau săbiile late, grosolane, din fier, pe care le descrisese terrisianul. Cu cât mai mare era kolossul, cu atât mai mare era arma. Când atingea o mărime la care credea că-i era necesară o sabie nouă, avea două posibilităţi: să găsească una aruncată, sau să omoare pe cineva ca s-o ia pe-a lui. O populaţie de kolosşi putea fi ţinută adesea sub control cu cruzime, mărind sau micşorând numărul de arme aflate la dispoziţia sa.

Niciun erudit n-avea idee cum se înmulţeau creaturile.

După cum explicase Sazed, kolosşii mai aveau şi nişte punguţe stranii, legate de curelele săbiilor. Oare ce sunt? se întrebă Elend. Sazed spunea că a văzut, la cel mai mare koloss, vreo trei sau patru. Însă ăsta din fruntea grupului meu are aproape douăzeci. Până şi cel mai mic koloss din grupul lui avea trei pungi.

În asta constă deosebirea, se gândi. Indiferent ce s-ar afla în pungi, n-ar putea reprezenta modul în care controlează Jastes creaturile?

Nu şi-ar fi putut da seama decât cerşind una dintre pungile unui koloss – şi se îndoia c-ar fi primit-o.

În timp de înainta, remarcă o altă ciudăţenie: o parte dintre creaturi erau îmbrăcate. Înainte îi văzuse purtând numai câte o acoperitoare în jurul şalelor, aşa cum povestise Sazed. Însă acum multe îşi puseseră pantaloni, cămăşi sau fuste. Nu se sinchisiseră de mărimea hainelor şi cele mai multe le erau atât de strâmte încât se rupseseră. Iar altele erau atât de largi încât fuseseră nevoiţi să şi le lege de trupuri. Pe câţiva dintre cei mai mari îi văzu purtându-le legate, ca nişte basmale, în jurul braţelor sau al frunţilor.

— Noi nu suntem kolosşi, spuse pe neaşteptate creatura din frunte, întorcându-se din mers către Elend.

El se încruntă.

— Explică-mi.

— Tu ne crezi kolosşi, veni răspunsul, printre buzele prea întinse ca să poată fi mişcate aşa cum ar fi trebuit. Dar suntem umani. O să locuim în cetatea voastră. O să vă ucidem şi-o s-o luăm.

Elend se cutremură, înţelegând brusc de unde apăruseră hainele nicidecum pe măsura creaturilor. Erau din satul pe care-l atacaseră şi de unde se scurseseră refugiaţii către Luthadel. Modul de gândire al kolosşilor părea să fi evoluat într-o nouă direcţie. Sau poate existase dintotdeauna, dar fusese reprimată de Lordul Legiuitor? Cărturarul din Elend era fascinat. Deşi era pur şi simplu îngrozit.

Kolosşii călăuzitori se opriră în faţa unui mic grup de corturi, singurele din întreaga tabără. Pe urmă cel din frunte se întoarse şi zbieră, speriind calul lui Elend. El se strădui din toate puterile să-mpiedice animalul să-l arunce din şa, în timp ce şeful îşi ataca unul dintre însoţitori, lovindu-l cu pumnul său imens.

Elend câştigă lupta. Însă şeful kolosşilor o pierdu pe a sa.

Elend descălecă, bătându-şi calul pe gât, iar kolossul atacat îşi scoase sabia din pieptul fostului său şef. Supravieţuitorul – a cărui piele avea câteva rupturi ce nu se datorau întinderii – se aplecă să ia pungile legate la spatele cadavrului. Urmărit de Elend cu o fascinaţie mută, se ridică şi vorbi.

— N-a fost niciodată un comandant bun, declară cu voce neclară.

Nu-i pot lăsa pe monştrii ăştia să-mi atace oraşul, se gândi Elend. Trebuie să fac ceva. Trăgându-şi calul de frâu, le întoarse spatele kolosşilor şi intră în partea izolată a taberei, păzită de un grup de tineri nervoşi, în uniforme. Îi întinse frâul unuia dintre ei.

— Ai grijă de calul meu, spuse, înaintând apoi cu paşi mari.

— Aşteaptă! strigă unul dintre soldaţi. Opreşte-te!

Elend se întoarse brusc, ajungând faţă în faţă cu un bărbat mai scund, care-ncerca să-şi coboare suliţa spre el fără să-i scape din ochi pe kolosşi. Fostul rege nu se strădui să se poarte cu asprime; nu voia decât să-şi controleze propria tulburare şi să nu se oprească. Oricum, ca urmare, aruncă o privire care ar fi impresionat-o şi pe Tindwyl.

Soldatul încremeni cu o tresărire.

— Sunt Elend Venture. Numele ţi-e cunoscut?

Omul dădu din cap.

— Poţi să-i anunţi lordului Lekal sosirea mea, spuse Elend. Condu-mă la cortul său.

Tânărul se grăbi să se pună în mişcare. Elend îl urmă, apropiindu-se cu paşi mari de cortul în faţa căruia stăteau, fără tragere de inimă, alţi oşteni.

Prin ce-or fi trecut, se întrebă Elend, trăind înconjuraţi de kolosşi a căror superioritate numerică e copleşitoare? Simţindu-se pentru o clipă inundat de milă, nu încercă să dea buzna intimidându-i. Aşteptă, cu răbdare prefăcută, până când auzi o voce din interior.

— Lăsaţi-l să între.

Trecu pe lângă străji şi deschise brusc clapa cortului.

Lunile nu se scurseseră cu blândeţe pentru Jastes Lekal. Cumva, cele câteva şuviţe de păr de pe creştetul lui arătau chiar mai jalnic decât o chelie completă. Purta un costum mototolit şi pătat şi avea pungi mari sub ochi. Măsura locul cu pasul şi tresări uşor la intrarea lui Elend.

Pe urmă încremeni o clipă, făcând ochii mari. În cele din urmă, ridică o mână tremurătoare ca să-şi dea pe spate părul pe care nu-l avea.

— Elend? întrebă. Pentru numele Lordului Legiuitor, ce-ai păţit?

— Responsabilităţile, Jastes, răspunse încet Elend. S-ar părea că niciunul dintre noi n-a fost pregătit pentru ele.

— Afară, spuse Jastes, fluturându-şi mâna către soldaţii din gardă.

Îşi târşâi picioarele pe lângă Elend şi închise clapa cortului în urma lor.

— A trecut ceva vreme, Elend, spuse, râzând uşor.

Elend dădu din cap.

— Mi-aduc aminte de zilele când stăteam în camera ta de lucru, sau într-a mea, bând împreună cu Telden. Eram atât de inocenţi, nu?

— Inocenţi, dar plini de speranţe.

— Vrei să bei ceva? întrebă Jastes, întorcându-se către masa din încăpere.

Elend văzu sticlele de tot soiul dintr-un colţ. Erau goale. Jastes luă una plină şi-i umplu lui Elend un pocal mic; dimensiunea, ca şi culoarea limpede a licorii sugerau că nu era vorba de un vin de masă obişnuit.

El luă pocalul, dar nu bău.

— Ce s-a-ntâmplat, Jastes? Cum s-a preschimbat filosoful inteligent şi meditativ pe care-l ştiam într-un despot?

— Despot? se răsti Jastes, golindu-şi paharul dintr-o sorbitură. Nu sunt despot. Despot e tatăl tău. Eu nu sunt decât realist.

— Să te afli în mijlocul unei armate de kolosşi nu mi se pare o poziţie foarte realistă.

— Pot să controlez situaţia.

— Şi Suisna? întrebă Elend. Satul unde-au măcelărit oamenii?

Jastes îşi flutură mâna.

— N-a fost decât un accident nefericit.

Elend îşi coborî privirea către băutura din mâna lui şi o aruncă într-o parte, împroşcând podeaua prăfuită a cortului.

— Asta nu e camera de lucru a tatălui meu şi noi nu mai suntem prieteni. Nu pot numi astfel un om care conduce aşa ceva împotriva oraşului meu. Ce s-a-ntâmplat cu onoarea ta, Jastes Lekal?

Jastes pufni, cu ochii la alcoolul vărsat.

— Asta a fost întotdeauna beleaua cu tine, Elend. Atât de sigur, atât de optimist, atât de scrupulos.

— Optimismul era al nostru, spuse Elend, înaintând cu un pas. Am vrut să schimbăm lucrurile, Jastes, nu să le distrugem!

— Aşa să fie? ripostă Jastes, cu o furie pe care Elend nu o mai văzuse niciodată la el. Vrei să ştii de ce sunt aici, Elend? Ai dat vreodată atenţie celor petrecute în Stăpânirea Sudică în vreme ce te jucai tu de-a regele în Luthadel?

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate cu familia ta, Jastes.

— Îţi pare rău? făcu Jastes, lovind cu sticla în masă. Ţie îţi pare rău? Am pus în practică planurile tale, Elend. Toate lucrurile despre care vorbeam noi – libertatea, politica onestă. Am avut încredere în aliaţii mei în loc să-i strivesc ca să mi se supună. Şi ştii ce s-a-ntâmplat?

Elend închise ochii.

— Au ucis pe toată lumea, Elend, continuă Jastes. Asta faci când pui mâna pe putere. Îţi omori rivalii şi le omori familiile – chiar şi fetele tinere, chiar şi bebeluşii. Şi laşi cadavrele lor neclintite, ca avertisment. Politica asta e corectă. Aşa rămâi la putere!

— E uşor să crezi în ceva când învingi tot timpul, Jastes, zise Elend, deschizând ochii. Înfrângerile sunt cele care definesc credinţa unui om.

— Înfrângerile? întrebă Jastes. Sora mea a fost o înfrângere?

— Nu, vreau să spun că...

— Ajunge! se răsti Jastes, lovind cu sticla în masă. Gărzi!

Doi bărbaţi deschiseră clapa cortului şi intrară.

— Luaţi-l prizonier pe Maiestatea Sa, porunci Jastes, gesticulând cu o mână nesigură. Trimiteţi un sol în cetate, spuneţi-le că vreau să negociez.

— Nu mai sunt rege, Jastes, zise Elend.

Jastes încremeni.

— Crezi că, dac-aş mai fi fost rege, aş fi venit aici, ca să mă las capturat? întrebă Elend. M-au detronat. Adunarea a evocat cauza lipsei de încredere şi a ales un alt rege.

— Idiot nenorocit.

— Înfrângeri, Jastes. Pentru mine n-a fost atât de cumplit cum a fost pentru tine, dar cred într-adevăr c-am înţeles ceva.

— Prin urmare, spuse Jastes, trecându-şi o mână prin „păr”, costumul ăsta elegant şi tunsoarea nu te-au salvat, eh?

— Ia-ţi kolosşii şi pleacă, Jastes.

— Asta a sunat a ameninţare. Nu mai eşti rege, nu mai ai armată şi nu-ţi văd Născuta-din-Ceaţă pe aici. Pe ce te bizui când ameninţi?

— Sunt kolosşi, spuse Elend. Chiar vrei să intre în oraş? E căminul tău, Jastes – sau a fost cândva. Înăuntru sunt mii de oameni!

— Îmi pot... controla armata, spuse Jastes.

— Mă-ndoiesc că eşti în stare. Ce s-a-ntâmplat, Jastes? Au hotărât că au nevoie de un rege? Au hotărât că trebuie s-o facă şi ei, pentru că aşa fac „umanii”? Ce ţin în pungile alea?

Jastes nu răspunse.

— Ce se-ntâmplă dacă pe unul îl apucă pur şi simplu furiile şi te-atacă?

Jastes clătină din cap.

— Îmi pare rău, Elend. Nu-l pot lăsa pe Straff să pună mâna pe atiu.

— Şi poporul meu?

Jastes nu şovăi decât o clipă, apoi îşi lăsă ochii în jos şi le făcu semn oştenilor. Unul îşi puse mâna pe umărul lui Elend.

El reacţionă surprinzându-se până şi pe sine însuşi. Îl izbi pe oştean cu cotul în faţă, zdrobindu-i nasul, apoi îl doborî pe celălalt cu o lovitură de picior în gambă. Înainte de a avea Jastes timp să se mişte sau să strige, sări asupra lui.

Îşi smulse din cizmă cuţitul de obsidian – primit de la Vin – şi-l înşfăcă pe Jastes de umăr. Îl izbi de bărbatul care se tânguia, răsucindu-l, îl împinse cu spatele pe masă şi – aproape fără să cântărească nimic din tot ce făcea – îi împlântă cuţitul în umăr.

Jastes scoase un ţipăt jalnic, prelung.

— Dacă uciderea ar fi de vreun folos, Jastes, mârâi Elend, te-aş omorî chiar acum. Dar nu ştiu cum să controlez creaturile astea şi nu vreau să le las de capul lor.

Soldaţii se îngrămădiră în încăpere. Elend nu-şi ridică privirea. Îl plesni pe Jastes, oprindu-i strigătele de durere.

— Ascultă-mă, spuse Elend. Nu-mi pasă c-ai fost rănit, nu-mi pasă că nu crezi în filosofie şi nu-mi pasă cu adevărat nici dacă te laşi ucis jucându-te cu Straff şi Cett de-a politica. Dar îmi pasă cu siguranţă dacă-mi ameninţi poporul. Vreau să-ţi scoţi armata din Stăpânirea mea – du-te s-ataci ţinuturile lui Straff, sau poate pe-ale lui Cett. Ambele sunt acum lipsite de apărare. Eu îţi făgăduiesc că n-o să-i las pe duşmanii tăi să ia atiul. Şi, ca prieten, o să-ţi dau un sfat. Gândeşte-te o vreme la rana asta din braţul tău, Jastes. Ţi-am fost cel mai bun prieten, dar acum aproape că te-am ucis. Ce demon te-mpinge să stai în mijlocul unei armate de kolosşi nebuni?

Oştenii îl înconjurară. Elend îşi îndreptă spatele şi smulse cuţitul din Jastes, pe care-l răsuci şi-i apăsă lama pe gât.

Soldaţii încremeniră.

— Plec, spuse Elend şi, împingându-l în faţa lui Jastes rămas năucit, ieşi din cort.

Observă, cu o oarecare nelinişte, că garda era alcătuită din abia vreo doisprezece oameni. Sazed numărase mai mulţi. Unde-i pierduse Jastes?

Calul lui Elend nu se zărea nicăieri. Aşa că rămase cu ochii pe soldaţi, împingându-l pe Jastes către linia invizibilă dintre tabăra oamenilor şi a kolosşilor. Când ajunse la ea, se răsuci şi-l împinse înapoi, către oamenii lui. Soldaţii îl luară în primire şi unul scoase un bandaj pentru braţ. Ceilalţi se mişcară de parcă ar fi vrut să-l urmărească pe Elend, dar se opriră, şovăind.

Elend traversase hotarul, era în tabăra kolosşilor. Rămase locului, tăcut, cu ochii la jalnicul grup de soldaţi tineri, cu Jastes în mijlocul lor. Fostul lui prieten primea îngrijiri şi, chiar în acest timp, Elend îi văzu privirea. N-avea să se retragă. Bărbatul pe care-l cunoscuse Elend era mort, înlocuit de o creaţie a noii lumi, care nu se uita cu bunăvoinţă la filosofi şi la idealişti.

Elend îi întoarse spatele şi o porni printre kolosşi. Câţiva se apropiară imediat. Oare erau grupul de mai înainte? N-ar fi putut s-o spună cu convingere.

— Duceţi-mă afară, porunci întâlnind ochii celui mai voinic.

Şi, fie părea el mai impunător, fie acel koloss era mai uşor de intimidat, căci nu spuse nimic. Se mulţumi să dea din cap şi o porni spre ieşirea din tabără, cu Elend înconjurat de grupul lui.

Vizita asta a fost pierdere de vreme, se gândi Elend, cu ciudă. N-am izbutit decât să-l înfurii pe Jastes. Mi-am riscat viaţa pentru nimic.

Măcar dac-aş putea să aflu ce au în pungi!

Se uită la kolosşii din jurul său. Alcătuiau un grup tipic, cu înălţimi mergând de la un metru cincizeci până la un monstru de trei metri. Mergeau pe lângă el cu umerii căzuţi, în poziţii lejere...

Elend încă mai avea cuţitul în mână.

E o prostie, se gândi. Dintr-un anumit motiv, asta nu-l împiedică să aleagă cel mai mic koloss din grup, să respire adânc şi să-l atace.

Ceilalţi kolosşi se opriră să privească. Creatura aleasă de el se răsuci – dar în direcţie greşită. Se întoarse către kolossul de lângă el, unul cam de aceeaşi mărime cu el, în timp ce Elend se năpusti asupra lui şi-i înfipse cuţitul în spate.

Deşi avea numai un metru cincizeci şi o constituţie nicidecum robustă, kolossul era incredibil de puternic. Îl azvârli pe Elend la pământ, urlând de durere. Însă fostul rege izbuti să nu-şi scape pumnalul.

Nu-l pot lăsa să-şi scoată sabia, se gândi, ridicându-se în picioare şi înfigându-i cuţitul în coapsă. Kolossul căzu din nou, pocnindu-l pe Elend cu o mână şi întinzându-şi degetele celeilalte către sabie. Elend primi pumnul în piept şi căzu pe spate, pe pământul plin de funingine.

Gemu, icnind. Kolossul îşi scoase sabia, dar îi era greu să se ţină pe picioare. Din ambele răni de cuţit îi curgea sânge de un roşu-intens; lichidul părea mai strălucitor şi mai reflectant decât sângele omenesc, dar era posibil să fie fost o simplă iluzie, datorată contrastului cu pielea de un albastru-profund.

Kolossul reuşi în sfârşit să stea în picioare, şi Elend îşi dădu seama ce greşeală făcuse. Se lăsase condus de adrenalina din timpul înfruntării lui Jastes – de ciuda lui şi de neputinţa de a opri armatele. În ultima vreme se antrenase foarte mult, dar nu ajunsese la un nivel care să-i îngăduie s-atace un koloss.

Numai că era mult prea târziu ca să-şi mai facă griji pentru aşa ceva.

Se rostogoli ca să se ferească de sabia groasă, semănând a bâtă, care izbi pământul alături de el. Instinctul se dovedi mai puternic decât groaza şi izbuti, în mare măsură, să evite sabia, iar când kolossul o smuci, îşi luă avânt pentru o nouă lovitură. Îl atinse uşor în lateral, lăţind o pată de sânge pe uniforma cândva albă, dar el abia dacă simţi tăietura.

Există un singur mod de a câştiga o luptă cu cuţitul împotriva unui duşman cu o sabie... se gândi Elend, strângându-şi cu putere pumnalul. Era straniu, dar ideea nu venea de la unul dintre instructorii lui, şi nici măcar de la Vin. Nu ştia sigur cum îi apăruse în minte, dar îi acordă încredere.

Atacă-l cu toată iuţeala de care eşti în stare şi ucide-l repede.

Elend se năpusti. Kolossul îşi roti sabia. Elend văzu că lovea, dar nu era nimic de făcut. Nimic altceva decât să se avânte, cu pumnalul ridicat, cu dinţii încleştaţi.

Împlântă cuţitul în ochiul kolossului, abia izbutind să se apropie destul de mult ca sabia să nu-l poată atinge. Mânerul ei îl lovi totuşi în stomac.

Căzură amândoi.

Elend gemu încet, începând treptat să simtă atingerea pământului tare, acoperit de cenuşa bătătorită şi de buruienile mâncate până la rădăcină. O creangă căzută îi zgâria obrazul. Era ciudat că putea să remarce astfel de lucruri în pofida durerii din piept. Se ridică împleticindu-se. Însă kolossul pe care-l atacase nu se mai clinti. Însoţitorii lui stăteau nemişcaţi, părând fără nicio grijă, deşi îl fixau pe Elend cu privirea. Păreau să vrea ceva.

— Mi-a mâncat calul, spuse Elend, dând glas primului lucru care-i trecuse prin mintea tulbure.

Grupul de kolosşi dădu din capete. Elend înaintă clătinându-se şi şterse cenuşa de pe obraz cu o mână nesigură în timp ce îngenunchea lângă koloss. Îşi smulse pumnalul şi şi-l strecură la loc, în cizmă. Apoi dezlegă pungile; kolossul avea două.

În cele din urmă, fără să ştie de ce, înşfăcă şi sabia lată a creaturii şi şi-o puse pe umăr. Era atât de grea încât abia putea s-o care şi cu siguranţă n-avea să fie în stare s-o folosească. Cum izbuteşte o creatură atât de măruntă să mânuiască aşa ceva?

Kolosşii îl lăsară să-şi vadă de treabă fără să comenteze; pe urmă îl conduseră afară din tabără. Imediat ce se retraseră, Elend deschise una dintre pungi şi se uită în ea.

Ceea ce găsi înăuntru n-ar fi trebuit să-l surprindă. Jastes se hotărâse să-şi ţină oştenii sub control printr-o metodă străveche.

Îi plătea.

Ceilalţi zic că sunt nebun. Şi, aşa cum am mai spus-o, s-ar putea să aibă dreptate.