PARTEA A TREIA
Regele

 

A lăsat în urmă ruine, dar asta a căzut în uitare. A creat regate şi le-a distrus apoi, când a reconstruit lumea

Capitolul 28

— Să văd dac-am înţeles bine, spuse Tindwyl, calmă şi curtenitoare, deşi cu tonul totuşi sever îl dojenea. Există în codul de legi al regatului o clauză care-i îngăduie Adunării să-şi detroneze regele?

Elend se întristă puţin.

— Da.

— Şi ai scris tu cu mâna ta legea asta? întrebă Tindwyl.

— În cea mai mare parte, recunoscu Elend.

— Ai semnat o lege întocmită de tine însuţi că poţi fi detronat? repetă ea.

Grupul lor – mai numeros acum faţă de cel din trăsuri căci i se alăturaseră Ciomege, Tindwyl şi căpitanul Demoux – se afla în camera de lucru a lui Elend. Erau mai mulţi decât scaunele, aşa că Vin, care se schimbase în grabă, punându-şi pantaloni şi o cămaşă, stătea tăcută deoparte, pe un teanc de cărţi. Tindwyl şi Elend rămăseseră în picioare, dar ceilalţi se aşezaseră – Boare afectat, Ham relaxat, iar Fantomă încercând să-şi ţină în echilibru scaunul lăsat pe spate, ce se sprijinea pe podea doar cu două picioare.

— Am pus clauza intenţionat, spuse Elend.

Stătea în partea din faţă a încăperii, cu un braţ sprijinit de sticla masivei ferestre cu vitralii, şi se uita în sus, la fragmentele ei întunecate.

— Ţara asta s-a vlăguit sub mâna asupritoare a conducătorului său vreme de o mie de ani. În tot acest timp, filosofii şi gânditorii au visat o guvernare care să permită înlăturarea unui conducător nepotrivit fără vărsare de sânge. Eu am luat tronul ca urmare a unei înşiruiri de întâmplări neprevăzute şi neobişnuite şi nu mi s-a părut corect să impun unilateral voinţa mea – sau pe a descendenţilor mei – asupra oamenilor. Am vrut să fiu iniţiatorul guvernării unor monarhi care să răspundă în faţa supuşilor lor.

Vorbele lui sună uneori aidoma cărţilor pe care le citeşte, cugetă Vin. Nu ca spusele unui om normal, ci ca textul scris pe o pagină.

Îşi aminti de cuvintele lui Zane, asemeni unei şoapte ce-i susura în minte: Tu nu eşti ca el. Îşi alungă gândul.

— Cu tot respectul, Maiestate, zise Tindwyl, e unul dintre cele mai prosteşti lucruri pe care-am auzit să le fi făcut vreodată un rege.

— A fost pentru binele regatului, spuse Elend.

— A fost curată prostie, se răsti terrisiana. Un rege nu se supune pe sine însuşi capriciilor unui alt for conducător. E valoros pentru poporul său tocmai fiindcă autoritatea lui e absolută!

Vin îl văzuse rareori pe Elend atât de trist, şi se crispă uşor când îi desluşi amărăciunea din priviri. Însă o altă parte din ea simţea o fericire rebelă. Nu mai era rege. Poate că nimeni n-avea să se mai străduiască la fel de mult să-l ucidă. Spera să fie cu putinţă să redevină pur şi simplu Elend, să fie liber să plece. Să plece împreună în altă parte. Într-un loc unde lucrurile nu erau atât de complicate.

— Oricum, vorbi Dockson, spulberând tăcerea din încăpere, ceva trebuie făcut. Să discutăm despre cât de chibzuită a fost o hotărâre luată în trecut nu are niciun rost acum.

— De acord, încuviinţă Ham. Aşadar, Adunarea a-ncercat să scape de tine cu un şut în fund. Ce-ai de gând să faci?

— E evident că nu-i putem lăsa să-şi facă de cap, se amestecă Boare. Păi, poporul a mai răsturnat un conducător acum abia un an! Cred că nu e cazul să capete un astfel de obicei rău.

— Trebuie să pregătim o replică, Maiestate, spuse Dockson. Ceva care să discrediteze această manevră vicleană, dusă la îndeplinire în timp ce negociai tocmai siguranţa cetăţii. Acum, când mă uit înapoi, e clar c-au organizat întrunirea asta astfel încât să nu fii de faţă şi să nu te poţi apăra.

Elend clătină din cap, continuând să fixeze cu privirea vitraliul întunecat.

— Probabil că nu mai e necesar să-mi spui Maiestate, Dox.

— Prostii, îl contrazise Tindwyl, stând cu braţele încrucişate lângă un raft cu cărţi. Eşti rege.

— Am pierdut mandatul poporului.

— Da, spuse Ciomege, dar încă mai ai mandatul oştilor mele. Asta te face rege, indiferent ce-ar spune Adunarea.

— Întocmai, întări Tindwyl. Lăsând deoparte legea aia tâmpită, încă te mai afli pe o poziţie care-ţi oferă putere. Trebuie să înăsprim măsurile impuse de starea de asediu, să limităm deplasările prin cetate. Să preluăm controlul punctelor-cheie şi să-i sechestrăm pe membrii Adunării, împiedicându-i astfel pe duşmanii tăi să opună rezistenţă.

— Oamenii mei vor fi pe străzi înainte de a se ivi zorii, făgădui Ciomege.

— Nu, spuse Elend, cu voce scăzută.

Toată lumea încremeni pentru o clipă.

— Maiestate? întrebă Dockson. E într-adevăr cea mai bună mutare. Nu putem lăsa această facţiune care ţi se-mpotriveşte să-şi ia avânt.

— Nu e o facţiune, Dox. Sunt reprezentanţii aleşi ai Adunării, sublinie Elend.

— Ai unei Adunări înfiinţate de tine, dragul meu, spuse Boare. Are putere pentru că i-ai dat-o tu.

— Acum puterea lor e dată de lege, Boare, spuse Elend. Şi noi toţi ne supunem legii.

— Prostii, zise Tindwyl. Ca rege, legea eşti tu. Odată ce vom fi siguri că avem controlul cetăţii, poţi să convoci Adunarea şi să le explici membrilor săi că ai nevoie de susţinerea lor. Cei care nu vor fi de acord pot fi sechestraţi până la încetarea crizei.

— Nu, spuse Elend, ceva mai ferm. N-o să facem nimic din toate astea.

— Atunci ce-o să facem? întrebă Ham. Te dai bătut?

— Nu mă dau bătut, Ham, răspunse Elend, întorcându-şi în sfârşit privirea către grup. Dar n-o să folosesc oştile cetăţii ca să-i impun Adunării voinţa mea.

— O să-ţi pierzi tronul, spuse Boare.

— Fii rezonabil, Elend, adăugă Ham, dând din cap.

— N-o să-mi nesocotesc propriile legi! insistă el.

— Nu fi prost, zise Tindwyl. Ar trebui...

— Tindwyl, spuse Elend, reacţionează la ideile mele cum doreşti, dar nu-mi mai spune încă o dată că sunt prost. Nu mă las ridiculizat fiindcă-mi spun părerea!

Terrisiana ezită să mai spună ceva, cu gura pe jumătate deschisă. Apoi strânse din buze şi se aşeză. Pe Vin o străbătu un val de satisfacţie tăcută. Tu l-ai instruit, Tindwyl, se gândi, cu un zâmbet. Chiar te poţi plânge că te-nfruntă?

Elend înaintă şi-şi puse mâinile pe masă, cuprinzând membrii grupului cu privirea.

— Da, o să ripostăm. Dox, o să scrii o scrisoare, dând de ştire Adunării că suntem dezamăgiţi şi ne simţim trădaţi – o să le aduci la cunoştinţă că întâlnirea cu Straff a fost o reuşită şi o să insişti cât mai mult asupra vinovăţiei lor. Noi, ceilalţi, începem să facem planuri. Vom lua tronul înapoi. Aşa cum s-a spus, legea îmi e cunoscută. Eu am scris-o. Există mai multe căi de rezolvare. Însă printre ele nu e inclusă trimiterea oştilor ca să ia în stăpânire oraşul. N-o să mă port aidoma tiranilor care vor să ne ia Luthadelul! N-o să silesc poporul să-mi respecte dorinţele, chiar dacă ştiu că aşa ar fi mai bine pentru el.

— Maiestate, spuse Tindwyl, cu prudenţă, nu e imoral să te-asiguri că deţii puterea când haosul bate la uşă. În astfel de vremuri, oamenii au reacţii lipsite de raţiune. E unul din motivele pentru care au nevoie de conducători puternici. Au nevoie de tine.

— Numai dacă mă vor, Tindwyl, ripostă Elend.

— Îmi cer iertare, Maiestate, zise terrisiana, dar afirmaţia asta mi se pare, cumva, naivă.

El zâmbi.

— Poate că este. Îmi poţi schimba hainele şi ţinuta, dar nu şi sufletul. O să fac ceea ce cred eu că e corect – şi asta înseamnă să las Adunarea să mă detroneze, dacă aşa hotărăsc membrii ei.

Tindwyl se încruntă.

— Şi dacă nu-ţi poţi recăpăta tronul respectând legea?

— O să mă supun, răspunse Elend. Şi oricum o să fac tot ce-mi stă în puteri ca s-ajut regatul.

Şi aşa s-a zis cu plecarea noastră, se gândi Vin. Oricum, nu putu să nu zâmbească. La Elend iubea mai ales sinceritatea. Dragostea lui neprefăcută pentru oamenii din Luthadel – hotărârea lui de a face numai ce era mai bine pentru ei – era ceea ce îl deosebea de Kelsier. Chiar şi în martiriul său, acesta din urmă dăduse dovadă de aroganţă. Se asigurase că avea să rămână în amintirea oamenilor, aşa cum nu rămăseseră prea mulţi dintre toţi cei care trăiseră vreodată.

Însă Elend – pentru el, conducerea Stăpânirii Centrale n-avea nicio legătură cu faima sau cu gloria. Pentru prima oară, Vin ajunse la o concluzie completă şi sinceră. Elend era un rege mult mai bun decât ar fi putut fi vreodată Kelsier.

— Nu... nu sunt sigur în privinţa părerii mele despre aşa ceva, stăpână, şopti o voce de lângă ea.

Şovăi, uitându-se în jos, când îşi dădu seama că, absentă, începuse să-l scarpine pe OreSeur între urechi.

Îşi retrase mâna cu o tresărire.

— Îmi pare rău, spuse.

Kandra ridică din umeri şi-şi puse din nou capul pe labe.

— Aşadar, spuneai că-ţi poţi recăpăta tronul pe o cale legală, spuse Ham. Ce-avem de făcut?

— Adunarea are la dispoziţie o lună ca s-aleagă un rege nou, răspunse Elend. Legea nu spune că noul rege nu poate fi tot cel vechi. Şi, dacă nu pot lua o hotărâre cu majoritate de voturi până la termenul stabilit, tronul îmi revine mie, pentru cel puţin un an.

— Complicat, zise Ham, frecându-şi bărbia.

— La ce te-aşteptai? îl întrebă Boare. Aşa sunt legile.

— Nu vorbeam despre lege, în sine, îl lămuri Ham. Am vrut să spun că e complicat să faci Adunarea fie să-l aleagă pe Elend, fie să n-aleagă pe nimeni. În primul rând, nu l-ar fi detronat dacă nu s-ar fi gândit deja pe cine să pună pe tron.

— Nu neapărat, spuse Dockson. Poate-au vrut, pur şi simplu, să fie o avertizare.

— Poate, spuse Elend. Domnii mei, eu cred că e un semnal. Am ignorat Adunarea, ne-am gândit că problema ei era rezolvată, din moment ce-i obţinusem votul pentru propunerea care-mi dădea dreptul să negociez. Însă nu ne-am gândit niciodată că, pentru ei, cel mai uşor mod de a-mi ocoli propunerea era să-şi aleagă un rege nou şi să-l pună apoi pe el să facă tot ce vor.

Oftă şi clătină din cap.

— Trebuie să recunosc, nu m-am priceput niciodată să manipulez Adunarea. Membrii ei nu mă privesc ca pe un rege, ci ca pe un confrate – şi, din cauza asta, se văd cu uşurinţă luându-mi locul. Fac prinsoare că unul dintre ei i-a convins pe ceilalţi să-l pună pe tron, în locul meu.

— Aşa că noi îl facem pur şi simplu să dispară, spuse Ham. Sunt sigur că Vin ar putea...

Elend se încruntă.

— Glumeam, El, zise Ham.

— Ştii, Ham, remarcă Boare, singura parte amuzantă a glumelor tale e cât de des n-au niciun haz.

— Spui asta fiindcă, de obicei, poanta are legătură cu tine.

Boare îşi dădu ochii peste cap.

— Ştii, murmură OreSeur, fireşte bazându-se pe cositor ca s-o ajute pe Vin să-l audă, se pare că întrunirile astea ar da mult mai multe roade dac-ar uita cineva să-i invite pe ăştia doi.

Vin zâmbi şi şopti:

— Nu sunt chiar atât de răi.

OreSeur înălţă dintr-o sprânceană.

— Aşa e, adăugă Vin. Ne abat într-adevăr un pic atenţia.

— Dacă doreşti, spuse OreSeur, îl pot mânca oricând pe unul dintre ei. Aşa am putea grăbi lucrurile.

Vin amuţi.

Însă OreSeur avea pe buze un zâmbet straniu.

— Umor kandra, stăpână. Îmi cer iertare. Uneori suntem de-a dreptul macabri.

Vin zâmbi.

— Probabil că oricum n-ar fi prea gustoşi. Ham e mult prea vânos, şi n-ai vrea să ştii cam ce mănâncă Boare ca să-i treacă timpul...

— Nu sunt chiar atât de sigur, răspunse kandra. La urma urmelor, pe unul îl cheamă „Ham”, te duce cu gândul la un câine, nu poate avea un gust mai rău decât câinele. Cât despre celălalt... Arătă cu o mişcare a capului pocalul din mâna lui Boare. Pare să-i placă grozav să se marineze.

Elend căuta prin teancurile lui de cărţi, de unde scoase mai multe volume de legi – incluzându-l pe cele cu legile Luthadelului, întocmite de el însuşi.

— Maiestate, spuse Tindwyl, rostind apăsat cuvântul, te aşteaptă două armate dincolo de prag, plus un grup de kolosşi în marş spre Stăpânirea Centrală. Chiar eşti convins că e timp pentru o confruntare pe tărâmul legilor?

El lăsă cărţile jos şi-şi trase scaunul lângă masă.

— Tindwyl, am două armate dincolo de prag şi kolosşi care vin peste ei, iar eu însumi sunt principalul obstacol care-i împiedică pe conducătorii acestui oraş să-l predea unui cotropitor sau altuia. Eşti sincer convinsă că detronarea mea din acest moment e întâmplătoare?

Mai mulţi membri ai cetei tresăriră, devenind mai atenţi, iar Vin îşi lăsă capul pe-o parte.

— Crezi că-n spatele manevrei stă unul dintre cotropitori? zise Ham, frecându-şi bărbia.

— Tu ce-ai face, dac-ai fi în locul lor? întrebă Elend. Nu poţi ataca oraşul, fiindcă pierzi prea mulţi soldaţi. Asediul durează deja de câteva săptămâni, oamenii tăi încep să sufere de frig, iar tâlharii plătiţi de Dockson ţi-au atacat barjele cu provizii, punându-ţi în pericol rezervele de hrană. Şi, în plus, ştii că o oaste imensă de kolosşi se îndreaptă încoace... şi... are sens. Dacă spionii lui Straff şi ai lui Cett sunt buni, ştiu că Adunarea era pe punctul să capituleze şi să predea cetatea după sosirea primei armate. Asasinii n-au reuşit să mă ucidă, dar se poate scăpa de mine pe o altă cale...

— Da, spuse Boare. E în stilul lui Cett. Să-ntoarcă Adunarea împotriva ta, să pună pe tron un simpatizant de-al lui, apoi să-l convingă să-i deschidă porţile.

Elend dădu din cap.

— Şi, în seara asta, tata a părut să şovăie când a fost vorba să treacă de partea mea, ca şi cum ar fi simţit că poate dobândi şi altfel cetatea. Tindwyl, nu putem şti sigur care dintre cei doi regi e în spatele manevrei, dar nu putem nesocoti o asemenea posibilitate. Nu e ceva menit să distragă atenţia – face parte din tacticile de asediu cu care ne-am confruntat de când au sosit armatele. Dacă mă pot urca din nou pe tron, atunci Straff şi Cett vor şti că sunt singurul om care pot negocia – ceea ce îi va face, sper, mai înclinaţi să treacă de partea mea, la disperare, mai ales fiindcă se-apropie kolosşii.

Cu asta, Elend începu să frunzărească teancul de cărţi. Noua problemă cărturărească părea să-i alunge deprimarea.

— În lege s-ar putea să mai existe şi ale câteva clauze importante, murmură, pe jumătate pentru sine. Trebuie să fac un studiu. Fantomă, l-ai invitat pe Sazed la întrunire?

Tânărul ridică din umeri.

— N-am izbutit să-l trezesc.

— Se reface după drumul până aici, îi lămuri Tindwyl, iar Elend îşi ridică ochii din cărţi. E o problemă de-a Păstrătorilor.

— Trebuie să-şi reumple una dintre metalminţi? întrebă Ham.

Tindwyl şovăi şi se înnegură la faţă.

— Înseamnă că v-a explicat?

Ham şi Boare dădură din cap.

— Înţeleg, spuse terrisiana. Oricum, în privinţa asta nu-ţi putea fi de folos, Maiestate. Eu îţi dau un mic ajutor în ceea ce priveşte guvernarea, pentru că e datoria mea să instruiesc conducătorii, împărtăşindu-le cunoştinţele din trecut. Însă Păstrătorii hoinari, cum e Sazed, nu pot trece de partea nimănui prin dispute politice.

— Dispute politice? întrebă Boare, cu un aer nepăsător. Vorbeşti, probabil, despre ceva de genul răsturnării Ultimului Imperiu?

Tindwyl închise gura, strângând din buze.

— N-ar trebui să-l încurajaţi să-şi încalce legămintele, spuse, în cele din urmă. Cred că, dacă-i sunteţi prieteni, n-ar trebui s-o faceţi.

— Oh? zise Boare, arătând spre ea cu pocalul de vin. Eu, unul, sunt de părere că vă simţiţi stânjeniţi fiindcă, după ce a refuzat să vi se supună vouă, tuturor, a sfârşit prin a vă elibera poporul.

Tindwyl îi aruncă o privire plată, cu ochii îngustaţi, având trupul ţeapăn. Rămaseră aşa preţ de o clipă îndelungată.

— Împinge în sentimentele mele cât vrei, Domolitorule, spuse ea. Sunt numai ale mele. N-o să-ţi reuşească nimic.

În cele din urmă, Boare îşi reîndreptă atenţia asupra băuturii sale, bombănind ceva despre „afurisita de terrisiană”.

Însă Elend nu dădu atenţie disputei lor. Avea deja patru cărţi deschise pe masă, în faţa lui, şi o răsfoia pe a cincea. Vin zâmbi, aducându-şi aminte de zilele – nu prea îndepărtate – când a-i face curte însemnase adesea, pentru el, să se trântească pe scaunul de lângă ea şi să deschidă o carte.

E acelaşi om, cugetă ea. Şi sufletul acela, omul acela, m-a iubit înainte de a şti că sunt Născută-din-Ceaţă. M-a iubit chiar şi după ce-a descoperit că făceam parte dintr-o ceată de hoţi şi a crezut că voiam să-l jefuiesc. Nu trebuie să uit asta.

— Vino, îi şopti lui OreSeur, ridicându-se în timp ce Boare şi Ham se luau din nou la harţă.

Avea nevoie de timp ca să se gândească, şi ceaţa nu se lăsase de prea multă vreme.

★

Acum ar fi mult mai simplu, dacă n-aş fi fost atunci atât de abil, îşi spuse Elend, amuzat, răsfoindu-şi cărţile. Am făcut legea asta prea bine.

Urmări un paragraf cu degetul, recitindu-l în timp ce ceilalţi ieşeau fără grabă. Nu-şi amintea dacă le spusese sau nu că puteau să plece. Probabil că Tindwyl avea să-l dojenească pentru asta.

Aici, se gândi, bătând cu degetul în pagină. Aş avea motiv să cer o repetare a votului dacă vreunul dintre membrii Adunării a sosit prea târziu la întrunire, sau dacă a votat în absenţă. Votul pentru detronare trebuia să fie unanim – fireşte, cu excepţia regelui în cauză.

Se întrerupse, observând o mişcare. Tindwyl era singura rămasă în cameră, alături de el. Îşi ridică privirea din cărţi cu resemnare. Probabil c-am meritat-o...

— Îmi cer scuze pentru că te-am tratat cu insolenţă, Maiestate, spuse ea.

Elend se încruntă. La asta nu mă aşteptam...

— Am obiceiul să mă port cu adulţii de parcă ar fi copii, continuă ea. Cred că nu e ceva de care-ar trebui să fiu mândră.

— E...

Elend şovăi. Tindwyl îl învăţase să nu caute niciodată scuze pentru greşelile altora. Putea să-i accepte, cu tot cu greşelile lor – putea chiar să-i şi ierte – dar, dacă oferea explicaţii pentru cele petrecute, n-aveau să se schimbe nicicând.

— Îţi accept scuzele, spuse.

— Ai învăţat repede, Maiestate.

— N-am prea avut de ales, zâmbi. Fireşte, nu m-am schimbat destul de repede ca să-i fac faţă Adunării.

— Cum ai lăsat să se-ntâmple aşa ceva? întrebă ea, cu voce scăzută. Chiar şi având în vedere părerile noastre diferite despre modul în care trebuie condusă o ţară, aş zice că aceşti membri ai Adunării ar fi trebuit să te sprijine. Tu le-ai dat puterea.

— I-am ignorat, Tindwyl. Oamenilor puternici, fie că-ţi sunt prieteni sau nu, nu le place niciodată dacă nu-i iei în seamă.

Ea dădu din cap.

— Totuşi, poate ar trebui să ne îngăduim o pauză ca să subliniem izbânzile tale, în loc să ne concentrăm pur şi simplu asupra eşecurilor. Vin mi-a spus că întâlnirea cu tatăl tău a mers foarte bine.

Elend zâmbi.

— L-am înspăimântat ca să mi se supună. M-am simţit bine făcându-i lui aşa ceva. Însă mă tem că, într-un fel sau altul, am ofensat-o pe Vin.

Tindwyl înălţă dintr-o sprânceană.

Elend lăsă cartea jos şi se aplecă în faţă, cu braţele sprijinite de masă.

— Pe drumul de întoarcere a fost într-o stare ciudată. Abia am făcut-o să-mi vorbească. Nu ştiu sigur ce-a fost asta.

— Poate era doar obosită.

— Nu sunt convins că ea oboseşte vreodată. E întotdeauna în mişcare, face întotdeauna ceva. Uneori mă tem că mă crede leneş. Poate de asta...

Vocea i se stinse şi clătină din cap.

— Nu te crede leneş, Maiestate, spuse Tindwyl. Refuză să-ţi accepte cererea în căsătorie pentru că nu se crede demnă de tine.

— Prostii. Vin e Născută-din-Ceaţă, Tindwyl. Ştie că valorează cât zece bărbaţi ca mine.

Tindwyl înălţă iarăşi dintr-o sprânceană.

— Înţelegi mult prea puţin femeile, Elend Venture – mai ales femeile tinere. Din punctul lor de vedere, între propriile talente şi părerea lor despre ele există o legătură surprinzător de mică. Vin e nesigură. Nu e convinsă că merită să fie alături de tine – nu atât fiindcă nu crede că te merită, ci mai ales fiindcă nu e convinsă că merită să fie fericită. A dus o viaţă foarte grea, chinuitoare.

— Cât de sigură eşti de asta?

— Am mai multe fiice, Maiestate, răspunse Tindwyl. Ştiu ce spun.

— Fiice? se miră Elend. Ai copii?

— Bineînţeles.

— Numai că eu...

Terrisienii erau eunuci, ca Sazed. Fireşte că aşa ceva nu putea fi adevărat şi în cazul unei femei ca Tindwyl, dar el îşi închipuise că programele de reproducere impuse de Lordul Legiuitor o afectaseră cumva.

— Oricum, spuse ea, cu voce tăioasă, trebuie să iei nişte hotărâri, Maiestate. Legătura ta cu Vin o să fie dificilă. Ea are anumite probleme care vor îngreuna lucrurile mai mult decât în cazul unei femei obişnuite.

— Am mai discutat despre asta, răspunse el. Nu caut o femeie „obişnuită”. O iubesc pe Vin.

— Nu sugerez că n-ar trebui s-o faci, zise terrisiana, calmă. Nu fac nimic altceva decât să te instruiesc, aşa cum am fost rugată. Trebuie să hotărăşti în ce măsură îţi vei lăsa atenţia abătută de fata asta şi de legătura voastră.

— Ce te face să crezi că mi se abate atenţia?

Tindwyl ridică dintr-o sprânceană.

— Te-am întrebat despre victoria pe care ţi-a adus-o întâlnirea cu lordul Venture din seara asta, iar tu n-ai vrut să-mi vorbeşti decât despre starea în care s-a aflat Vin pe drumul de întoarcere.

Elend şovăi.

— Ce contează mai mult pentru tine, Maiestate? Dragostea acestei fete sau binele poporului tău?

— N-o să răspund la o astfel de întrebare, spuse Elend.

— În cele din urmă, n-o să ai de ales. Mă tem că e o întrebare cu care se confruntă, în final, aproape toţi regii.

— Nu. Nu există nimic care m-ar putea împiedica s-o iubesc pe Vin şi să-mi apăr în acelaşi timp poporul. Am studiat prea multe dileme ipotetice ca să cad într-o asemenea capcană.

Tindwyl ridică din umeri şi se sculă în picioare.

— Crede ce doreşti, Maiestate. Oricum, eu văd deja o dilemă, şi nu mi se pare câtuşi de puţin ipotetică.

Îşi înclină uşor capul, în semn de respect, apoi ieşi din încăpere, lăsându-l printre cărţile lui.

Existau şi alte dovezi care făceau legătura dintre Alendi şi Eroul Evurilor. Lucruri neînsemnate, pe care nu le putea observa decât cineva care studiase tot ce ţinea de Prorocire. Semnul din naştere de pe braţul lui. Felul în care îi încărunţise părul, deşi abia împlinise douăzeci şi cinci de ani. Felul în care vorbea, în care se purta cu oamenii, în care guverna.