Capitolul 36

Magazia fusese cândva plină de săbii şi de armuri, împrăştiate pe podea în mormane, ca un tezaur legendar. Sazed îşi aducea aminte că o cutreierase, minunându-se de pregătirile făcute de Kelsier fără să le spună nimic oamenilor din ceata lui. Armele ajunseseră la răzvrătiţi chiar în ajunul morţii Supravieţuitorului. Îi ajutaseră să cucerească oraşul.

Acum erau în lăzi şi în dulapuri. În locul lor se înghesuia, pe toate păturile pe care le putuse găsi, o mulţime deznădăjduită, zdrobită. Bărbaţii erau puţini, şi nu dintre cei în stare să ia parte la vreo luptă; pe aceia îi oprise Straff, cu de-a sila, în oastea lui. Celorlalţi – nevolnicii, bolnavii, răniţii – le îngăduise să meargă spre Luthadel, ştiind că Elend n-avea să refuze să-i adăpostească.

Sazed trecea printre ei, oferind alinare acolo unde îi stătea în putere. N-aveau mobilă; până şi hainele de schimb se găseau greu în oraş. Negustorii îşi dăduseră seama că, în iarna care se apropia, căldura avea să fie foarte căutată şi începuseră să scumpească toate mărfurile, nu numai mâncarea.

Sazed îngenunche lângă o femeie care plângea.

— Pace ţie, Genedere, spuse, după ce-i găsise numele în cuprumintea lui.

Ea clătină din cap. Pierduse trei copii în timpul atacului kolosşilor şi încă doi pe drumul spre Luthadel. Iar ultimul – un bebeluş pe care-l purtase tot timpul în braţe, era bolnav. Sazed i-l luă şi îl cercetă cu atenţie. În ziua scursă de când nu-l mai văzuse nu se schimbaseră prea multe.

— Sunt speranţe, maestre terrisian? îl întrebă Genedere.

El îşi coborî privirea spre pruncul slab, cu ochi sticloşi. N-avea prea multe şanse de vindecare. Dar cum i-ar fi putut spune ei aşa ceva?

— Atâta vreme cât respiră, sunt şi speranţe, femeie dragă, răspunse el. O să-i spun regelui să-ţi mărească raţia de mâncare – ai nevoie de mai multă putere ca să-i dai să sugă. Trebuie să-l ţii la căldură. Stai lângă focuri şi foloseşte-te de-o cârpă udă ca să-i picuri apă în gură, chiar dacă nu mănâncă. Are mare nevoie de lichide.

Genedere dădu din cap, posomorâtă, şi-şi luă copilul înapoi. Cu câtă tărie îşi dorea Sazed să-i fi putut oferi mai mult! Prin minte i se perindară zeci de religii. Îşi petrecuse întreaga viaţă străduindu-se să-ncurajeze oamenii să creadă în altceva, nu în Lordul Legiuitor. Însă, dintr-un anumit motiv, în clipa aceea i se părea greu să i-o propovăduiască pe una dintre ele lui Genedere.

Înainte de Prăbuşire fusese altfel. Ori de câte ori vorbise despre câte o religie, avusese o senzaţie subtilă de răzvrătire. Chiar dacă – de cele mai multe ori – oamenii nu luau în seamă ceea ce-i învăţa, cuvintele lui le reaminteau că odinioară mai existaseră şi alte credinţe în afară de doctrina Cultului de Oţel.

Acum nu mai exista nimic împotriva căruia să se răzvrătească. Pus în faţa cumplitei dureri din ochii lui Genedere, îi venea greu să vorbească despre credinţe moarte de mult, despre zei de mult uitaţi. Tainele păstrate de iniţiaţi nu puteau domoli durerea femeii.

Terrisianul se ridică şi se îndreptă spre alt grup de oameni.

— Sazed?

El se întoarse. N-o văzuse pe Tindwyl intrând în magazie. Uşile imensei construcţii erau închise fiindcă se lăsa noaptea, iar lumina focurilor pâlpâia. În acoperiş fuseseră făcute găuri ca să iasă fumul; dacă te uitai în sus, zăreai dâre de ceaţă strecurându-se înăuntru, deşi se evaporau înainte de a ajunge la jumătatea drumului către podea.

Refugiaţii nu se uitau prea des în sus.

— Ai stat aici aproape toată ziua, spuse Tindwyl.

Într-o încăpere atât de plină, liniştea era uimitoare.

Focurile trosneau, iar oamenii stăteau, tăcuţi, în durerea sau amorţeala lor.

— Răniţii sunt mulţi, răspunse Sazed, iar eu sunt cel mai potrivit să le poarte de grijă, aşa cred. Nu sunt singur – regele i-a mai trimis şi pe alţii, iar lordul Boare se află aici, Domoleşte deznădejdea oamenilor.

Arătă cu capul într-o parte, către Boare, care stătea pe un scaun, chipurile citind o carte. Părea groaznic de nelalocul lui în încăperea aceea, în costumul elegant, din trei piese. Totuşi, după părerea lui Sazed, prezenţa lui dezvăluia ceva remarcabil.

Bieţii oameni, se gândi terrisianul. Sub Lordul Legiuitor au dus o viaţă cumplită. Iar acum li s-a luat până şi puţinul pe care-l aveau. Şi erau doar câţiva – patru sute, în comparaţie cu sutele de mii care rămăseseră în Luthadel.

Ce-avea să se întâmple după terminarea ultimelor rezerve de hrană? Zvonurile despre fântânile otrăvite se răspândiseră deja pretutindeni şi Sazed tocmai auzise că şi cu proviziile se petrecuse ceva asemănător. Ce urma să se-ntâmple cu oamenii aceia? Cât de mult putea să continue asediul?

De fapt, ce avea să se-ntâmple după încheierea asediului? Când, în cele din urmă, armatele aveau să-şi înceapă atacul şi jaful? Câte distrugeri şi câtă suferinţă aveau să provoace soldaţii în căutarea atiului Lordului Legiuitor?

— Îţi pasă de soarta lor, spuse încet Tindwyl, apropiindu-se.

Sazed se întoarse spre ea. Apoi se uită în jos.

— Poate că nu atât de mult cât s-ar cuveni.

— Ba nu, zise Tindwyl. Îmi pot da seama. Mă zăpăceşti, Sazed.

— În privinţa asta s-ar părea că am talent.

— Pari istovit. Unde ţi-e bronzmintea?

Sazed simţi brusc oboseala. N-o luase în seamă, dar cuvintele lui Tindwyl retreziră sfârşeala, rostogolind-o asupra lui în valuri de slăbiciune.

Oftă.

— Mi-am pierdut puterea de a rămâne treaz în goana către Luthadel. Am fost atât de nerăbdător s-ajung aici...

În ultima vreme, studiile lui lâncezeau. Cu toate necazurile cetăţii, cu sosirea refugiaţilor, nu mai avusese prea mult timp. În plus, transcrisese deja copia haşurată. Mai departe avea să fie nevoie de note de trimitere către alte cărţi, în amănunt, de căutarea unor indicii. Probabil că n-avea să fie destul timp pentru...

Se încruntă când văzu privirea stranie din ochii lui Tindwyl.

— Bine, oftă ea. Arată-mi.

— Să-ţi arăt?

— Indiferent ce-ai găsit. Descoperirea care te-a îndemnat să traversezi în fugă două stăpâniri. Arată-mi-o.

Totul păru, dintr-odată, mai puţin împovărător. Oboseala lui, grijile, ba chiar mâhnirea.

— Cu mare plăcere, răspunse, cu voce scăzută.

★

Încă o treabă bine făcută, se gândi Boare, cu ochii la cei doi terrisieni care plecau împreună din magazie.

Cei mai mulţi oameni, fie ei şi nobili, înţelegeau greşit Domolirea. O credeau un soi de control al minţii, iar până şi aceia care ştiau mai multe presupuneau că era ceva cumplit, cotropitor.

Boare n-o privise niciodată astfel. Domolirea nu te invada. Altminteri ar fi însemnat că orice altă formă de acţiune a unui om asupra altuia era, prin comparaţie, o invazie. Făcută corect, Domolirea nu putea fi considerată o siluire a sinelui altcuiva într-o mai mare măsură decât era sinele unei femei siluit prin purtarea unei rochii cu decolteu adânc, sau prin vorbirea cu voce dominatoare. Toate cele trei stârneau, deopotrivă, reacţii obişnuite, de înţeles şi – cel mai important – fireşti.

De pildă, în privinţa lui Sazed. Îl „invadai” dacă-l făceai mai puţin obosit, ca să se poată concentra mai bine asupra ajutorului pe care-l oferea? Era greşit să-i Domoleşti – cu numai un strop – durerea, ajutându-l astfel să le fie de mai mult folos celor aflaţi în suferinţă?

Tindwyl era un exemplu încă şi mai grăitor. Poate că unii l-ar fi numit pe Boare băgăcios fiindcă-i Domolea simţul responsabilităţii şi dezamăgirea la vederea lui Sazed. Însă Boare nu crea sentimentele pe care le umbrise dezamăgirea aceea. Sentimente precum curiozitatea. Respectul. Dragostea.

Nu, dacă Domolirea ar fi fost un simplu „control al minţii”, Tindwyl i-ar fi întors spatele lui Sazed imediat ce se îndepărtaseră amândoi destul de mult ca să iasă de sub influenţa lui Boare. Dar el ştia că n-avea s-o facă. Se luase o hotărâre de o importanţă crucială, şi n-o luase el pentru Tindwyl. Clipa era în construcţie de mai multe săptămâni; s-ar fi ajuns la ea şi fără ajutorul lui.

El ajutase doar să se petreacă totul mai curând.

Zâmbind în sinea lui, Boare îşi privi ceasul de buzunar. Încă mai avea câteva minute, aşa că se aşeză din nou comod pe scaun şi trimise un val Domolitor general, micşorând durerea trupurilor şi pe a sufletelor. Concentrându-se în acelaşi timp asupra unui grup atât de mare de oameni, dacă Împingea prea mult în ei, unii s-ar fi putut trezi cu toate sentimentele uşor amorţite, însă pentru grup, ca întreg, avea să fie bine.

Nu-şi citea cartea; de fapt, nu înţelegea cum puteau Elend şi ceilalţi să-şi petreacă atât de mult timp cu cărţile. Cu ceva atât de groaznic de plictisitor. Boare nu se vedea citind decât dacă nu era nici picior de om prin preajmă. Se întoarse în schimb la ceea ce făcea înainte de a-i fi abătut Sazed atenţia. Studia refugiaţii, încercând să-şi dea seama ce sentimente avea fiecare parte.

Domolirea mai era înţeleasă greşit şi din alt punct de vedere, iar greşeala era gravă. Allomanţia nu era nici pe departe atât de importantă ca talentul de observator. Fiind capabil de o atingere subtilă, erai într-adevăr în avantaj. Însă Allomanţia nu-ţi oferea puterea de a cunoaşte sentimentele altora. Pe acestea Boare trebuia să le ghicească.

Totul ţinea de naturaleţe. Chiar şi cel mai lipsit de experienţă skaa îşi dădea seama că era Domolit dacă-l asaltau brusc emoţii la care nu se aştepta. Subtilitatea Domolirii consta în încurajarea emoţiilor fireşti, totul făcându-se prin vlăguirea altor sentimente, la fel de fireşti. Oamenii erau un amalgam de sentimente; de obicei credeau că le „simt” pe acelea care, în acea clipă, le dominau pe celelalte.

Un Domolitor atent vedea ceea ce se afla sub suprafaţă, înţelegea ce simţeau alţii chiar şi atunci când ei înşişi nu erau în stare să-şi înţeleagă – sau să conştientizeze – sentimentele. Cum era cazul cu Sazed şi Tindwyl.

Ciudată pereche, ăştia doi, se gândi alene Boare, Domolind un skaa, ca să se destindă când încerca s-adoarmă. Toată ceata e convinsă că se duşmănesc. Dar ura duce rareori la atâta amărăciune şi nemulţumire. Nu, aceste două sentimente se nasc din cu totul altceva.

Dar Sazed nu e eunuc? Mă-ntreb cum s-a ajuns aici...

Deschiderea uşilor magaziei îi întrerupse speculaţiile. Intră Elend – însoţit, din nefericire, de Ham. Fostul rege purta una dintre uniformele sale albe, desăvârşită prin adăugarea mănuşilor şi a sabiei. Albul era un simbol important; în oraş era atâta cenuşă şi atâta funingine încât un om în alb sărea pur şi simplu în ochi. Uniformele lui Elend erau croite dintr-un material rezistent la cenuşă, dar trebuiau totuşi spălate în fiecare zi. Efectul merita efortul.

Boare se repezi imediat la sentimentele lui Elend, făcându-l mai puţin obosit, mai puţin nesigur – deşi a doua modificare aproape că nu mai era necesară. Meritul era, în parte, al terrisienei; ţinând cont că nu era Allomantă, Boare era impresionat de priceperea cu care schimba ce simţeau oamenii.

Lăsă neatinse dezgustul şi mila lui Elend; având în vedere unde se aflau, amândouă erau bine-venite. Însă îi dădu lui Ham un uşor ghiont, ca să aibă mai puţin chef de discuţii în contradictoriu. El, unul, se afla, pe moment, în starea necesară pentru a face faţă sporovăielii Brutalului.

Când se apropiară cei doi, se ridică în picioare. Oamenii îşi săltau capetele la apropierea lui Elend, fiindcă prezenţa lui le dădea o speranţă cu care Allomanţia lui Boare nu era capabilă să rivalizeze. Vorbeau în şoapte, numindu-l pe Elend rege.

— Boare, spuse acesta, salutându-l cu o înclinare a capului. Sazed e aici?

— Mă tem că tocmai a plecat.

Elend părea cu gândul în altă parte.

— Ah, bine, zise. O să-l găsesc mai târziu. Îşi roti privirea prin încăpere, cu colţurile gurii lăsate în jos. Ham, vreau să treci mâine pe la negustorii de haine de pe strada Kenton şi să-i aduci pe toţi să vadă asta.

— S-ar putea să nu le placă, Elend, răspunse Ham.

— Sper că n-o să le placă, sublinie Elend. Dar să vedem ce părere vor avea despre preţurile cu care-şi vând îmbrăcămintea după ce vor face o vizită în această încăpere. Pot înţelege scumpirea hranei, având în vedere că e foarte puţină. Însă singurul motiv pentru care oamenii nu-şi mai pot cumpăra haine e lăcomia.

Ham dădu din cap, dar Boare îi desluşi lipsa de tragere de inimă. Oare ceilalţi îşi dădeau seama cât de ciudat de lipsit de agresivitate era Brutalul? Îi plăcea să discute în contradictoriu cu prietenii, dar toată filosofia lui îl conducea rareori la vreo concluzie. În plus, nu putea suferi neînţelegerile cu străinii; lui Boare o asemenea trăsătură i se păruse întotdeauna stranie la un om plătit, în esenţă, ca să-i bată pe alţii. Îl Domoli puţin pe Ham, ca să se gândească la confruntarea cu negustorii, făcându-şi mai puţine griji.

— Boare, sper că n-ai de gând să stai aici toată noaptea, nu-i aşa? întrebă Elend.

— Pe Lordul Legiuitor, nu! exclamă el. Dragul meu, ai fost norocos când ai izbutit să mă convingi să intru. Nu e locul potrivit pentru un bărbat de lume. Murdărie, atmosferă descurajantă – ca să nu mai vorbesc de miros!

Ham se încruntă.

— Boare, într-o bună zi va trebui să-nveţi să te gândeşti la alţii.

— Atâta vreme cât se poate de la distanţă, Hammond, o s-o fac cu dragă inimă.

Ham clătină din cap.

— Eşti un caz lipsit de speranţă.

— Da, într-adevăr, răspunse Boare, privindu-şi ceasul de buzunar.

— Te luăm cu trăsura?

— Mi-am adus-o pe a mea, răspunse Boare.

Elend dădu din cap, apoi se întoarse spre Ham şi plecară amândoi, vorbind despre următoarea întâlnire a lui Elend cu unul dintre membrii Adunării.

★

Nu după mult timp, Boare intră agale în palat. Dădu din cap către străjerii de la uşă, Domolindu-le oboseala. Ca urmare, ei îşi înălţară capetele, privind ceaţa cu o vigilenţă reînnoită. N-avea să dureze mult, dar astfel de atingeri mărunte erau, pentru Boare, o a doua natură.

Se făcuse târziu, pe coridoare erau puţini oameni. El trecu prin bucătărie, unde înghionti fetele care spălau vase, făcându-le mai vorbăreţe. Aşa avea să le treacă timpul repede. Dincolo de bucătărie se afla o cameră mică, cu pereţii de piatră, cu două lămpi simple pe o masă mică. Era una dintre sufrageriile izolate, de dimensiunile unei boxe, care existau în palat.

Ciomege stătea într-un colţ, cu piciorul vătămat întins pe banchetă. Se uită la Boare încruntându-se.

— Ai întârziat.

— Ai venit tu prea devreme, ripostă Boare, strecurându-se pe bancheta din faţa lui.

— Totuna, mormăi Ciomege.

Pe masă se afla un al doilea pocal, alături de o sticlă cu vin. Boare îşi descheie vesta, oftă încetişor şi îşi umplu cupa în timp ce-şi urca picioarele pe bancheta lui.

Ciomege sorbi din vin.

— Ţi-ai înălţat norul? întrebă Boare.

— În jurul tău? zise Ciomege. Ca întotdeauna.

Boare zâmbi, luă o înghiţitură de vin şi se destinse. Lui Ciomege nu i se mai ivea prea des prilejul să-şi folosească puterile, dar era Fumegător. Când ardea el cupru, cei care ardeau bronz nu puteau să simtă pulsaţiile altor Allomanţi. În schimb – pentru Boare – părea mult mai important faptul că, ori de câte ori ardea cupru, asupra lui Ciomege Allomanţia emoţională n-avea niciun efect.

— Nu văd de ce te face asta atât de fericit, spuse Ciomege. Credeam că-ţi place să te joci cu sentimentele.

— Îmi place.

— Atunci de ce vii să bei cu mine în fiecare seară?

— Nu te simţi bine în prezenţa mea?

Ciomege nu răspunse. Era modul lui de a spune că nu era vorba de aşa ceva. Boare se uită la generalul ţâfnos. Aproape toţi oamenii din ceată se ţineau departe de el. Kelsier îl adusese în ultimul moment, fiindcă Norul Cupric de care se foloseau de obicei murise.

— Ştii cum e, Ciomege? întrebă Boare. Când eşti Domolitor?

— Nu.

— Îţi oferă un control uimitor. Ai o senzaţie minunată când poţi influenţa oamenii din jurul tău, când ştii întotdeauna că le poţi manipula reacţiile.

— Pare încântător, spuse Ciomege, cu voce plată.

— Şi totuşi, are efecte şi asupra ta. Îmi petrec aproape tot timpul privind oamenii – pişcându-i, înghiontindu-i şi Domolindu-i. Asta m-a schimbat. Nu mă mai pot uita la alţii în acelaşi fel. E greu să fii prieten cu un om când vezi în el ceva care poate fi influenţat şi modificat.

Ciomege mârâi.

— De-aia nu te-am văzut niciodată cu femei.

Boare dădu din cap.

— Nu mă mai pot abţine. Ating întotdeauna sentimentele tuturor celor din jur. Aşa că, ori de câte ori ajunge o femeie să mă iubească...

Îi plăcea să creadă că n-o invada. Totuşi, cum ar fi putut avea încredere în cineva care spunea că-l iubeşte? Era dragoste inspirată de el, sau de Allomanţia lui?

Ciomege îşi umplu paharul.

— Eşti mai prost decât s-ar crede, după cum te porţi.

Boare zâmbi. Ciomege era unul dintre puţinii oameni pe de-a-ntregul imuni la atingerea lui. Allomanţia emoţională n-avea efect asupra Fumegătorului, ale cărui sentimente erau întotdeauna pe de-a-ntregul la vedere: totul îl irita. Iar încercarea de a-l manipula în moduri care n-aveau legătură cu Allomanţia se dovedise curată pierdere de vreme.

Boare îşi privi vinul.

— Partea amuzantă e că, din cauza mea, ai fost cât pe ce să refuzi să intri în ceată.

— Domolitori afurisiţi, bombăni Ciomege.

— Dar tu eşti imun la acţiunile noastre.

— Poate la Allomanţia voastră. Dar n-o faceţi numai aşa. În preajma Domolitorilor trebuie să te păzeşti tot timpul.

— Atunci de ce bei în fiecare seară vin împreună cu mine?

Ciomege păstră o clipă tăcerea şi Boare se simţi aproape convins că n-avea să-i răspundă. În cele din urmă, Fumegătorul bombăni:

— Nu eşti la fel de rău cum sunt cei mai mulţi.

Boare bău cu lăcomie.

— Cred că e cel mai sincer compliment care mi s-a făcut vreodată.

— Nu lăsa asta să te distrugă, zise Ciomege.

— Oh, cred că pentru distrugere e prea târziu, răspunse Boare, dându-şi pocalul peste cap. Ceata asta... planul lui Kell... au făcut-o deja până la capăt.

Ciomege încuviinţă dând din cap.

— Ce s-a-ntâmplat cu noi? întrebă Boare. Eu m-am alăturat luptei lui Kell fiindcă era o provocare. N-am ştiut niciodată de ce-ai făcut-o tu.

— Pentru bani.

Boare dădu din cap.

— Planul lui a dat greş, armata i-a fost distrusă, iar noi am rămas. Pe urmă el a murit, şi noi am rămas în continuare. Ştii, acest afurisit de regat al lui Elend e condamnat la pieire.

— Nu mai rezistă nici măcar o lună, spuse Ciomege.

Nu era pesimism nelacolul lui; Boare cunoştea oamenii destul de bine ca să-şi dea seama când vorbeau serios.

— Şi totuşi suntem aici, spuse el. Eu mi-am petrecut toată ziua făcându-i pe skaa să sufere mai puţin fiindcă le-au fost măcelărite familiile. Tu ţi-ai petrecut-o instruind oşteni care – cu sau fără ajutor – abia dacă vor fi în stare să facă faţă câteva secunde unui duşman hotărât. Urmăm un rege care nu e decât un băietan şi nu pare să-şi dea câtuşi de puţin seama în ce situaţie cumplită se află. De ce?

Ciomege clătină din cap.

— Din cauza lui Kelsier. Ne-a dat o cetate şi ne-a făcut să credem că suntem datori s-o apărăm.

— Dar noi nu suntem astfel de oameni, zise Boare. Suntem hoţi şi şarlatani. N-ar trebui să ne pese. Vreau să spun că... am ajuns atât de rău încât Domolesc fetele care spală vase ca să se simtă mai bine la muncă! Ar fi totuna dacă m-aş îmbrăca în roz şi aş împărţi flori. Probabil că la nunţi aş câştiga o grămadă de bani.

Ciomege pufni. Apoi îşi ridică pocalul.

— În cinstea Supravieţuitorului, spuse. Să fie blestemat fiindcă ne-a cunoscut mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Boare îşi ridică la rândul său pocalul.

— Blestemat să fie, încuviinţă, cu voce scăzută.

Amuţiră amândoi. Conversaţiile lui Ciomege se transformau în... ei, în tăceri. Oricum, Boare avea o simplă senzaţie de mulţumire. Domolirea era minunată; făcea din el ceea ce era. Dar reprezenta, în acelaşi timp, şi o muncă. Nici măcar păsările nu puteau zbura tot timpul.

— Aici erai.

Boare deschise brusc ochii. Allirianne stătea lângă uşă, chiar la marginea mesei. Era îmbrăcată în albastru-deschis; de unde avea atâtea rochii? Era fardată, bineînţeles, fără cusur – şi avea o fundă în păr. Părul ei lung şi blond – o culoare des întâlnită în Vest, dar aproape necunoscută în Stăpânirea Centrală – şi chipul plin de viaţă, îmbietor.

În Boare înflori imediat dorinţa. Nu! se dojeni. E de două ori mai tânără ca tine. Eşti un bătrân neruşinat. Neruşinat!

— Allirianne, spuse timid, n-ar trebui să fii în pat, sau cam aşa ceva?

Ea îşi rostogoli ochii, dându-i picioarele la o parte, ca să se poată aşeza pe banchetă, alături de el.

— Nu e decât ora nouă, Boare. Am optsprezece ani, nu zece.

Pentru mine e totuna, cugetă el, luându-şi ochi de la ea şi încercând să găsească altceva asupra căruia să se concentreze. Ştia că ar fi trebuit să fie mai puternic, că n-ar fi trebuit s-o lase să stea lângă el, dar nu făcu nimic când ea se trase mai aproape şi sorbi din paharul lui.

Oftă şi îi cuprinse umerii cu braţul. Ciomege se mulţumi să clatine din cap, cu o umbră de zâmbet pe buze.

★

— Ei, spuse Vin, cu voce scăzută, asta răspunde la o întrebare.

— Stăpână? întrebă OreSeur, care stătea de cealaltă parte a mesei în încăperea întunecată.

Cu urechile ei de Allomantă, Vin putea s-audă tot ce se vorbea în boxa de alături.

— Allirianne e Allomantă, spuse ea.

— Serios?

Vin dădu din cap.

— Aţâţă sentimentele lui Boare de când a intrat, făcându-l să se simtă mai atras de ea.

— Ar fi fost de crezut că el îşi poate da seama, spuse OreSeur.

— Ar fi fost, încuviinţă ea.

Probabil n-ar fi trebuit să se simtă atât de amuzată. Fata ar fi putut fi Născută-din-Ceaţă – deşi gândul la creatura aia pufoasă zburând prin ceaţă părea ridicol.

Probabil că exact asta vrea ea să-mi imaginez. Nu trebuie să le uit pe Kliss şi Shan – amândouă s-au dovedit a fi altceva decât credeam.

— Probabil că lui Boare nu i se pare că sentimentele lui sunt nefireşti, spuse. Trebuie să se fi ataşat deja de ea.

OreSeur închise botul şi-şi lăsă capul pe-o parte – o încruntare transpusă în versiunea lui câinească.

— Ştiu, încuviinţă Vin. Dar măcar am aflat că nu e el acela care se foloseşte de Allomanţie ca s-o seducă pe Allirianne. Şi, oricum, n-are importanţă. Ciomege nu e kandra.

— De unde ştii, stăpână?

Ea şovăi. Ciomege îşi aprindea întotdeauna cuprul în apropierea lui Boare; era una dintre puţinele ocazii când îl folosea. Numai că era greu să-ţi dai seama când ardea cineva cupru; la urma urmelor, cine şi-l aprindea îşi ascundea astfel, prin definiţie, şi propriile pulsaţii.

Însă Vin putea străpunge norii cuprici. Putea să simtă Aţâţarea Alliriannei; simţea până şi nişte bufnituri surde, slabe, venind dinspre Ciomege însuşi, pulsaţiile Allomantice ale cuprului, pe care bănuia că, în afară de ea şi de Lordul Legiuitor, nu le mai auziseră prea mulţi oameni.

— Pur şi simplu ştiu, răspunse.

— Dacă spui tu, stăpână, zise OreSeur. Dar... n-ai tras deja concluzia că spionul e Demoux?

— Am vrut să-l verific oricum pe Ciomege. Înainte de a lua vreo decizie.

— Decizie?

Vin păstră o clipă tăcerea. N-avea cine ştie ce dovezi, dar conta pe propriul instinct – care îi spunea că Demoux era spionul. Felul în care se furişase cu câteva nopţi înainte... era evident logic să-l aleagă pe el... totul se potrivea.

Se ridică în picioare. Lucrurile luau o întorsătură prea dureroasă, prea delicată. Nu mai putea trece nimic cu vederea.

— Haide, spuse, ieşind din boxă. E timpul să-l ducem pe Demoux la închisoare.

★

— Cum adică l-ai pierdut? întrebă Vin, din faţa uşii camerei lui Demoux.

Servitorul roşi.

— Îmi cer iertare, doamna mea. Nu l-am scăpat din ochi, aşa cum mi-ai poruncit – dar a plecat în patrulare. Ar fi trebuit să-l urmăresc? Adică, nu crezi că aş fi dat de bănuit?

Vin înjură abia auzit, pentru ea însăşi. Ştia că, oricum, nu prea avea motiv să se-nfurie. Ar fi trebuit să vorbesc deschis cu Ham, îşi spuse, nemulţumită.

— Doamna mea, n-a plecat decât de câteva minute, adăugă servitorul.

Ea se uită la OreSeur, apoi se îndepărtă pe culoar. Când ajunseră la o fereastră, sări în întunericul nopţii. Câinele o urmă, lăsându-se să cadă pe mica distanţă care-l despărţea de pavajul curţii.

Ultima dată l-am văzut la poartă, înapoindu-se în curtea palatului, se gândi Vin, alergând prin ceaţă. Ajunse şi găsi doi soldaţi stând de strajă.

— Căpitanul Demoux a trecut pe-aici? întrebă, dând buzna în cercul de lumină al torţelor lor.

Cei doi îşi ridicară privirile, mai întâi uluiţi, apoi nedumeriţi.

— Doamnă Moştenitoare? spuse unul. Da, abia a ieşit, a plecat în patrulare acum un minut sau două.

— Singur? întrebă Vin.

Oştenii dădură din capete.

— Nu e puţin cam ciudat?

Ei ridicară din umeri.

— Pleacă uneori singur, zise unul. Nu-i punem întrebări. La urma urmelor, e şeful nostru.

— Încotro a luat-o? întrebă ea.

Unul îi arătă, şi Vin se puse în mişcare, cu OreSeur alături. Ar fi trebuit să-l supraveghez cu mai multă grijă. Ar fi trebuit să angajez spioni adevăraţi, care să stea cu ochii pe el. Ar fi trebuit...

Încremeni. În faţa ei, în ceaţa de pe stradă, o siluetă înainta fără zgomot, pătrunzând în inima oraşului. Demoux.

Vin aruncă o monedă, se avântă în aer, trecând cu mult pe deasupra capului lui, şi se opri pe acoperişul unei clădiri. El îşi continuă drumul, fără să aibă habar de nimic. Demoux sau kandra, puterile Allomantice îi lipseau.

Ea şovăi, cu pumnalele scoase, gata să sară. Dar... nu avea, totuşi, cu adevărat nicio dovadă. O parte din ea, cea modificată de Kelsier, obişnuită de el s-acorde încredere, se gândi la acel Demoux pe care-l cunoştea.

Chiar sunt convinsă că el e kandra? se întrebă. Sau pur şi simplu vreau să fie el kandra, ca să nu fiu eu nevoită să-mi bănuiesc adevăraţii prieteni?

Demoux îşi continuă drumul, zgomotul paşilor ajungându-i cu uşurinţă la urechile ei ajutate de cositor. În urmă, OreSeur se căţără pe acoperiş, apoi se apropie lipăind şi se aşeză lângă ea.

Nu-l pot ataca pur şi simplu, se gândi Vin. E nevoie măcar să-l urmăresc, să văd unde se duce. Să găsesc dovada. Şi poate mai afla şi altceva între timp.

Îi făcu semn lui OreSeur, apoi o porni fără zgomot pe urmele lui Demoux, mergând pe acoperişuri. Şi observă curând ceva straniu – la câteva străzi distanţă pâlpâia un foc, luminând ceaţa şi preschimbând clădirile în umbre fantomatice. Se uită la Demoux, îl urmări cu privirea în timp ce păşea agale pe o alee, către lumină.

Ce...?

Vin sări de pe acoperiş. Şi ajunse din trei salturi în locul de unde venea lumina. În centrul unei pieţe mici trosnea un foc modest. În jurul lui se îngrămădeau skaa, părând dornici de căldură şi speriaţi de ceaţă. Vin îi privi surprinsă. Nu mai văzuse skaa ieşind în ceaţă din noaptea Prăbuşirii.

Demoux se apropie ieşind de pe o stradă lăturalnică şi-i salută pe mai mulţi dintre cei de faţă. Lumina focului o convinse pe Vin că era într-adevăr el – sau, cel puţin, un kandra care-i luase înfăţişarea.

În piaţă se adunaseră vreo două sute de oameni. Demoux se aşeză pe caldarâm, dar cineva se grăbi să-i aducă un scaun. O femeie tânără îi întinse o cană cu o băutură aburindă, iar el o luă, recunoscător.

Vin sări pe un acoperiş şi rămase ghemuită, ca să nu fie vizibilă în lumina focului. Sosiră mai mulţi skaa, majoritatea în grupuri, dar şi câţiva singuratici curajoşi.

Din spate se auzi un zgomot, şi Vin se întoarse când OreSeur – care părea să fi reuşit cu greu o săritură – se căţără pe ultimul metru, trecând peste marginea acoperişului. Aruncă o privire spre strada de dedesubt, clătină din cap şi se apropie de ea lipăind. Vin îşi duse un deget la gură, arătând către grupul căruia i se alăturau tot mai mulţi oameni. OreSeur clătină din cap la vederea lor, dar păstră tăcerea.

În cele din urmă, Demoux se ridică în picioare, cu cana încă aburindă în mâini. Oamenii i se adunară în jur, aşezându-se pe pietrele reci şi ghemuindu-se sub pături şi mantii.

— N-ar trebui să ne temem de ceaţă, prieteni, spuse Demoux.

N-avea vocea unui conducător puternic sau a unui comandant de oşti viguros – era a unui tânăr îndârjit, încă oarecum timidă, dar captivantă în acelaşi timp.

— Supravieţuitorul ne-a învăţat asta, continuă el. Ştiu că e greu să ne gândim la ceaţă fără să ne vină în minte poveşti despre nălucile-de-ceaţă şi despre alte orori. Însă Supravieţuitorul ne-a dăruit-o. Prin ea, trebuie să-ncercăm să ne-aducem aminte de el.

Lordule Legiuitor, se gândi Vin, uluită. E unul dintre ei – face parte din Biserica Supravieţuitorului! Îşi flutură mâna, nemaiştiind ce să creadă. Era sau nu era kandra? De ce s-ar fi întâlnit un kandra cu un asemenea grup de oameni? Dar... de ce o făcea Demoux?

— Ştiu, continuă el, că fără Supravieţuitor vă e greu. Ştiu că vă temeţi de armatele duşmane. Credeţi-mă, ştiu. Şi eu le văd. Ştiu că suferiţi aici, sub asediu. Nu... ştiu nici măcar dacă vă pot spune să nu vă faceţi griji. Supravieţuitorul a trecut, el însuşi, prin încercări grele – moartea soţiei sale, întemniţarea în Puţurile din Hathsin. Dar a scăpat cu viaţă. Asta e esenţa, nu-i aşa? Trebuie să ne continuăm vieţile, indiferent cât de greu ne-ar fi. În cele din urmă, vom învinge. Aşa cum a învins el.

Stătea în picioare, cu cana în mâini, şi nu semăna cu niciunul dintre predicatorii skaa pe care-i mai văzuse Vin. Kelsier alese oameni pătimaşi pentru întemeierea religiei sale – sau, mai exact, pentru întemeierea răzvrătirii din care se născuse religia. Avusese nevoie de conducători care să-şi înflăcăreze discipolii, să-i întărâte ca să pornească o răzmeriţă distrugătoare.

Demoux era altfel. Nu striga, vorbea calm. Însă oamenii îl ascultau cu atenţie. Stăteau pe pietrele din jurul lui, privindu-l cu ochi plini de speranţă – şi de veneraţie.

— Doamna Moştenitoare, zise unul dintre ei. Ce ne poţi spune despre ea?

— Lady Vin poartă o mare povară, răspunse Demoux. O puteţi vedea aplecându-se sub greutatea ei, puteţi vedea cât suferă din pricina necazurilor cetăţii. E o femeie sinceră, nu cred că-i e pe plac ce face Adunarea.

— Dar o să ne apere, nu-i aşa? întrebă o voce.

— Da, spuse Demoux. Da, cred c-o să ne apere. Uneori mă gândesc că e chiar mai puternică decât a fost Supravieţuitorul. Ştiţi că el nu era Născut-din-Ceaţă decât de doi ani? Ea încă n-a avut atâta timp ca să se pregătească.

Vin îşi îndreptă privirea în altă parte. Iar au ajuns la asta, se gândi. Par să gândească logic până când încep să vorbească despre mine, şi apoi...

— Într-o bună zi, ea ne va aduce pacea, continuă Demoux. Moştenitoarea ne va aduce înapoi soarele, va opri căderile de cenuşă. Dar trebuie să rămânem în viaţă până atunci. Şi să luptăm. Toate strădaniile Supravieţuitorului au avut drept ţinte moartea Lordul Legiuitor şi libertatea noastră. De ce fel de recunoştinţă dăm dovadă dacă fugim acum, când au sosit armate duşmane? Mergeţi să le spuneţi celor din Adunare că nu-l vrem pe lordul Cett, şi nici măcar pe lordul Penrod. Vor vota peste o zi, şi noi trebuie să ne asigurăm că regele va fi omul potrivit. Supravieţuitorul l-a ales pe Elend Venture, şi pe el trebuie să-l urmăm.

Asta e o noutate, cugetă Vin.

— Lordul Elend e o fire slabă, spuse cineva. N-o să ne apere.

— Lady Vin îl iubeşte, ripostă Demoux. Ea n-ar iubi un nevolnic. Penrod şi Cett vă tratează aşa cum eraţi învăţaţi să fiţi trataţi, de-aia credeţi că sunt puternici. Însă asta nu e forţă – e asuprire. Ar trebui să vă daţi seama! Trebuie s-aveţi încredere în judecata Supravieţuitorului!

Vin se sprijini de marginea acoperişului şi se destinse, o mică parte din încordare îi dispăru. Dacă Demoux era într-adevăr spion, în noaptea aceea n-avea să-i ofere nicio dovadă. Aşa că-şi puse cuţitele la loc şi-şi încrucişă braţele. Focul trosnea în aerul rece al serii de iarnă, înălţând valuri de fum ce se contopeau cu ceaţa, iar vocea lui Demoux, calmă şi liniştitoare, continua să povestească despre Kelsier.

Nici măcar nu e cu adevărat o religie, se gândi Vin, ascultând. Teologia e atât de simplă – nu seamănă nicidecum cu credinţele complicate despre care povesteşte Sazed.

Demoux le înfăţişa celorlalţi ideile de bază. Îl lua pe Kelsier drept model şi vorbea despre supravieţuire şi despre vitregia sorţii. Vin înţelegea de ce erau cuvintele simple pe placul oricărui skaa. Oamenii nu aveau decât două posibilităţi: să lupte sau să renunţe. Învăţăturile lui Demoux le ofereau o scuză ca să continue să trăiască.

Skaa n-aveau nevoie de ritualuri, de rugăciuni sau de codice. Ştiau prea puţine despre religie în general, erau prea speriaţi de ea ca să-şi dorească astfel de lucruri. Dar, ascultând, Vin înţelegea din ce în ce mai bine Biserica Supravieţuitorului. Era ceea ce le trebuia; ceea ce poporul skaa cunoştea – o viaţă plină de greutăţi – şi o înălţa pe culmile speranţei.

Iar învăţăturile continuau să evolueze. Vin se aşteptase la zeificarea lui Kelsier, chiar şi veneraţia faţă de ea însăşi era de înţeles. Dar de unde luase Demoux făgăduiala că Vin avea să pună capăt căderilor de cenuşă şi s-aducă soarele înapoi? De unde ştia să ţină predici despre iarbă verde şi cer albastru, descriind o lume despre care se pomenea numai în câteva scrieri?

Vorbea despre un ţinut straniu, plin de culoare şi de frumuseţe – despre un loc străin şi greu de imaginat, dar în acelaşi timp superb. Florile şi plantele verzi erau stranii, li se părea acelor oameni de pe alt tărâm; chiar şi lui Vin îi venea greu să şi le imagineze, şi ea îl ascultase pe Sazed descriindu-le.

Demoux oferea un paradis pentru skaa. Trebuia să fie ceva cu desăvârşire rupt de experienţa de zi cu zi, pentru că lumea obişnuită nu era un loc al speranţei. Nu cu iarna care se apropia şi pentru care n-aveau provizii, nu cu oştile care-i ameninţau şi cu un guvern în plin haos.

Vin se trase înapoi când Demoux încheie în sfârşit întrunirea. Rămase o clipă nemişcată, încercând să-şi dea seama ce simţea. Fusese aproape sigură în privinţa căpitanului din gardă, însă bănuielile ei păreau acum neîntemeiate. Era adevărat că ieşea noaptea de unul singur, dar ea aflase acum de ce. În plus, se furişase afară din palat stârnind atâtea bănuieli! Dacă stătea să se gândească, i se părea că un kandra s-ar fi descurcat făcând totul cu un aer mult mai firesc.

Nu e el, se gândi. Sau, chiar dacă e, n-o să-l pot demasca atât de uşor cum mi-am închipuit. Se încruntă, nemulţumită. În cele din urmă, se mulţumi să ofteze, se ridică şi trecu în partea opusă a acoperişului. OreSeur o urmă, şi ea îşi întoarse privirea către el.

— Când ţi-a spus să-i iei corpul, ce anume ţi-a cerut Kelsier să le predici acestor oameni?

— Stăpână?

— Ţi-a spus să-ţi faci apariţia ca şi cum ai fi fost el, întors din mormânt.

— Da.

— Ei, şi ce-a trebuit să spui?

OreSeur ridică din umeri.

— Lucruri foarte simple, stăpână. Le-am spus că sosise vremea să se revolte. Le-am spus că eu – Kelsier – mă întorsesem ca să le ofer speranţa în victorie.

Reprezint ceva pe care n-ai izbutit niciodată să-l ucizi, oricât de mult te-ai străduit. Fuseseră ultimele cuvinte ale lui Kelsier, rostite privindu-l în faţă pe Lordul Legiuitor. Sunt speranţa.

Sunt speranţa.

Era de mirare că această idee era miezul bisericii apărute în jurul Supravieţuitorului?

— Te-a pus să predici lucruri ca acelea pe care le-a spus Demoux adineauri? întrebă Vin. Despre cenuşa care n-o să mai cadă, despre soarele care-o să devină galben?

— Nu, stăpână.

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse ea, în timp ce pe pietrele pavajului trecea ceva foşnind.

Se uită dincolo de marginea acoperişului şi îl văzu pe Demoux întorcându-se la palat.

Sări pe alee, în spatele lui. Tânărul o auzi şi, spre meritul său, se răsuci în loc, cu bastonul de duel în mână.

— Pace ţie, căpitane, spuse ea, ridicându-se în picioare.

— Lady Vin? întrebă el, surprins.

Ea dădu din cap şi se apropie, ca să poată fi văzută mai bine pe întuneric. Torţele aproape stinse încă mai luminau aerul în urma lor, şi fuioarele de ceaţă se jucau cu umbrele.

— Nu ştiam că faci parte din Biserica Supravieţuitorului, spuse ea cu blândeţe.

El se uită în jos. Deşi cu mai bine de două palme mai înalt decât Vin, în faţa ei părea, cumva, să se micşoreze.

— Ştiu... ştiu, te simţi stânjenită din pricina credinţei noastre. Îmi cer iertare.

— E în ordine, spuse ea. E prielnic pentru populaţie. Elend o s-aprecieze când îi voi vorbi de loialitatea ta.

Demoux îşi ridică privirea.

— Chiar trebuie să-i povesteşti?

— Trebuie să ştie care sunt credinţele oamenilor, căpitane. De ce-ai vrea să păstrez tăcerea?

El oftă.

— Pur şi simplu... nu vreau să creadă oamenii din ceată c-o fac pe mijlocitorul faţă de orăşeni. Ham e de părere că predicile despre Supravieţuitor sunt o prostie, iar lordul Boare spune că biserica trebuie încurajată doar fiindcă face oamenii mai uşor de modelat.

Vin îl privi în întuneric.

— Tu crezi cu adevărat, aşa e?

— Da, doamna mea.

— Dar l-ai cunoscut pe Kelsier. Ai fost alături de noi de la bun început. Ştii că nu e zeu.

Demoux îşi înălţă privirea, cu un vag licăr provocator în ochi.

— A murit ca să-l detroneze pe Lordul Legiuitor.

— Asta nu-l preschimbă într-o divinitate.

— Ne-a învăţat să supravieţuim, să sperăm.

— Aţi supravieţuit şi înainte, zise Vin. Oamenii nutreau speranţe şi înainte de fi aruncat Kelsier în puţurile alea.

— Nu aşa cum sperăm acum, răspunse Demoux. În plus, Kelsier avea putere, doamna mea. Eu i-am simţit-o.

Vin şovăi. Ştia povestea; Kelsier îl folosise pe Demoux ca exemplu pentru restul oştirii în lupta cu un sceptic, călăuzindu-i loviturile cu ajutorul Allomanţiei şi făcându-l să pară deţinătorul unor puteri supranaturale.

— Oh, acum ştiu de Allomanţie, adăugă căpitanul. Dar... eu l-am simţit. În ziua aceea, l-am simţit împingându-mi sabia. L-am simţit folosindu-mă, făcând din mine mai mult decât eram. Cred că uneori încă-l mai pot simţi. Întărindu-mi braţul, călăuzindu-mi arma...

Vin se încruntă.

— Ţii minte prima noastră întâlnire?

Demoux dădu din cap.

— Da. Ai venit în grotele unde ne ascundeam, în ziua când a fost nimicită oastea. Eu eram de strajă. Ştii, doamna mea – chiar şi atunci am fost sigur că avea să vină Kelsier după noi. Ştiam că avea să vină să ne ia pe noi, cei care-i fuseserăm loiali, şi să ne călăuzească înapoi, spre Luthadel.

A venit în grote numai fiindcă l-am silit eu. Voia să-şi găsească moartea luptând de unul singur c-o armată întreagă.

— Nimicirea oştirii a fost o încercare, adăugă Demoux, uitându-se în sus, la ceaţă. Aceste armate... asediul... sunt alte încercări la care suntem supuşi. Ca să se vadă dacă supravieţuim sau nu.

— Şi cenuşa? întrebă Vin. Unde-ai auzit că n-o să mai cadă?

Demoux se uită din nou la ea.

— Supravieţuitorul spunea asta, nu-i aşa?

Vin clătină din cap.

— O spun o mulţime de oameni, zise Demoux. Trebuie să fie adevărat. Se potriveşte cu toate celelalte – soarele galben, cerul albastru, plantele...

— Da, dar unde-ai auzit prima oară toate astea?

— Nu mai ştiu sigur, doamna mea.

Unde-ai auzit că eu sunt cea care le va aduce? se gândi ea, dar, cumva, nu izbuti să se convingă să dea glas întrebării. În plus, cunoştea răspunsul. Demoux n-avea să ştie sigur. Zvonurile se răspândeau. Era într-adevăr greu să le urmăreşti până în locul de unde porniseră.

— Întoarce-te la palat, îi ceru ea. Trebuie să-i povestesc lui Elend ce-am văzut, dar o să-l rog să nu le spună celorlalţi din ceată.

— Mulţumesc, doamna mea, spuse Demoux, cu o plecăciune.

Şi se grăbi să plece. O clipă mai târziu, Vin auzi în spatele ei o bufnitură: OreSeur sărise jos, pe caldarâm.

Vin se-ntoarse spre kandra.

— Eram sigură că el e.

— Stăpână?

— Kandra, răspunse Vin, întorcându-se din nou spre Demoux, care se pierdea în ceaţă. Credeam că l-am descoperit.

— Şi?

Ea clătină din cap.

— E ca la Dockson – cred că Demoux ştie prea multe ca să se prefacă. Mi se pare... cel adevărat.

— Semenii mei...

— Sunt foarte pricepuţi, completă Vin, cu un oftat. Da, ştiu. Dar n-o să-l arestăm. Cel puţin nu în seara asta. N-o să-l scăpăm din ochi, dar nu mai sunt convinsă că e el.

OreSeur dădu din cap.

— Haide, spuse ea. Vreau să văd ce face Elend.

Şi astfel ajung la esenţa relatării mele. Îmi cer scuze. Chiar şi imprimându-mi cuvintele în oţel, în peştera asta îngheţată, sunt tentat să mă îndepărtez de subiect.