Capitolul 44

În liniştea rece a dimineţii, Boare privea un spectacol deprimant: armata lui Cett se retrăgea.

Se cutremură, cu răsuflarea vizibilă în aer când se întoarse spre Ciomege. Cei mai mulţi oameni n-ar fi fost în stare să citească nimic dincolo de rânjetul dispreţuitor de pe faţa generalului bondoc. Însă Boare vedea mai mult de-atât: încordarea pielii întinse din jurul ochilor, felul în care bătea cu degetul în peretele de piatră acoperit de chiciură. Ciomege nu era nervos din fire. Gestul însemna ceva.

— Atunci, până aici ne-a fost? întrebă Boare, cu voce scăzută.

Ciomege dădu din cap.

Boare nu înţelegea. Dincolo de ziduri continuau să fie două armate; balanţa continua să nu se încline în favoarea niciuneia. Însă avea încredere în raţionamentele lui Ciomege. Sau, mai degrabă, avea suficientă încredere în propriile sale cunoştinţe despre oameni ca să se-ncreadă în raţionamentul lui Ciomege.

Generalul ştia ceva pe care el nu-l ştia.

— Fii bun şi explică-mi, spuse.

— Totul se termină când îşi dă Straff seama, răspunse Ciomege.

— Ce să-şi dea seama?

— Că, dacă-i lasă, kolosşii vor face treaba în locul lui.

Boare şovăi. Lui Straff nu-i pasă cu adevărat de locuitorii oraşului – nu-l vrea decât pentru atiu. Şi pentru victoria simbolică.

— Dacă Straff se retrage... spuse.

— Kolosşii atacă, zise Ciomege, dând din cap. Măcelăresc pe oricine le iese-n cale şi, în general, transformă cetatea în ruine. Pe urmă, odată ce-şi termină kolosşii treaba, el se poate-ntoarce să-şi caute atiul.

— Presupunând că ei pleacă, dragul meu.

Ciomege ridică din umeri.

— Iese oricum în câştig. Va avea de-nfruntat un duşman slăbit în loc de doi duşmani puternici.

Boare simţi un fior rece şi-şi strânse mai tare mantia în jurul trupului.

— Spui totul atât de... pe şleau.

— Am fost morţi încă din clipa când a sosit prima armată, Boare. Dar ne pricepem să tragem de timp.

Pentru numele Lordului Legiuitor; de ce-mi pierd vremea cu omul ăsta? se gândi Domolitorul. Nu e decât un pesimist, nimic mai mult. Totuşi, Boare se pricepea la oameni. De acea dată, Ciomege nu exagera.

— Blestem, murmură el.

Ciomege se mulţumi să dea din cap, sprijinindu-se de zid, cu ochii la armata care se pierdea în zare.

★

— Trei sute de oameni, anunţă Ham. Sau, cel puţin, aşa spun iscoadele noastre.

— Nu e atât de rău cum mă temeam, comentă Elend.

Stăteau amândoi, în picioare, în camera de lucru a fostului rege, unde nu se mai afla decât Fantomă, instalat confortabil lângă masă.

— El, îi explică Ham, Cett n-a avut aici, în Luthadel, decât o mie de oameni. Ceea ce înseamnă că, în timpul atacului lui Vin, a pierdut treizeci la sută dintre oameni, în nici zece minute. Chiar şi pe un câmp de luptă, cele mai multe armate se retrag dacă, pe durata unei întregi zile de luptă, pierderile sunt de treizeci sau patruzeci de procente.

— Oh, făcu Elend, încruntându-se.

Ham clătină din cap, aşezându-se, şi-şi turnă ceva de băut.

— Nu pricep, El. De ce l-a atacat ea?

— E ţicnită, răspunse Fantomă.

Elend deschise gura să-l contrazică, dar i se păru prea greu să-şi explice sentimentele.

— Nu ştiu sigur de ce-a făcut-o, recunoscu, în cele din urmă. A spus că nu crede că asasinii din Sala Adunării au fost trimişi de tatăl meu.

Ham ridică din umeri. Părea... buimăcit. Nu se simţea în elementul lui, nu era obişnuit să aibă de-a face cu armate şi să se îngrijoreze pentru soarta regatelor. Prefera să-şi păstreze preocupările în sfere mai modeste.

Fireşte, se gândi Elend. Şi eu prefer să stau în fotoliul meu şi să citesc în linişte. Facem ceea ce trebuie să facem.

— Avem vreo veste despre ea? întrebă Elend.

Fantomă clătină din cap.

— Unchiul Morocăneală are cercetaşi care răscolesc oraşul, dar deocamdată n-au aflat nimic.

— Dacă Vin nu vrea să fie găsită... spuse Ham.

Elend începu să măsoare încăperea cu pasul. Nu putea să stea liniştit; începu să-şi spună că arăta probabil ca Jastes, mergând în cerc şi trecându-şi mâna prin păr.

Fii tare, îşi porunci. Nu-ţi poţi permite să pari îngrijorat, nici măcar nesigur nu trebuie să pari vreodată.

Continuă să umble, dar îşi încetini paşii şi nu dădu glas temerilor sale faţă de Ham sau Fantomă. Dacă Vin era rănită? Dacă o omorâse Cett? Iscoadele lor văzuseră o foarte mică parte a atacului din timpul nopţii. Vin fusese cu siguranţă amestecată şi câteva istorisiri puse sub semnul îndoielii spuneau că se luptase alături de un alt Născut-din-Ceaţă. Lăsase fortăreaţa cu unul dintre etajele de sus în flăcări – şi, din anumite motive, pe Cett în viaţă.

De atunci n-o mai văzuse nimeni.

Elend închise ochii, oprindu-se şi sprijinindu-se cu o mână de peretele de piatră. În ultima vreme am neglijat-o. Am ajutat oraşul... dar la ce-o să-mi folosească dacă salvez Luthadelul şi o pierd pe ea? E aproape ca şi cum n-aş mai cunoaşte-o.

Sau, mai întâi de toate, am cunoscut-o vreodată?

Lumea părea anapoda dacă n-o avea pe Vin alături. Ajunsese să se bizuie pe simplitatea cu care le spunea lucrurilor pe nume. Avea nevoie de realismul ei sincer – de nealteratul ei simţ al realităţii concrete – ca să poată rămâne cu picioarele pe pământ. Avea nevoie să se sprijine de ea ca să poată şti că exista ceva mai important decât teoriile şi conceptele.

O iubea.

— Nu ştiu, El, spuse într-un târziu Ham. Nu m-am gândit niciodată că Vin o să ne dea bătăi de cap, dar a avut o copilărie grea. Mi-aduc aminte că, odată, şi-a ieşit din fire de faţă cu toată ceata, urlând şi zbierând despre copilăria ei. Nu ştiu... dacă e pe de-a-ntregul stabilă.

Elend deschise ochii.

— E stabilă, Ham, spuse, cu hotărâre. Şi are mult mai multe merite decât oricare dintre noi.

Ham se încruntă.

— Dar...

— A avut un motiv întemeiat ca să-l atace pe Cett, adăugă Elend. Am încredere în ea.

Ham şi Fantomă schimbară o privire şi cel de-al doilea ridică din umeri.

— Nu e vorba doar de noaptea trecută, El, spuse Ham. Ceva nu e în ordine cu fata asta – nu doar în privinţa minţii ei, ci şi...

— Ce vrei să spui? întrebă Elend.

— Ţii minte atacul din Sala Adunării? zise Ham. Mi-ai spus că ai văzut cum a lovit-o bastonul unui Brutal în plin.

— Şi? Asta a trântit-o la pat pentru două zile.

Ham clătină din cap.

— Tot ce-a păţit ea – lovitura peste coaste, rana din umăr, sufocarea până aproape în pragul morţii – a trântit-o la pat pentru două zile. Dar, fiind într-adevăr lovită atât de tare de un Brutal, n-ar fi trebuit să zacă doar câteva zile, Elend. Ar fi trebuit să fie vreo câteva săptămâni. Poate mai mult. Oricum, n-ar fi trebuit să scape fără coaste rupte.

— Ardea fludor, spuse Elend.

— E de presupus că Brutalul făcea acelaşi lucru.

Elend şovăi.

— Vezi? zise Ham. Dacă amândoi incendiau fludor, din punctul ăsta de vedere, balanţa era echilibrată. Aşa că rămâne Vin, o fată care nu poate cântări cu prea mult peste patruzeci şi cinci de kilograme – lovită în plin de un oştean bine antrenat, de trei ori mai greu decât ea. Şi şi-a revenit după o odihnă de două zile.

— Vin e deosebită, spuse Elend în cele din urmă.

— Nu te contrazic în privinţa asta, răspunse Ham. Dar ne şi ascunde ceva. Cine era celălalt Născut-din-Ceaţă? Mai multe istorisiri dau de înţeles că luptau cot la cot.

A spus că mai e un Născut-din-Ceaţă în oraş, se gândi Elend. Zane – mesagerul lui Straff. N-a mai pomenit de el de mult timp.

Ham îşi frecă fruntea.

— Totul se surpă în jurul nostru, El.

— Kelsier ar fi ştiut să ţină totul în picioare, murmură Fantomă. Când era el aici, chiar şi eşecurile noastre făceau parte din planurile lui.

— Supravieţuitorul e mort, zise Elend. Eu nu l-am cunoscut, dar am auzit destule despre el ca să aflu un lucru. Nu cădea niciodată pradă disperării.

Ham zâmbi.

— E adevărat. Râdea şi glumea la o zi după ce ne-am pierdut toată armata din cauza unui calcul greşit. Ticălos arogant.

— Cu inima de piatră, spuse Fantomă.

— Nu, îl contrazise Ham, întinzând mâna după pocal. Şi eu credeam la fel. Acum... cred că era doar hotărât. Kell se uita întotdeauna către ziua de mâine, indiferent care-ar fi fost urmările.

— Ei, va trebui să facem şi noi acelaşi lucru, spuse Elend. Cett a plecat – Penrod l-a lăsat să iasă din oraş. Nu putem schimba asta. Dar am aflat noutăţi despre armata kolosşilor.

— Ah, în legătură cu asta, zise Fantomă, întinzând mâna către punga lui. Apoi aruncă pe masă ceva. Ai dreptate – sunt la fel.

Moneda se opri din rostogolire şi Elend o luă. Văzu unde o râcâise Fantomă cu un cuţit, jupuindu-i vopseaua aurie ca să se vadă lemnul dens de sub ea. Era o imitaţie grosolană a unei lacre; nu era de mirare că banii calpi fuseseră găsiţi atât de uşor. Numai un idiot îi putea lua drept bani buni. Un idiot sau un koloss.

Nimeni nu ştia sigur cum ajunseseră o parte dintre lacrele false ale lui Jastes tocmai în Luthadel; poate încercase să le dea ţăranilor sau cerşetorilor de-acasă, din stăpânirea lui. Oricum, era foarte clar ce făcuse. Avusese nevoie de o armată şi de bani. Îi fabricase pe cei din urmă ca s-o dobândească pe cea dintâi. Numai kolosşii puteau să cadă victimă unei astfel de înşelătorii.

— Nu înţeleg, spuse Ham, când îi întinse Elend moneda. Cum s-au hotărât brusc kolosşii să primească bani? Lordul Legiuitor nu i-a plătit niciodată.

Elend şovăi, amintindu-şi ce i se întâmplase în tabăra lor. Noi suntem umani. O să locuim în cetatea voastră...

— Kolosşii se schimbă, Ham, răspunse el. Sau poate, în primul rând, nu i-am înţeles niciodată. Oricum, trebuie să fim puternici. Încă nu s-a terminat.

— Ar fi mai uşor să fim puternici dac-am şti că n-avem o Născută-din-Ceaţă nebună. Nici măcar n-a stat de vorbă cu noi!

— Ştiu, zise Elend.

Ham se ridică şi clătină din cap.

— Există un motiv pentru care Marile Case s-au ferit întotdeauna să-şi folosească Născuţii-din-Ceaţă unele împotriva altora. Lucrurile pot lua o întorsătură mult prea primejdioasă. Dacă acest Cett are într-adevăr un Născut-din-Ceaţă şi se hotărăşte să se răzbune...

— Ştiu, spuse din nou Elend, şi-şi luă rămas-bun de la cei doi.

Ham îi făcu semn lui Fantomă şi plecară împreună la o întâlnire cu Boare şi Ciomege.

Sunt toţi atât de supăraţi, se gândi Elend, ieşind din odăile lui ca să caute ceva de mâncare. Ca şi cum ar crede că suntem sortiţi pieirii din pricina unei singure întâmplări nefericite, care ne pune o piedică. Însă retragerea lui Cett e o treabă bună. Unul dintre duşmanii noştri pleacă – dar dincolo de ziduri încă mai sunt două armate. Jastes n-o să ne atace dacă asta-l face vulnerabil faţă de Straff, iar Straff e prea înspăimântat de Vin ca să treacă la acţiune. De fapt, atacul ei asupra lui Cett n-a făcut altceva decât să-l sperie mai tare. Poate că de-asta a şi atacat.

— Maiestate? şopti o voce.

Elend se răsuci şi cercetă coridorul cu privirea.

— Maiestate, spuse o siluetă scundă, dintr-un colţ întunecos. OreSeur. Cred c-am găsit-o.

★

În afară de câţiva oameni din gardă, Elend nu luă cu el pe nimeni. Nu voia să le explice lui Ham şi celorlalţi de unde aflase informaţia. Vin insistase să păstreze secretul lui OreSeur.

Ham are dreptate într-o singură privinţă, se gândi el, în timp ce se oprea trăsura. Vin ascunde câte ceva. O face tot timpul.

Dar asta nu-l împiedica să-i acorde încredere. Dădu din cap către OreSeur şi coborâră. Făcându-le semn gărzilor să rămână pe loc, Elend se apropie de o clădire dărăpănată. Probabil că fusese prăvălia unui negustor sărac – proprietatea unui nobil de obârşie extrem de joasă, care le vindea muncitorilor skaa obiecte de primă necesitate primind de la ei alimente, în schimbul cărora primea apoi bani de la Lordul Legiuitor.

Clădirea se afla într-o zonă în care încă nu ajunseseră echipele trimise s-adune lemn. Însă era clar că nu fusese locuită prea des în ultima vreme. Fusese jefuită cu mult timp în urmă şi stratul de cenuşă de pe podea avea zece centimetri. Un şir îngust de urme de tălpi ducea către o scară dosnică.

— Ce e locul ăsta? întrebă Elend, încruntându-se.

Kandra înălţă din umerii lui de câine.

— De unde-ai ştiut că ea e aici?

— Am urmărit-o azi-noapte, Maiestate. Am văzut în ce direcţie a luat-o. Pe urmă n-a mai fost vorba decât de o simplă căutare atentă.

Elend se încruntă.

— Pentru asta trebuie totuşi să fii un urmăritor foarte abil, kandra.

— Oasele astea au simţuri neobişnuit de ascuţite.

Elend dădu din cap. Scara ducea către un coridor, cu mai multe camere în capete. El începu să-l străbată, apoi se opri. Pe una dintre laturi, un lambriu de pe perete alunecase spre exterior, dând la iveală un gol. Auzi mişcare înăuntru.

— Vin? întrebă el, strecurându-şi capul prin deschidere.

În spatele peretelui era ascunsă o încăpere minusculă, şi Vin stătea în partea opusă. Cămăruţa – mai degrabă o nişă – se întindea pe numai câţiva paşi, şi Vin n-ar fi putut sta acolo în picioare. Nici nu-i răspunse. Era rezemată de peretele din capăt, cu capul întors într-o parte.

Elend intră târâş, umplându-se de cenuşă pe genunchi. Înăuntru abia avea loc ca să nu dea peste Vin.

— Te simţi bine? o întrebă.

Ea continuă să tacă, răsucind ceva între degete. Şi era întoarsă spre perete – uitându-se printr-o gaură îngustă. Elend vedea prin ea lumina soarelui.

E o văgăună unde să stai la pândă, îşi dădu el seama. Ca să supraveghezi strada. Asta nu e o prăvălie – e o ascunzătoare de hoţi. Sau era.

— Îl credeam pe Camon un om îngrozitor, spuse Vin, cu glas scăzut.

Elend şovăi, cu mâinile pe genunchi. În cele din urmă, izbuti să se aşeze, îngrămădindu-se. Cel puţin Vin nu părea rănită.

— Camon? Fostul tău şef de ceată, dinaintea lui Kelsier?

Ea dădu din cap. Îşi desprinse privirea de deschizătură şi-şi înconjură genunchii cu braţele.

— Bătea oamenii, îi omora pe cei care nu erau de acord cu el. Era brutal, chiar şi pentru un ucigaş de pe străzi.

Elend se încruntă.

— Dar, adăugă ea, încet, mă-ndoiesc că, în toată viaţa lui, a omorât atâţia oameni câţi am omorât eu azi-noapte.

Elend închise ochii. Pe urmă îi deschise, se trase mai aproape şi puse o mână pe umărul lui Vin.

— Ăia erau soldaţi duşmani, Vin.

— Am fost ca un copil într-o cameră plină cu gândaci, şopti ea.

Elend văzu, în sfârşit, ce ţinea între degete, era cercelul ei, bobiţa simplă, de bronz, pe care-o purta întotdeauna. Se uita la el, răsucindu-l.

— Ţi-am spus vreodată de unde-l am? întrebă.

Elend clătină din cap.

— Mi l-a dat mama, continuă ea Nu-mi aduc aminte când s-a-ntâmplat – mi-a povestit Reen. Mama... auzea uneori voci. A omorât-o pe sora mea mai mică, a măcelărit-o. În aceeaşi zi mi-a dat bobiţa asta, unul dintre cerceii ei. Ca şi cum, dintre mine şi sora mea, m-ar fi ales pe mine. O pedeapsă pentru una, un cadou ciudat pentru alta.

Vin clătină din cap.

— Toată viaţa mea a însemnat moarte, Elend. Moartea surorii mele, moartea lui Reen. Oameni din ceată murind în jurul meu, Kelsier doborât de Lordul Legiuitor, pe urmă suliţa mea în pieptul Lordului Legiuitor. Încerc să mă apăr, îmi spun să fug de ea. Şi apoi... fac ceva aşa, ca azi-noapte.

Neştiind ce să spună, Elend o trase mai aproape. Însă ea stătea ţeapănă.

— Fapta ta a avut un motiv întemeiat, spuse el.

— Nu, n-a avut. N-am vrut decât să le fac rău. Am vrut să-i îngrozesc, să-i fac să te lase-n pace. Sună copilăreşte, dar asta am simţit.

— Nu e copilăreşte, Vin. E o strategie bună. Le-ai făcut duşmanilor noştri o demonstraţie de forţă. L-ai speriat şi l-ai pus pe fugă pe unul dintre cei mai importanţi adversari ai noştri, iar tatăl meu o să se teamă acum încă şi mai mult să ne-atace. Ai câştigat timp pentru noi!

— L-am câştigat în schimbul vieţilor câtorva sute de oameni.

— Ale unor soldaţi duşmani, care-au pătruns în cetatea noastră. Ale unor oameni care apărau un tiran, un asupritor al poporului său.

— Kelsier folosea aceleaşi argumente, spuse încet Vin, când omora nobili şi gărzile lor de corp. Spunea că sprijineau Ultimul Imperiu şi că-şi meritau moartea. Mă înspăimânta.

La asta, Elend nu ştiu ce să răspundă.

— Părea să se creadă zeu, şopti Vin. Luând vieţi şi oferind vieţi, acolo unde considera că se cuvine. Nu vreau să fiu ca el, Elend. Însă totul pare să mă-mpingă către asta.

— Păi...

Nu eşti ca el, ar fi vrut să spună. Era adevărat, dar cuvintele nu se lăsau rostite. Îi sunau găunos.

În schimb, o trase pe Vin mai aproape, cu umărul pe pieptul lui, cu capul sub bărbia lui.

— Aş vrea să ştiu ce e cel mai bine să-ţi spun, Vin, şopti. Când te văd aşa, se trezeşte tot ce e în mine instinct protector. Vreau să îmbunătăţesc lucrurile – vreau să fac totul să meargă bine – dar nu ştiu cum. Spune-mi ce să fac. Spune-mi cum te pot ajuta!

La început, ea se opuse puţin îmbrăţişării, apoi oftă încet şi-şi strecură braţele în jurul lui, strângându-l cu putere.

— În privinţa asta nu mă poţi ajuta, spuse, cu blândeţe. Trebuie s-o fac singură. Trebuie să iau... nişte hotărâri.

El dădu din cap.

— O să le iei pe cele corecte, Vin.

— Nici măcar nu ştii despre ce e vorba.

— Nu contează, răspunse el. Ştiu că nu te pot ajuta – eu n-am fost nici măcar în stare să-mi păstrez tronul. Tu valorezi de cel puţin zece ori mai mult decât mine.

Ea îl strânse de braţ.

— Nu mai spune aşa ceva, te rog.

El se încruntă simţindu-i încordarea din glas, apoi încuviinţă cu un gest.

— Bine. Dar, oricum ar fi, am încredere în tine, Vin. Ia ce hotărâri consideri – o să te susţin.

Ea dădu din cap, devenind mai puţin încordată în braţele lui.

— Cred... spuse apoi. Cred c-o să plec din Luthadel.

— Să pleci? Unde?

— Spre nord, răspunse ea. În Terris.

Elend se lăsă pe spate, sprijinindu-se de peretele de lemn. Să plece? se gândi, simţind că-n el se răsucea ceva. E din cauză că mi-am abătut atât de mult atenţia de la ea în ultima vreme?

Am pierdut-o?

Însă tocmai îi făgăduise c-avea să-i susţină hotărârile.

— Dacă simţi că trebuie să pleci, Vin, se auzi spunând, atunci trebuie s-o faci.

— Dacă plec, o să vii cu mine?

— Acum?

Ea dădu din cap, atingându-se de pieptul lui.

— Nu, răspunse el, în cele din urmă. Nu pot părăsi Luthadelul, nu cu armatele astea încă aici.

— Dar oraşul te-a respins.

— Ştiu, oftă el. Dar... nu-i pot abandona pe oamenii ăştia, Vin. M-au respins, dar n-am să-i abandonez.

Ea dădu iarăşi din cap, ca şi cum ar fi auzit răspunsul pe care-l aşteptase.

Elend zâmbi.

— Suntem un dezastru, nu-i aşa?

— Fără speranţă de îndreptare, spuse ea, cu voce scăzută, desprinzându-se în cele din urmă de el.

Părea atât de obosită. Elend auzi paşi pe coridor. OreSeur apăru o clipă mai târziu, strecurându-şi capul în mica încăpere ascunsă.

— Gărzile tale de corp încep să se neliniştească, Maiestate, spuse. Vor veni curând să te caute.

Elend gesticulă, în semn că înţelese, şi se târî spre ieşire. Odată ajuns pe culoar, întinse mâna s-o ajute pe Vin să iasă. Ea i-o luă, ieşi târâş, apoi se ridică în picioare şi-şi scutură praful de pe haine – pantalonii şi cămaşa cu care se-mbrăca de obicei.

Oare acum o să se mai întoarcă vreodată la rochii? se întrebă fostul rege.

— Elend, spuse ea, căutându-se într-un buzunar. Poftim, poţi cheltui asta, dacă vrei.

Îşi deschise palma, lăsând să cadă în mâna lui un bob.

— Atiu? întrebă el, nevenindu-i să creadă. De unde-l ai?

— De la un prieten.

— Şi nu l-ai ars azi-noapte? Când te-ai luptat cu toţi soldaţii ăia?

— Nu. L-am înghiţit, dar până la urmă n-am avut nevoie de el, aşa că m-am silit să-l scot din mine.

Lordule Legiuitor! se gândi Elend. N-am ţinut cont că n-avea atiu. Ce-ar fi făcut dac-ar fi ars bucăţica asta? Îşi ridică privirea spre ea.

— Am primit rapoarte care spun că-n cetate mai e un Născut-din-Ceaţă.

— Este. Zane.

Elend lăsă bobul să recadă în mâna ei.

— Atunci păstrează atiul. Ţi-ar putea trebui, ca să te lupţi cu el.

— Mă-ndoiesc, răspunse ea, cu voce scăzută.

— Păstrează-l oricum. E o mică avere – dar noi avem acum nevoie de una imensă ca să schimbăm ceva. În plus, cine l-ar cumpăra? Dacă l-aş folosi ca să-i mituiesc pe Straff sau Cett, ar fi încă şi mai siguri c-ascund atiul.

Ea dădu din cap, apoi se uită la OreSeur.

— Păstrează-l tu, îi ceru, întinzându-i bobul. E destul de mare ca să-l poată trage de la mine alt Allomant, dacă ar vrea.

— Îl păzesc cu preţul vieţii, stăpână, spuse OreSeur, deschizându-şi umărul ca să facă loc pentru bobul de metal.

Ea se întoarse spre Elend, i se alătură pe trepte şi coborâră împreună către oştenii din garda lui.

Eu ştiu ce-am memorat. Ştiu ce repetă acum ceilalţi Lume-Aducători.