Capitolul 7

Sazed nu se gândise niciodată că ar fi putut avea de ce să aprecieze podelele murdare. Însă se dovedeau deosebit de utile pentru scrierea instrucţiunilor. Trasă mai multe cuvinte în stratul de mizerie cu un băţ lung, oferindu-le celor şase elevi ai săi un model. Ei le copiau, rescriind cuvintele de mai multe ori.

Chiar şi după ce trăise un an printre diverse grupuri de ţărani skaa, Sazed încă mai era uimit de cât erau de săraci. În întregul sat nu se găsea decât o singură bucată de cretă, şi nici urmă de cerneală şi hârtie. Jumătate dintre copii alergau de colo-colo în pielea goală, iar singurele adăposturi erau nişte cocioabe – lungi, cu câte o singură încăpere şi cu acoperişuri peticite. Din fericire, aveau unelte pentru lucrul pământului, dar niciun fel de arcuri sau praştii pentru vânătoare.

Sazed condusese o misiune de percheziţionare a conacului abandonat de pe plantaţie. Găsiseră puţine lucruri lăsate în urmă. El le sugerase bătrânilor satului să-şi mute oamenii înăuntru pe timpul iernii, dar se îndoia c-aveau s-o facă. Intraseră în conac cu teamă şi mulţi nu voiseră să se îndepărteze de Sazed. Locul le aducea aminte de lorzi – iar lorzii le aminteau de suferinţă.

Elevii lui continuară să scrie. Se străduise din greu să le explice bătrânilor de ce era atât de importantă scrierea. În cele din urmă, aleseseră câţiva elevi – Sazed era sigur că, în parte, pur şi simplu ca să-l împace. Clătină încet din cap în timp ce-i privea scriind. Învăţau fără nicio urmă de pasiune. Veneau pentru că li se poruncea şi pentru că aşa voia „maestrul terrisian”, nu fiindcă ar fi fost cu adevărat dornici de educaţie.

În zilele dinaintea Prăbuşirii, Sazed îşi imaginase adesea cum avea să fie lumea după dispariţia Lordului Legiuitor. Şi-i imaginase pe Păstrători ieşind la lumină şi dăruind unei mulţimi entuziasmate şi recunoscătoare cunoştinţe şi adevăruri uitate. Se imaginase stând noaptea în faţa unei vetre calde şi dând lecţii unor ascultători plini de nerăbdare. Nu se gândise niciodată la un sat văduvit de bărbaţi în putere, cu locuitori prea istoviţi ca să-şi mai dea şi osteneala s-asculte noaptea poveşti din trecut. Nu-şi imaginase niciodată o populaţie mai degrabă sâcâită de prezenţa lui decât recunoscătoare.

Trebuie să ai răbdare cu ei, îşi spuse, cu asprime. Visurile lui păreau acum un semn de nemăsurată mândrie. Păstrătorii dinaintea lui, sutele care muriseră ţinându-şi cunoştinţele în siguranţă şi sub tăcere, nu aşteptaseră niciodată laude sau răsplată. Îşi îndepliniseră misiunea măreaţă păstrând o tăcere de mormânt.

Sazed se ridică şi inspectă ce scriau elevii. Se descurcau din ce în ce mai bine – erau în stare să recunoască toate literele. Nu-nsemna mare lucru, dar era un început. Dădu din cap către grup, în semn că puteau pleca s-ajute la pregătirea mesei de seară.

Se înclinară în faţa lui şi se împrăştiară. Sazed ieşi în urma lor, apoi îşi dădu seama cât de întunecat era cerul; probabil că-i ţinuse până la o oră prea târzie. Clătină din cap, mergând agale printre cocioabele ca nişte movile. Îşi purta din nou robele de majordom, cu modelele lor colorate, în formă de V, şi-şi pusese mai mulţi cercei. Îşi păstra vechile obiceiuri fiindcă-i erau familiare, deşi vedea în ele şi un simbol al opresiunii. Cum aveau să se-mbrace viitoarele generaţii de terrisieni? Oare stilul de viaţă impus de Lordul Legiuitor avea să devină o parte firească a culturii lor?

Se opri la marginea satului şi se uită în jos, spre valea ca un coridor dinspre miazăzi. Solul ei înnegrit era întrerupt pe alocuri de lujeri şi de tufe maronii. Nu era ceaţă, fireşte; ceaţa venea numai noaptea. Poveştile trebuiau să fie greşeli. Ceea ce văzuse el fusese o amăgire.

Şi, chiar dacă nu fusese, ce importanţă avea? Nu era datoria lui să cerceteze astfel de lucruri. Acum, după ce avusese loc Prăbuşirea, trebuia să-şi răspândească toate cunoştinţele, nu să-şi irosească timpul umblând pe urmele unor istorisiri prosteşti. Păstrătorii nu mai erau căutători, ci învăţători. Purta cu el mii de cărţi – cunoştinţe despre munca pământului, despre igienă, despre guvernare şi despre ştiinţa vindecării. Trebuia să le dea pe toate populaţiei skaa. Aşa hotărâse Sinodul.

Şi totuşi, o parte din el se opunea. Fapt pentru care se simţea cumplit de vinovat; sătenii aveau nevoie de lecţiile lui, iar el îşi dorea din tot sufletul să-i ajute. Totuşi... simţea că îi scăpa ceva. Lordul Legiuitor murise, dar povestea nu părea să se fi sfârşit. Oare trecuse ceva cu vederea?

Poate chiar ceva mai presus decât Lordul Legiuitor – ca mărime? Ceva atât de mare, atât de imens încât era practic invizibil?

Sau vreau pur şi simplu să mă aflu în altă parte? se întrebă. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii de adult opunându-mă şi luptând, asumându-mi riscuri pe care ceilalţi Păstrători le numeau nebuneşti. Nu m-am mulţumit cu o slugărnicie prefăcută – a trebuit să iau parte la răzvrătire.

În ciuda izbânzii acestei răzvrătiri, fraţii încă nu-l iertaseră pe Sazed fiindcă se amestecase. Ştia că Vin şi ceilalţi îl considerau docil, dar, în comparaţie cu restul Păstrătorilor, era de-a dreptul nebun. Un nebun nechibzuit, nedemn de încredere, a cărui lipsă de răbdare era un pericol pentru întregul ordin.

Crezuseră că datoria lor era s-aştepte, să fie pregătiţi pentru ziua dispariţiei Lordului Legiuitor. Feruchimiştii erau prea puţini ca să rişte o revoltă făţişă.

Sazed dăduse dovadă de nesupunere. Iar acum îi venea greu să ducă o viaţa liniştită, de învăţător. Oare fiindcă o parte subconştientă a lui îi ştia pe oameni încă în pericol, sau pur şi simplu fiindcă nu putea accepta să stea pe margine?

— Maestre terrisian!

Sazed se răsuci. Vocea era îngrozită. O altă moarte în ceaţă? se gândi imediat.

Era înfiorător că toţi ceilalţi skaa rămâneau în cocioabe, deşi glasul era plin de spaimă. Câteva uşi se întredeschiseră, dar nimeni nu ieşi, să vadă – sau măcar de curiozitate –, în timp ce femeia care ţipa alerga spre Sazed. Era una dintre muncitoarele la câmp, vânjoasă, de vârstă mijlocie. În timp ce se apropia, Sazed îşi verifică rezervele; avea, fireşte, fludormintea, pentru putere, şi un foarte mic inel din oţel, pentru viteză. Îşi dori, brusc, să fi preferat în ziua aceea să poarte ceva mai multe brăţări.

— Maestre terrisian! spuse femeia, cu răsuflarea tăiată. Oh, se întoarce! Vine după noi!

— Cine? Bărbatul mort în ceaţă?

— Nu, maestre terrisian. Lordul Legiuitor.

★

Sazed se trezi dincolo de marginea satului. Se întuneca deja, şi femeia care-l adusese se întorsese, speriată, în cocioaba ei. Sazed nu putea decât să-şi imagineze cum se simţeau bieţii oameni – ţinuţi captivi în adăposturile lor de atacul nopţii şi al ceţii, unde se-ngrămădeau unii într-alţii, speriaţi de pericolul care pândea afară.

Şi era un pericol ameninţător. Pe drumul desfundat, străinul aştepta în tăcere, în robă neagră, aproape tot atât de înalt ca Sazed. Era chel şi nu purta niciun fel de bijuterie – fireşte, dacă nu cumva puneai la socoteală piroanele din fier masiv care-i fuseseră trecute prin ochi, cu vârful înainte.

Nu era Lordul Legiuitor. Era un Inchizitor de Oţel.

Sazed nu înţelegea cum continuau creaturile alea să trăiască. Piroanele erau destul de groase ca să-i umple orbitele; îi distruseseră ochii şi vârfurile lor ieşeau în afară prin partea din spate a capului. Din răni nu se prelingea absolut nicio picătură de sânge – dintr-un oarecare motiv, asta îi făceau să pară încă şi mai stranii.

Din fericire, pe acel Inchizitor Sazed îl cunoştea.

— Marsh, spuse el, cu voce scăzută, în timp ce-ncepea să se-nfiripe ceaţa.

— E foarte greu să ţi se dea de urmă, terrisianule, zise Marsh – şi vocea lui îl ului pe Sazed.

Cumva, se schimbase, devenise mai aspră, mai scrâşnită. Avea ceva hârjâit, ca şi cum l-ar fi chinuit tusea. Ca a oricărui alt inchizitor auzit vreodată de Sazed.

— Să-mi dea de urmă? se miră Sazed. Nu mi-am făcut planuri cu gândul că alţii vor avea nevoie să mă găsească.

— Nu contează, zise Marsh, întorcându-se spre sud. Eu te-am găsit. Trebuie să vii cu mine.

Sazed se încruntă.

— Ce? Marsh, am treabă aici.

— Lipsită de importanţă, spuse Inchizitorul, întorcându-se din nou spre el şi fixându-l cu privirea lui fără ochi.

Mi se pare mie, sau a devenit mai ciudat de când nu l-am mai văzut? Sazed se cutremură.

— Despre ce e vorba, Marsh?

— Abaţia din Seran e pustie.

Sazed şovăi. Abaţia era o fortăreaţă din sud a Cultului – un loc unde se retrăseseră, după Prăbuşire, Inchizitorii şi obligatorii de rang înalt ai bisericii Lordului Legiuitor.

— Pustie? se miră. E prea puţin probabil, eu aşa cred.

— Şi totuşi e adevărat, spuse Marsh.

Vorbea fără să folosească limbajul trupului – fără niciun gest, fără nicio tresărire a muşchilor feţei.

— Păi...

Vocea lui Sazed se stinse. Ce informaţii, ce minunăţii şi ce secrete trebuie să conţină bibliotecile Abaţiei!

— Trebuie să fii cu mine, continuă Marsh. Dacă ne surprind fraţii mei, s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău.

Fraţii mei. De când îi sunt lui „fraţi” Inchizitorii? Infiltrarea lui Marsh printre ei făcuse parte din planul lui Kelsier de răsturnare a Ultimului Imperiu. Era un trădător strecurat în mijlocul lor, nu le era „frate”.

Sazed era nehotărât. În lumina slabă, profilul lui Marsh părea... nefiresc, ba chiar descurajant. Periculos.

Nu fi prost, se dojeni terrisianul. Marsh era fratele lui Kelsier – singura rudă încă în viaţă a Supravieţuitorului. Ca Inchizitor, Marsh avea autoritate asupra Cultului de Oţel şi mulţi obligatori îi dăduseră ascultare, în ciuda amestecului său în răzvrătire. Fusese un ajutor valoros pentru domnia de novice a lui Elend.

— Ia-ţi lucrurile, spuse Marsh.

Locul meu e aici, se gândi Sazed. Trebuie să-nvăţ oamenii, nu să cutreier ţara, urmărindu-mi propriul ego.

Şi totuşi...

— Ceaţa vine în timpul zilei, adăugă Marsh.

Sazed îşi ridică privirea. Marsh se holba la el, cu capetele piroanelor strălucindu-i ca nişte discuri în ultimele crâmpeie de lumină. Superstiţioşi, skaa credeau că Inchizitorii puteau citi gândurile, însă Sazed ştia că era o prostie. Inchizitorii aveau puterile unui Născut-din-Ceaţă, prin urmare şi pe aceea de a influenţa sentimentele altora – dar nu le puteau pătrunde în minte.

— De ce spui asta? întrebă Sazed.

— Pentru că e adevărat, răspunse Marsh. Nu s-a terminat, Sazed. Nici măcar n-a început încă. Lordul Legiuitor n-a fost decât o amânare. O înşelăciune. Acum, când el nu mai e, ne-a mai rămas puţin timp. Vino cu mine la Abaţie – trebuie s-o cercetăm cât avem ocazia.

Sazed şovăi, apoi dădu din cap.

— Mă duc să le explic sătenilor. Putem pleca în seara asta, eu aşa cred.

Marsh dădu din cap, dar nu se clinti când se retrase Sazed către sat. Rămase pur şi simplu locului în întuneric, lăsând ceaţa să i se-adune în jur.

Totul se răsfrânge asupra sărmanului Alendi. Îmi pare rău pentru el şi pentru tot ce-a trebuit să-ndure. Pentru ceea ce a fost silit să devină.