Capitolul 38

Cum e cu putinţă să pară el atât de sigur de sine când eu mă simt atât de nervoasă? se întrebă Vin, stând alături de Elend în timp ce Sala Adunării începea să se umple. Veniseră devreme, Elend spusese că de acea dată voia să pară stăpân pe situaţie fiind cel care-i întâmpina, pe rând, la sosire, pe toţi ceilalţi membri ai Adunării.

Era ziua votării noului rege.

Vin şi Elend stăteau pe podium, salutându-i cu înclinări din cap pe ceilalţi, când intrau pe uşa laterală. Jos, în sală, băncile erau deja prea pline. Iar pe primele câteva rânduri se aşezaseră, ca de obicei, mai mulţi oşteni din gardă.

— Azi arăţi superb, spuse Elend, cu ochii la Vin.

Ea ridică din umeri. Era îmbrăcată în alb, şi rochia, cu corsajul din volane suprapuse, diafane, o învăluia cu graţie. Aidoma celorlalte, era croită ca să-i ofere libertate de mişcare şi, mai ales mulţumită broderiei negre de pe mâneci, se potrivea cu noile haine ale lui Elend. Nu mai avea bijuterii, dar găsise câteva agrafe albe, de lemn, pentru păr.

— E straniu, spuse ea, cât de repede a reînceput să mi se pară firesc să port rochii.

— Mă bucur că ai făcut schimbarea, zise Elend. Pantalonii şi cămaşa sunt o parte din tine, dar şi rochia asta e. Acea parte pe care-o ţin minte de la baluri, când ne cunoşteam atât de puţin.

Vin zâmbi cu nostalgie, uitându-se la el, şi mulţimea care se aduna păru ceva mai departe.

— N-ai dansat niciodată cu mine.

— Îmi pare rău, spuse el, susţinându-i cu gingăşie braţul. În ultima vreme n-am avut prea mult timp unul pentru altul, nu?

Ea clătină din cap.

— O să am grijă să nu mai fie aşa, făgădui Elend. Odată ce-o să se termine cu toată încurcătura asta, odată ce tronul va fi sigur, o să ne putem întoarce la ale noastre.

Vin încuviinţă cu un gest, apoi se răsuci brusc când simţi o mişcare în spate. Un membru al Adunării traversa podiumul.

— Eşti agitată, remarcă Elend, încruntându-se uşor. Chiar mai mult decât de obicei. Ce-mi scapă?

Ea clătină din cap.

— Nu ştiu.

Elend îl salută pe noul-venit – un skaa – cu o strângere fermă de mână. Vin stătea lângă el, cu nostalgia de mai înainte evaporată aidoma ceţei când i se întoarseră gândurile în prezent. Ce mă nelinişteşte?

Sala era ticsită – toată lumea voia să fie de faţă la evenimentul zilei. Elend se văzuse nevoit să pună străjeri la uşă pentru păstrarea ordinii. Dar nu era nervoasă numai din cauza numărului mare de oameni. Avea senzaţia că, în ceea ce se petrecea, exista o greşeală. Oamenii se adunau ca mâncătorii de hoituri în jurul unui leş în putrefacţie.

— Nu e corect, spuse, ţinându-se de braţul lui Elend în timp ce membrii Adunării se îndreptau spre locurile lor. Guvernarea n-ar trebui să treacă dintr-o mână în alta pe baza argumentelor aduse de la un pupitru.

— Simplul fapt că nu s-a mai întâmplat până acum nu-nseamnă că n-ar trebui să se-ntâmple, zise Elend.

Vin clătină din cap.

— Ceva o să iasă prost, Elend. Cett o să te ia prin surprindere, şi poate şi Penrod. Oameni ca ei nu stau liniştiţi, aşteptând să le hotărască un vot viitorul.

— Ştiu. Dar nu sunt ei singurii care pot face surprize.

Ea îl privi nedumerită.

— Pui ceva la cale?

Elend şovăi, apoi se uită la ea.

— Păi... ei, azi-noapte am plănuit ceva, împreună cu Ham. Un truc. Am încercat să găsesc o cale ca să stau de vorbă cu tine, dar pur şi simplu n-a fost timp. A trebuit să ne mişcăm repede.

Vin îi simţi teama şi se încruntă. Începu să spună ceva, dar se opri şi-i cercetă ochii. Părea uşor stânjenit.

— Ce e? întrebă.

— Păi... are într-un fel legătură cu tine şi cu faima ta. Aveam de gând să-ţi cer să mi-o îngădui, dar...

Vin se simţi înfiorându-se uşor. În spatele lor, ultimul membru al Adunării îşi ocupa locul, iar Penrod se ridica, pregătindu-se să conducă întrunirea. Aruncă o privire spre ei şi-şi drese glasul.

Elend înjură pe şoptite.

— Uite ce e, n-am timp să-ţi explic, spuse. Dar, în realitate, nu e mare lucru – s-ar putea să nici nu-mi aducă prea multe voturi. Însă, trebuia să-ncerc. Şi asta nu schimbă nimic. Nimic între noi doi.

— Ce?

— Lord Venture? zise Penrod. Eşti gata, putem începe întrunirea?

În sală se lăsă liniştea. Vin şi Elend continuau să stea în centrul podiumului, între pupitrul vorbitorului şi scaunele membrilor Adunării. Vin îl privi, simţindu-se sfâşiată între teamă, nedumerire şi senzaţia că fusese trădată.

De ce nu mi-ai spus? se gândi. Cum aş putea fi pregătită dacă nu-mi spui ce-ai de gând? Şi... de ce te uiţi aşa la mine?

— Îmi cer iertare, zise Elend, îndepărtându-se ca să-şi ocupe locul.

Vin rămase singură în faţa mulţimii din sală. Cândva, dacă s-ar fi aflat în centrul atenţiei atâtor oameni, ar fi cuprins-o groaza. Încă se mai simţea stânjenită. Cu fruntea uşor aplecată, se îndreptă spre locul ei de pe băncile din spate.

Ham nu era acolo. Vin se încruntă, răsucindu-se când deschise Penrod întrunirea. Uite-l, îşi spuse, când îl descoperi pe Brutal în public, stând calm în mijlocul unui grup de skaa. Se vedea clar că oamenii din jurul lui discutau cu voci scăzute, dar, cu tot cositorul pe care-l ardea, ea nu le putea selecta vocile dintr-o mulţime atât de numeroasă. Boare era în partea din spate a sălii, în picioare, alături de câţiva oşteni de-ai lui Ham. N-avea importanţă dacă ei ştiau sau nu ceva despre planul lui Elend – se aflau mult prea departe ca să le pună întrebări.

Îşi aranjă iritată fusta, apoi se aşeză. Nu se mai simţise atât de oarbă din...

Din noaptea aia de acum un an, îşi aminti, din clipa dinainte de a afla adevăratul plan al lui Kelsier, din clipa când am crezut că totul se năruia în jurul meu.

Poate era semn bun. Oare Elend urzise, în ultima clipă, un plan sclipitor? Nu conta cu adevărat că nu i-l dezvăluise ei; probabil că oricum nu i-ar fi înţeles temeiul legal.

Dar... până acum mi-a dezvăluit întotdeauna planurile lui.

Penrod vorbea în continuare cu glas monoton, probabil folosind la maximum timpul în care se putea adresa Adunării. Înconjurat de cel puţin douăzeci de soldaţi, Cett stătea în public, pe primul rând de bănci, cu mulţumirea se sine citindu-i-se în ochi. Şi avea de ce. Din câte aflase ea, avea şanse să adune voturi cu uşurinţă.

Dar ce plănuia Elend?

Penrod o să voteze pentru el însuşi, cugetă Vin. Ca şi Elend. Aşa că rămân douăzeci şi două de voturi. Negustorii sunt de partea lui Cett, ca şi skaa. Se tem prea mult de armata lui ca să voteze pentru altcineva.

Mai rămân nobilii. Unii vor vota pentru Penrod – e cel mai puternic nobil din oraş; mulţi membri ai Adunării se numără de un timp îndelungat printre aliaţii lui politici. Dar, chiar dacă-l votează jumătate dintre nobili – ceea ce, probabil, nu se va întâmpla – Cett o să câştige. Nu-i trebuie decât o majoritate de două treimi ca s-ajungă pe tron.

Opt negustori, opt skaa. Şaisprezece oameni de partea lui Cett. Avea să câştige. Ce-ar fi putut face Elend?

Penrod termină în sfârşit cu înştiinţările din deschidere.

— Dar, înainte de a vota, adăugă, mi-ar plăcea să le ofer candidaţilor timp pentru un ultim discurs, prin care să aducă la cunoştinţa Adunării tot ceea ce mai doresc. Lord Cett, vrei să vorbeşti primul?

De pe locul său din sală, Cett clătină din cap.

— Mi-am făcut cunoscute ofertele şi ameninţările, Penrod. Ştiţi cu toţii că trebuie să mă votaţi.

Vin se încruntă. Părea atât de sigur de el, şi totuşi... îşi plimbă privirea pe deasupra mulţimii şi ochii îi căzură pe Ham. Vorbea cu căpitanul Demoux. Iar alături de ei stătea unul dintre bărbaţii care o urmăriseră în piaţă. Un preot al Supravieţuitorului.

Vin se întoarse spre Adunare, o studie. Cei opt skaa nu păreau să se simtă deloc în largul lor. Se uită la Elend, care se ridica, pregătindu-se să treacă la pupitru. Îşi regăsise încrederea în sine de mai înainte şi, în uniforma lui de un alb orbitor, avea o înfăţişare regească. Încă îşi mai purta coroana.

Asta nu schimbă nimic, spusese el. Nimic între noi doi.

Îmi cer iertare.

Ceva care folosea faima ei ca să-i aducă lui voturi. Faima ei era faima lui Kelsier, şi de ea nu se sinchiseau de fapt decât skaa. Şi exista un singur mod simplu în care puteai ajunge să-i influenţezi...

— Te-ai alăturat Bisericii Supravieţuitorului, nu-i aşa? şopti ea.

Reacţiile reprezentanţilor skaa din Adunare, raţionamentul adoptat pe moment, cuvintele lui Elend de mai înainte, totul căpătă brusc sens. Dacă el făcea parte din Biserica Supravieţuitorului, celor opt skaa din Adunare le-ar fi putut fi teamă să voteze împotriva lui. Şi n-avea nevoie de şaisprezece voturi ca să câştige tronul; dacă se ajungea la un impas, câştiga. Cu opt voturi de la skaa şi cu al lui, ceilalţi n-aveau să izbutească niciodată să-l dea deoparte.

— Foarte inteligent, şopti ea din nou.

Trucul ar fi putut să nu dea rezultate. Totul depindea de influenţa Bisericii Supravieţuitorului asupra membrilor skaa ai Adunării. Totuşi, chiar dacă o parte dintre skaa votau împotriva lui Elend, aveau să existe totuşi nobili care să voteze pentru Penrod. Dacă o făceau destul de mulţi, rezultatul votului nu putea fi decisiv şi el îşi păstra tronul.

Singurul preţ pe care-l avea de plătit era propria integritate.

Nu e corect, îşi spuse Vin. Dacă se alăturase Bisericii Supravieţuitorului, Elend trebuia să-şi ţină toate promisiunile făcute, indiferent care ar fi fost. Şi, odată ce căpăta susţinere oficială, această biserică ar fi putut ajunge, în Luthadel, la fel de puternică precum fusese Cultul de Oţel. Şi... cum s-ar fi schimbat apoi imaginea lui Vin în ochii lui Elend?

Asta nu schimbă nimic, făgăduise el.

Îl auzi, plictisită, începând să vorbească, şi tot ce spunea despre Kelsier avea acum pentru ea un înţeles evident. Totuşi, nu simţea decât o uşoară nelinişte. Era aşa cum spusese Zane. Ea era cuţitul – un alt soi de cuţit, totuşi o unealtă. Mijlocul prin care avea să apere Elend cetatea.

Ar fi trebuit să fie furioasă, sau măcar îngreţoşată. De ce îşi tot arunca ochii prin mulţime? De ce nu se putea concentra asupra spuselor lui Elend, asupra modului în care o ridica în slăvi? De ce era brusc atât de încordată?

De ce-şi croiau nişte bărbaţi drum prin mulţime, pe furiş, pe lângă pereţi?

★

— Aşadar, spuse Elend, având binecuvântarea Supravieţuitorului însuşi, vă cer să mă votaţi.

Aşteptă în tăcere. Era o mutare extremă; alăturându-se Bisericii Supravieţuitorului, se punea sub autoritatea spirituală a unui grup exterior. Însă atât Ham, cât şi Demoux fuseseră de părere că ideea era bună. Cu o zi înainte, Elend îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului răspândind vestea despre hotărârea sa printre locuitorii skaa ai cetăţii.

Avea senzaţia că era o mutare bună. Nu-şi făcea griji decât în privinţa lui Vin. Ei nu-i plăceau locul pe care se situa Biserica Supravieţuitorului şi faptul că Elend i se alăturase acum acelui cult înseamnă că era – practic – de acord cu rolul ei din legendă. Încercă să-i întâlnească ochii şi să-i zâmbească, dar ea nu se uita la el. Privea către public.

Elend se încruntă. Vin se ridică în picioare.

Un bărbat din sală împinse brusc într-o parte doi oşteni din primul rând, apoi, dintr-un salt nefiresc de lung, ateriză pe podium. Şi scoase un baston de duel.

Ce? se întrebă Elend, uluit. Din fericire, lunile pe care, la porunca lui Tindwyl, şi le petrecuse antrenându-se îi treziseră instincte pe care nu ştiuse că le avea. Când îl atacă Brutalul, se ghemui şi se rostogoli. Căzu pe podea în patru labe, se răsuci şi-l văzu pe bărbatul vânjos năpustindu-se spre el, cu bastonul de duel ridicat.

O învolburare de dantelă albă şi de fuste fâlfâi prin aerul de deasupra lui. Vin se izbi de Brutal cu picioarele, aruncându-l pe spate când se răsuci, cu fustele umflându-i-se.

Bărbatul gemu. Vin ateriză chiar în faţa lui Elend, cu o bufnitură. Sala Adunării răsună brusc de ţipete şi strigăte.

Vin îndepărtă pupitrul cu o lovitură de picior.

— Stai în spatele meu, şopti, cu un pumnal de obsidian sticlindu-i în mâna dreaptă.

Elend dădu şovăitor din cap, ridicându-se în picioare şi desprinzându-şi sabia de centură. Brutalul nu era singur; prin sală înaintau trei grupuri mici de oameni înarmaţi. Unul atacă primele rânduri, abătând atenţia oştenilor din gardă. Un altul urca pe podium. Al treilea părea să se ocupe de ceva din mulţime. De soldaţii lui Cett.

Brutalul îşi recăpătă echilibrul. Nu părea să fi avut prea mult de suferit de pe urma loviturii lui Vin.

Asasini, îşi spuse Elend. Dar cine i-a trimis?

Bărbatul zâmbi când i se alătură un grup de cinci prieteni. În sală se înstăpâni haosul, membrii Adunării se împrăştiară, iar gărzile lor de corp dădură buzna să-i înconjoare. Însă lupta purtată în faţa podiumului împiedica pe oricine să scape fugind într-acolo. Membrii Adunării se buluciră în faţa uşii laterale de pe podium. Însă atacatorii nu păreau să le dea atenţie.

Îi interesa Elend.

Vin rămase ghemuită, aşteptând atacul într-o poziţie ameninţătoare, în ciuda rochiei cu volane. Elend avu impresia că o auzea mârâind încetişor.

Bărbaţii atacară.

★      

Vin se năpusti către Brutalul din frunte cu un pumnal. Însă braţul lui era prea lung, aşa că pară cu uşurinţă, cu o rotire a bastonului. Erau şase bărbaţi; trei Brutali, fără nicio îndoială, iar ceilalţi trei probabil Monedazvârlitori sau Deviatori. Un grup puternic de Allomanţi care stăpâneau metalele. Cineva nu voia s-o lase să-ncheie repede lupta, azvârlind monede.

Nu înţelegeau că, într-o asemenea situaţie, nu le-ar fi folosit în niciun caz. Nu cu Elend atât de aproape şi cu atât de mulţi oameni în încăpere. Monedele nu puteau fi deviate fără pericol. Dacă azvârlea un pumn către duşmani, ar fi ucis oameni la întâmplare.

Trebuia să-i omoare repede pe cei şase. Deja se răsfirau în evantai, înconjurându-i pe ea şi pe Elend. Se mişcau doi câte doi – câte un Brutal şi un Monedazvârlitor în fiecare pereche. Aveau s-o atace din lateral, încercând să treacă de ea ca s-ajungă la Elend.

Se întinse în spate, arzând fier, şi Trase sabia lui Elend din teacă, cu un zăngănit strident. O prinse de mâner şi o trimise către una dintre echipe. Monedazvârlitorul o împinse înapoi spre ea, iar Vin o împinse în cealaltă parte, aşa că zbură, răsucindu-se, către a doua pereche de Allomanţi.

Unul o împinse din nou spre Vin. Ea Trase din spate, smulgând din mâinile lui Elend teaca, al cărei vârf era metalic, şi îi folosi catarama ca s-o azvârle prin aer. Obiectul zbură pe lângă sabie. De data asta, Monedazvârlitorii duşmani scăpară de amândouă, aruncându-le către publicul care fugea.

Oamenii urlau, disperaţi, călcându-se în picioare în încercarea de a-şi croi drum cu forţa către ieşire. Vin scrâşni din dinţi. Avea nevoie de-o armă mai bună.

Azvârli un pumnal de piatră către o pereche de asasini, apoi sări către o alta, răsucindu-se pe sub arma cu care-o ataca Brutalul. Monedazvârlitorul n-avea asupra lui niciun metal pe care să-l poată simţi ea; era acolo doar ca s-o-mpiedice să-l omoare pe Brutal cu monede. Probabil îşi închipuiseră că era uşor s-o înfrângă dacă n-o lăsau să le folosească.

Brutalul îşi roti din nou braţul, încercând o lovitură cu capătul bastonului. Ea prinse arma, o smuci către sine şi sări în sus, împingând în băncile membrilor Adunării, aflate în spatele său. Picioarele ei îl nimeriră pe Brutal în piept, şi îl lovi cu putere, incendiind fludor. El gemu şi Vin se Trase înapoi, către cuiele băncilor, cu toată forţa.

Brutalul izbuti să rămână în picioare. Însă o privea pe Vin îndepărtându-se de el, cu bastonul lui în mâini, părând cu desăvârşire surprins.

Ea ateriză şi se răsuci spre Elend, care îşi găsise o armă – un baston de duel – şi avusese mintea destul de limpede ca să se retragă, cu spatele la perete. În dreapta ei, câţiva membri ai Adunării se îndesau unii într-alţii, înconjuraţi de gărzile lor de corp. În sală era prea multă lume şi uşile erau înguste ca să poată ieşi toţi.

Membrii Adunării nu schiţau nicio mişcare ca să-l ajute pe Elend.

Un asasin ţipă, arătând cu degetul, când Vin împinse în bănci şi se avântă către ei, trecând în faţa lui Elend. Doi Brutali îşi ridicară armele când ea se învârtea în aer, trăgând uşor de balamalele uşii ca să se răsucească. Ateriză cu rochia fâlfâind.

E într-adevăr cazul să-i mulţumesc croitorului, se gândi, ridicându-şi bastonul. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să scape oricum de rochie, rupându-şi-o, dar Brutalii se năpustiră asupra ei prea repede. Pară ambele lovituri în acelaşi timp, apoi se aruncă printre cei doi bărbaţi, incendiind fludor şi mişcându-se chiar mai repede decât ei.

Unul înjură, încercând să-şi rotească bastonul. Vin îi rupse piciorul înainte de a reuşi. Bărbatul se prăbuşi cu un urlet, şi ea îi sări în spate, silindu-l să cadă la pământ, în timp ce-l lovea pe al doilea, rotindu-şi mâna din umăr. El pară, apoi îşi repezi arma spre a ei, ca s-o arunce din spatele primului Brutal.

Elend atacă. Însă, în comparaţie cu ale duşmanilor care ardeau fludor, mişcările lui păreau lenevoase. Brutalul se întoarse spre el aproape cu nepăsare şi-i rupse bastonul cu o lovitură uşoară.

Vin căzu înjurând. Îşi aruncă bastonul spre Brutal, silindu-l să-şi abată atenţia de la Elend. Bărbatul abia izbuti să se ferească din calea ei când Vin ateriză pe podea, sări în picioare şi-şi scoase un al doilea pumnal. Se năpusti asupra Brutalului, nelăsându-i timp să se-ntoarcă din nou spre rege.

O rafală de monede zbură spre ea. Nu putea să le împingă înapoi, nu către mulţime. Ţipă – aruncându-se între ele şi Elend – şi împinse în lateral, despărţindu-le în două cât de bine putu, astfel încât să-mproaşte peretele. Însă simţi o străfulgerare de durere în umăr.

De unde-a luat monedele? se gândi, enervată că fusese înşelată. Însă aruncă o privire într-o parte şi-l zări pe Monedazvârlitor alături de un membru înfricoşat al Adunării, pe care-l silise să-i dea punga cu bani.

Scrâşni din dinţi. Încă-şi mai putea folosi braţul. Era tot ce conta. Scoase un strigăt şi se aruncă asupra celui mai apropiat Brutal. Însă al treilea Brutal îşi recuperase bastonul – cel aruncat de Vin – şi acum se învârtea în jurul celorlalţi, împreună cu Monedazvârlitorul lui, încercând s-ajungă în spatele ei.

Pe rând, unul câte unul, se gândi ea.

Cel mai apropiat Brutal îşi roti bastonul. Trebuia să-l ia cumva prin surprindere. Aşa că nici nu se feri, nici nu pară. Primi lovitura în coaste, arzând duraluminiu şi fludor ca să reziste. Ceva pocni în ea în clipa izbiturii, dar, cu duraluminiu, avea destulă putere ca să rămână în picioare. Lemnul se făcu ţăndări, iar ea continuă să înainteze, azvârlindu-şi pumnalul în gâtul Brutalului.

Bărbatul se prăbuşi, descoperindu-l pe Monedazvârlitorul uluit din spatele lui. Fludorul lui Vin se evaporă cu duraluminiul, şi durerea îi înflori în coastă ca un răsărit de soare. Dar smulse arma din Brutalul în cădere, mişcându-se încă destul de repede ca să-l lase în urmă pe Monedazvârlitor, căzut cu un pumnal în piept.

Pe urmă se împletici, gâfâind fără zgomot şi ţinându-se de coaste în timp ce doi bărbaţi îi mureau la picioare.

A mai rămas un Brutal, se gândi, disperată. Şi doi Monedazvârlitori.

Elend are nevoie de mine. Cu coada ochiului, îl zări pe unul dintre Monedazvârlitori trimiţând o rafală de monede furate către Elend. Ţipă şi le împinse, îndepărtându-le, şi îl auzi pe Monedazvârlitor înjurând.

Se întoarse – contând pe liniile albastre ale oţelului ei ca s-o avertizeze, duşmanii mai încercau s-arunce şi cu altceva în Elend – şi smulse flaconul cu metale de rezervă din mânecă, unde-l legase strâns ca să nu-i fie Tras. Însă, când îi scotea dopul, sticluţa se clătină în mâna ei acum tremurândă. Al doilea Monedazvârlitor rânji când o împinse, înclinând-o şi răspândindu-i conţinutul pe podea.

Vin mârâi, dar mintea i se înceţoşa. Avea nevoie de fludor. Fără el, rana imensă făcută de monedă în umărul ei – din care sângele curgea înroşindu-i mâneca dantelată – şi durerea zdrobitoare din coastă erau mai mult decât putea să suporte. Aproape că nu mai era în stare să gândească.

Un baston zvâcni spre capul ei. Vin sări într-o parte, rostogolindu-se. Însă nu mai avea nici graţia, nici iuţeala datorate fludorului. Ar fi putut să se ferească de lovitura unui om obişnuit, însă atacul unui Allomant era cu totul altceva.

N-ar fi trebuit să ard duraluminiu! se gândi. Riscase şi izbutise să ucidă doi atacatori, dar rămăsese prea expusă. Bastonul cobora către ea.

Ceva uriaş se izbi de Brutal, trântindu-l la podea cu o rafală de mârâieli şi gheare. Vin se ridică în timp ce pumnul Brutalului îl pocnea pe OreSeur în cap, crăpându-i ţeasta. Însă şi bărbatul sângera, înjura şi bastonul i se rostogolea, scăpat din mână. Vin îl înşfăcă, se strădui să se ridice în picioare, strânse din dinţi şi-şi izbi duşmanul cu mânerul în faţă. El primi lovitura cu o înjurătură şi-i zbură picioarele de sub ea cu o lovitură a piciorului său.

Vin căzu lângă OreSeur. Însă câinele-lup, ciudat, zâmbea. În umăr avea o rană.

Nu, nu o rană. O deschidere în carne – cu un flacon cu metale în interior. Ea îl înhăţă şi se rostogoli, ţinându-l ascuns în vreme ce Brutalul îşi recăpăta echilibrul. Dădu peste cap lichidul şi aşchiile de metal pe care le conţinea. În faţa ei, pe podea, se vedea umbra Brutalului înălţându-şi arma pentru o lovitură puternică, din umăr.

Incendiat, fludorul prinse viaţă în ea şi rănile dureroase deveniră un simplu freamăt sâcâitor. Se aruncă într-o parte în clipa loviturii, care nimeri în podea, azvârlind în aer fărâme de lemn. Vin sări în picioare şi izbi cu pumnul braţul duşmanului ei uluit.

Lovitura nu era atât de puternică încât să rupă oase, dar era evident dureroasă. Brutalul – acum cu doi dinţi lipsă – gemu, chinuit. În lateral, Vin îl văzu pe OreSeur în picioare, cu falca de câine atârnându-i nefiresc; dădu din cap către ea; Brutalul îl credea mort, după ce-i crăpase ţeasta.

Spre Elend zburară alte monede. Vin le împinse, îndepărtându-le, fără să fie nevoie să-şi întoarcă privirea spre ele. În faţa ei, OreSeur îl izbi pe Brutal din spate, făcându-l să se răsucească în clipa când îl atacă Vin. Bastonul Brutalului trecu pe lângă capul ei, la o grosime de deget distanţă şi căzu pe spatele lui OreSeur, însă mâna ei îl izbise în faţă. Nu cu pumnul strâns, fiindcă, împotriva unui Brutal, n-avea mare efect.

Avea un deget în afară şi ţintise cu o precizie incredibilă. Ochiul bărbatului ţâşni când i se înfipse degetul ei în orbită.

Vin sări înapoi când urlă duşmanul, ducându-şi mâna la faţă, apoi sări peste trupul chircit al lui OreSeur şi-şi înşfăcă pumnalul căzut la pământ.

Brutalul muri cu mâinile încleştate de faţa chinuită de durere, cu acel pumnal în piept.

Vin se răsuci, uitându-se cu disperare după Elend. El luase armele Brutalilor căzuţi şi pară loviturile celor doi Monedazvârlitori rămaşi, care păreau să-şi fi ieşit din fire fiindcă Vin le respinsese toate atacurile cu monede. Îşi scoseseră în schimb bastoanele de duel şi-l atacaseră direct pe rege. Lecţiile primite de Elend păreau să fi fost de-ajuns ca să-l ajute să rămână în viaţă – dar numai pentru că potrivnicii lui stăteau cu un ochi pe Vin, ca să fie siguri că nu-ncepea ea s-arunce monede.

Vin săltă cu o lovitură de picior bastonul bărbatului pe care abia îl omorâse şi-l prinse în mână. Un Monedazvârlitor ţipă când o auzi mârâind şi o văzu năpustindu-se asupra lor, rotindu-şi arma. Unul avu destulă prezenţă de spirit ca să se-ndepărteze împingând în bănci şi avântându-se într-un salt. Însă arma lui Vin îl nimeri în aer, aruncându-l într-o parte.

Următoarea rotire de baston îl doborî pe celălalt, care-ncercase să fugă.

Elend răsufla greu, cu hainele în dezordine.

S-a descurcat mai bine decât aş fi crezut, recunoscu Vin, aplecându-se şi încercând să-şi dea seama cât de tare o vătămase lovitura din coaste. Avea nevoie de un bandaj pentru umăr. Moneda n-o nimerise în os, însă sângerarea ar fi...

— Vin! strigă Elend.

Ceva foarte puternic o înşfăcă brusc din spate. Se sufocă, trasă înapoi şi trântită pe podea.

Primul Brutal. Ea îi rupsese piciorul, apoi nu-i mai dăduse atenţie...

O prinse cu mâinile de gât, strângând în timp ce îngenunchea, apăsându-i pieptul cu picioarele, faţa îi era ca o mască sălbatică a furiei. Ochii i se bulbucaseră, adrenalina se contopea în el cu fludorul.

Vin icni, încercând să respire. Se văzu întoarsă cu ani în urmă, în toiul bătăilor primite de la bărbaţii aplecaţi ameninţător asupra ei. Camon, şi Reen, şi încă mulţi alţii.

Nu! se gândi, incendiind fludor şi zbătându-se. Însă Brutalul o ţintuise locului şi era mult mai masiv decât ea. Mult mai puternic. Elend îl lovi cu bastonul în spate, dar el aproape că nici nu tresări.

Vin nu putea să respire. Îşi simţea gâtul strivit. Încercă să desfacă mâinile bărbatului cu forţa, dar era aşa cum îi spusese Ham. Statura ei măruntă reprezenta un mare avantaj în majoritatea situaţiilor – dar, când era vorba de forţă brută, nu se putea măsura cu un bărbat masiv, musculos. Încercă să se Tragă în lateral, dar strânsoarea duşmanului era prea puternică, greutatea ei era prea mică faţă de a lui.

Se zbătea zadarnic. Încă mai avea duraluminiu – prin arderea lui dispăreau doar celelalte metale – dar ultima lui întrebuinţare aproape că o ucisese. Dacă nu-l omora pe Brutal imediat, rămânea din nou fără fludor.

Elend îi ciomăgea potrivnicul, urlând după ajutor, dar vocea lui părea să vină de departe. Faţa Brutalului aproape că se apăsa pe a ei şi Vin îi desluşea furia. În clipa aceea îi trecu prin minte ceva incredibil.

Unde l-am mai văzut pe omul ăsta?

Lumea i se întuneca în faţa ochilor. Iar Brutalul strângea tot mai tare, aplecându-se tot mai aproape, mai aproape, mai aproape...

Vin n-avea de ales. Arse duraluminiu şi-şi incendie fludorul. Îndepărtă mâinile duşmanului dintr-o smucitură şi-şi repezi capul spre faţa lui.

Ţeasta bărbatului explodă cu uşurinţa cu care ţâşnise mai devreme ochiul.

Vin icni, recăpătându-şi răsuflarea, şi împinse leşul de deasupra ei. Elend se retrase împleticindu-se, cu hainele şi faţa împroşcate cu roşu. Lumea începu să se clatine în faţa lui Vin pe măsură ce i se mistuia fludorul – dar, chiar şi aşa, văzu, pe faţa lui Elend, un sentiment la fel de bătător la ochi ca sângele de pe albul strălucitor al uniformei sale.

Oroare.

Nu, se gândi, cu mintea înceţoşându-i-se. Te rog, Elend, nu asta...

Căzu cu faţa în jos, nemaiizbutind să-şi păstreze cunoştinţa.

★

În costumul lui distrus, Elend stătea pe un scaun, cu mâinile la frunte, cu Sala Adunării întinzându-i-se în jur devastată şi tulburător de pustie.

— Va supravieţui, spuse Ham. De fapt, nu e rănită chiar atât de grav. Sau... ei, nu chiar atât de grav când e vorba de ea. N-are nevoie decât de o mulţime de fludor şi de îngrijirile lui Sazed. Terrisianul spune că nici măcar n-are coastele rupte, doar fisurate.

Elend dădu din cap, cu gândul dus. Câţiva soldaţi îndepărtau cadavrele, printre care se numărau cei şase bărbaţi ucişi de Vin, cu tot cu cel de la sfârşit...

Elend închise ochii şi strânse din pleoape.

— Ce e? întrebă Ham.

Regele deschise ochii, încleştându-şi pumnul ca să nu-i tremure mâna.

— Ştiu că tu ai văzut o mulţime de lupte, Ham, răspunse. Dar... eu nu sunt obişnuit...

Evită să se uite la soldaţii care târau trupul fără cap.

Însă Ham îi urmări cu privirea.

— Ştii, de fapt n-am mai văzut-o luptând decât o singură dată, continuă Elend, cu voce slabă. În palat, acum un an. Atunci doar a aruncat câţiva bărbaţi, izbindu-i de pereţi. N-a fost deloc ca acum.

Ham se aşeză lângă el pe bancă.

— E Născută-din-Ceaţă, El. La ce te-aşteptai? Un singur Brutal poate doborî cu uşurinţă zece bărbaţi – chiar mai multe zeci, dacă-l ajută un Monedazvârlitor. Un Născut-din-Ceaţă... ei, e ca o armată într-un singur om.

Elend dădu din cap.

— Ştiu, Ham. Ştiu că l-a ucis pe Lordul Legiuitor – mi-a povestit chiar că a înfruntat mai mulţi Inchizitori de Oţel. Dar... n-am văzut niciodată...

Închise din nou ochii. Imaginea lui Vin, împleticindu-se către el, la sfârşit, cu frumoasa ei rochie de albă de bal acoperită de sângele unui bărbat pe care-l ucisese cu o lovitură a frunţii...

A ucis ca să mă apere, se gândi. Dar asta nu face totul mai puţin tulburător.

Poate devine încă şi mai tulburător.

Se sili să deschidă ochii. Nu-şi putea îngădui să se lase răvăşit; trebuia să fie puternic. Era rege.

— Crezi că i-a trimis Straff? întrebă.

Ham încuviinţă cu o înclinare a capului.

— Cine altcineva? V-au atacat pe tine şi pe Cett. Cred că ameninţarea ta n-a fost o piedică în calea lui Straff, nu una atât de mare cum am crezut noi.

— Ce face Cett?

— Abia a scăpat cu viaţă. I-au ucis jumătate din soldaţi. În toiul încăierării, eu şi Demoux n-am putut să vedem ce se petrecea pe podium, cu tine şi cu Vin.

Elend dădu din cap. Când sosise Ham, Vin terminase deja cu asasinii. N-avusese nevoie decât de câteva minute ca să ucidă şase dintre ei.

Ham păstră o vreme tăcerea. În cele din urmă, se întoarse spre rege.

— Recunosc, El, spuse, cu voce scăzută. Sunt impresionat. N-am văzut lupta, dar i-am văzut urmările. Una e să te lupţi cu şase Allomanţi, şi e cu totul altceva s-o faci încercând să aperi un om obişnuit şi având grijă să nu păţească nimic mulţimea din jur. Iar ultimul bărbat...

— Ţii minte când l-a salvat pe Boare? întrebă Elend. Era foarte departe, dar jur c-am văzut-o azvârlind cai în aer cu Allomanţia ei. Ai mai auzit vreodată ceva asemănător?

Ham clătină din cap.

Elend rămase tăcut o vreme.

— Cred că trebuie să ne facem nişte planuri. După cele petrecute azi, nu putem...

Ham îşi ridică privirea când vocea lui Elend se stinse.

— Ce e?

— Un mesager, răspunse Elend, arătând către uşă.

Aşa cum era de aşteptat, omul li se înfăţişă oştenilor, care-l escortară până pe podium. Elend se ridică şi ieşi în întâmpinarea bărbatului scund, cu blazonul lui Penrod pe haină.

— Lordul meu, spuse solul, cu o plecăciune. Am fost trimis să-ţi dau de ştire că votarea va avea loc în vila lordului Penrod.

— Votarea? se miră Ham. Ce prostie mai e şi asta? Maiestatea Sa a fost azi pe punctul să-şi piardă viaţa.

— Îmi cer iertare, lordul meu, spuse slujitorul. Mie nu mi s-a spus decât să transmit mesajul.

Elend oftă. Sperase că tot balamucul îl făcuse pe Penrod să uite că exista un termen.

— Ham, dacă azi nu e ales un nou rege, am dreptul să păstrez coroana. Au irosit deja timpul de graţie.

Ham oftă.

— Şi dacă mai sunt şi alţi asasini? întrebă, cu voce înceată. Vin o să rămână în pat pentru cel puţin câteva zile.

— Nu mă pot bizui tot timpul pe ea ca să mă apere, spuse Elend. Să mergem.

★

— Votez pentru mine, spuse Penrod.

Nu e o surpriză, se gândi Elend. Stătea în salonul confortabil din vila lui Penrod, alături de un grup de membri ai Adunării zguduiţi de cele petrecute – dar, din fericire, niciunul rănit în timpul atacului. Mai mulţi ţineau în mâini pahare pline şi îi înconjura o adevărată oaste de străji care schimbau priviri prudente. Încăperea ticsită de oameni îi mai găzduia pe Noorden şi pe alţi trei scribi, prezenţi ca martori la votare, aşa cum cerea legea.

— Şi eu votez pentru Penrod, spuse lordul Dukaler.

Nici asta nu mă surprinde, se gândi Elend. Mă-ntreb cât l-o fi costat pe Penrod.

Locuinţa acestuia nu era o fortăreaţă, dar şi-o împodobise cu generozitate. Moliciunea pluşului de pe scaunul lui Elend era o uşurare bine-venită după încordarea din timpul întregii zile. Însă el se temea să nu fie prea liniştitoare. Ar fi fost atât de uşor să se lase furat de somn...

— Votez pentru Cett, spuse lordul Habren.

Elend tresări. Era al doilea vot pentru Cett, ceea ce îl aducea cu trei voturi în urma lui Penrod.

Toată lumea se întoarse spre Elend.

— Votez pentru mine, anunţă el, străduindu-se să afişeze o fermitate greu de păstrat după cele petrecute.

Urmau negustorii. Elend se lăsă pe spătarul scaunului, pregătindu-se pentru aşteptata perindare de voturi în favoarea lui Cett.

— Votez pentru Penrod, spuse Philen.

Elend îşi îndreptă spatele, redevenind atent. Ce?!

Următorul negustor votă tot pentru Penrod. Ca şi următorul, ca şi încă unul. Elend asculta uluit. Ce mi-a scăpat? se întrebă. Se uită la Ham, care ridică din umeri, nedumerit.

Philen se uită la Elend, zâmbind prieteneşte. Însă el n-ar fi putut spune dacă-n privirea negustorului era amărăciune sau satisfacţie. Au trecut dintr-o tabără într-alta? Atât de repede? Mai întâi de toate, Philen fusese cel care-l strecurase pe Cett în oraş.

Îşi plimbă privirea de-a lungul şirului de negustori, încercând, cu prea puţini sorţi de izbândă, să le aprecieze reacţiile. Cett nu era de faţă, se retrăsese în Fortăreaţa Hasting să-şi îngrijească rana.

— Votez pentru lordul Venture, spuse Haws, cel mai apreciat dintre reprezentanţii skaa.

Faptul stârni, de asemenea, agitaţie în încăpere. Haws întâlni ochii lui Elend şi dădu din cap. Credea cu convingere în Biserica Supravieţuitorului şi, cu toate că diverşii predicatori ai noii religii începeau să se contrazică în privinţa modului de organizare a discipolilor, erau cu toţii de acord că, pentru ei, era mai bine să aibă pe tron un credincios decât să-i predea cetatea lui Cett.

Loialitatea lor va avea un preţ, se gândi Elend, în timp ce votau cei opt skaa. Ştiau că Elend avea reputaţia unui om cinstit şi nu voia să le trădeze încrederea.

Le spusese că avea să facă parte, pe faţă, din secta lor. Nu le făgăduise credinţa sa, dar le făgăduise devotamentul său. Încă nu ştia sigur ce anume le oferise, dar ambele părţi îşi dădeau seama că aveau nevoie una de alta.

— Votez pentru Penrod, spuse Jasten, un muncitor la canal.

— Şi eu, spuse Thurts, fratele lui.

Elend scrâşni din dinţi. Ştiuse că amândoi aveau să fie o problemă; Biserica Supravieţuitorului nu le plăcuse niciodată. Dar patru skaa îi dăduseră deja voturile lor. Nu mai rămăseseră decât doi, şi avea mari şanse să se ajungă la un impas.

— Votez pentru Venture, spuse următorul bărbat.

— Şi eu, zise ultimul skaa.

Elend îi adresă acestuia, pe nume Vet, un zâmbet de mulţumire.

Aveau cincisprezece voturi pentru Penrod, două pentru Cett şi şapte pentru Elend. Se ajunsese la un impas. Elend se lăsă uşor pe spate, cu capul pe spătarul capitonat la scaunului, şi oftă încet.

Ţi-ai făcut bine treaba, Vin, şi eu mi-am făcut-o pe a mea, se gândi. Acum nu mai trebuie decât să nu lăsăm ţara asta să se dezmembreze.

— Ăă, mi se îngăduie să-mi schimb votul? întrebă o voce.

Elend deschise ochii.

Vorbise lordul Habren, unul dintre cei care votaseră pentru Cett.

— Adică, adăugă Habren, roşind uşor, acum e clar că n-o să câştige Cett.

Tânărul era un văr îndepărtat de-al lui Elend, motiv pentru care probabil îşi şi dobândise locul. În Luthadel, numele încă mai însemnau putere.

— Nu ştiu sigur dacă se poate sau nu, răspunse Penrod.

— Ei, aş vrea ca votul meu să-nsemne ceva, spuse Habren. La urma urmelor, Cett n-are decât două voturi.

În încăpere se lăsă tăcerea. Membrii Adunării se întoarseră, rând pe rând, către Elend. Scribul Noorden îi întâlni ochii. Exista o clauză care îngăduia schimbarea votului, presupunând că votarea încă nu se închisese oficial, printr-un anunţ al cancelarului – care nu fusese făcut.

Clauza era mai degrabă indirectă; probabil că, dintre toţi cei de faţă, Noorden era singurul care mai cunoştea legea destul de bine ca s-o interpreteze. Dădu uşor din cap, încă ochi în ochi cu Elend. El avea să-şi ţină gura.

Fostul rege stătea într-o încăpere plină cu oameni care aveau încredere în el, deşi îl renegaseră. Putea să urmeze exemplul lui Noorden. Putea să tacă, sau putea să spună că nu ştia.

— Da, răspunse, cu voce scăzută. Legea îţi îngăduie să-ţi schimbi votul, lord Habren. O poţi face o singură dată, dar numai înainte de a fi anunţat învingătorul. Oricine altcineva are acelaşi drept.

— Atunci votez pentru lordul Penrod, spuse Habren.

— Şi eu, anunţă lordul Hue, al doilea nobil care votase pentru Cett.

Elend închise ochii.

— Mai sunt şi alte schimbări? întrebă Penrod.

Nimeni nu scoase niciun cuvânt.

— Atunci, continuă Penrod, constat că avem şaptesprezece voturi pentru mine şi şapte pentru lordul Venture. Închid oficial votarea şi accept cu umilinţă tronul pe care mi l-aţi încredinţat. În această calitate, voi sluji cetatea cât de bine îmi stă în puteri.

Elend se ridică în picioare, apoi îşi scoase încet coroana.

— Poftim, spuse, aşezând-o pe poliţa de deasupra căminului. O să ai nevoie de ea.

Dădu din cap către Ham şi plecă fără să se uite în urmă, la oamenii care îl detronaseră.