Capitolul 30

Scriu aceasta acum, citi Sazed, dăltuind-o într-o placă de metal, pentru că mi-e frică. Mă tem pentru mine, da – recunosc, ţine de firea mea omenească. Dacă Alendi se-ntoarce de la Fântâna Înălţării, sunt sigur că moartea mea va fi unul dintre primele lui ţeluri. Nu e un om rău, dar e necruţător. Cred c-a devenit astfel fiindcă a trecut prin ceea ce a trecut.

Mă mai tem şi că tot ceea ce am ştiut – adică întreaga mea poveste – se va pierde în uitare. Mă tem pentru lumea care va fi să fie. Mă tem că toate planurile mele vor da greş.

Mă tem de o osândă încă şi mai rea decât Adâncimea.

Totul se răsfrânge asupra sărmanului Alendi. Îmi pare rău pentru el şi pentru tot ce-a trebuit să-ndure. Pentru ceea ce a fost silit să devină.

Dar să-ncepem cu începutul. Pe Alendi l-am întâlnit pentru prima oară în Khlennium; pe vremea aia era un flăcăiandru, încă nepervertit de anii petrecuţi în fruntea armatelor.

Înălţimea lui Alendi m-a izbit la prima vedere. Era mic de statură, dar părea să-i domine pe ceilalţi, un bărbat care – în ciuda tinereţii sale şi a hainelor modeste – impunea respect.

E ciudat, dar ceea ce m-a îndemnat înainte de a mă împrieteni cu Alendi a fost naivitatea lui sinceră. Mi l-am luat ca ajutor în primele luni pe care le-a petrecut în marele oraş.

Abia peste câţiva ani am căpătat convingerea că Alendi era Eroul Evurilor. Eroul Evurilor: cel numit Rabzeen din Khlennium, Anamnesorul.

Salvatorul.

Când am avut în sfârşit revelaţia – când am făcut în sfârşit legătura dintre toate semnele Prorocirii şi Alendi – am fost atât de entuziasmat. Totuşi, când le-am vorbit celorlalţi Lume-Aducători despre descoperirea mea, am fost luat în râs.

Oh, cât de mult îmi doresc să le fi dat ascultare!

Şi totuşi, oricine mă cunoaşte îşi va da seama că nu exista nicio şansă să renunţ cu atâta uşurinţă. Odată ce găsesc ceva de cercetat, îmi urmăresc ţinta cu înverşunare. Stabilisem că Alendi era Eroul Evurilor şi aveam de gând s-o dovedesc. Ar fi trebuit să mă plec în faţa voinţei celorlalţi. Ar fi trebuit să insist să-l însoţesc pe Alendi, spre a fi martor la călătoriile lui.

Da, pe urmă el a fost cel care a alimentat zvonurile. Eu n-aş fi izbutit niciodată să fac ceea ce a făcut el însuşi, n-aş fi fost în stare să conving lumea că el era într-adevăr Eroul. Nu ştiu dacă din mintea lui dispăruse orice îndoială, dar pe alţii i-a făcut să creadă că el trebuia să fie acela.

Măcar dacă religia din Terris, precum şi credinţa în Prorocire, nu s-ar fi răspândit în afara poporului nostru. Măcar dacă Adâncimea n-ar fi venit atunci când a venit, dovedindu-se o ameninţare care a adus disperarea în acţiunile oamenilor şi, deopotrivă, în credinţele lor. Măcar dacă, cu atâţia ani în urmă, când îmi căutam un ucenic, nu i-aş fi dat atenţie lui Alendi.

★

Sazed îşi întrerupse munca de transcriere a copiei haşurate. Mai avea destul – acel Kwaan izbutise să înghesuie uluitor de multe cuvinte pe o coală de oţel destul de mică, dacă o comparai cu altele.

Terrisianul privi ceea ce scrisese. În timpul întregii călătorii către nord anticipase momentul când avea să se apuce în sfârşit de lucru la copie. O parte din el fusese îngrijorată. Când avea să le citească într-o încăpere bine luminată, oare cuvintele bărbatului mort de mult i se vor părea la fel de importante cum i se păruseră în subsolurile Abaţiei din Seran?

Îşi îndreptă privirea către o altă parte a documentului şi alese să citească câteva paragrafe. Unele care aveau, pentru el, o importanţă aparte.

★

Totuşi, fiind cel care-l descoperise pe Alendi, am căpătat importanţă. Am ajuns cel dintâi dintre Lume-Aducători.

În tot ce spunea Prorocirea, exista un loc pentru mine – m-am gândit că eram Vestitorul, profetul despre care se prevestise că avea să-l descopere pe Eroul Evurilor. Să mă lepăd de Alendi ar fi însemnat să mă lepăd de noua mea poziţie, de recunoaşterea oferită de ceilalţi.

Aşa că n-am făcut-o.

Dar o fac acum. Să se ştie că eu, Kwaan, Lume-Aducător din Terris, sunt un şarlatan.

★

Sazed închise ochii. Lume-Aducător. Termenul îi era cunoscut; ordinul Păstrătorilor fusese întemeiat pornindu-se de la amintirile şi speranţele din legendele Terrisului. Lume-Aducătorii fuseseră învăţători, Feruchimişti care cutreieraseră ţara, purtând cu ei cunoştinţe. Reprezentaseră prima idee inspiratoare a înfiinţării ordinului secret al Păstrătorilor.

Şi acum avea un document scris chiar de mâna unui Lume-Aducător.

Tindwyl o să fie foarte supărată pe mine, se gândi, deschizând ochii. Citise toată copia haşurată, dar avea nevoie de timp ca s-o studieze. Ca s-o memoreze. Ca să facă legături cu alte scrieri. Textul acela – de probabil vreo douăzeci de pagini – putea cu uşurinţă să-l ţină ocupat mai multe luni, sau poate chiar ani.

Obloanele de la fereastră zăngăniră. Sazed îşi ridică privirea. Era în apartamentul lui din palat – un ansamblu de încăperi frumos decorate, cu mult prea luxoase pentru cineva care-şi petrecuse întreaga viaţă ca servitor. Se ridică, se apropie de fereastră, trase zăvorul şi deschise oblonul. Zâmbi când o descoperi pe Vin afară, ghemuită pe pervaz.

— Ăă... salut, spuse ea.

Îşi purta mantia-de-ceaţă peste cămaşa cenuşie şi peste pantalonii negri. Deşi era dimineaţă, îşi intrase pe de-a-ntregul în drepturi, era clar că ea nu dormise după patrularea din timpul nopţii.

— Ar trebui să-ţi laşi fereastra deschisă. Altminteri nu pot intra. Elend s-a supărat pe mine fiindc-am stricat prea multe zăvoare.

— Voi încerca să ţin minte, lady Vin, spuse terrisianul, făcându-i semn să intre.

Ea sări sprintenă prin fereastra deschisă, cu mantia foşnindu-i.

— Vei încerca să ţii minte? întrebă. Tu nu uiţi niciodată nimic. Nici măcar lucrurile pe care nu le-ai pus într-o metalminte.

A devenit cu mult mai cutezătoare, îşi spuse Sazed, în timp ce ea se îndrepta spre masa de lucru, ca să se uite apoi cu atenţie la hârtiile lui. Chiar în lunile în care-am fost plecat.

— Ce e asta? întrebă ea, tot cu ochii la masă.

— Am găsit-o în Abaţia din Seran, lady Vin, răspunse Sazed, făcând un pas înainte.

Se simţea atât de bine în robe curate, având un loc liniştit şi confortabil în care să studieze. Era un om rău pentru că prefera toate astea în locul călătoriilor?

O lună, se gândi. Îmi îngădui să studiez o lună. Pe urmă încredinţez studiul altcuiva.

— Ce e asta? repetă Vin, ridicând copia haşurată.

— Te rog, lady Vin, spuse el, speriat. E foarte fragilă. Haşura s-ar putea mânji...

Ea dădu din cap, puse coala jos şi citi transcrierea. Fusese o vreme când se ferea de orice părea o scriere plictisitoare, însă acum părea intrigată.

— Aici e pomenită Adâncimea! exclamă, cu entuziasm.

— Printre altele, spuse Sazed, venind lângă ea şi lângă masă.

Se aşeză, iar Vin se îndreptă spre unul dintre scaunele de pluş, cu spătar scund, din încăpere. Oricum, nu se aşeză ca un om obişnuit; sări şi se instală pe partea de sus a spătarului, cu picioarele pe perna de pluş.

— Ce e? întrebă, părând să observe zâmbetul lui Sazed.

— Sunt doar amuzat de înclinaţiile Născuţilor-din-Ceaţă, lady Vin, răspunse el. Vouă vă e greu să vă aşezaţi pur şi simplu – s-ar părea că, în schimb, vreţi întotdeauna să vă cocoţaţi. E fiindcă aveţi un atât de incredibil simţ al echilibrului, aşa cred.

Vin se încruntă, dar lăsă comentariul fără răspuns.

— Sazed, spuse ea, ce era Adâncimea?

El îşi încleştă degetele în faţă, fixând-o pe tânăra femeie cu o privire meditativă.

— Adâncimea, lady Vin? E un subiect care-a stârnit multe dezbateri, aşa cred. Se presupune că era ceva imens şi puternic, deşi există cărturari care resping întreaga legendă, considerând-o o născocire a Lordului Legiuitor. Avem motive să credem teoria asta, pentru că toate însemnările autentice despre acele vremuri sunt cele aflate sub controlul Cultului de Oţel.

— Însă jurnalul vorbeşte despre Adâncime, spuse Vin. Ca şi chestia asta pe care-o traduci acum.

— Într-adevăr, lady Vin, încuviinţă el. Dar şi printre cei care cred că Adâncimea a fost reală apar foarte multe controverse. Unii susţin versiunea oficială a Lordului Legiuitor, spunând că Adâncimea a fost o creatură supranaturală înfiorătoare – un zeu rău, dacă vrei. Alţii nu sunt de acord cu această viziune extremă. Cred că Adâncimea a fost ceva mai pământesc – un fel de oştire, poate nişte cotropitori dintr-o altă ţară. S-ar părea că, înainte de Înălţare, Stăpânirea Îndepărtată era locuită de oameni foarte primitivi şi foarte războinici.

Vin zâmbea. El o privi întrebător şi ea se mulţumi să ridice din umeri.

— I-am pus lui Elend aceeaşi întrebare, îl lămuri, şi am primit cu greu, drept răspuns, o singură propoziţie.

— Maiestatea Sa e un cărturar care a studiat alte lucruri; istoria epocii anteÎnălţare ar putea fi prea plictisitoare chiar şi pentru el. În plus, oricine întreabă un Păstrător despre trecut, trebuie să se aştepte la o discuţie prelungită, aşa cred.

— Nu mă plâng, zise Vin. Continuă.

— Nu mai e mare lucru de spus – sau, mai degrabă, ar mai fi de spus multe altele, dar am dubii în privinţa importanţei celor mai multe dintre ele. A fost Adâncimea o armată? A fost, poate, primul atac al kolosşilor, după cum susţine o teorie? Asta ar explica multe – o grămadă de istorisiri spun, la unison, că Lordul Legiuitor a dobândit, la Fântâna Înălţării, o anumită putere care l-a ajutat să înfrângă Adâncimea. Poate a câştigat sprijinul kolosşilor şi i-a folosit apoi ca oaste.

— Sazed, spuse, nu cred că aceşti kolosşi au fost Adâncimea.

— Oh?

— Cred că Adâncimea a fost ceaţa.

— Teoria asta a fost propusă, zise terrisianul, dând din cap.

— Da? întrebă ea, părând oarecum dezamăgită.

— Bineînţeles, lady Vin. În cei o mie de ani ai Ultimului Imperiu, au rămas, cred eu, puţine posibilităţi neluate în discuţie. Teoria ceţii a mai fost propusă, dar are mai multe hibe.

— De pildă?

— Păi, răspunse Sazed, în primul rând, se spune că Lordul Legiuitor a înfrânt Adâncimea. Însă ceaţa e, evident, încă aici. De asemenea, dacă Adâncimea era pur şi simplu ceaţă, de ce i s-a dat un nume atât misterios? Fireşte, alţii atrag atenţia că tot ce ştim şi tot ce-am auzit despre Adâncime s-a transmis din gură-n gură, şi ceva cât se poate de obişnuit poate căpăta însuşiri mistice când trece de la o generaţie la alta pe cale verbală. Prin urmare, „Adâncime” ar putea să nu-nsemne pur şi simplu ceaţă, ci momentul în care a apărut sau în care s-a schimbat într-un fel sau altul.

Însă cea mai importantă problemă legată de ceaţă e caracterul malefic. Dacă dăm crezare istorisirilor – şi, în afară de ele, nu ne putem bizui pe mare lucru – Adâncimea era cumplită, era distrugătoare. Iar între pericolele pe care le reprezenta aceasta şi ceaţă pare să nu existe nicio legătură.

— Dar acum ceaţa ucide oameni.

Sazed şovăi.

— Da, lady Vin. Aşa s-ar părea.

— Şi dacă a mai făcut-o şi înainte, iar Lordul Legiuitor a împiedicat-o cumva să continue? Ai spus tu însuţi că ai impresia că noi am făcut ceva – ceva care-a schimbat ceaţa – când l-am ucis pe Lordul Legiuitor.

Sazed dădu din cap.

— Întâmplările pe care le-am cercetat sunt de-a dreptul groaznice, asta e sigur. Însă nu văd cum ar putea reprezenta o ameninţare comparabilă cu Adâncimea. Unii oameni au fost ucişi de ceaţă, dar erau bătrâni cu trupurile şubrezite. Pe mulţi alţii îi lasă în pace.

Tăcu, lovindu-şi degetele mari unul de altul.

— Însă aş da dovadă de neglijenţă dacă nu aş recunoaşte că ideea are un anumit merit, lady Vin. Poate chiar şi numai câteva crime sunt de-ajuns ca să stârnească panica. Primejdia ar putea să pară mult mai grozavă prin repovestire – şi poate că, înainte, totul s-a petrecut pe un teritoriu mai întins. Încă n-am izbutit s-adun destule informaţii ca să pot fi sigur de ceva anume.

Vin nu răspunse.

Oh, Cerule, se gândi Sazed, oftând în sinea lui. Am plictisit-o. E într-adevăr nevoie să fiu mai atent, să-mi controlez vocabularul şi limbajul. Ar fi fost de crezut că, după toate călătoriile mele printre skaa, am învăţat...

— Sazed? întrebă Vin, părând să fi căzut pe gânduri. Dacă priveşti totul dintr-un punct de vedere greşit? Dacă nu aceste omoruri întâmplătoare sunt problema?

— Ce vrei să spui, lady Vin?

Ea rămase o clipă tăcută, bătând absentă cu piciorul în spătarul tapiţat al scaunului. Într-un târziu îşi ridică privirea şi întâlni ochii terrisianului.

— Ce s-ar întâmpla dacă această ceaţă ar fi în tot timpul zilei aici?

Terrisianul îi cântări o clipă spusele.

— N-ar mai fi lumină, continuă ea. Plantele s-ar usca, oamenii ar răbda de foame. Ar fi moarte... haos.

— Cred că da, încuviinţă Sazed. Poate că teoria asta e demnă de luat în seamă.

— Nu e o teorie, zise ea, sărind de pe scaun. Asta s-a întâmplat.

— Eşti deja atât de sigură? întrebă el amuzat.

Vin dădu scurt din cap, apoi veni lângă masa lui.

— Am dreptate, spuse cu francheţea care îi stătea în fire. O ştiu.

Scoase ceva dintr-un buzunar al pantalonilor, apoi îşi trase un taburet lângă Sazed. Despături foaia mototolită şi o netezi pe masă.

— Astea sunt citate din jurnal, îl lămuri. Şi arătă cu degetul un paragraf. Aici, Lordul Legiuitor povesteşte că ostile erau neputincioase împotriva Adâncimii. La început au crezut că n-o puteau înfrânge – dar uită-te ce cuvinte a ales. Spune: „Săbiile oştirii mele nu sunt de niciun folos”. Ce e de mai puţin folos decât să-ncerci să-nfigi o sabie în ceaţă?

Îi arătă un alt paragraf.

— A lăsat prăpăd în urmă, nu? Mii de oameni au murit din pricina ei. Dar nu spune niciodată că Adâncimea i-a atacat. Spune că „au murit din pricina ei”. Poate că, pur şi simplu, n-am privit niciodată lucrurile aşa cum trebuia. Oamenii ăia n-au fost nici striviţi, nici mâncaţi. Au murit de foame, fiindcă pământurile lor erau înghiţite, încetul cu încetul, de ceaţă.

Sazed îi studie hârtia. Părea atât de sigură. Nu ştia nimic despre metodele corecte de cercetare? Despre formularea întrebărilor, despre studiu, despre enunţarea ipotezelor şi despre conceperea răspunsurilor?

Bineînţeles că nu ştie, se mustră singur. A crescut pe străzi – nu foloseşte metode de cercetare.

Îşi foloseşte instinctul. Şi, de obicei, are dreptate.

Netezi din nou hârtia şi citi paragrafele.

— Lady Vin? Ai scris asta cu mâna ta?

Ea roşi.

— De ce e toată lumea atât de surprinsă?

— Pentru că nu pare să-ţi stea în fire, lady Vin.

— M-aţi schimbat voi, răspunse ea. Uite, pe foaia asta e un singur comentariu care contrazice ideea că Adâncimea înseamnă ceaţă.

— A nu contrazice un punct de vedere şi a-l dovedi nu e totuna, lady Vin.

Ea îşi flutură mâna cu nepăsare.

— Am dreptate, Sazed. Ştiu că am.

— Atunci ce zici de asta? zise el, arătându-i un rând de pe hârtie. Eroul spune că poate simţi mintea Adâncimii, că e conştientă. Ceaţa nu e vie.

— Ei, se învolburează în jurul celor care folosesc Allomanţia.

— Cred că nu e acelaşi lucru, insistă Sazed. El spune că Adâncimea era nebună... cuprinsă de nebunia distrugerii. Malefică.

Vin şovăi.

— Mai e ceva, Sazed.

El se încruntă.

Ea îi arătă o altă porţiune a notiţelor.

— Recunoşti paragrafele astea?

Nu e o umbră, citi terrisianul. Creatura asta neguroasă care mă urmăreşte, creatura pe care numai eu o pot vedea – nu e cu adevărat o umbră. E întunecoasă şi translucidă, dar n-are conturul rigid al umbrelor. E lipsită de substanţă – neclară şi fără formă. Ca şi cum ar fi făurită dintr-o pâclă întunecată.

Sau poate din ceaţă.

— Da, lady Vin, spuse el. Eroul a văzut o creatură care-l urmărea. Cred că l-a atacat pe unul dintre însoţitorii lui.

Vin îl privi în ochi.

— Şi eu am văzut-o, Sazed.

Pe el îl străbătu un fior rece.

— E acolo, afară, continuă ea. În ceaţă, în fiecare noapte. Mă priveşte. O pot simţi, cu Allomanţia. Şi, dacă mă apropii destul de mult, o pot vedea. Pare alcătuită chiar din ceaţă. Lipsită de substanţă, dar, cumva, totuşi acolo.

Sazed păstră o clipă tăcerea, neştiind ce să creadă.

— Te gândeşti că sunt nebună, îl învinui ea.

— Nu, lady Vin, răspunse el, cu voce scăzută. Nu cred că se află vreunul dintre noi pe o poziţie care să-i îngăduie să numească asta nebunie, nu şi dacă ia în considerare ceea ce se petrece. Dar... eşti sigură?

Ea dădu din cap, cu hotărâre.

— Totuşi, spuse Sazed. Chiar dacă e adevărat, nu răspunde la întrebarea mea. Autorul jurnalului a văzut aceeaşi creatură, dar n-a povestit despre ea numind-o Adâncime. Prin urmare, nu era Adâncimea. Adâncimea era altceva – ceva periculos, căruia putea să-i simtă grozăvia.

— Atunci ăsta e secretul, zise Vin. Trebuie să aflăm de ce a vorbit aşa despre ceaţă. Iar când o să ştim...

— Ce să ştim, lady Vin?

Ea şovăi, apoi îşi feri privirea. Nu răspunse, ci trecu la altceva.

— Sazed, Eroul n-a făcut niciodată ceea ce ar fi trebuit să facă. A fost ucis de Rashek. Pe urmă, când ucigaşul său a luat puterea la Fântână, n-a renunţat la ea, aşa cum ar fi trebuit – a păstrat-o pentru el.

— E adevărat.

Vin şovăi iarăşi.

— Iar ceaţa a-nceput s-omoare oameni. A-nceput să vină în timpul zilei. E... ca şi cum lucrurile s-ar repeta. Aşa că... poate toate astea înseamnă că Eroul Evurilor trebuie să vină din nou.

Se uită din nou la el, părând uşor... stânjenită? Ah... se gândi Sazed, înţelegându-i aluzia. Ea vedea creaturi din ceaţă. Eroul de mai înainte văzuse aceleaşi creaturi.

— Nu sunt sigur că afirmaţia asta e adevărată, lady Vin.

Ea pufni.

— De ce nu poţi să spui „te înşeli”, ca oamenii normali?

— Îmi cer iertare, lady Vin. Am fost multă vreme servitor, şi eram învăţaţi să nu înfruntăm pe nimeni. Oricum, nu cred că te-nşeli. Dar cred şi că, probabil, n-ai ţinut pe de-a-ntregul seama de poziţia ta.

Vin ridică din umeri.

— Ce te face să crezi că Eroul Evurilor se va întoarce?

— Nu ştiu. Ceea ce se petrece; ceea ce simt. Ceaţa vine din nou şi cineva trebuie s-o oprească.

Sazed trecu degetele peste partea tradusă a copiei haşurate, lăsându-şi privirea să alunece peste cuvinte.

— Nu mă crezi, spuse Vin.

— Nu e vorba de asta, lady Vin. Pur şi simplu nu sunt înclinat să iau hotărâri în grabă.

— Dar te-ai gândit la Eroul Evurilor, nu-i aşa? Făcea parte din religia voastră, din religia pierdută a Terrisului, iar ordinul vostru, al Păstrătorilor, a fost creat ca să-ncerce s-o descopere.

— E adevărat, recunoscu Sazed. Însă nu ştim prea multe despre prorocirile de la care porneau strămoşii noştri ca să-l descopere pe Erou. În plus, ceea ce am citit în ultima vreme sugerează că, în interpretările lor, era ceva greşit. Dacă marii teologi ai Terrisului din epoca anteÎnălţare n-au izbutit să-şi dea cu adevărat seama cine era Eroul lor, cum s-ar putea aştepta aşa ceva de la mine?

Ea păstră tăcerea.

— N-ar fi trebuit să aduc vorba despre asta, spuse, într-un târziu.

— Nu, lady Vin, te rog să nu crezi asta. Îmi cer iertare – teoriile tale sunt foarte valoroase. Însă eu am minte de cărturar şi trebuie să pun sub semnul întrebării fiecare informaţie primită, să cuget asupra ei. Cred că-mi plac mult prea mult dezbaterile.

Vin îşi ridică privirea, zâmbind uşor.

— Un alt motiv pentru care n-ai fost niciodată un majordom terrisian bun?

— Fără nicio îndoială, oftă el. Prin purtarea mea, am şi tendinţa să stârnesc conflicte cu confraţii din ordinul meu.

— Cum e Tindwyl? N-a părut încântată când a aflat că ne-ai vorbit despre Feruchimie.

Sazed dădu din cap.

— Pentru un grup care s-a dedicat cunoaşterii, Păstrătorii pot fi destul de zgârciţi cu informaţiile despre puterile lor. Când trăia Lordul Legiuitor – şi Păstrătorii erau vânaţi – prudenţa era, cred, justificată. Însă acum, când ne-am eliberat, fraţii şi surorile mele par să fi descoperit că au făcut din păstrarea secretului un obicei de care e greu să scape.

De data asta Vin dădu din cap.

— Tindwyl nu prea pare să te găsească pe placul ei. Spune c-a venit aici la sugestia ta, dar, de fiecare dată când îţi rosteşte cineva numele, pare... indiferentă.

Sazed oftă. Oare chiar nu-i plăcea lui Tindwyl? Se gândi, că, poate, faptul că ea nu era în stare să aprecieze pe nimeni reprezenta o parte importantă a problemei.

— E pur şi simplu dezamăgită de mine, lady Vin. Nu ştiu cât de bine îmi ştii povestea, dar am început să lupt împotriva Lordului Legiuitor cu vreo zece ani înainte de a mă recruta Kelsier. Ceilalţi Păstrători erau de părere că puneam în pericol atât cupruminţile mele, cât şi însuşi ordinul. Erau de părere că Păstrătorii trebuiau să stea liniştiţi – să aştepte ziua căderii Lordului Legiuitor, dar să nu-ncerce să-i provoace căderea.

— Îmi sună oarecum a laşitate, spuse Vin.

— Ah, dar e o atitudine foarte prudentă. Înţelegi, lady Vin, dacă aş fi fost prins, aş fi putut să dezvălui multe. Numele celorlalţi Păstrători, locul ascunzătorilor noastre, modul în care reuşeam să ne ascundem în cultura Terrisului. Confraţii mei s-au străduit vreme de multe decenii să-l facă pe Lordul Legiuitor să creadă că Feruchimia fusese în sfârşit ştearsă de pe suprafaţa pământului. Fiind descoperit, aş fi putut strica totul.

— Asta numai dacă am fi dat greş, spuse Vin. N-am dat.

— Am fi putut da.

— N-am dat.

Sazed şovăi, apoi zâmbi. Uneori, într-o lume a dezbaterilor, a întrebărilor, a lipsei de încredere în sine, sinceritatea ei făţişă era reconfortantă.

— Totuşi, continuă el, Tindwyl face parte din Sinod – un grup de Păstrători vârstnici, care călăuzeşte secta noastră. În trecut, eu m-am răzvrătit împotriva Sinodului de mai multe ori. Iar acum, întorcându-mă la Luthadel, îi sfidez iarăşi. Are motive să fie nemulţumită de mine.

— Ei, eu sunt de părere că faci ceea ce trebuie, spuse Vin. Avem nevoie de tine.

— Mulţumesc, lady Vin.

— Nu cred că trebuie să-i dai ascultare lui Tindwyl, adăugă ea. E din soiul care se poartă ca şi cum ar şti mai multe decât ştie de fapt.

— E foarte înţeleaptă.

— E aspră cu Elend.

— Probabil fiindcă aşa e cel mai bine pentru el, spuse Sazed. N-o judeca prea aspru, copilă. Dacă purtarea ei surprinde uneori neplăcut, motivul e viaţa foarte grea pe care a dus-o.

— Viaţă grea? întrebă Vin, îndesându-şi notiţele înapoi, în buzunar.

— Da, răspunse Sazed. Ştii, Tindwyl şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ca mamă terrisiană.

Vin ezită, cu mâna în buzunar, părând surprinsă.

— Adică... a fost o Reproducătoare?

Sazed dădu din cap. Programul de reproducere al Lordului Legiuitor consta în alegerea câtorva indivizi deosebiţi, folosiţi pentru aducerea pe lume a copiilor – scopul fiind excluderea Feruchimiei din însuşirile populaţiei.

— În final, Tindwyl a adus pe lume peste douăzeci de copii, spuse el. Fiecare cu alt tată. L-a născut pe primul când avea paisprezece ani şi şi-a petrecut întreaga viaţă fiind posedată, în repetate rânduri, de bărbaţi ciudaţi, până când rămânea însărcinată. Şi, ca urmare a leacurilor fertilizatoare pe care Maeştrii Reproducerii au obligat-o să le ia, a avut adesea gemeni sau tripleţi.

— În... înţeleg, spuse încet Vin.

— Nu eşti singura care-a avut o copilărie cumplită, lady Vin. Tindwyl e, probabil, cea mai puternică femeie pe care-o cunosc.

— Cum a putut să-ndure? întrebă Vin, cu voce scăzută. Cred... cred că eu mi-aş fi pus capăt zilelor.

— E Păstrătoare, răspunse Sazed. S-a lăsat înjosită fiindcă ştia că-i face un mare serviciu poporului ei. Ştii, Feruchimia se moşteneşte. Fiind mamă, Tindwyl a asigurat existenţa unor viitoare generaţii de Feruchimişti în rândurile poporului nostru. Ironia e că reprezintă exact genul de femeie pe care Maeştrii Reproducerii n-ar fi trebuit s-o lase să aducă pe lume copii.

— Şi cum a fost cu putinţă?

— Maeştrii credeau că înlăturaseră deja Feruchimia dintre abilităţile poporului nostru. Începuseră să se ocupe de crearea altor însuşiri – docilitate, cumpătare. Ne împerecheau ca pe nişte cai de rasă, şi Sinodul a dat o mare lovitură izbutind să tragă sforile astfel încât să fie aleasă Tindwyl în programul de reproducere. Bineînţeles că, în privinţa Feruchimiei, a avut parte de foarte puţină instruire. Din fericire, a primit câteva dintre cupruminţile pe care le poartă asupra lor Păstrătorii. Aşa că, în timpul numeroşilor ani pe care şi i-a petrecut ţinută sub cheie, a putut să studieze şi să citească biografii. Abia în ultimul deceniu – când i-a trecut vremea ca să mai fie mamă – a izbutit să li se alăture celorlalţi Păstrători.

Sazed se întrerupse şi clătină din cap.

— Prin comparaţie, noi, ceilalţi, ne-am trăit viaţa în libertate, aşa cred.

— Grozav, bombăni Vin, ridicându-se şi căscând. Ai încă un motiv ca să te simţi vinovat.

— Ar trebui să dormi, lady Vin, remarcă terrisianul.

— Câteva ore, spuse ea, îndreptându-se spre uşă şi lăsându-l din nou singur cu studiile lui.

În cele din urmă, probabil că mândria mea ne-a condamnat pe toţi.