Februarie-aprilie 2015

I know that the spades are the swords of a soldier

I know that the clubs are weapons of war

I know that diamonds mean money for this art

But that’s not the shape of my heart^*1.

Sting, „Shape of my Heart”

Viaţa mi se schimbă. Inima mi se aprinde. Îmi invadează întreaga fiinţă. După SUA şi Anglia, cartea s-a vândut în Japonia, în Germania, în Italia, în Ungaria şi în Spania. Dau interviuri aproape în fiecare zi, adesea în franceză, dar din ce în ce mai mult şi în engleză. Toţi jurnaliştii mă întreabă unde a ajuns relaţia mea cu Milan. Îşi imaginează o mulţime de scenarii care n-au nici cea mai mică legătură cu realitatea. În fiecare dimineaţă, descopăr un articol nou despre Anna. Acest alter ego al meu se mişcă într-o realitate care nu-mi mai aparţine. Îmi marchează terenul prăbuşirii. Libertatea mea de a fi se opreşte când a ei îşi ia avânt. Dar, în acel moment, nu-mi dau seama. Sunt sfârtecată între aventura ciudată pe care o trăiesc şi viaţa mea de zi cu zi pe cale să deraieze. În cele din urmă, când stau în faţa unui jurnalist şi-i istorisesc povestea lui Mélodie şi a lui Bilel, mă simt foarte în largul meu. Nu fac economie de timp, îmi face plăcere să-i spun ce am aflat despre Daesh, să-i explic vicleşugurile folosite ca să nu fiu descoperită de Bilel şi adrenalina acestei aventuri. Când sunt Anna, nu-mi pun lacăt la gură, am dreptul să vorbesc. Şi remarc bunăvoinţa de care mă bucur, îndeosebi pe pagina de Facebook a Annei Erelle, singura mea posibilitate să stau de vorbă cu cititorii.

Dar, când ziua se sfârşeşte, viaţa mea reală îşi reintră în drepturi, cu mulţimea ei de interdicţii. Ea lasă loc unor tăceri pline de stânjeneală, suspendate într-o atmosferă posacă. S-ar putea crede că teama se instalează când îmbrac din nou costumul Annei, dar lucrurile stau exact invers. Anna e liberă. Eu trăiesc sub ameninţarea morţii. Asta e. Asta este viaţa mea. Nu e întotdeauna amuzant să mă împac cu ea, aşa că mă ascund din ce în ce mai mult în spatele pseudonimului. În capul meu, David şi Goliat se luptă la nesfârşit. Sunt conştientă de asta... Nu-mi pierd minţile, dar contradicţiile din jurul meu se înmulţesc. Anna a devenit o portiţă de salvare. M-a aruncat în vâltoare, dar e singura care poate să mă scoată de acolo câteva ceasuri. Când intru în redacţie, sunt privită ca o străină. Când cineva mi se adresează, mă întreabă unde am fost, ca şi cum m-aş întoarce din vacanţă. Discuţiile sunt aproape mereu aceleaşi:

— Ce apariţie! Unde-ai fost?

— Am lucrat la promovarea cărţii.

— Da? N-am văzut nimic!

Aceste sarcasme îmi rămân în cap ca un zgomot de fond pe care reuşesc tot mai greu să-l reduc. Unii vorbesc în spatele meu fără să-şi dea osteneala s-o facă în şoaptă. Aş prefera să fiu invizibilă.

— Până la urmă, te-ai uitat la Salut les Terriens?

— Nu, am uitat.

— Ai văzut ieri subiectul în jurnalul de la ora 20 de pe France 2?

— Nu, la ora aia n-am timp să mă uit la televizor.

N-am niciodată vreun ecou al interviurilor pe care le dau. Nici măcar comentarii negative. În faţa confraţilor, am impresia că-mi inventez altă viaţă. Atunci, capăt obiceiul să nu mai povestesc nimănui despre tornada din carte. Cu excepţia celor foarte puţini cărora le pasă. Totuşi, lucrez într-o redacţie considerată a fi conectată la actualitate. Sunt luată de sus, deşi nu pot să mă fac mai mică decât sunt, de peste nouă luni de-acum. Înainte să plec, propun un subiect despre un cartier din regiunea pariziană aflat în centrul traficului european de canabis.

— Poate că suburbia este exotică pentru tine, care te-ai născut la Paris, dar nu şi pentru mine sau pentru cititorul pentru care Franţa nu se rezumă la capitala ei.

În faţa acestei ostilităţi, nedreptatea prinde rădăcini pe măsură ce mă cuprinde paranoia: mă duc din ce în ce mai rar la ziar.

E un cerc vicios. Nu mai suport să par un animal ciudat în faţa colegilor. Nu ne mai înţelegem. Am senzaţia că toţi aşteaptă să mă prăbuşesc şi, atât timp cât n-o voi face, nu voi regăsi complicitatea dintre noi. Or, nu ne putem deschide inima decât în faţa oamenilor de care ne simţim apropiaţi. Iar noi ne-am îndepărtat foarte mult. Situaţia se înrăutăţeşte din zi în zi. În peisajul meu, „a doua mea familie” devine din ce în ce mai vagă şi o ia pe acelaşi drum ca Milan. Dar, pe măsură ce toţi se estompează, simt cum mi se strânge inima. Mă înspăimântă gândul că vor dispărea şi ei din viaţa mea. Nu pot controla viitorul, aşa cum nu pot controla prezentul. Trebuie să opresc hemoragia. Dar cum? Când situaţia mă depăşeşte, redevin Anna. Ea este ascultată. Mélodie şi Bilel erau două forţe inegale. Acum nu mai ştiu care dintre noi o eclipsează pe cealaltă, dar am devenit persoana slabă lăsată de izbelişte o perioadă nedeterminată. Numai că nu suport incertitudinea. Mă sperie. Este metafora cea mai concludentă a alienării. Îmi tot spun că există întotdeauna trei adevăruri ale poveştii: al lor, al meu şi cel adevărat.

Mai adineauri, o jurnalistă italiană m-a întrebat dacă, „în ciuda contextului” cărţii mele, trăiesc „ca într-o poveste cu zâne” (îmi închipui că datorită succesului). Ciudată întrebare! Aş fi vrut să-i răspund că am impresia că nu mai sunt decât imaginea unei persoane pe care am cunoscut-o foarte bine. M-am limitat să răspund că nu pot fi şi judecător, şi parte. De când a apărut reportajul, sunt blocată în crisalida mea, neputând nici să devin fluture, nici să mă întorc la ce eram
înainte.

În dimineaţa de Sfântul Valentin, sunt absorbită brusc de o ştire care trece aproape neobservată în Franţa. La vecinii noştri danezi, la Copenhaga, o dezbatere organizată în memoria celor de la Charlie Hebdo pe tema libertăţii de exprimare şi a fanatismului devine scena unui atac. Sunt prezenţi ambasadorul Franţei, François Zimeray, şi Lars Vilks, un artist vizat de o fatwa lansată de al-Qaida de la publicarea în 2007 a unor caricaturi ale sale avându-l ca subiect pe profetul Mahomed. Atacatorul are, după toate probabilităţile, aceeaşi ideologie ca fraţii Kouachi. Nu reuşeşte să ajungă în incintă, dar trage prin fereastră peste o sută de gloanţe şi reuşeşte să fugă. Regizorul Fin Nørgaard este ucis şi trei poliţişti sunt răniţi. Căutat intens, Omar Abdel Hamid El-Hussein, descris de presa locală ca „un tânăr fără probleme, provenit dintr-o familie iubitoare şi unită”, nu se ascunde nici măcar 24 de ore. Vrea să atace din nou. În aceeaşi seară, se duce la marea sinagogă din Copenhaga şi deschide focul asupra credincioşilor aflaţi acolo. Un bărbat îşi pierde viaţa, alţi doi poliţişti sunt răniţi. Câteva ore mai târziu, îşi pierde şi el viaţa, doborât de forţele de ordine. Simbolurile atacate în acest nou atentat sunt aceleaşi ca acelea din 7, 8 şi 9 ianuarie în Hexagon.

Oare cu câte replici ale cutremurului Charlie Hebdo ne vom confrunta? Fără să ne dăm seama, devenim ahtiaţi de ştiri legate de terorismul european. De acum înainte, teama de un nou act de barbarie este omniprezentă în viaţa noastră de zi cu zi. Pe teritoriul Franţei, în Orientul Apropiat sau Mijlociu, în Magreb, vieţile noastre pot ajunge oricând în mâinile unui fanatic care caută mântuirea prin moarte, dar şi un sfert de oră de glorie.

Pe când trăia Osama Bin Laden, ierarhia al-Qaida era bine stabilită. În anii 1980, pionier într-ale jihadului, liderul istoric a reuşit să schimbe faţa islamului în întreaga lume, ca şi pe credincioşii săi, care se consideră deseori victime ale stigmatizării. Bin Laden, al unsprezecelea copil din cei 50 ai tatălui său, moşteneşte peste 30 de milioane de dolari la moartea acestuia şi se grăbeşte să-i investească în finanţarea terorismului. Este considerat şef şi, exceptând câteva apariţii ale locotenentului său, al-Zawahiri, se arată lumii în înregistrări video în care, îmbrăcat în alb, călăreşte un pursânge arab în deşert. Afişează imaginea unui om căruia nu i-e frică de nimeni în afară de Dumnezeu. Îi cheamă pe musulmanii din întreaga lume să i se alăture în Afganistan, teritoriu unde se dau lupte cu invadatorii sovietici. Vin acolo sute de oameni, vrăjiţi de discursurile totdeauna bine alese ale liderului. Propaganda îi construieşte mitul în jurul legendei lui Che, şi el bogat şi revoluţionar. Cu câţiva ani înainte să moară, în 2011, Bin Laden se adresează, într-o înregistrare audio, tinerilor, felicitându-se că a readus hegira şi jihadul în cultura actuală a islamului. Le cere să-i dezvolte ideologia şi „să readucă gloria islamului”... Aşa se face că, pe 5 iulie 2014, un fost funcţionar irakian obscur, al-Baghdadi, se proclamă calif a ceea ce el numeşte „Statul Islamic”. La fiecare nouă domnie, noi directive. De data asta, al-Baghdadi vrea să-şi expună public toţi soldaţii. Nu va mai fi vorba despre un singur purtător de cuvânt, ci despre demni reprezentanţi în întreaga lume, care au libertatea de a se adresa planetei prin predici sau înregistrări video postate pe internet. Astfel, credinciosul, dar şi revanşardul sau nebunul pot să dea dispoziţii altor oi rătăcite. Jihadistul care se alătură Daesh întrezăreşte foarte bine că poate să beneficieze rapid de o anumită notorietate. Astăzi e un nimeni. Mâine va fi poate unul dintre moştenitorii spirituali ai lui Osama Bin Laden. Va obţine glorie, pe lângă putere. Ideea a prins repede într-o lume din ce în ce mai nihilistă.

Totuşi, occidentalii continuă să subestimeze organizaţia. Daesh îşi îndeamnă „resortisanţii” să comită noi atentate oriunde şi oricând. Dacă mâine aş lua hotărârea să mă radicalizez în asemenea măsură încât să doresc să provoc moartea unor oameni, ar fi de ajuns să mă deplasez în regiunea pariziană ca să cumpăr o puşcă-mitralieră, pe care aş da vreo 400 de euro. Apoi m-aş duce, de exemplu, pe esplanada din La Défense, aş striga „Allahu akbar!” şi aş deschide focul asupra mulţimii. Aş fi neutralizată cu siguranţă în câteva minute, dar aş avea timp să ucid...

Ceea ce propaganda Statului Islamic ar vrea să ne facă să credem că e spiritualitate nu este nimic altceva decât jihad la preţ redus. Ea exploatează deziluziile fidelilor săi. În Franţa, abia acum executivul pare să înţeleagă în ce măsură am fost invadaţi de fenomenul jihadului. François Hollande şi Laurent Fabius se bâlbâie la evocarea lui. Pronunţă prost numele organizaţiei, ca şi cum ar rosti numele unei mărci de detergenţi. Ar putea să fie un detaliu, dar nu consider deloc liniştitor faptul că liderii noştri nu par nici să evalueze şi nici să înţeleagă cu adevărat ameninţarea latentă care planează deasupra capetelor noastre. Acest început de an le-a dezvăluit în mod violent francezilor o realitate până acum asociată cu războaiele îndepărtate, ale căror ultime atrocităţi le privim abătuţi, dar distraţi la ştirile de la ora 20. Ei au nevoie de explicaţii, de înţelegere, de pedagogie. Îmi dau seama de disperarea apropiaţilor mei când mă sună după un atentat. Înspăimântaţi, îmi pun întrebări care se repetă până la a deveni una singură:

— Dar de ce?

Încerc să dau explicaţii, dar vorbele mele n-au mare valoare. Din ce în ce mai izolată profesional, sunt obligată să urmăresc ca toţi ceilalţi ştirile din presă. Dezbaterile cele mai pasionate pe care le am sunt cele dintre Anna şi cititorii care îi scriu. Din spatele identităţii sale, discut de pe pagina de Facebook pe care i-am creat-o cu persoane pline de bun-simţ, deseori mai clarvăzătoare decât părerile egocentriştilor din jurul meu. Întrebările lor ridică probleme mult mai pertinente decât majoritatea analizelor tot mai numeroase ale „specialiştilor”. Aceste schimburi de păreri pe internet sunt şi singurele în care sunt sfătuită cu blândeţe să am grijă de mine. Oameni total necunoscuţi fac legătura între actualitate şi povestea mea şi întrezăresc mai bine decât majoritatea apropiaţilor mei confuzia şi dezorientarea care îmi stăpânesc sufletul. Sunt invitată să locuiesc în cele patru colţuri ale Europei. Bărbaţii îmi garantează că pot să se ocupe de securitatea mea, iar mamele îmi transmit respectul lor. Există o adevărată lume în lumea mea, între toţi aceşti străini plini de intenţii bune şi anturajul meu, în care unii mă evită din ce în ce mai mult, din teamă. Psihoza domină toate minţile: sunt asasinaţi, printre alţii, jurnalişti, iar eu tocmai am publicat o carte, eu, reportera ameninţată cu moartea. E ca şi cum aş juca rolul unei amante, al unei metrese ce nu trebuie să fie arătată cu niciun preţ. Cunoscuţii apar tot mai puţin în public alături de mine, dar mă sună în continuare ca să le dau părerea mea sau informaţiile mele. Până nu demult, apartamentul meu era plin de prieteni; acum, când le propun să treacă pe la mine să mă vadă, aud deseori răspunsul:

— Nu e safe la tine...

Le e teamă de mine, nu şi pentru mine. Nuanţa răsună în capul meu ca o constatare brutală. Am impresia că am devenit o bombă cu ceas. Gata să explodeze şi să arate ipocrizia celor din jur. Dar, până la urmă, sunt un nimeni... Port un nume pe care nimeni nu vrea să-l rostească. Ofer imaginea unei persoane de care trebuie să fugi sau a unei nebune periculoase care îşi pune viaţa în pericol. Nu sunt nici măcar antierou, deoarece nu exist, deşi eu şi Anna ne confundăm în mod periculos. Ea e curtată. Eu sunt evitată. Chiar şi fratele meu mă scoate din lista lui de prieteni de pe reţelele de socializare. Purtăm acelaşi nume, are copii, îi e teamă. Îl înţeleg. Şi mă învinovăţesc crunt. E ceva schizofrenic să fiu aproape adulată de necunoscuţi, iar ai mei să mă privească diferit. Primesc e-mail-uri care spun că aş merita Legiunea de Onoare, în timp ce anturajul meu se întreabă cât de nebună sunt. Situaţie primejdioasă, mai tulburătoare chiar decât ameninţarea difuză şi invizibilă a cărei ţintă am devenit. Ştiu în continuare cine sunt, dar habar n-am ce mă aşteaptă.

În schimb, viitorul Annei arată foarte bine...