Octombrie 2015

No change, I can change, I can change,

I can change,

But I’m here in my mould.

But I’m a million different people from one

day to the next^*1.

The Verve, „Bitter Sweet Symphony”

Îl ascult cu atenţie pe Maxime. Cuvintele lui curg fără să se lovească de vreo îndoială. Are un debit verbal dens, se exprimă numai cu discernământ. Pablo însă glumeşte tot timpul. Pare natural să alunge teama cu hazul. Cei doi colaboratori ai mei se cunosc bine. Au fost împreună în multe misiuni, îşi anticipează reciproc reacţiile şi ştiu întotdeauna să dedramatizeze o situaţie. Ceea ce este foarte de apreciat când vii dintr-o sferă jurnalistică care, de cele mai multe ori, se ia prea în serios. Totuşi, există destule motive de teamă aici. Intrarea în Libia este suficientă ca să-ţi semnezi condamnarea la moarte. Bineînţeles, legătura aeriană Paris-Benghazi nu funcţionează... Aşadar, din Franţa am călătorit până la Tunis, unde ne aşteaptă doi oameni. Ne vor ajuta să intrăm în Libia cu maşina. Se numesc fixer-i, adică persoane care ne vor ghida, ne vor da explicaţii despre resorturile ascunse şi despre mizele pe care nu le cunoaştem, având mai ales grijă să se asigure că vom intra în contact doar cu oameni de încredere. Sunt foarte interesaţi de munca noastră. Afirmaţiile lor despre Daesh, care ar vrea să se stabilească în Tunisia şi care în Libia se opune violent unui guvern de uniune naţională, sunt criminale. După Primăvara Arabă şi căderea lui Ben Ali, ne explică ei, ramura armată din Libia încearcă să-i înroleze pe vecinii tunisieni săraci sau înfuriaţi de politica actuală. Tineretul e în prima linie de recrutare şi organizaţia foloseşte argumentul imparabil al banilor: îi remunerează pe cei care i se alătură şi, în unele cazuri, le întreţine şi familia.

În orele pe care le petrecem pe drum, străbătând cei 500 de kilometri de frontieră comună, întâlnim mulţi militari tunisieni şi suntem nevoiţi să ne oprim mereu şi să ne justificăm prezenţa. De această parte a frontierei, zona este foarte bine supravegheată. Maxime susţine conversaţiile. Vorbitor a patru limbi şi aventurier încercat de 20 de ani, ştie să facă faţă tuturor situaţiilor. Nu trebuie să dezvăluie că a fost angajat cândva de statul francez, deoarece omologii lui s-ar grăbi să verifice şi din acel moment prezenţa noastră ar fi semnalată. Pe teritoriul tunisian poţi face una-două confidenţe, însă de partea cealaltă şi îndeosebi în golful Sidra, un cuvânt în plus poate să aducă moartea.

Apoi zărim în sfârşit punctul de trecere a frontierei de la Dehiba. Spre deosebire de demarcaţia dintre Turcia şi Siria, locul nu e suprapopulat. Intră şi ies doar camioane. Zăresc în special oameni în uniformă. Aproape toţi fumează şi afişează un calm la care nu mă aşteptam. Neputând intra oficial pe teritoriul libian, trebuie să ocolim şi să mergem încă o jumătate de oră, străbătând câmpii semideşertice.

Reuşim în fine să trecem dincolo, fără să ne răsune în urechi zgomotul ştampilelor pe paşapoarte. Iată-ne şi mai în nordul Africii. După cum era prevăzut, unul dintre cei doi fixer-i ne părăseşte şi pleacă înapoi spre Tunisia. Cunoaşte mult mai bine decât noi obiceiurile actuale din Libia şi spune: „Nu intru pentru nimic în lume; în afară de moarte, altceva n-ai ce să iei de-acolo”. Wasim însă rămâne cu noi.

Înaintăm vreo 15 minute pe acest pământ arid, până îl găsim pe Yunes, un fixer libian. Am fi putut să plecăm acum câteva săptămâni, dar găsirea cuiva de încredere care să ne însoţească într-una din cele mai periculoase trei ţări de pe planetă la ora actuală a fost cu siguranţă partea cea mai delicată a misiunii. În acest no man’s land corupt, fragmentat de Daesh şi de alte ramuri armate, e mai dificil ca niciodată să-ţi pui viaţa în mâinile unui necunoscut. Trebuia să găsim un aliat cinstit şi totodată apropiat de persoane mai puţin incoruptibile. Şi, în ciuda relaţiilor pe care le au Pablo şi Maxime, e greu să evaluezi sinceritatea unui om după mesajele schimbate pe Skype. Eu ştiu. Suntem aşadar foarte prudenţi faţă de el. Ştie mai puţin despre noi decât omologii lui tunisieni. Pare serios, dar mă deranjează felul în care mă priveşte. Sunt îmbrăcată complet în negru, cu părul prins în coc. Nu mi-am dat unghiile cu ojă şi nici nu m-am machiat. Am un niqab în rucsac şi în curând mi-l voi pune. Nu sunt obligată, dar prefer să-l port. Prima regulă de securitate ce trebuie respectată este să fii protejat în toate situaţiile şi pentru asta trebuie mai întâi să treci neobservat. Felul în care arăt în acest moment stârneşte automat presupunerea că mă aflu acolo cu un scop. Indiferent că eşti agent umanitar, jurnalist sau agent de securitate, dacă nu te pierzi în marea masă de oameni, cresc vertiginos riscurile de a fi răpit sau de a păţi chiar ceva mai rău. Pablo şi Maxime şi-au pus deja hainele potrivite în orice împrejurare: ţinută militară de camuflaj de culoare închisă şi bascheţi. Poartă keffiyeh în jurul feţelor ascunse în spatele unor ochelari mari de soare şi sub cozorocul şepcii.

Când suntem la adăpost de priviri, îmi pun multe întrebări despre mine, despre munca mea. Prima întrebare a lui Maxime a fost:

— Cu o carte ca a ta, cred că ţi-a fost greu să păstrezi oamenii în jurul tău... Eşti bine?

Obişnuită recent cu sarcasmele, am ridicat întâi ochii spre el fără să răspund. Un bărbat de calibrul lui, dar mai ales un tip complet necunoscut, care întrezăreşte de la bun început toate vicisitudinile aventurii mele mi se pare ceva de neconceput. Răspund că am pierdut cu siguranţă tot atât cât am câştigat. Îmi face cu ochiul, îmi zâmbeşte complice şi-mi şopteşte:

— Faptul că facem o meserie ingrată nu-i îndreptăţeşte pe oameni să fie ingraţi cu noi...

Pablo a supralicitat imitându-l pe Clint Eastwood în filmul Cel bun, cel rău şi cel urât:

— Primului care te supără să-i răspunzi: „Să ştii că oamenii se împart în două categorii: cei care au un pistol încărcat şi cei care sapă. Tu sapi!”.

Râd rar acum cu persoane care împărtăşesc elanurile mele temerare şi înclinaţia mea pentru munca de teren. Uitasem cum, în asemenea împrejurări, o privire este de ajuns pentru ca doi oameni să se înţeleagă toată viaţa. Complicitatea care se instalează firesc între noi îmi învinge spaima şi temerile. Desigur, intru într-o ţară devastată de război, dar mă simt vie în adâncul meu. Şi nu pericolul mă însufleţeşte, ci dimensiunea umană. Regăsesc acea bunăvoinţă şi acea solidaritate automată pe care le întâlneşti odată ce te angajezi în acest tip de aventură. În faţa haosului care ne aşteaptă, avem interesul să fim uniţi şi să ne protejăm unii pe alţii. Încerc să-mi întipăresc în minte imagini, dar o noapte opacă se lasă brusc peste noi. Peisajul arid face ca întunericul să fie cu atât mai misterios.

Trebuie să ajungem la Mistra, cel de-al treilea oraş al ţării, situat la aproximativ 500 de kilometri de poziţia noastră, ceea ce înseamnă încă şase ore de mers cu maşina. Starea actuală a oraşului, înfiinţat de romani în secolul al III-lea şi fost vârf de lance al revoltei împotriva lui Gaddafi, mă intrigă. Nu-mi dau seama dacă seamănă mai mult cu Pompei sau cu o provincie devastată din Kosovo. Locuitorii au plătit un tribut greu în timpul revoltei populare din 2011 care viza alungarea lui Muammar al-Gaddafi, după o domnie de mai bine de 40 de ani. Mai recent, Daesh s-a impus în oraşul vecin, Sirt, în urma unei lupte interminabile. De atunci, brigăzile sale, dotate cu un arsenal militar redutabil, sosesc în număr mare în oraşul de pe coastă.

În timp ce ne deplasăm cu maşina, observăm împrejurimile şi continuăm să facem cunoştinţă. Pablo stă în faţă, lângă Yunes, care conduce berlina noastră din anii 1980. Wasim a insistat mult să stea în portbagaj... A zis în arabă: „Trebuie ochi în faţă şi trebuie ochi în spate”. Dar, de la un timp, eu şi Maxime, aşezaţi pe bancheta din spate, îl auzim sforăind... Maxime profită ca să-mi facă un rezumat al vieţii lui. S-a realizat întotdeauna profesional, dar, în materie de dragoste, situaţia a fost cu totul alta. Foarte îndrăgostit de soţie, care tocmai l-a părăsit, sătulă de o căsnicie în care trebuia să-şi tot aştepte soţul, nu poate să conceapă viaţa fără ea. Îmi mărturiseşte că, atunci când era mic, se imagina în viitor ca tată a cel puţin şase copii. Curând urmează să împlinească 45 de ani şi nu are copii. Simt că asta îl apasă. Intuiesc că misiunea e doar un pretext ca să nu-şi înfrunte problemele.

Să te ocupi de alţii ca să-ţi eviţi propria suferinţă poate fi uneori o opţiune. Îmi dau seama că e ciudat, dar înţeleg. Uneori e mai „uşor” să pleci spre haos decât să-ţi înfrunţi propriile tenebre şi să rezolvi evenimentele imprevizibile ale vieţii de zi cu zi. Nu ne cheamă doar o datorie, ci şi fuga. Cele două sunt legate intrinsec. Suntem percepuţi ca persoane puternice, dar, deşi ştim să-i apărăm bine pe cei oprimaţi, suntem cei mai mari duşmani ai noştri când e vorba de noi înşine. Şi când te gândeşti că a trebuit să merg până în Libia ca să am această discuţie sinceră şi salvatoare...

Şapte ore mai târziu, după prima geană de lumină a zorilor, ajungem la destinaţie. Trebuie să trecem întâi printr-un cartier de la periferia oraşului, nu prea primitor. Mă aşteptam să văd mai multe cicatrice lăsate de ultimii patru ani cangrenaţi de violenţă şi terorism. Câteva vitrine de magazine deteriorate de război şi câteva graffiti-uri spre gloria revoluţionarilor căzuţi în luptă alimentează istoria oraşului martir. Se simte deprimarea. Locuitorii se uită chiorâş unii la alţii. Cei ce nu vor să fie văzuţi lasă ochii în pământ.

În jurul nostru se lasă tăcerea, asemenea calmului care anunţă furtuna. Sunt puţine femei, cărora restul trecătorilor nu le acordă nicio atenţie. Pătrundem cu paşi prudenţi în inima cartierului. Eu şi Pablo îl aşteptăm pe Maxime lângă un mic imobil. Deja e mai multă lume. Pneurile motocicletelor scrâşnesc şi bărbaţi în vârstă, aşezaţi în fotolii puse în mijlocul străzii, discută zgomotos. Auzim în depărtare focuri de armă de somaţie. Păşind ca nişte cowboy, tineri de vreo 25 de ani se uită agresiv la chipurile tuturor. Cutreieră străzile cu pistolul la centură şi vorbesc foarte tare. Lovesc măgarii slăbănogi înhămaţi la care grele ca nişte seifuri de bancă. Maşini mari se deplasează foarte lent în baletul neîncetat al circulaţiei. Pasagerii lor se uită şi ei cu atenţie la toţi şi la toate. O atitudine undeva între un grup de rap şi Miami Vice. Mâinile nu le tremură. În ciuda lipsei de experienţă, par deprinşi cu armele. Mi-e teamă întruna să nu tragă în cineva pur şi simplu din plictiseală.

Maxime se întoarce. Afişează un zâmbet discret, dar sincer. Ne întoarcem la maşină. Pe drum, un domn în vârstă, vizibil surd, este admonestat de unul dintre fraţii Dalton^*2. Nu aude şi-şi vede de drum. Ne oprim şi observăm. Vorbesc puţin araba, dar n-am nevoie ca să înţeleg ce se întâmplă. Omul se pomeneşte prins din spate de unul dintre tineri şi trântit apoi la pământ. Încercând să-şi protejeze faţa cu braţele, strigă şi pare să ceară iertare. Torţionarul lui ia portocale de pe taraba unui vânzător şi i le aruncă în cap cu o înverşunare sadică. Bătrânul sângerează, dar mai ales plânge. Ziarul pentru care lucram mi-ar fi cerut cu siguranţă să încep articolul cu această scenă ca „să agăţ cititorul”. În acel moment, sunt mândră că am o legitimaţie de presă, dar că decid singură când să mă folosesc de ea. Chiar dacă, în ambele cazuri, nu pot să intervin. Pablo se apropie de mine şi îmi spune că bărbatul trântit la pământ ar fi ţinut discursuri împotriva şefului unei miliţii locale din ce în ce mai influente. Tată de familie, şi-a ajutat fiul mai mare să fugă din ţară şi, de atunci, e ţinta câtorva fanatici deziluzionaţi. În cele din urmă, e lăsat fără cunoştinţă pe trotuar. Îl observ. Îi pândesc răsuflarea. Zecile de lovituri pe care le-a primit i-au provocat poate un traumatism cranian sau ceva mai rău. După câteva minute, se ridică clătinându-se şi-şi şterge sângele de pe faţă. Apoi pleacă, nu ştiu unde, într-o atmosferă de indiferenţă care te îngheaţă. Am văzut şi scene mult mai rele, dar n-am să mă obişnuiesc niciodată cu asupritorii care îi atacă pe cei mai slabi decât ei. În locul meu de baştină, ne place să ne jucăm de-a şefii, dar nimeni nu se atinge de bătrâni. Sunt aproape la fel de sacri ca o mamă.

Pe stradă se aud imediat alte strigăte. Alte două agresiuni în desfăşurare. Din nou toată lumea priveşte scena cu coada ochiului, dar nimeni nu crâcneşte. Aproape ca în metroul parizian. Numai că aici rişti să-ţi pierzi viaţa, nu doar portofelul sau telefonul.

— Misrata n-ar fi trebuit să fie oraşul cel mai puţin periculos din călătoria noastră? îl întreb pe Maxime.

— Chiar este, drăguţo, îmi răspunde, făcându-mi cu ochiul.

Răsună un adhan³, semnalul care ne anunţă că trebuie să plecăm. Unii se lasă în genunchi, în timp ce alţii se grăbesc să ajungă acasă. Yunes ne spune că îşi va recupera rugăciunile mai târziu în cursul zilei, cumulându-le. Avem tot interesul să ne grăbim cât timp drumurile sunt libere. Vechiul oraş asediat este doar o etapă. Ajungem în port şi, de acolo, ne îndreptăm spre Benghazi. De pe locul meu, privesc peisajele, dar n-am ce să văd, sunt numai ruine. Schelete de vaci, câini şi pisici zac de o parte şi de alta a drumului desfundat. Seceta din regiune a secat şi cea mai mică sursă de apă. O oră mai târziu, la bordul unui cargobot impozant, navigăm pe lângă coastă, în această parte a Mediteranei devenită un cimitir al celor uitaţi. Zăresc case devastate, mărturii ale unor vestigii trecute, apoi ale ravagiilor unui război civil recent şi violent. De la bordul vasului, Misrata îmi apare ca un oraş-fantomă. Copacii se înclină spre albastrul închis al apei, împinşi întruna de vântul încărcat de nisip. Terenurile au fost părăsite, lăsate în paragină. Dacă n-ar fi vilele jefuite, poleite cu aur de la temelie până la acoperiş, ai crede că ai în faţa ochilor un mormânt imens. Nori de praf se ridică până la orizont. Cerul e negru. Marea e calmă. Ajungem la Benghazi.

Trei zile mai târziu, pornim deja spre casă. Pe drum, vom sta două nopţi la Ras Lanuf, principalul oraş petrolier al ţării. Situat în golful Sidra, înmagazinează singur două treimi din producţia rafinăriilor ţării. Dar este şi un port comercial important, de unde vom ajunge din nou la Misrata. În timp ce Pablo şi Max se vor concentra asupra sarcinilor lor, eu am întâlnire cu un grup de văduve ai căror soţi au murit în luptă, fie în timpul revoluţiei, fie după aceea din cauza conflictelor neîncetate dintre brigăzi. Mă duc însoţită de Yunes, care însă nu vrea să intre în casa unde are loc întâlnirea. Şi lui i-a fost foarte frică la ultima etapă.

Am un sentiment de uşurare că am plecat din Benghazi... Sincer, nu pot să vorbesc despre viaţa de acolo, pentru că abia dacă am întrezărit-o. Fără a mai pune la socoteală traseul, am stat aproape 72 de ore la un localnic, ascunşi într-un pod. Yunes, în care avem acum toată încrederea, a aflat de la unul dintre verii lui că am fost reperaţi de o facţiune armată. Informaţia nu se poate verifica, dar este suficient de alarmantă ca să nu riscăm să o contrazicem. Pe rând, de două ori pe zi, la ore diferite, Pablo şi Max au ieşit ca să-şi îndeplinească misiunea. În acest timp, am privit cerul capitalei cirenaice de la o lucarnă. Până acum, în tot ce am făcut şi am văzut, nu m-am gândit la teamă, n-am avut timp. Dar acolo, rămasă singură, aşezată pe o cuvertură din petice, lângă un aparat de radio plin de paraziţi, cu vacarmul asurzitor şi permanent care răsună dincolo de ovalul ferestrei, îmi repet: „Ce caut eu aici? Ce caut eu aici...”.

Oraşul Ras Lanuf ne apropie din nou de Tunisia. Profităm de o seară toţi cinci, atmosfera fiind aproape calmă. Nu am prevăzut însă vântul care te scoate din minţi. Stârnit din deşert, îmi şuieră în urechi fără încetare. Feriţi de priviri, Maxime şi Pablo, care, prevăzători, au luat cu ei dopuri de urechi, savurează o bere călduţă, în timp ce eu fumez ţigară după ţigară. Aşezat pe jos, cu capul ridicat spre stele, Wasim aprinde un foc cu miros de benzină.

— Mâine ne întoarcem..., spune Maxime pe un ton înciudat, care îi trădează teama de a se întoarce la viaţa de zi cu zi.

Numai un „Inshallah”^*4 rostit de Wasim trădează tăcerea noastră. Deşi am înaintat de-a-ndăratelea în această ţară unde totul merge alandala, ne-am găsit uşor reperele. Gravi, urmărim cum se stinge soarele ocru. Mă uit la Maxime şi îmi dau seama instantaneu că, în noaptea care se anunţă neagră, îşi caută soţia. Îşi dezgroapă tăcut amintirile unui trecut fericit. Pablo îşi alungă singurătatea cu Yunes, care, contrar oricăror aşteptări, i-a devenit cel mai bun prieten. Exaltatul acesta care continuă să mă privească ciudat, dar nu cu răutate, e de departe omul cel mai straniu pe care l-am întâlnit. Fără să vrea, e foarte hazliu. Mulţumită lui, periplul acesta ne-a oferit multe hohote de râs, uneori nervos, dar de nestăpânit. Yunes şi-a acceptat soarta cu fatalism. Iar asta îl face în mod sigur mai interesant şi ne impune respect. La fel ca Wasim, ar vrea să trăiască într-o ţară unde moartea nu pândeşte la fiecare colţ de stradă. Unul e libian şi doreşte mai mult ca orice să cunoască altceva decât o ţară oprimată de dictatură. Celălalt e tunisian şi nu concepe ca viaţa să i se schimbe din cauza unui război pentru putere, pe fondul tulbure al unei ideologii greşite. Amândoi ne repetă că sunt impresionaţi de parcursul nostru, dar nu-şi dau seama cât de mici ne simţim în faţa lor. E atâta furie aici! Mai multă decât am simţit vreodată.

Mă surprind filosofând despre viaţă. Îi fac să râdă pe Pablo şi pe Maxime, care nu ratează nicio ocazie să facă glume pe seama mea. Mi-au oferit mai mult decât mă aşteptam, atât din punct de vedere uman, cât şi profesional. M-au învăţat să mă ascund de priviri, în timp ce eu am adus un dram de maliţiozitate acestei săptămâni nesigure. Ne completăm bine. Au o experienţă preţioasă în munca de teren. Iar eu reuşesc cu uşurinţă să stabilesc legături cu ceilalţi. Niqab-ul pe care îl port mă face aici invizibilă. De fapt, mă integrez mai uşor în decor. În Libia, discreţia înseamnă supravieţuire. Dar o femeie nu se poate strecura peste tot. Am învăţat bine asta la Benghazi. Orice cetăţean poate să semnaleze prezenţa noastră cui nu trebuie. În norii de praf, cred că ne ascultă şi vântul. Cerul e atât de jos, încât ţi se pare că poţi să întinzi mâna şi să prinzi luna. Caut o stea ca să mă călăuzească în ţara asta care şi-a pierdut busola. Câmpul meu vizual e restrâns la ruine şi la munţii din depărtare. Uitasem că un reportaj are capacitatea să replaseze biserica în mijlocul satului. Priorităţile vieţii mi se par evidente. Aici îmi dau seama de toată oroarea naturii umane. E mai rău decât în junglă: nu există nicio regulă. Ideologia propagată e săracă şi ura faţă de occidentali, maximă. Cei mai mulţi dintre libienii pe care i-am întâlnit nu mai ştiu dacă ceea ce poartă în suflet este suferinţă sau ură.

Se apropie momentul plecării şi, ascunşi în spatele unor tufişuri, e timpul să ne luăm la revedere de la Wasim. Lacrimile îi curg din ochii mari şi negri. Îi strânge în braţe pe Maxime şi pe Pablo şi-şi permite şi cu mine o îmbrăţişare, îşi aşază mâinile pe capul meu şi mă sărută pe frunte. Se plimbă încoace şi-ncolo tulburat, în timp ce noi urcăm în maşină. Ne urmăreşte cu privirea până departe.

Ajunşi la locul de trecere, traversăm graniţa la fel ca la venire, clandestin. Împrejurimile sunt pustii, cel puţin aşa par. Mai târziu, Yunes accelerează şi înţeleg că ne aflăm din nou pe teritoriul tunisian.

A doua zi, la Roissy de data aceasta, e momentul să-mi iau rămas-bun de la Maxime şi de la Pablo. Ca după fiecare incursiune într-o ţară tenebroasă, seninătatea întoarcerii se amestecă cu teama revenirii la viaţa de zi cu zi. Cred că în acest moment ne gândim cu toţii mult la Wasim. Melancolică, redescopăr Parisul din taxiul care mă îndepărtează încă puţin de sfera în care am trăit în ultimele zile. Îmi lipsesc deja acele salam ale şoferilor. Sunt cuprinsă brusc de o angoasă pe care n-o crezusem atât de puternică. În Libia aş fi putut să dau ortul popii, însă în Franţa trebuie să mă suport cu viaţa mea cu tot. Nu ştiu cum fac oamenii egocentrici să se ocupe numai de ei toată viaţa. Au trecut doar câteva luni, dar merg prin întuneric din prima zi. Oamenii mă cred puternică şi însetată permanent de adrenalină, în timp ce pentru mine imaginea fericirii înseamnă o şandrama de zugrăvit, lângă o mare liniştită, o familie în jur, prieteni şi o mulţime de animale. Dacă mâine voi fi sunată ca să plec din nou, voi răspunde afirmativ. Dar dacă m-aş afla în casa aceea aproape de valuri, n-aş auzi soneria telefonului.

Văd clădirile lui Georges Eugène Haussmann şi mi se strânge inima. Se aşterne toamna şi, odată cu ea, veşnica litanie a frunzelor moarte. Nu-mi place deloc această perioadă a anului.

De cum pun piciorul în apartament, mă învăluie o linişte asurzitoare. Curând se va face noapte. Am frigiderul gol, aşa că mă reped la băcănia din colţ. Las telefonul. Iau o sacoşă, 20 de euro şi un iPod vechi. Îmi place să reascult la întâmplare melodii vechi. Nimeresc peste Dreams Are My Reality, melodia din filmul La Boum^*5. E toată copilăria mea acolo. Mă face să zâmbesc. Dau volumul la maxim. Ajung lângă micul magazin alimentar. Brusc, nu mai văd nimic. Sunt apucată brutal din spate. N-am timp să reacţionez; mi se pune pe cap o pungă de plastic. Respir cu greu. Braţele mi se agită. Nu mai am control asupra picioarelor. Nu ştiu ce se întâmplă. Mă sufoc. Sunt lovită foarte puternic în spate cu un obiect care răsună pe grilajul de care am fost lipită.

Cred că sunt agresată. Îmi pierd cunoştinţa.