Mai 2016
All the lonely people, where do they all come from?
All the lonely people, where do they all belong*1?
The Beatles, „Eleanor Rigby”
Tocmai m-am întors din Tunisia, unde am petrecut opt zile în Tunis şi în împrejurimi. Nu mai fusesem aici de când am trecut spre Libia. Canalul de televiziune National Geographic m-a trimis să realizez prima parte a unui reportaj care se va sfârşi în Turcia peste o lună. E prima oară când mă solicită şi simt o mare bucurie. Şi, cum o fericire nu vine niciodată singură, mâine am întâlnire cu Timur, regizorul care intenţionează să facă un film după cartea mea. Roata s-a pus din nou în mişcare. Lucrez – în plus, chiar la ce mă pasionează – şi mă pregătesc să întâlnesc pe cineva care va imortaliza o parte scurtă, dar ireversibilă, din viaţa mea.
Am aşteptat până în seara asta ca să strâng toate înregistrările conversaţiilor cu Bilel. Mereu se întâmplă la fel: le ştiu pe de rost, n-am chef să le ascult din nou. Dar, după ce îmi bag nasul în ele, nu mă pot abţine să nu reiau totul. Ba chiar scriu subtitluri pentru Timur, ca să interpreteze cât mai exact argoul lui Bilel. Când mă văd în înregistrările video, dau pe repede înainte. Ăsta e sigurul lucru de care mă tem la întrevederea de mâine: toate momentele în care, deghizată sub chador, o joc pe Mélodie. Regizorul nu mă cunoaşte, îşi va face o idee despre mine din aceste imagini. Johanna, care a vândut drepturile de adaptare a cărţii, va fi şi ea prezentă. A fost lângă mine de la început şi, mulţumită instinctului ei ascuţit, am acceptat oferta lui Timur, şi nu alta. Au fost multe demersuri, propuneri, dar şi renunţări din partea unor producători interesaţi de subiect. În cele din urmă, Johanna a ales acest proiect de lungmetraj, care pare că vrea să se apropie cât mai mult de realitatea faptelor. Ne întâlnim mâine la ora 9 la un hotel foarte frumos din Paris. Nu ştiu mai mult. Şi, de data asta, incertitudinea e de bine.
Bineînţeles, nu m-am trezit... Ajung la întâlnire cu o întârziere de o jumătate de oră. Când uşa apartamentului se deschide, zăresc direct figura liniştitoare a lui Timur. Îmi înfruntă cu fermitate privirea, eu însă las ochii în jos. Nu ştiu dacă o fac pentru că el descoperă chipul Annei sau pentru că mă apucă iar paranoia. Cum îşi imagina că sunt? Cred că e surprins. Ne amuzăm amândoi prosteşte şi asta sparge gheaţa. El, eu, Johanna suntem imediat pe aceeaşi lungime de undă.
Timp de o oră, mă pune să repet întreaga poveste, formulează zeci de întrebări, apoi, ca pe un roman în imagini, deschid dosarul ce conţine sute de fotografii la zi cu luptători din Daesh. Pot fi văzuţi în ele necunoscuţi, dar şi Bilel, Guitone, Abaaoud şi fraţii Abdeslam. Am prevenit-o pe Johanna în legătură cu violenţa unor poze. Când o vede pe prima, face o grimasă. O înţeleg prea bine. Timur priveşte iscoditor fiecare fotografie. E atent mai mult la detalii decât la caracterul lor macabru. Punerile în scenă „artistice” ale organizaţiei îl stupefiază.
Apoi vine momentul de care mă tem cel mai mult: vizionarea conversaţiilor. O parte din mine ar vrea ca toată lumea să poată vedea aceste înregistrări video ca să înţeleagă cât de uşor şi-a recrutat Daesh adepţii, cât de uşor a prosperat. Şi, de asemenea, ca să dovedesc, chiar dacă nimeni n-a pus asta la îndoială, veridicitatea a ceea ce am povestit. Altă parte însă doreşte să uite totul şi să închidă pentru totdeauna această cutie a Pandorei. Sunt cumplit de angoasată. Prezenţa Johannei mă linişteşte, chiar dacă sunt foarte stânjenită că mă vede ca Mélodie. Mă prinde de mână şi mă priveşte fix cu ochii ei albaştri.
— Nu eşti obligată să le arăţi dacă nu vrei...
Când îmi şopteşte aceste cuvinte, îmi dau seama cât de mult sunt tratată ca o convalescentă, o persoană şubrezită de un trecut pe care trebuie totuşi să-l rememoreze. Apăs pe butonul „play” şi ies să fumez o ţigară pe balcon. Camera e mică, aud, dar cel puţin nu văd. Sunt nervoasă. După un moment, nu mă pot abţine să nu revin ca să comentez unele secvenţe. Când camera de luat vederi e îndreptată spre mine, ridic ochii spre cer. Dar, foarte repede, începem să râdem. Banda continua să înregistreze chiar şi când Bilel nu era prezent şi auzim discuţiile dintre mine şi fotograf2, făcându-l pe Bilel tâmpit, căutând o brichetă înainte să sune pe Skype; îmi văd colegul devorând rapid o farfurie de paste, în timp ce eu îi trimit un SMS lui Milan.
În cele din urmă, zăbovim asupra acestui making of al reportajului şi e distractiv. Călătoresc cu plăcere prin aceste amintiri de obicei stânjenitoare. Îi explic lui Timur că eu sunt cea pe care o vede în timpul întreruperilor, şi nu acea Mélodie care se sclifoseşte în faţa lui Bilel.
— Draga mea, te asigur că se vede foarte bine: eşti o actriţă foarte proastă! îmi zice Johanna râzând.
Timpul trece în această atmosferă senină până la căderea nopţii. Îl vom revedea pe Timur, dar, până atunci, are destule elemente ca să înceapă scrierea scenariului. Afară, în timp ce aşteptăm taxiul, mă îmbrăţişez cu Johanna. Ce drum am parcurs de când am scris cu timiditate cartea, deşi nu eram convinsă că trebuia s-o fac!
— De data asta vei închide cercul.
— Sper...
— Filmul e încununarea a tot ce s-a întâmplat... Gata, vei lăsa în urmă povestea asta... Dar va trebui să vrei şi tu s-o laşi...
În maşină, izbucnim în hohote de râs nervos, gândindu-ne iar la toate evenimentele care ne-au condus la acea cameră de hotel.
— Am impresia că am lucrat 24 de ore în şir! zice Johanna, prăpădindu-se de râs.
Şi eu la fel. Destăinuirile pe care le-am făcut m-au epuizat. Johanna mă lasă la Bercy, unde voi asista la concertul lui Paul McCartney. Beatleşii sunt unul dintre elementele de bază ale educaţiei mele. Ziua asta e definitiv în afara timpului. Dimineaţă îmi era teamă să înfrunt trecutul; cel de care mă lovesc acum e plin de inocenţă şi de blândeţe. Îmi amintesc brusc de fiorii dintr-o perioadă senină: viaţa mea de până acum doi ani. Am uitat că, uneori, nu există senzaţie mai plăcută decât să depeni amintirile fericite.