Septembrie 2015

On dirait qu’on sait lire sur les lèvres, et

que l’on tient tous les deux sur un trapèze.

On dirait que sans les poings on est toujours

aussi balèzes, et que les fenêtres nous apaisent^*1.

Alain Bashung, „Sur un trapèze”

Regretele şi înfrângerile sunt amintirile pe care ni le plăsmuim despre noi înşine. Şi tocmai am suferit o înfrângere: din cauza lipsei de înţelegere, a interminabilei ţineri pe tuşă şi a prieteniilor care s-au răcit, în cele din urmă mi-am dat demisia de la ziar. Şi când te gândeşti că acum un an mă vedeam sfârşindu-mi zilele în acea redacţie... Dar mi-e de ajuns povara fiecărei zile, duc deja mai multe lupte, nu mai aveam forţa să suport ostilităţi şi ironii. Acum, după o vară de apatie şi solitudine, am o nevoie periculoasă de victorii şi descoperiri. De când nu mai plec să fac reportaje, înţeleg că-mi doream nu atât adrenalina, cât fuga. Nu are importanţă că evadez la douăzeci de kilometri sau că traversez Tigrul. „Importantă nu e căderea, ci aterizarea...” Să fii paraşutat într-un decor străin, să afli tu însuţi, înainte să te faci mesager. Să-ţi oferi motive adevărate ca să fii imposibil de contactat. Să rămâi concentrat pe un singur eveniment din actualitate şi să le ignori pe toate celelalte. Recent, un serviciu privat, specializat în informaţii, dar complet independent de stat, m-a contactat ca să-mi propună să lucrez pentru el. Până acum n-am făcut decât cercetare şi, ca în cazul reportajului cu Bilel, nu am impresia că lucrez. Pentru mine e o ocupaţie plăcută să pătrund în acest mediu tulbure care foloseşte internetul. Mă limitez să culeg nume de pe conturi şi toate informaţiile pe care le consider utile. De fiecare dată încerc să deosebesc adevăratul recrutor de jihadişti de adolescentul provocator şi inconştient. Când reuşesc să prind unul în cârlig, fac o anchetă online până pot să-i stabilesc gradul de periculozitate.

Dacă mi-ar fi spus cineva că, într-o zi, pentru a căuta potenţiali terorişti va fi nevoie doar de o conexiune la internet, n-aş fi crezut. Dar în acest univers paralel, unde orele nu sunt numărate, trebuie să faci uz de psihologie şi să te înarmezi cu răbdare. Printre altele, îmi creez alt cont de Facebook şi constat – iar – că, la un an şi jumătate după „conexiunea” mea cu Bilel, lupilor le este la fel de uşor să se deghizeze în mieluşei... Nu ştiu care sunt mai stupizi: bărbaţii care invocă viaţa şi moartea în aceeaşi frază sau fetele care îi idolatrizează cu o mândrie prostească.

Lumea lui Mélodie s-a dezvoltat de la plecarea ei. Acum, nedemnele ei „discipole” se ascund în spatele unui profil cu o identitate între Maica Tereza şi o starletă de reality TV. Ele îşi explică viziunea despre libertate făcând caz de mulţimea de interdicţii, pe care le denunţă în statusuri la fel de lipsite de argumente ca şi minţile lor proaspăt îndoctrinate. Trec cât ai clipi de la discuţiile despre Sharia la cele mai bune sfaturi în materie de epilare. Descriu cât e ziulica de mare viziunea lor despre Făt-Frumos, având însă grijă să precizeze că ele nu comunică cu bărbaţii... Sunt membre a nenumărate grupuri la care se poate găsi manualul exhaustiv al soţiei de luptător perfecte.

Simt că aş putea deveni milionară dacă aş scoate o carte intitulată Soţia perfectă este o jihadistă... Ca motto, aş scrie: „Interzis bărbaţilor!” şi aş adăuga un smiley. Aceste „califiţe”, care ieri încă se căutau pe ele însele, am impresia că s-au găsit azi într-o versiune fantasmagorică a unui islam pângărit, pe fond conspiraţionist. Cu cât devalorizează mai mult societatea de consum şi insultă Occidentul, cu atât li se pare că se fac mai atrăgătoare pentru imaginea lor distorsionată a bărbatului ideal. Un prinţ îmbrăcat în alb, pe un cal, care le va plimba prin deşertul lui sofisticat...

Compasiunea pe care o aveam faţă de unele oiţe rătăcite de genul lor a scăzut mult după atentatele de la Charlie. Înainte, băieţii şi fetele invocau scuza, uneori legitimă, că nu ştiau ce se întâmplă cu adevărat în rândurile Statului Islamic. Am vorbit de mai multe ori la telefon cu jihadişti care îşi pierduseră iluziile şi se aflau blocaţi în Siria decât cu nebuni furioşi ca Bilel. De la valul de atentate, nimeni nu mai poate pretinde că se duce pe „pământul califatului” fără să ştie ce implică asta.

În căutarea unui sens, aceşti tineri îşi imaginează că li se oferă posibilitatea unei a doua vieţi. Cine n-a dorit măcar o dată să ia totul de la capăt? Generaţiile din care fac parte nu-şi definesc viaţa de zi cu zi în funcţie de bine şi de rău. Viaţa lor nu e nici neagră, nici albă. E cenuşie. Nefiind pe de-a-ntregul adulţi, au trecut prin adolescenţă tulburaţi şi sunt înclinaţi spre furie. Nu mai cred în nimic, cu excepţia acestui stat imaginar situat undeva între Siria şi Irak sau, mai recent, pe teritoriul libian.

După modelul unei istorii care se repetă, pleacă fără să privească înapoi şi cred că îşi aduc contribuţia la edificiu. Dar eroismul lor deghizat nu are nimic comparabil cu fervoarea celor care au făcut-o înaintea lor, din motive diferite, alăturându-se maoismului sau dovedindu-şi solidaritatea cu spaniolii republicani în 1936. Contrar acelora, din frageda lor tinereţe n-au reţinut decât un nihilism profund. Acum nu mai are importanţă mediul lor social sau spiritual; acelaşi neant pe care se bazează viziunea lor despre lume întruchipează singura credinţă adevărată comună a acestor destine frânte. Demisionari din societate, doresc să evadeze „ca să reînceapă totul în Sham (Orientul Mijlociu)”, având ca bonus arme şi multe femei. Educaţi pe bază de legende urbane, fără un cadru bine definit, sunt deseori abandonaţi într-o societate unde singurele două legi aplicate sunt legea celui mai tare şi legea talionului. Odată cu Statul Islamic li se oferă în sfârşit un nou orizont. Răul e făcut, deoarece îndoiala a fost semănată deja. Să ducă mai departe o viaţă mizeră sau să încerce aventura altundeva unde fiecăruia i se promite că îşi va găsi propriul eldorado? Acolo dimensiunea religioasă nu are nimic sacru. Acolo se aplică Sharia şi pe străzile din Rakka islamul cuceritor şi medieval nu mai este o utopie, ci o realitate. O realitate care se invită singură în casele unor francezi, unde tinerii au crescut banalizând violenţa sau îndurând-o.

Jihadul 2.0 a devenit o modă pentru o parte dintre aceşti tineri şi, în orice caz, o portiţă de scăpare. „Aveam 20 de ani. Nu voi lăsa pe nimeni să spună că e cea mai frumoasă vârstă.” Paul Nizan, prieten apropiat al lui Sartre şi Aron, scria aceste cuvinte celebre la începutul faimoasei sale cărţi Aden Arabie, în 1931. Elev al Şcolii Normale Superioare, mort la 35 de ani, adopta punctul de vedere al tineretului şi îl susţinea în lucrarea lui. Mă întreb ce-ar scrie astăzi despre adolescenţii noştri de ieri deveniţi soldaţi rătăciţi...

Practic majoritatea conturilor de Facebook pe care le-am notat în perioada lui Mélodie nu mai există azi. O pagină rămâne totuşi. Cea a unui jihadist francez, Mohamar, care se afişa atunci lângă figuri europene bine cunoscute în escadroanele Daesh. Era legat de Bilel, dar şi de doi încrezuţi care se ocupau cu comunicarea organizaţiei, Abu Abdallah Guitone şi Abu Omar al-Baljiki (belgianul), cunoscut şi sub adevărata sa identitate, Abdelhamid Abaaod. Deşi a murit în luptă în august 2014, după cum am scris în prima mea carte, În pielea unei jihadiste, Guitone nu a fost uitat de fidelii Statului Islamic. Numele lui continuă să reapară în mod regulat. Pe internet sunt lăudate „curajul” şi „gentileţea fără precedent” ale acestui luptător. Guitone a participat îndeosebi la conducerea bătăliei de la Azaz, care s-a sfârşit, după doi ani de lupte pe teren, în februarie 2014; la ordinele sale, batalioanele şi-au decapitat adversarii şi i-au târât apoi într-o groapă comună. Nefiindu-le de ajuns această oroare, au filmat scena, care poate fi accesată cu uşurinţă pe net. În această înregistrare video, bărbatul de la volan, care se felicită pentru numărul cadavrelor pe care le trage camioneta lui, este Abdelhamid Abaaoud, un belgian de origine marocană. Îl putem găsi şi îmbătat de plăcere într-o înfruntare cu alţi rebeli. Cu un zâmbet tâmp pe buze şi privirea extatică, citează din Coran şi cheamă la jihad, pe fondul sonor al pistoalelor-mitralieră. Pare mai preocupat de încadrarea imaginii decât de gloanţele care îi şuieră pe deasupra capului.

Revista Statului Islamic, Dabiq, care apare lunar pe net, îi consacră coperta numărului din ianuarie 2015, precum şi o pagină dublă de text mai mult decât elogios. Am reuşit să mă apropii de Guitone şi să discut cu el, sub cele două identităţi ale mele, dar niciodată de Abaaud. Astăzi, nu ştiu dacă a murit. Nu găsesc nimic despre el. Îmi pierd privirea în postarea lui Mohamar:

„Dragi fraţi, însuraţi-vă, apoi antrenaţi-vă nevestele să tragă cu arma o dată sau de două ori pe săptămână! Învăţaţi-le să folosească kalaşnikovul, mitraliera BKC, lansatorul de rachete, grenadele, revolverul, Duşka^*2. Surorile noastre n-au venit ca să fie închise în case! Trebuie să le antrenaţi în activităţi, să plecaţi cu ele în deşert, să le învăţaţi să fie rapide! Pe Allah, e trist când o soră nu ştie să mânuiască o armă! O, fraţilor! Îndemnaţi-vă nevestele, surorile, rudele şi copiii să lupte! Să aibă în inimi iubirea pentru martiriu! Îmi pare rău pentru această intervenţie, dar suntem într-o ţară în război şi surorile noastre sunt mândria noastră!!! Onoarea noastră!”

Mereu aceleaşi prostii, care au efect. În urmă cu doi ani, aş fi fost uluită de acest mesaj. Acum îl citesc blazată. Obosită de propaganda asta plină de greşeli de ortografie, de testosteron şi de ignoranţă periculoasă. Unul dintre aceşti bărbaţi limitaţi şi fără scrupule ar putea foarte bine să se dovedească a fi comanditarul unui viitor măcel. Şi ar fi prezentat drept creierul operaţiei... Suntem departe de teroriştii de la 11 septembrie, cu multiple diplome, care reuşiseră să-şi ascundă radicalizarea ani de zile. În rândurile Daesh există câteva genii machiavelice şi enorm de multă carne de tun, inconştientă sau descreierată.

Aş putea să petrec ore în şir pe aceste tipuri de profil, dar nu mi se cere să repet reportajul de acum un an şi jumătate. Trebuie să adun cât mai multe informaţii pertinente de raportat lui Nathalie, femeia care m-a recrutat, pe teme speciale. Constat că Twitter-ul şi Facebook-ul, printre altele, închid unele conturi, dar nu în mod sistematic. Nu trebuie să caut prea mult, căci, pe YouTube mai ales, recrutorii proliferează. Vizionez chiar şi filmuleţe postume care îl omagiază pe Guitone şi credinţa sa... Sunt postate de mama lui.

Misiunea care îmi este încredinţată în acest moment e să urmăresc plecările francezilor spre Libia. Vocile care s-au ridicat după martie 2011 au fost până la urmă auzite şi conştiinţele europene au în sfârşit ochii aţintiţi spre ceea ce se petrece pe teritoriul irakiano-sirian, neglijând restul zonelor de proliferare teroristă. Dar această atenţie abate privirea de la restul regiunilor unde se dezvoltă terorismul, îndeosebi Libia, aflată în plin haos. De la căderea lui Muammar al-Gaddafi în 2011, sub preşedinţia lui Nicolas Sarkozy, ţara a fost abandonată. Guvernul de tranziţie n-a reuşit niciodată să se impună, spre deosebire de numeroasele ramuri armate teroriste care înrolează zilnic, de patru ani încoace, cetăţeni descurajaţi. Libienii mai înstăriţi au fugit în Tunisia, una dintre ţările frontaliere, la sosirea luptătorilor din diferite ţări. Încă redus, fenomenul nu este deocamdată comparabil cu cel din Siria, dar merge în aceeaşi direcţie. Statul Islamic este deja bine implantat acolo şi Libia ar constitui pentru el un teritoriu perfect de retragere în cazul unei înfrângeri în Orientul Mijlociu. Libia e mai aspră şi mult mai puţin previzibilă. Fără a mai pune la socoteală faptul că Franţa joacă un rol esenţial în stadiul actual al fostului regat al lui Gaddafi... Părăsirea ţării după intervenţia forţelor occidentale este comparabilă cu starea de dezastru din Irak în urma invaziei americane. Lăsaţi singuri, sub tutela unui guvern instabil, libienii, abia ieşiţi dintr-un regim dictatorial, nu mai reuşesc să restabilească ordinea. Se spune că există cel puţin zece grupări teroriste în această ţară. Aliaţi azi, se omoară unii pe alţii mâine. Ramificaţiile nu sunt întotdeauna subtile, iar intenţiile sunt deseori ascunse.

Situaţia devine din ce în ce mai greu de descâlcit şi verificarea ei este complexă. E foarte interesant să lucrezi la acest subiect şi, până la urmă, foarte diferit de ceea ce se întâmplă în cazul jihadului online. Chiar dacă pot să adun câteva informaţi de pe internet, ele se dovedesc a nu fi foarte utile, spre deosebire de dezvăluirile pe care le-ar face un luptător vanitos din Siria. Ca să înţelegi, nu mai e de ajuns să analizezi cu minuţiozitate, ci trebuie să te confrunţi cu situaţia din teren. Cel puţin asta îmi cere Nathalie... Trebuie să trimită o echipă la faţa locului, câteva zile, în oraşe strategice. Voi fi escortată de un fost militar şi de un fost poliţist şi vom avea fiecare un rol foarte precis. Prima parte a misiunii va fi contribuţia mea cea mai importantă, la sosirea în provincia Sirt. Rolul meu va fi să mă întâlnesc cu cât mai mulţi locuitori ca să aflu informaţii direct de la ei, fără presiunea şi ingerinţa jihadiştilor, dar, uneori, şi ale miliţiilor libiene.

Reîncepe aventura, care mi se pare pe cât de terifiantă, pe atât de incitantă. Libia... E ceva nou pentru mine să merg într-o ţară devastată de război, fără chipuri familiare şi fără să trebuiască să scriu un articol. Dar n-are importanţă. O şterg de-aici, în sfârşit.

Frica mă leagănă în braţele ei, dar nu mă sufocă, pentru că e legitimă. Ştiu că ar trebui să-mi fie teamă de această călătorie. Ştiu că-mi pun viaţa în pericol. Înţeleg tot ce pot să pierd. Dar întrezăresc mai ales revenirea certitudinii: plec în întâmpinarea primejdiei, nu invers. Eu provoc destinul, nu vine el să mă pună la încercare.