Octombrie 2015 (urmare)

And I find it kinda funny, I find it kinda sad,

The dreams in which I’m dying are the best

I’ve ever had.

I find it hard to tell you, I find it hard to take^*1.

Gary Jules, „Mad World”

— Cred că trei minute... Poate două... Nu ştiu, nu-mi dau seama...

— Domnişoară, n-aţi fi rezistat atât de mult la asemenea lovituri... Poate să pară mult, dar trebuie să fi durat mai puţin de un minut...

— Da... Probabil aşa a fost...

Există respiraţii care se substituie vieţii. O iau la vale în plină confuzie. Un zgomot înăbuşit îmi răsună şi acum în cap. Am impresia că visez trează. Totul e neclar. În salonul meu stau pe scaune doi ofiţeri de poliţie. Mă văd privindu-i. Dar n-am sunet. Sunt năucită. Durerea mă anesteziază. Trebuie să retrăiesc ceea ce nu-mi doresc decât să uit şi trebuie să le povestesc cât mai precis posibil celor doi poliţişti care au acceptat să vină să-mi asculte plângerea la mine acasă.

Alaltăieri am fost agresată de doi bărbaţi la colţul străzii mele, înainte de apusul soarelui. Înarmaţi cu bare de fier sau bâte telescopice, mi-au fisurat coccisul, mi-au plesnit patru coaste, mi-au rupt un dinte şi mi-au lăsat moştenire o mulţime de vânătăi cam peste tot, pe picioare şi mai ales pe spate. Dar lucrul cel mai rău a fost acea senzaţie de sufocare. Înainte să mă lovească mişeleşte, primul m-a prins de mâini, în timp ce al doilea lega plasticul, cu siguranţă o pungă, în jurul capului meu. Momentul în care am fost lipsită de văz şi de pipăit mi s-a părut că a durat cât o eternitate sadică. În realitate, am leşinat foarte repede. După spusele medicilor care m-au ajutat să-mi revin la spital, un trecător a sunat la poliţie. Dar n-are importanţă...

Mă împotrivesc. Reîncep să mă închid în mine. Ceea ce conştientizez nu poate fi împărtăşit unor necunoscuţi. Până la urmă, dacă de un an şi jumătate viaţa mea se duce de râpă, dacă nu reuşesc să merg înainte, poate că toate astea se întâmplă pentru că accept să fiu victimă. Victima manipulărilor amoroase ale unui bărbat pe care l-am iubit, apoi a mitomaniei celui cu care îmi imaginam viitorul şi, acum, a unor indivizi cărora le-am stârnit într-un fel furia. Dar am permis toate astea. Uneori chiar m-am băgat ca musca-n lapte. Am continuat s-o caut cu lumânarea. Sunt un ţap ispăşitor de bunăvoie.

La sfârşitul acestei după-amiezi, ghemuită pe canapea, ar trebui să răspund la întrebările poliţiei despre ceea ce s-a întâmplat, numai că din toată fiinţa mea stau gata să izbucnească toate cele 24 de luni. Asta mă face să tremur. Am în mine o furie turbată. Nu-mi dau seama că plâng întruna.

— Pot să fumez?

— Da... Îmi daţi şi mie una?

— Păstraţi pachetul, e din Libia.

— Aţi fost de curând în Libia?

Oare agresiunea are legătură cu misiunea din care m-am întors? Am fost victima a doi bătăuşi care pretind că acţionează în numele Daesh? M-au stâlcit în bătaie, dar fără să-mi dea lovitura de graţie şi fără să lase niciun mesaj. E ciudat, având în vedere violenţa gratuită cu care m-au agresat. Privirea mi se pierde printre obloanele deschise pe jumătate, prin care se cerne lumina puternică de afară. Razele mor lângă mine. Pun capăt cursei vieţii mele. Mor pătrunzând în vizuina mea care a făcut din timp sclavul ei. N-am chef să-mi asum rolul de victimă. După cum nu vreau nici să par o femeie fără teamă şi fără prihană, în stare de orice. Oare nu exisă o cale de mijloc, un echilibru? Nu-mi mai amintesc exact când mi s-au frânt speranţele. Am plutit deseori între dramă şi catastrofă şi am învăţat să disimulez. Memoria mea a devenit selectivă. Asta este existenţa mea, îmi plac viaţa rea a celorlalţi, sufletele frânte şi cauzele pierdute. Utilul, inutilul, binele, răul, toate tâmpeniile astea maniheiste despre limitele care nu trebuie depăşite nu-s pentru mine. Alegerile noastre duc la o viaţă cenuşie, iar eu continui să caut nuanţele. A mea are suişuri şi coborâşuri vertiginoase pe care le-am construit chiar eu. Dar cum se duc la vale lucrurile în timp ce descopăr alte realităţi, culturile paralele şi lumile îndepărtate de a mea... Aliaţii de ieri, pe care îi credeam martorii întregii mele vieţi, au devenit astăzi prieteni sporadici, interimari ai prieteniei. Melancolia a fost întotdeauna zona mea de confort, un refugiu imuabil, necesar celor ca mine. Dar viaţa mea actuală mă depăşeşte. E formată din îndoieli şi misterele ei n-au nimic exaltant. Aş vrea tare mult să înving reticenţele faţă de mine. E greu de înţeles încotro mă îndrept, prefer să rememorez de unde vin. Mai mult ca niciodată, visez să locuiesc în acea casă uitată de la malul mării.

— Credeţi că agresiunea are vreo legătură cu cartea dumneavoastră?

— E prima posibilitate, dar, în acest caz, cred că m-ar fi omorât.

— Poate au de gând să revendice agresiunea...

La auzul ultimei fraze, nu mă pot abţine să nu râd, iar poliţiştii se uită la mine ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile. „Să revendice”? Dar eu nu sunt decât un peşte mic pentru Daesh. Nu ştiu în ce măsură ameninţarea care pluteşte asupra mea este sau nu reală. Cele câteva persoane care se preocupă de securitatea mea nu ştiu nici ele. Asta e problema. Când cred că s-a rezolvat, destinul mă loveşte. Dar, în ultimul an, tot înaintând ca şi cum aş fi fost luată drept ţintă, m-am îndepărtat de viaţa mea. Până acolo încât să-i caut licăririle în Libia... De acolo, unde moartea pândeşte la fiecare colţ de stradă, m-am întors teafără. Pe asfaltul parizian, la două sute de metri de casă, pe o stradă înţesată cu camere de supraveghere, a fost cât pe ce să mor.

Nu mai înţeleg nimic. Încă o dată, nu pot să-i identific pe cei care îmi fac rău, aşa că întorc toată această furie împotriva mea. Mă simt vinovată pentru suferinţa afişată de apropiaţii care mă vizitează. Ei n-au cerut nimic. S-au pomenit temându-se pentru mine şi uneori pentru ei. Puţin mai devreme, mama a plâns. În acelaşi salon, când mi-a văzut vânătăile, a cedat nervos. Tata a trecut foarte devreme, înainte să meargă la lucru. N-am mai văzut niciodată o asemenea expresie de exasperare pe chipul lui, şi cred că-mi era adresată mie. Întrevederea noastră a fost plină de tăceri, în timp ce el se încrunta şi strângea din dinţi. Cred că-l dezamăgesc. Îşi imagina altceva pentru fiica lui. Suzanne vine şi ea să mă vadă. Nu-şi ia ochii de la mine nici măcar o secundă. O cunosc, ştiu că-şi reproşează ce s-a întâmplat. Situaţia e exact pe dos, eu îi sunt foarte îndatorată. Am impresia că întruchipez teoria haosului. Prea multe sentimente intră în coliziune în jurul persoanei mele neînsemnate. Constat că, din vina mea, le provoc celor pe care îi iubesc o îngrijorare profundă şi remuşcări. Mă blestem. Ar fi trebuit să presimt capcana; credeam că am luat măsurile de precauţie necesare ca să evit ce e mai rău, dar laţul s-a strâns în jurul meu. De data asta, am căzut jos de tot. Prea jos, poate, ca să reuşesc să mai urc înapoi la suprafaţă. Mă simt ca pe fundul unui puţ: urlu, dar cuvintele îmi vin înapoi deformate. Oamenii nu mă aud. Nu mă găsesc pentru că m-am rătăcit. Am apucat-o pe un drum prea întunecos ca să pot fi salvată. Dar cred că nu mai vreau să fiu ajutată. Am dus uneori o viaţă trepidantă şi, mai mult ca niciodată, tânjesc după un final banal. Aş vrea doar să cadă cortina, fără aplauze şi fără strigăte.