Iunie 2015

C’est une histoire de dingue, une histoire bête

à pleurer.

Ma raison vacille et tangue.

Elle est prête à chavirer sous les coups de

boomerang de flashbacks enchaînés^*1.

Serge Gainsbourg, „Comme un boomerang”

— Îl urăsc, îl urăsc... pe Bilel! Totul e numai din vina lui! Şi a mea...

Suzanne încearcă să mă liniştească. Se osteneşte în zadar, mintea mi s-a dus prea departe. Aproape ca atunci când m-am încăierat cu un supraveghetor de doi metri la Amsterdam, cu un an în urmă, exact după ce fusesem nevoită să renunţ s-o mai duc pe Mélodie până la frontiera cu Siria, deoarece eram pe punctul de a fi demascată. Din fericire – fiţi liniştiţi –, de data asta nu încerc să dau în Suzanne şi nici în altcineva, deşi ea încasează strigătele mele de furie şi frică, amestecate cu preaplinul lacrimilor pe care nu mi le mai pot stăpâni. Pe marginea trotuarului pavat din Londra, mă enervez la nesfârşit pe lumea întreagă, dar, în realitate, ţinta sunt eu. Sunt obosită psihic, epuizată fizic. Abia ne-am întors de la New York. Am impresia că de fapt cartea a apărut ieri şi c-o ţin tot aşa de patru luni. Şi cel mai rău e că n-am aproape pe nimeni căruia să-i mărturisesc asta.

Suzanne se apropie de mine.

— Hai... Linişteşte-te...

O resping fără să-mi dau seama.

— Anna, lasă-mă să te consolez! Ţi-a fost frică, ai dreptul să-ţi fie frică. Şi eşti şi frântă de oboseală, de zece zile o ţii lanţ cu posturile de televiziune şi de radio, trebuia să cedezi nervos la un moment dat. De ce eşti aşa aspră cu tine? Hai, vino, s-a terminat, acum o să fie bine...

E adevărat, are dreptate. Nu ştiu de ce n-o las să mă îmbrăţişeze aşa cum ar face o mamă. De fapt, ştiu: nu mă las consolată pentru că nu merit. Când am avut, una după alta, două dezamăgiri în dragoste, cu „extraterestrul” şi cu Milan, spuneam tot ce aveam pe suflet firesc şi fără pudoare. Nu vedeam mai departe de suferinţa mea. Dar acum ar fi necinstit să mă las cocoloşită când am ajuns aici din cauza erorilor mele.

Şi apoi, m-am săturat să mă tot exprim în engleza mea de baltă. Să nu mă simt niciodată în largul meu. De două săptămâni înghit zilele la fel cum înghit şi anxioliticele, care ar fi trebuit iniţial să mă ajute să dorm, dar cu care mă îndop în realitate ca să-mi calmez angoasele. Când vine seara, organismul meu e atât de obişnuit cu medicamentul, încât nu pot să dorm. Nici măcar nu încerc să pregătesc interviurile de a doua zi, urmăresc până la epuizare seriale americane. Reuşesc în cele din urmă să moţăi o oră-două, în timp ce imaginile se perindă fără întrerupere, apoi sună ceasul. După o oră şi jumătate, mă aflu în platoul unei televiziuni sau în studioul unui post de radio, unde mi se pun veşnic aceleaşi întrebări: „Chiar nu ai fost îndrăgostită niciun moment de Bilel?”. „Dacă ar fi s-o iei de la capăt, ai mai face-o o dată?” „Nu ţi-e frică?” Atitudinea mea mă îndreptăţeşte să consider că ştiu să joc destul de bine teatru. Răspund de fiecare dată la fel, adevărurile de ieri rămân aceleaşi şi azi, dar felul meu de a proceda e mai profesionist. Vorbesc cu mai puţină pasiune despre carte, dar am mai multe angajamente de îndeplinit. Şi, nu ştiu de ce, Londra nu mă atrăgea deloc. Ca un semn rău. Iar temerile mele s-au dovedit întemeiate.

Noaptea trecută am dormit extrem de puţin. Pentru promovarea cărţii în Anglia sunt programate numai două zile şi ritmul e susţinut. Am sosit împreună cu Suzanne ieri spre prânz şi plecăm cu Eurostarul în seara asta; între timp, programul e un adevărat maraton. Ieri, emisiunile au fost înregistrate; a durat mult, a fost poate cam obositor, dar cred că rezultatul e OK. În dimineaţa asta, trezirea la ora 7, un duş rapid, fără timp de breakfast. Cele două gărzi de corp ale editurii engleze vin să ne ia la 7:30: direcţia BBC, pentru un prim interviu radiofonic. Galant, Sean, un tânăr scoţian, cel mai simpatic dintre cei doi „îngeri păzitori” ai noştri, ne deschide portiera enormului SUV negru cu care ne duc de colo colo. Suzanne şi cu mine ne uităm una la alta şi zâmbim. Hotărât lucru, ne vine greu să ne obişnuim cu prezenţa bodyguarzilor! Coloşii ăştia sunt inutili şi ne mai şi intimidează. În plus, aici avem de-a face cu versiunea British, never complain, never explain... Îi bombardăm cu întrebări, dar rămân muţi, spre deosebire de prietenii noştri americani de săptămâna trecută, de care ne-am despărţit cu impresia că lăsam în urmă nişte vechi camarazi. În consecinţă, aşezate pe bancheta din spate a maşinii imense, unde ar putea să încapă toată familia Kardashian, avem impresia că stăm în faţa unor agenţi din serviciile de informaţii ale Maiestăţii Sale. „Probabil că asta şi sunt”, îmi şopteşte Suzanne (par să nu înţeleagă niciun cuvânt franţuzesc, dar e mai bine să fii prudent cu spionii). „Foşti agenţi din MI5 sau MI6 reveniţi în viaţa civilă fac deseori asta.” Bun, nu suntem într-un film cu James Bond şi nu jucăm într-un remake Marathon Man, dar, dimineaţa devreme, fără să fi băut măcar o cafea, am avut impresia că ne aflam într-un episod din Homeland.

Cred că totul a mers bine la BBC, nu-mi mai amintesc nimic, doar emoţia de a intra într-un spaţiu mitic pentru o tânără jurnalistă, iar ecusonul „BBC Visitor Radio 5 LIVE” l-am adus cu pioşenie la Paris. Urmarea mi-a şters din memorie acest interviu de care eram mândră.

Urmarea fusese organizată cu o săptămână înainte. Unul dintre jurnaliştii însărcinaţi cu pregătirea emisiunii The Morning, un mare talk-show de dimineaţă în direct, foarte urmărit, mi-a telefonat la Paris punând întrebări insistente, încercând chiar de mai multe ori să-mi afle adevărata identitate, fără să pară că înţelege de ce nu puteam s-o dezvălui. Asta mă făcuse puţin paranoică şi verificaserăm cu mai multă grijă decât de obicei toate garanţiile de securitate.

Şi cu toate astea... Îndată ce am ajuns la studiouri, aflate la periferia Londrei, presentimentul rău mi s-a confirmat. Contrar celorlalte apariţii televizate, trebuie să mă prezint mult mai multor persoane. Suntem conduse într-o cabină, dar uşa este deschisă tot timpul de noi personaje. Mă năpădeşte angoasa. Sunt întotdeauna stresată înaintea unui interviu în direct, dar acum nu e vorba de tracul obişnuit. Zăresc pe ecranele video decorul emisiunii, conceput în genul „foarte intim”, cu doi prezentatori aşezaţi pe o canapea moale în mijlocul unui salon foarte britanic, cu ferestrele deschise spre Tamisa. Invitatul ia loc în faţa lor şi, oarecum ca un politician american în campanie, trebuie să sosească zâmbind şi strângând toate mâinile care i se întind în cale, traversând diferite platouri, unde se vor desfăşura după aceea celelalte secvenţe ale show-ului, secvenţa „bucătărie”, secvenţa „umor” etc. Aptitudinea mea de a juca teatru are limite. Având în vedere că chipul meu trebuie să rămână ascuns, n-am să fac, din fericire, acest ceremonial, mă linişteşte Sam, ataşata mea de presă englezoaică.

Se difuzează publicitate. Înainte să se termine, trebuie să fiu instalată pe sofa în faţa celor doi moderatori, la care machieuzele vin să le pudreze faţa. Suzanne şi Sean se află în spatele meu şi, îndată ce intru în studio, constat că e plin. Sunt acolo zeci de persoane. Mult prea multe. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată, ca să se poată controla totuşi un eventual derapaj. Simt că nu e normal. Aş da înapoi, dar e prea târziu... Sunt împinsă spre canapea. Mă întorc şi nu văd pe nimeni cunoscut. Emisiunea în direct se va relua în mai puţin de două minute.

Moderatorii mă salută şi-mi explică pe scurt cum vor conduce discuţia. Nu-i aud. În spatele lor, deci în faţa mea, vreo 15 tehnicieni stau în linie şi tot atâţia într-o parte. Nu mai văd decât asta. Din acel moment, nu mai am sunet. Mă uit ţintă la un inginer de lumini care mă fotografiază discret cu telefonul lui mobil. Voi fi în direct în 40 de secunde, nu pot nici să spun, nici să fac nimic, blocată pe o canapea de o culoare stridentă. Panică. Arunc o privire în dreapta, acolo unde se află Suzanne şi Sean. Încerc să-i fac să înţeleagă că ceva nu e în regulă, că trebuie să intervină. Şi alte două persoane scot câte un smartphone! Mă uit la ele descumpănită. Nu mă bagă în seamă şi continuă să facă poze. Îmi închipui, cel puţin aşa sper, că o fac din simplă curiozitate – căci este „interzis” să mi se dezvăluie chipul –, nu ca să mă toarne primului fanatic întâlnit în cale. Dar n-am cum să fiu sigură... Asta e problema mea: dincolo de ameninţare, îndoiala mă blochează. Nu cunosc pe nimeni aici. Ştiu din experienţă cât de bine se poate ascunde un lup printre oi. Gata, suntem în direct! Suzanne îmi face semn că nu înţelege ce vreau să-i spun; oricum, nu mai are voie să se mişte. Linişte, emisiunea se reia!

După un moment de tăcere cumplit, răspund la prima întrebare. Nu mai ştiu ce spun, probabil pun „o placă” la fel de zgâriată ca a propagandei Daesh. Îmi amintesc doar că vocea îmi tremură periculos şi că-mi repet ca o mantră: „Nu plânge, nu plânge, fir-ar să fie, nu plânge!”. Arunc în continuare priviri disperate spre dreapta. Scena li se pare probabil ridicolă celor care stau în faţa televizorului şi nu înţeleg. Dar nu-mi pasă, e în joc ceva mult mai important. Interviul se termină şi, fără să-i ascult măcar pe prezentatorii care-mi mulţumesc, mă reped direct spre ieşire.

Asemenea unui vulcan gata să erupă, încerc să şoptesc, dar strig în urechile lui Suzanne şi Sean.

— Am fost fotografiată!

— What?

Traduc pentru Sam şi Sean.

S-ar putea crede că e vorba de un capriciu, dar e mai mult reacţia unui animal care se crede hăituit. Sean smulge microfonul-cravată pe care am uitat să-l scot şi pleacă imediat spre platou.

— Atenţie, pot să te audă!

Ne refugiem în cabină. Suzanne mă întreabă dacă sunt sigură. Evident că sunt sigură! N-aş fi într-o stare ca asta din cauza unei halucinaţii. Sunt impulsivă şi colerică în situaţii care îmi sunt străine. Când e vorba de persoana mea, nu sunt genul care să-şi arate colţii.

Mâhnit, redactorul-şef al emisiunii vine la noi şi ne spune că o singură persoană m-a fotografiat, fotograful emisiunii, care se grăbeşte să-mi arate aparatul. Chiar mă consideră nebună? Nu-mi pasă de pozele făcute de o persoană împuternicită să le facă. Mă refer la tehnicienii care şi-au folosit smartphone-urile personale, îndreptate în direcţia mea!

— Te asigur, Anna, nimeni n-a scos telefonul!

Izbucnesc în lacrimi. Întors din platou, Sean, tăcut, mă conduce spre ieşire. Afară aprind o ţigară, sprijinită cu spatele de maşina noastră. A doua gardă de corp şi şoferul mă întreabă dacă mă simt bine.

— No!

Sunetul vocii mele îi face să nu mai spună nimic. În acelaşi timp, cu ei, tăcerea e de aur.

Suzanne se apropie de mine, însoţită de Sam, o fată foarte amabilă, profesionistă şi sensibilă, care nu se aştepta la această erupţie de sentimente.

— Am verificat şi, după toate aparenţele, doar fotograful postului a făcut ceva.

Neştiind ce să mai zic ca să fiu crezută, plâng mai tare ca înainte, continuând să mă enervez. Nu pe cineva anume, dar nu mi-ar plăcea totuşi să fiu în locul lor. Epuizând explicaţiile, iau martor cerul. Suzanne se duce să vorbească cu Sean şi eu îi explic lui Sam de ce plâng în hohote:

— Toată lumea crede că nu mi-e frică, că mă doare-n cot de toate! Dar nu-i adevărat!

Tulburată, Sam izbucneşte şi ea în lacrimi... Şi începe concursul „cine plânge mai tare”!

Ne pregătim toţi să urcăm în maşină. Suzanne mă ia deoparte şi îi cere lui Sean să-mi repete ce-i spusese. Şi el e palid. Îmi spune că, într-adevăr, se făcuseră fotografii cu telefoanele, dar a avut grijă să le verifice unul câte unul şi să şteargă tot ce era legat de mine. Îi sar în braţe, aproape la fel de surprinsă de gest ca şi el, dar, exact înainte, îi zic lui Suzanne pe un ton uşurat:

— Vezi, nu sunt nebună!

Totuşi, asta nu e de ajuns ca să mă liniştească. Îngrijorarea a trecut, dar sunt obosită de mine, obosită de Anna, de această promovare ce nu se mai sfârşeşte, de şantajul permanent între mine şi mine pe care mi-l impune. Nu mă recunosc deloc în ceea ce am făcut. Nu mă mai pot opri din plâns. Mi-e ruşine. Sam se uită la mine şi mai trage şi ea o porţie de plâns... Suzanne încearcă să destindă atmosfera:

— Ei, fetelor, nu amândouă, că acum încep şi eu să dau apă la şoareci!

Nu reuşeşte foarte bine.

Maşina ne lasă la hotel. Neputând să fumăm în camere, împărţim o ţigară în stradă înainte să urcăm. Suzanne îmi propune să ne întoarcem mai repede la Paris şi mă grăbesc să accept, dând din cap. Nu reuşesc să formulez propoziţii clare, sunt furioasă, amestec totul. Repet:

— Îl urăsc, îl urăsc... pe Bilel! Totul e numai din vina lui! Şi a mea. Totul e numai din vina mea...

— Hai, vino... Linişteşte-te... S-a terminat, acum o să fie bine.

— Crezi că sunt un om rău?

Nu ascult ce răspunde Suzanne, dar îmi imaginez că e ceva încurajator. Xanaxul începe să-şi facă efectul: gata, pot să-mi opresc gândurile.

Nu-mi mai amintesc cum a fost întoarcerea. Când memoria mi se tulbură, obişnuiesc s-o întreb pe Suzanne, cea mai bună păstrătoare a amintirilor mele din această perioadă. Sunt multe lucruri pe care aş prefera să le uit. Dar în privinţa asta cred că nu mai am ce să-mi amintesc. Nu ştiu de ce, dar mă gândesc la Copiii paradisului^*2. Când eram mică, am văzut împreună cu fraţii mei de nenumărate ori acest film. Scenariul n-are nicio legătură cu viaţa mea; totuşi, abia azi înţeleg răspunsul pe care Arletty i-l dădea lui Jean-Louis Barrault:

— Ce frumoasă eşti!

— Nu sunt frumoasă, sunt vie, atâta tot.

God save the Queen. Bye-bye London.