Septembrie-decembrie 2014

Parfois on regarde les choses telles qu’elles

sont en se demandant pourquoi.

Parfois, on les regarde telles qu’elles

pourraient être en se disant pourquoi pas^*1.

Vanessa Paradis, „Il y a”

La întoarcerea din Brazilia, am reluat relaţia cu Milan. Nu e bărbatul vieţii mele, ci echilibrul meu. Am încredere în el. Dorinţa de a mă ataşa de cineva, de ceva concret este cu siguranţă un gest egoist din partea mea. Milan nu are habar de sentimentele contrare pe care le înăbuş. Doreşte pur şi simplu să fim fericiţi. Cu el, totul e simplu. La cea mai mică întrebare din partea mea, din orice domeniu, răspunde: „Rezolv eu”. E amabil, expansiv, atent. Fiecare zi e diferită, şi totuşi, viitorul începe să se contureze. Îmi dăruieşte o stabilitate salvatoare. Ca să fiu cinstită până la capăt, trebuie să spun că anul acesta s-a scurs foarte repede, prea repede. Înainte de a-mi vinde virtual sufletul diavolului, am trăit prima dezamăgire în dragoste. Ruptura a fost violentă şi, în mod sigur, a contribuit şi ea la felul în care m-am avântat orbeşte în reportajul cu Bilel. E trist, dar banal. Asemenea celor mai mulţi oameni, m-am aruncat cu înverşunare în muncă pentru a-l uita pe cel pe care îl îndrăgisem atât de mult. De atunci, în afară de Milan, n-am mai lăsat pe nimeni să se apropie de mine. Mi-e greu să închid rănile rămase moştenire de la ultima mea legătură. Relaţia mea cu „extraterestrul”, cum îl botezasem, e greu de uitat, pentru că lucrăm împreună. Faptul că ne ocupăm de domenii diferite ale actualităţii ne ţine departe unul de altul, dar ne închide în acelaşi spaţiu-timp, în aceeaşi realitate. Ca să mă exprim poetic, mă îndrăgostisem de un vals cu o mie de timpi. Concret, mă îndrăgostisem de o scurgere de gaz. N-o observi, nu te temi de ea şi deja e prea târziu: vine deodată peste tine. Asemenea Providenţei, „extraterestrul” apare peste tot unde mă aflu. Aş putea să istorisesc povestea noastră şi să-l fac de ruşine aşa cum merită, dar nu mai contează. După ce ne-am despărţit, am consultat pentru prima dată o psihologă, care a conchis: „V-a iubit atât de mult terorizându-vă, încât aţi căutat în mod inconştient un terorist adevărat cu care să vă măsuraţi...”. E cam adevărat. Sunt sută la sută răspunzătoare de faptele mele, dar împrejurările care m-au împins în această poveste ţin de hazard.

Între Bilel şi această despărţire, încep să mă simt stânjenitoare la ziar. Sunt deseori tristă şi oamenii nefericiţi nu adună în jurul lor mulţimi în delir.

Când încerc să-i povestesc despre chinul meu sufletesc unuia dintre redactorii-şefi, mă priveşte dispreţuitor. Îmi cunoaşte deziluziile sentimentale şi profesionale.

— Problema ta e că-ţi rupi jucăriile.

Nu ştiu de unde i-a venit asta, dar m-a lovit drept în inimă. De asemenea remarci aspre şi deplasate voi avea parte deseori în săptămânile care vor urma.

Dar măcar seara, în loc să mă aştepte computerul, îmi deschide uşa Milan. Locuieşte din nou la mine şi, când se face noapte, adorm în braţele lui, retuşând cu degetul realitatea. Milan e binevoitor. Îi spun deseori în glumă că e prea perfect ca să fie onest. În această perioadă vedem o mulţime de apartamente. Prietenii vin şi ei să-şi dea cu părerea. Tata, care îl simpatizează pe Milan, ne însoţeşte şi el uneori ca să negocieze preţurile cu argumentele sale evreieşti imbatabile. Alături de Milan, mă conving că trebuie să merg înainte şi în plan profesional, şi în plan personal. Mă împinge să contactez din nou editurile, convins că trebuie să încep prin a publica peripeţiile prin care am trecut.

Nu ştiu... Nu mai ştiu. N-am scris niciodată o carte; totul e încă prea proaspăt. Îmi imaginez că, dacă vrei să-ţi povesteşti o parte din viaţă, e preferabil să iei oarecare distanţă, ceea ce nu pot să fac acum. Fără să mai pun la socoteală că treburile la ziar îmi merg prost, munca la o carte n-ar fi văzută cu ochi buni. Pe de altă parte, reportajul continuă să facă valuri. În urma publicării, o mamă al cărei fiu era plecat în Siria a scris la redacţie. Primele cuvinte ale scrisorii m-au impresionat profund: „Mi-am înţeles fiul abia după ce v-am citit, deşi înainte m-am întâlnit cu psihiatri şi poliţişti”. Scrierea cărţii ar putea să meargă repede şi, cine ştie, să fie utilă. Chiar dacă această carte nu se va vinde decât în două sute de exemplare, dacă va reuşi să deschidă ochii unui jihadist ori ai unei jihadiste în devenire sau să aline puţin sentimentul de vinovăţie al familiilor, ar merita să mă apuc de treabă. Nu va avea probabil succesul unui fapt divers, căci, dacă începi să vorbeşti despre Statul Islamic, cei mai mulţi francezi nu înţeleg nici exodul tinerilor europeni şi nici mizele războiului care durează de trei ani în Orient. N-ar însemna aproape nimic dacă aş dezgropa tot ce vreau despre conflictul politic şi istoric în care sunt implicaţi acum occidentalii, începând cu bombardamentele aeriene asupra Irakului aprobate de Barack Obama la 8 august, despre motivaţiile băieţilor, despre moda jihadului care corupe din ce în ce mai multe fete. Numai Dounia Bouzar încearcă să le înţeleagă motivele şi capcanele în numeroasele ei lucrări. N-aş aborda probabil acest subiect dacă ar fi vorba numai de geopolitică şi de războiul petrolului. Ceea ce mă intriga ieri mă fascinează la fel de mult azi – şi mă îngrijorează şi mai mult. Lunile au trecut şi, de la autoproclamarea unui califat de către liderul său, al-Baghdadi, rândurile a ceea ce acum se numeşte „Daesh” se îngroaşă văzând cu ochii. Plecările europenilor se înmulţesc dramatic. Parchetul antiterorist mi-a spus că veteranii din al-Qaida se duc acum toţi în Siria să se alăture Statului Islamic. Hm! O mulţime de camarazi din generaţia lui Bilel... Milan insistă să mă ocup de carte. Pare mult mai entuziasmat şi mai încrezător decât mine. Intuiesc că, inconştient, să mă vadă aşternând pe hârtie toată povestea ar fi pentru el o mare uşurare: am putea în acest fel să lăsăm totul în urmă definitiv.

Reuşeşte să mă convingă până la urmă şi sunt primită la editura Robert Laffont la începutul lunii septembrie. În ziua cu pricina, mă cuprinde frica. Editura are sediul într-un cartier pe care nu-l prea cunosc şi intru într-un imobil în întregime din sticlă. Contrastul dintre transparenţa locului, îndeosebi în acea zi de marţi foarte însorită de sfârşit de vară, şi opacitatea în care mă zbat de câteva luni e mai mult decât vizibil. Ajung în birou la Suzanne, viitoarea mea editoare. La prima vedere, mi se pare rece şi serioasă. În faţa ei, am impresia că nu-mi susţin bine subiectul. Intrigată şi poate îndoindu-se, îmi pune tot felul de întrebări şi vrea să ştie mai multe despre alt articol al meu, în care e vorba de o tânără mamă al cărei fost soţ îi răpise fiica şi fugise în Siria. Dar, a doua zi, mă sună şi-mi propune să istorisesc povestea lui Bilel şi a lui Mélodie. Îmi spune că trebuie să expun în carte nu numai detaliile anchetei, ci şi sentimentele mele. Ideea asta mă înspăimântă. Reportajul m-a purtat pe drumuri foarte personale şi nu-mi asum nici acum acest joc al apropierii jucat cu un terorist. Milan e nebun de fericire. Pare să creadă în mine şi poate ar trebui să fac şi eu la fel.

A trecut aproape o lună şi la ziar marea distanţare continuă. În afară de Hadrian, complicele meu dintotdeauna, nimeni nu are habar de fatwa care mă vizează. Nu ştiu dacă e o dovadă de curaj că nu le spun, ca să-i cruţ de o grijă pe care o port singură, sau de laşitate, de teamă să nu stârnesc din nou reacţii neaşteptate şi ostile.

Cum ies din lift, sunt întrebată pe un ton ironic: „Ce mai face vânătoriţa de terorişti?”. Ca şi cu Bilel, zâmbetul rămâne cea mai bună armă în faţa celor care nu sunt în stare să înţeleagă. Unii motani bătrâni de la ziar mă iau deoparte şi mă sfătuiesc să nu mă las. „N-ai ce să-ţi reproşezi. Nu te da bătută.” Gândurile-mi sunt confuze. Hotărăsc să cer două luni de concediu ca să mă ocup numai de carte. E greu, dar reuşesc. În prima lună trăiesc o adevărată angoasă. Nu sunt în stare să scriu un cuvânt. Ştiu pe de rost discuţiile cu duşmanul meu, dar consult totuşi înregistrările video şi audio. Vocea lui îmi provoacă o stare de nervozitate. Vorbele lui îmi creează şi acum aceeaşi frustrare. E un exerciţiu dureros. Petrec ore în şir închisă în casă în faţa unei pagini albe. Îmi trece de mai multe ori prin cap să rup contractul cu editura, dar, seara, Milan mă face să mă răzgândesc. Îi place să citească cele câteva rânduri pe care m-am chinuit să le scriu în timpul zilei. Aşa că perseverez şi, treptat, magia îşi face efectul: îmi dau drumul la scris.

Dar, cu cât se adună mai multe pagini, cu atât Milan devine mai abătut descoperind întreaga poveste. Îmi pune multe întrebări, cu acelaşi aer stupefiat:

— Ai fi în stare s-o iei de la capăt?

Cunoştea povestea în linii mari, însă, la fiecare nou capitol, păleşte şi mai mult. Descopăr la el o apetenţă critică, o duritate pe care n-o bănuiam.

Într-o seară, pe când citim, unul lângă altul, pe canapea, ridică brusc capul şi mă întreabă direct:

— Ai de gând să fii mamă într-o zi?

Întrebarea mă uluieşte. Ştie bine că da. Continuă pe un ton pe care nu i-l cunoşteam:

— Pentru că trebuie să termini cu toate prostiile astea ca să ai un copil. Tu pari să fi ales...

Ce am ales? Să fiu ameninţată cu moartea, să fiu ostracizată la ziar, să fiu îndepărtată din viaţa celor pe care îi iubesc? Ne certăm. Îi explic din nou dezamăgirile reportajului. Îl liniştesc. Dar o ţine una şi bună. Vrea să fie tată repede, dar nu în condiţiile astea.

— Nu-ţi face griji, dacă vom avea un copil, bineînţeles c-o s-o las mai moale, ba chiar am să renunţ la genul ăsta de subiecte.

— Nu sunt sigur că eşti în stare.

— Ba da! Câtă vreme nu mă ocup de politică, pot să scriu despre alte subiecte.

— Nu mă refeream la asta...

— Crezi că nu pot să fiu mamă?

— Credeam că da...

Milan iese să facă o plimbare. Năucită, iau capitolul pe care îl citea. Este cel în care Bilel îmi spune că îi aparţin, că sunt soţia lui pe veci.

Milan se întoarce după trei sferturi de oră cu un buchet de flori. Îşi cere scuze. În aparenţă, adormim într-un pat conjugal fericit.

A doua zi ne ducem la cină la părinţii mei. La masă, Milan mă laudă întruna. După cearta de ieri, complimentele lui mă stânjenesc. Sună fals. Scot căţeaua la plimbare ca să ies din casă. Pe stradă sunt abordată de doi tineri sub 20 de ani. După ce le dau ţigări, mă întreabă dacă n-am ceva mai mult de oferit. Mă înfurii cumplit şi-i potopesc cu insulte despre care nu credeam că fac parte din vocabularul meu. Le fac verbal „mizerii”. Văzând că mă enervez, căţeaua mea, care are 30 de kilograme, începe să latre foarte tare. Puştanii o zbughesc ca iepurii. Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat şi rămân un minut ţintuită locului. Când revin în apartamentul părinţilor, mama mă întreabă:

— Ce-ai păţit? Eşti albă la faţă.

— Nimic, nimic, sunt doar obosită.

Milan propune să plecăm. Nu-i spun nimic, dar, înainte să adormim, îl întreb ce l-a atras la mine. Mi-e tare teamă să nu-mi răspundă: accentul tău de golancă.

A trecut şi Ziua Tuturor Sfinţilor şi săptămânile continuă să se scurgă, prinse în acelaşi mecanism. Mai am doar 15 zile ca să termin cartea şi am ajuns abia la jumătate. După ce mi-a fost aşa de greu s-o încep, acum recuperez timpul pierdut. Mă văd cu Suzanne mai mult decât cu oricine în acest moment. Dar, în timp ce orizontul se luminează în această direcţie, relaţia cu Milan e tot mai încordată. Am în suflet prea multe temeri şi parcă un presentiment. Într-o dimineaţă, după ce scrisesem până noaptea târziu, deschid ochii şi nu-l mai găsesc pe Milan. Unul dintre micile lui ritualuri este să-mi lase bileţele de dragoste prin tot apartamentul. Descopăr unul pe masa din salon. Rece, concret: „Am avut o urgenţă, o să te sun”. Mă înham la ultimele capitole, dar nu mă simt bine. De o săptămână tuşesc întruna, foarte tare. Mă doare şi spatele, mai mult ca de obicei. Îmi sun doctorul, care poate să mă primească imediat. Şi mă anunţă că sunt probabil însărcinată! Numai la asta nu mă aşteptam...

După recoltarea sângelui, trebuie să aştept 24 de ore ca să aflu rezultatele. E prea mult, răbdarea nu e principala mea calitate. Cumpăr două teste de sarcină de la farmacie şi dau fuga acasă. Sunt pozitive. Tremur de teamă şi de fericire. Îl sun pe Milan. Îl sunt iar şi iar. Nu răspunde. Vreau să ştiu când crede că vine acasă. După o zi, reuşesc în sfârşit să vorbesc cu el. Nu-mi propusesem să-i dau vestea la telefon, dar vocea mi-e răguşită de emoţie şi de surprinderea pe care mi-a pricinuit-o absenţa lui. Îi încredinţez secretul meu... Abia dacă reacţionează. Nu înţeleg. Repet.

— Ce vrei să-ţi spun? Vorbim când vin.

— Şi când vii?

— Nu ştiu.

Sunt decepţionată. Milan nu mai seamănă deloc cu îndrăgostitul dinainte. Nu ştiu dacă sunt de vină hormonii, un presentiment sau doar gelozia, dar deschid până la urmă laptopul pe care l-a lăsat la mine acasă. Şi cade cerul pe mine: de două luni are o legătură cu altă femeie. În timp ce se instalase în casa mea, închiriase un apartament în alt cartier... Weekend-ul trecut fuseserăm totuşi împreună la Ikea să căutăm mobilă de bucătărie pentru apartamentul pentru care urma să semnăm contractul.

Timp de o oră, poate două, caut frenetic prin e-mailurile lui, apoi închid brusc laptopul şi încep să plâng. Atât de violent, încât iar mă sufoc, şi de data asta simt că mi-am făcut cu adevărat rău.

În sfârşit, Milan sună a doua zi spre seară. Tonul lui e rece ca niciodată. Reîncep să plâng. Vorbim amândoi confuz. Nu se înduioşează niciun moment. Tonul rămâne neschimbat până la sfârşit. Cred că simte chiar o uşurare că nu trebuie să-şi mai ascundă viaţa dublă. Nu neagă că are o relaţie. E foarte detaşat şi eu nu reuşesc să mă enervez. Îi cer să vină acasă. Nu ştie dacă va putea. Am impresia că trăiesc un adevărat coşmar. Milan nu mai e Milan. Măştile cad una după alta. Simt nevoia să-mi destăinui cuiva tulburarea. Aş vrea să-mi sun prietenii de la ziar, dar, pentru că am dat mai rar pe la redacţie şi l-am evitat pe „extraterestru”, contactele noastre s-au rărit. Ei nu ştiu nimic despre fatwa. Nu-şi închipuie nicio clipă că Milan e un lup în blană de oaie. Judecând după absenţele mele recente, consideră probabil că nu mă mai sinchisesc de ei, deşi adevărul e cu totul altul. Când nu-mi acordă atenţie, mă sting, aşa că prefer să anticipez şi să fug. Mă refugiasem într-un cocon protector împreună cu Milan, fără să-mi dau seama că, îndepărtându-mă de lume, o pierdeam din ce în ce mai mult din vedere.

Două zile mai târziu, sunt surghiunită în aceeaşi tăcere sadică. Mi-am luxat patru coaste tot tuşind şi plângând. Cu excepţia părinţilor mei şi a lui François, naşul meu de suflet, n-am dezvăluit nimănui „fericitul eveniment”. Cred că e vineri. N-am putut să scriu niciun cuvânt toată săptămâna. Primesc un telefon de la ziar. Se pare că starleta Nabilla şi-ar fi înjunghiat iubitul, vor de urgenţă un articol. Nu pot să refuz. Şi iată-mă investigând faţa ascunsă a reality TV-ului, aşteptând cu disperare un semn de viaţă de la Milan şi simţindu-mă vinovată că nu avansez cu cartea... Ce aiurea e viaţa asta! Petrec weekend-ul la telefon cu Livia, bunica Nabillei. E o femeie grozavă. Fără să-şi dea seama, îmi ridică moralul. Cufundată în această psihodramă a şişului, uit de griji. În cele din urmă, sunt în posesia unor informaţii solide despre caz. Trimit articolul la ziar. Măcar asta am dus-o la bun sfârşit. Sper ca Milan să dea peste el şi să constate că nu sunt specializată în antiterorism. Între timp, aflu că, asemenea unui clan sicilian, părinţii mei şi fratele meu mai mare au încercat să ia legătura cu el. Curajos, n-a răspuns la apelurile lor. La fel ca după reportajul despre Bilel, am din nou impresia că am declanşat o avalanşă imposibil de controlat. Vreau acest copil şi visez să fiu mamă mai mult decât orice, dar nu într-o asemenea conjunctură. Timp de două zile, îmi închid mobilul şi internetul. Fac un gol în haos. Oare când a luat viaţa mea o turnură atât de melodramatică? De ce nu mai scap de impresia, insidioasă de câteva luni, că îi sperii pe cei pe care îi cunosc cel mai bine? Îl sun pentru ultima dată pe Milan. Nu răspunde. Cobor la farmacie şi întind reţeta dată de doctor „în caz că”. Numise asta „o soluţie”. Am luat pastila, dar nu mi-a soluţionat viaţa.

Cred că de la acest „episod” cu Milan am închis toate ieşirile. Am spus adio imaginilor idilice. Am înţeles că iluziile unei vieţi de copil nu pun întotdeauna bazele unei vieţi de adult. N-am chef să dezgrop amintirile trunchiate din ultimii doi ani. Aş vrea să nu fi fost atât de naivă cu Milan şi cu „extraterestrul”. Încep să prefer în mod primejdios tăcerea marilor dezbateri. Prea multe regrete mă sufocă asemenea mirosului de amoniac. Trebuie să înăbuş acest foc în mine şi să înlătur această parte de umbră care se arată. Nu vreau să povestesc, nu vreau să fac confidenţe şi, ca să fiu sinceră, nu vreau să ascult. Am senzaţia că transform tot ce ating într-o butelie de gaz. Că nu obţin decât victorii lipsite de strălucire şi bucurii terne. Peste câteva zile se termină anul. Să-mi ia cu el amintirile!