Martie 2016

Words like violence, break the silence.

Come crashing in into my little world^*1.

Moriarty, cover al piesei „Enjoy the Silence”

„La un moment dat, trebuie să încetăm să îngenunchem, să trăim cu acest sentiment de culpabilitate ce pare să existe în Belgia faţă de Franţa de la atentate încoace. Ai impresia că e de ajuns ca Franţa să pocnească din degete... Trebuie întâi să măturăm propriul trotuar înainte de a trece pe celălalt.” Aceste cuvinte deplasate au fost rostite de Sven Mary, avocatul lui Salah Abdeslam, şi se presupune că exprimau ceea ce gândea clientul lui.

Teroristul, prieten din copilărie cu Abaaoud, tocmai a fost arestat, în sfârşit, şi mai ales viu, după o fugă de patru luni. De 48 de ore, de pe 18 martie, ziua când a fost capturat în ascunzătoarea sa din cartierul Molenbeek din Bruxelles, aşteptăm cu nerăbdare să ne spună tot ce ştie. El se află la închisoare, dar noi numărăm minutele care trec. Deşi credeam că nu putea să stârnească mai multă oroare, iată că teroristul nu vrea să vorbească şi nici să fie predat Franţei. E un adevărat montagne russe! Mă gândesc la apropiaţii victimelor, fără să reuşesc să-mi dau seama ce simt.

Şi au măcar timp pentru asta? Patru zile mai târziu, Daesh îi lasă fără grai lovind de data asta capitala belgiană. Cu puţin înainte de ora 8 dimineaţa, pasagerii se adună în holul de îmbarcare al aeroportului internaţional Zaventem, foarte frecventat. În aeroport lucrează 20 000 de persoane şi anul trecut a fost tranzitat de nu mai puţin de 22 de milioane de călători. Compania American Airlines face check-in-ul pasagerilor pentru zborul cu destinaţia New York. La 7:58, majoritatea celor aflaţi la coadă se pomenesc aruncaţi în aer şi de pereţi. Un kamikaze s-a autodetonat la câţiva metri distanţă. Aproape imediat, un al doilea individ declanşează o centură cu explozibil în faţa ghişeului companiei Brussels Airlines, omorând pe loc vreo zece persoane. În acelaşi timp, martorii relatează că au auzit rafale de armă. Pe teritoriul belgian se decretează imediat starea de urgenţă şi este oprit traficul aerian. După o oră şi treisprezece minute, la 9:11, răsună a treia explozie, de data asta în mijlocul cartierului european din Bruxelles, la staţia de metrou Maelbeek. Daesh chiar ne consideră până la capăt idioţi, ţintind locuri simbolice, ca şi cum am fi prea proşti ca să înţelegem că, dincolo de ţara pe care o atacă, vizează de fapt Europa şi aliaţii ei.

La prânz, în curtea principală de la Élysée, Bernard Cazeneuve rosteşte o alocuţiune excepţională, anunţând că Franţa îşi întăreşte forţele armate pe rutele portuare, feroviare şi aeriene. De asemenea, o sută de poliţişti şi jandarmi suplimentari sunt desfăşuraţi pentru siguranţa frontierelor. Acelaşi tip de măsuri este aplicat în tot spaţiul Schengen: Portugalia, Germania, Olanda, Norvegia, Austria, Spania... În SUA, poliţia din New York creşte şi ea nivelul de alertă. Spre seară, Daesh emite un comunicat de revendicare. În această etapă, confirmarea prezenţei sale în spatele fiecărui nou atentat nu mai surprinde pe nimeni.

Cu puţin timp în urmă, nepoata mea în vârstă de 10 ani, care îmi punea întrebări despre terorism, mi-a zis cu inocenţă: „De fapt, tu ai crescut cu al-Qaida şi eu cu Daesh”. Cuvintele ei m-au tulburat profund. N-a trebuit să-mi fac griji din cauza vreunei nebuloase radicale şi periculoase în copilărie şi nici măcar mai târziu, în adolescenţă. Îmi amintesc că, la vârsta ei, am fost marcată de atacul de la Marignane². Era una dintre primele dăţi când descopeream că imaginile se potriveau cu relatarea. De asemenea, zgomotul schimbului de focuri dintre GIGN şi membrii GIA. Dar acest act terorist nu avusese niciun efect asupra vieţii mele. Nu mă îngrijorau consecinţele, spre deosebire de nepoata mea, care, la fiecare atentat, aproape că dă dovadă de mai multă luciditate decât noi, adulţii năuciţi. Pe chipul de o inocenţă încă copilărească pot să-i descifrez toate certitudinile amestecate cu teama de următorul atac.

Ca mulţi dintre noi, prima oară am conştientizat cu adevărat o potenţială ameninţare pe 11 septembrie 2001. Îi descopeream atunci pe Bin Laden şi soldaţii lui, complet diferiţi de cei care ne atacă azi. Aproape toţi absolviseră o universitate şi, spre deosebire de Daesh, aveau cultura tăcerii. În acea perioadă nu se obişnuia să te lauzi că eşti un barbar şi cei mai mulţi jihadişti se ascundeau în adâncul grotelor afgane. Indivizii care ne îndoliază ţara de mai bine de un an sunt foşti şefi de bandă, recidivişti, dealeri de haşiş. Chiar şi faţă de ce e mai rău putem avea o oarecare fascinaţie. Faţă de ei însă, nici vorbă. Nu seamănă prin nimic cu Che, nici măcar cu FARC^*3. Dacă ar semăna, asta nu le-ar schimba cu nimic statutul de monstru, dar i-aş prefera aşa. Nu mai suport să văd brutele astea fără creier lovindu-ne când suntem deja în genunchi.

Opresc posturile de ştiri, care transmit toate ediţii speciale despre atentatul de la Bruxelles. Între sunetul televizorului, alertele Facebook de pe pagina Annei şi consultarea repetată pe laptop a presei scrise, simt că nu mai rezist după câte am auzit şi am văzut. Totuşi, continui să mă gândesc numai la asta. Cum de-am putut suporta zi de zi stupiditatea barbară a lui Bilel? Iau o carte la întâmplare, ca să adorm cu gândul la altceva. Până la urmă, îmi petrec noaptea recitind Cu sânge rece de Truman Capote. Până acum nu am înţeles cât de afectat a fost scriitorul de romanul său „de non-fiction”, care relata un fapt divers, al cărui protagonist secundar devenise. După aceea n-a mai publicat nimic. După moartea sa au fost găsite două romane inedite. La începutul unuia dintre ele, citează aceste cuvinte ale Sfintei Tereza: „Mai multe lacrimi s-au vărsat pentru rugile îndeplinite decât pentru cele care nu sunt îndeplinite”. Curiozitatea l-a făcut pe autor să investigheze cazul. Empatia faţă de unul dintre asasini l-a făcut să-i pună la îndoială vina. Culpabilitatea simţită după aceea, când crima a fost dovedită, l-a îndepărtat pe Truman Capote de propria-i viaţă.

De când în viaţa mea, în capul meu şi în inima mea e haos, cartea mi-a devenit un auxiliar de viaţă. Îmi dau foarte bine seama că şi din cauza acestei cărţi (mă rog, a reportajului devenit carte) am pierdut controlul asupra vieţii mele. Dar, de la publicare, datorită ei mă scol dimineaţa – când mă scol. Pentru ea ies în oraş şi merg la înregistrări. Numai mulţumită ei nu renunţ, rămân Anna. Nu e vorba de vanitate, ci de necesitate... Dar, când sunt solicitată şi simt în sfârşit puţină euforie, sunt oprită brusc: cum m-aş putea bucura că merg să vorbesc despre moarte şi despre anii care au să vină şi care se anunţă întunecaţi? Da, când sunt Anna din nou, simt că exist, dar suportând toată oroarea de care se loveşte deceniul nostru. Şi atât timp cât va dura... Lucrul cel mai sadic este cu siguranţă certitudinea că „viaţa mea de scriitor” va înceta când vor lua sfârşit aceste valuri de atacuri masive. Şi Dumnezeu mi-e martor că-mi doresc din toată fiinţa ca focul să se stingă! În consecinţă, chiar şi succesele mele sunt lipsite de entuziasm. Totuşi, paradoxal, nu trece nicio zi fără să fac haz. Asta mă linişteşte. Deşi ascunsă, firea mea e mereu prezentă. Carusel permanent, angoasant şi, din nou, pentru ca el să se oprească, dorinţa de a pleca iar, departe, departe de toate astea... Belgienii sunt vecinii noştri, iar victimele lor, la fel ca ale noastre, sunt legate în mod funest de aceiaşi călăi. Nu are importanţă teritoriul, intenţia şi logistica aparţin aceluiaşi grup de indivizi.