XIV

TRĂIESC DE DOI ANI LA MADA-

gascar împreună cu Laurence şi n-aveam de gând să mai reiau vreodată povestirea scrisă la câteva zile după sosirea la Majunga şi prin care vroiam să mă eliberez de obsesia că-mi ratasem viaţa. Acum, când a trecut atâta vreme de la cele întâmplate, şi când pot să judec cu sânge rece, încerc să mă conving că aventurii mea cu Angélique Simpla n-a fost decât suprema tentaţie a demonului meridional. A daemonio meridiano libera nos, Domine! Dar, sunt chiar atât de sigur? Şi dacă demonul era chiar îngerul, acela care, departe de a te alunga din paradis, îţi deschide larg porţile? A lipsit atât de puţin că destinul meu să aibă un curs diferit! Şi dacă nu fusesem decât un laş în faţa pericolului ce trebuia înfruntat?

(În faţa mormântului soţului care muncise din răsputeri că să-i facă viaţa uşoară, văduva unui scriitor notoriu a rostit, în ziua înmormântării. Această frază cumplită: „Mi-am pierdut reazemul material”; supremă recompensă a unei vieţi petrecute sub jugul unui vampir! În timp ce nefericitul puşcăriaş al scrisului asuda în faţa hârtiei, poate că era iubit în taină de altă femeie. Îngerul păzitor al porţilor albastre care I-ar fi făcut fericii! Jean Miracol, oare nu te-ai gândit şi tu că doar prenumele acesta: „Angélique”. Însemna pentru tine un semn al corurilor? Da, da, n-ai fost decât un laş, aşa încât grăbeşte-te s-o dai uitării. Uitarea este o altă faţetă a laşităţii. Dar să lăsăm asta...)

Înainte de a părăsi Parisul» îi scrisesem Maestrului Janvier – pe care de-acum înainte refuz să-i mai numesc J.J. — ca să-i anunţ că renunţam să duc mai departe acţiunea de divorţ, introdusă prin grija lui. Îl rugăm în acelaşi timp să-mi trimită notă pentru onorariu. (Nu-mi ceruse un acont.) După cincisprezece zile primeam de la el următoare scrisoarea:

 „Dragul meu Miracol.

Să nu crezi cumva că scrisoarea ta m-a surprins. Chiar înainte de sinuciderea neizbutită a nevestei tale, mă aşteptam să te întorci acasă, şi sper că vei recunoaşte cum, încă de la început, te prevenisem că hotărârea ta era pripită. Laurence este exact femeia care-ţi trebuie. Ai fost şi vei rămâne pe totdeauna un mic burghez veleitar. Lucrul ăsta este la tine o malformaţie congenitală; te felicit că ai înţeles şi presupun, în ceea ce te priveşte, deoarece nu eşti atât de nătărău pe cât pari, că îmi vei aprecia perspicacitatea. Fii fericit şi să faci mulţi copii, dacă totuşi această scumpă Laurence a ta te mai inspiră încă.

Onorariul meu? Dumnezeule! nu că mă laud cu un dezinteres puţin compatibil cu situaţia mea. Un avocat filantrop ar fi de râsul profesiei. Dar făcându-mi socotelile, mă consider destul de bine plătit prin regeştile mirodenii{25} pe care mi le-ai dăruit, ca unui judecător cu perucă, lăsându-mi-o moştenire pe Angélique. Deoarece este picantă al dracului, Angélique a noastră, îmbătătoare, ameţitoare, exaltantă, exasperantă şi toate celelalte. O madonă de Cimabue şi o drăcoaică de Jérôme Bosch, o hurie şi o scorpie în aceeaşi piele, fenomen destul de rar întâlnit. În sfârşit, mă înţelegi. Pe scurt, să zicem că valorează cei cinci sute de dolari, ca să mă exprim în monedă internaţională. Este cu aproximaţie suma pe care intenţionam s-o trec la debitul tău. O transfer la profituri şi pierderi, considerând că morală a fost salvată şi că totul e bine când se sfârşeşte cu bine şi rămân al tău îndatorat amic,

J. J.”.

Mitocanul! Dar-ar domnul să-i văd împopoţonat cu nişte coarne de toată frumuseţea! Credea cumva că mă răneşte cu prefăcuta-i superioritate? Dar înfumurarea asta i-ar putea aduce neplăceri de care, în marea-i îngâmfare, se crede ferit. Dovadă scrisoarea primită de la Angélique după câteva săptămâni şi astfel ticluită:

 „Frumosule,

(Citindu-i începutul, m-am simţit scuturat de un fel de fior şi mă gândeam să nu fac cumva un atac de paludism.)

A trecut mai mult de o lună de când ai plecat, lăsându-mi în dar doar acea scrisoare atât de scurtă şi care, când mă gândesc la ce-am fost noi unul pentru celălalt, mi s-a părut că-ţi seamănă întrucâtva. Am avut răgazul să reflectez de atunci încoace. Am aflat de figura – pe care aş putea-o numi spectaculoasă, dacă epitetul n-ar fi neologistic, dar nu găsesc altul – pe care ţi-a făcut-o nevastă-ta. Ai căzut în capcană, bietul de tine, şi, la urma urmelor, te înţeleg. Maestrul Janvier, prietenul tău aşa-zis devotat, pune această înfrângere pe seama a ceea ce el numeşte spiritul tău incurabil de mic burghez. Eu nu sunt atât de categorică. Eşti un om slab şi oamenii slabi vor fi întotdeauna victime.

Dar să recapitulăm. Aveai de ales între o femeie care ameninţa că o să te omoare şi o să se omoare dacă o părăseai – adică eu, drăgălaşule, – şi alta, nevastă-ta, care, fără să şovăie, s-a prefăcut că îşi îndreaptă gestul fatal împotriva ei înseşi. Ţi-ai zis că fapta este superioară intenţiei, şi cum aş putea oare să te învinuiesc?

Viclenia mi-a luat-o înainte. Adevărul este că nu m-am gândit niciodată serios nici să te ucid, frumosule, şi nici să-mi iau lumina zilei, dar toate argumentele sunt valabile când vrei să păstrezi un bărbat pe care-l iubeşti mai mult sau mai puţin pătimaş şi care vrea să-şi ia tălpăşiţa. (Aici, te autorizez să verşi lacrimi din belşug dacă vrei să mai păstrez vreun dram de stimă pentru tine.)

Şi acum să lămurim lucrurile. Am cinat, într-adevăr, la Maxim’s cu J.J. al tău. De ce? Îmi telefonase că avea să-mi comunice lucruri importante cu privire la situaţia ta. Aşadar, numai din pricina ta am acceptat să-l văd şi am purtat cu el, în biroul lui, o discuţie care a durat cam o jumătate de oră. El a început prin a afirma că te cunoaşte bine şi că, în ciuda tuturor promisiunilor cu care mă îmbrobodiseşi, chiar şi dacă mă luai cu tine la Madagascar, nu te-ai fi însurat cu mine, ci te-ai fi întors cu timpul tot la nevastă-ta. Toate astea învăluite într-un elogiu ditirambic făcut soţiei exemplare, încă foarte frumoasă, de care n-ai fi încetat niciodată să fii îndrăgostit etc. Măi, mai să cred, pe cuvântul meu! că până şi lui îi căzuse cu tronc.

L-am contrazis spunându-i că totuşi tu îi ceruseşi să intenteze acţiune de divorţ şi că, mie însămi, îmi făgăduise că va urgenta procedura. La care mi-a replicat că el îşi făcea meseria, dar că tu erai un om slab, un nehotărât, o sfârlează în bătaia vântului. Aşadar, n-aveam ce spera de la tine, iar el voise pur şi simplu să mă pună în gardă, nutrind pentru mine o simpatie total dezinteresată.

Vorbea fără o pasiune vădită, ca şi când ar fi enunţat o teoremă. Nu eram deloc înclinată să-l cred, având încă încredere în tine, dar, cine s-a fript cu ciorba… J.J. al tău părea atât de bine intenţionat, cotoşmanul! Nici un gest deplasat, nici un cuvânt în doi peri…

Se făcuse târziu şi mi-a propus să iau masa cu el la Maxim’s «ca doi prieteni». Nu mă expuneam la nici un risc, şi apoi… Maxim’s mă tenta. Am acceptat. I-am telefonat mamei să nu mă aştepte.

Ce masă! Stridii de Marennes, ficat de gâscă, fazan cu ciuperci, şampanie… Oh! intrasem la bănuieli, şi J.J. n-a reuşit să mă convingă să beau mai mult decât trebuia. Din când în când îmi mai strecura câte un cuvinţel cu dublu înţeles, şi-am priceput repede că n-aştepta decât o încurajare, ca să treacă la ofensivă. Nu-s eu aşa proastă! La ora douăsprezece şi jumătate, s-a încumetat să-mi trimită pe vârful degetelor un sărut inocent. Atunci l-am rugat să placăm. M-a condus cu taxiul în strada Saint-Lambert, fără să-şi mai permită pe drum nici cea mai mică libertate. Asta e totul, domnul meu gelos foc.

Se făcuse ora unu dimineaţa când am ajuns acasă. Am auzit-o pe maică-mea sforăind ca o orgă şi m-am gândit că aş putea intra la tine. Am mers în vârful picioarelor până la uşă. Mi-am lipit urechea. Nici un zgomot. Dormeai probabil ca un îngeraş. N-am vrut să te trezesc. A doua zi ai plecat, iar eu am găsit bileţelul. Ce-am simţit citindu-l, nu te mai priveşte.

Apoi? îndată ce am aflat de tentativa de sinucidere a nevestei tale, am înţeles că partida era pierdută pentru mine. M-am înclinat. Fă-mi plăcerea şi recunoaşte-mi discreţia.

Dacă rup astăzi tăcerea care putea fi interpretată că mărturisirea unei greşeli pe care n-am săvârşit-o şi care, am dreptul să ţi-o spun, m-a costat, o fac în primul rând pentru că doresc să mă justific faţă de tine şi în al doilea rând pentru că situaţia mea se va schimba. Ce puteam deveni după ce mă  părăsiseşi? Ce perspective de viitor se mai puteau oferi unei Angélique Simplă? Una singură: Maestrul Jérôme Janvier. Bogat, văduv, îngâmfat.

Îngâmfat, da, îmi dădusem seama de asta încă de la prima noastră întâlnire. L-am revăzut chiar în seara plecării tale… neaşteptate, şi i-a dat mâna să-mi spună câtă dreptate avusese atrăgându-mi atenţia să nu mă încred în tine. Şi cum nu-mi rămânea decât să te şterg din sufletul meu, pentru că erai total nedemn faţă de o tânără atât de strălucitoare (eu, dragă domnule, cu voia dumitale!) şi că existau, slavă Domnului! alţi bărbaţi pe lume, a căror sensibilitate şi al căror spirit erau infinit, mai aproape de mine, în stare să mă facă fericită. După cum vezi, nu pierdea vremea fără rost.

Cât despre mine, eram destul de secătuită şi nu-l ascultam decât cu o ureche. M-a dus la restaurantul turnului Eiffel şi, în faţa luminilor oraşului, în timp ce îşi tot ciocnea paharul plin cu şampanie spumegândă de al meu, trăgea sforile ca să-ţi ia locul. N-o lua pe ocolite: mă vedea de minune în chip de femeie întreţinută. L-am lăsat mai întâi să-mi vorbească despre micul apartament confortabil pe care l-ar fi putut cumpăra special pentru mine, pe magistrala Iena, şi pe care, tocmai i-l semnalase cineva: apoi despre haina de blană absolut indispensabilă iarna, unei domnişoare al cărei farmec natural o punea şi mai mult în valoare. (În acel moment, îmi venea să-i previn că nu voi accepta decât un vizon alb, dacă ţine să vadă ce efect face. Am preferat însă să-l las să-şi continue înşiruirea.) Pentru decorarea apartamentului, trebuiau cumpărate câteva pânze de pictori abstracţi («Kandinsky, Mondrian. Herbin, Manessier sunt prea scumpi, dar există destui epigoni. Ce-ai zice, de asemenea, de un mobil Calder? Un fel de moară de vânt tip miniatural, având în plus o elice cu schimbător de viteză şi un aparat de stors, ar fi original, nu?»).

Pe scurt, vedea lucrurile în mare, şi ca să mă uluiască definitiv, m-a momit, nu cu clasicul colier de perle, care «astăzi a devenit comun», ci cu o broşă cu briliante de Cartier, sau chiar un pandantif cu o singură piatră, dar ce piatră! un diamant albastru, extras din, minele de la Rând (Transvaal) cu certificat de garanţie.

Exagera desigur, dar golise, el singur, o primă sticlă de şampanie, apoi băuse zdravăn şi dintr-a doua, şi era foarte înflăcărat.

— Ce zici de asemenea perspectivă, scumpa mea Angélique?

Îl ascultasem cu o răbdare exemplară. Cu cât el se înflăcăra, lăsându-se încântat de propria-i elocvenţă, cu atât creştea indiferenţa mea faţă de tot ce îndruga, şi faţă de propria-i persoană. Am răspuns cu un glas suav:

— Cred, maestre, că dacă nu ne-am afla într-un local public, şi n-am fi despărţiţi de lărgimea mesei, care mă împiedică să acţionez, v-aş da cu plăcere o pereche de palme, ca să aflaţi că nu sunt o femeie ce poate fi cumpărată.

Bărbaţii de genul lui nu se lasă uşor intimidaţi. A exclamat prompt:

— Bravo! Iartă-mă că te-am pus la încercare. Aş fi fost dezamăgit dacă-mi răspundeai altfel.

Al dracului ipocrit! Dar era mai bine să mă prefac că-i fac jocul.

— Nu-s împotriva glumelor, am răspuns eu cu un aer calm, dar nu-mi place să, se abuzeze de ele. Am putea aborda subiecte mai serioase? Vă propun, de pildă, o paralelă între tomism şi existenţialism. Am putea lua ca puncte de plecare faptul că, începând cu evul mediu, tomismul, deşi nu totdeauna cu aceeaşi intensitate, şi-a păstrat mereu adepţi entuziaşti. Credeţi că peste cinci sau şase sute de ani, va mai vorbi cineva despre Kierkegaard, despre Heidegger sau despre Jaspers?

J. J. nu e nici atât de cult, nici atât de deştept pe cât se crede, dacă-l scoţi din ciorba lui avocăţească, iar bacalaureatul meu în filozofie este de dată mai recentă decât al lui, şi nu-i place să fie luat în zeflemea. A râs forţat şi seara s-a terminat în mod necorespunzător. Pretextând că mă doare capul, şi că simt nevoia să respir aer curat, am refuzat să mă conducă cu maşina în strada Saint-Lambert, aşa că a trebuit să mă însoţească pe jos până la staţia de metrou La Motte-Picquet, pe o ploaie năprasnică.

Fireşte, dumnealui s-a încăpăţânat. I-am respins câteva zile la rând invitaţia la cină şi, cum se îndârjea să-mi telefoneze la birou, i-am spus că avocatul meu fiind gelos pe convorbirile particulare ale secretarei sale, voi fi pusă în situaţia ca, pe viitor, să nu-i mai răspund când mă cheamă.

Atunci mi-a făcut marea plăcere de a mă răsfăţa cu câte-o telegramă pe zi. Mama începuse să se sperie de această avalanşă poştală. Am liniştit-o spunându-i că cel care-mi scria nu era decât un maniac inofensiv.

După ce l-am fiert astfel în suc propriu pe distinsul Maestru Janvier, şi am aflat, prin grija lui, de plecarea ta la Madagascar, am acceptat şi o a doua invitaţie la Maxim’s. Avusese nefericita idee de a reţine un separeu şi mi-a sărit ţandăra, spunându-i că, după părerea mea, asta însemna că vroise să mă atragă într-o capcană. L-am binecuvântat cu toate calificativele posibile de faţă cu şeful personalului de serviciu, respectos consternat. Am coborât în sala restaurantului. Nici o masă liberă. Şi cum protestam că muream de foame şi că nu mai puteam aştepta, l-am obligat să intre cu forţa în primul bar ieşit în cale, unde a trebuit să se mulţumească doar cu sandvişuri din ajun şi cu un vin roşu falsificat.

Eşti răzbunat, dragul meu? Trec peste numeroase insulte, umiliri, jigniri şi maltratări de tot felul îndurate de un Don Juan dezumflat dar care refuza înfrângerea: întâlniri anulate în ultimul moment, obrăznicii gratuite, simularea repulsiei pentru fizicul lui, deşi, ca să fiu sinceră, nu-mi displace câtuşi de puţin. Voiam să-i iau piuitul şi am reuşit, pentru că, în cele din urmă, mi-a zis:

— Angélique, mă dau bătut. Sunt la capătul puterilor şi nu-ţi mai pot ţine piept. Spune-mi, în fond, ce vrei de la mine?

I-am răspuns cu un sânge rece demn de miss Watson:

— Am impresia că inversaţi rolurile, dragă maestre. Eu nu cer nimic şi nu vreau nimic. Dumneata vrei, iar ceea ce vrei dumneata, o fată cinstită ca mine, în afara unei pasiuni fulgerătoare, nu acordă decât într-o căsătorie legitimă.

Nădăjduiesc că îţi place cum m-am comportat, frumosule! Cât despre J. J., a rămas înmărmurit. Am mai adăugat ca într-o doară:

— După câte ştiu eu, nu există alt mod de a procrea moştenitori legitimi.

Nici nu bănuiam că-i atinsesem coarda sensibilă! Ştii ce gândesc eu despre mucoşii ăştia, maimuţoii ăştia scârboşi care-ţi fac viaţa imposibilă, şi să mă ia dracu dacă m-aş îndura să torn vreodată unul, chiar cu un bărbat de care aş fi îndrăgostită la nebunie, ceea ce nu mi-e teamă că o să se întâmple cu J. J. Ei, bine, ce zici? Îţi vine să crezi? Cinicul, egocentricul, libidinosul de Jérôme Janvier visează să-şi perpetueze spiţa. Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o emoţionat.

— Aşadar, nu vei refuza să-mi acorzi mânuşiţa ta?

J.J. sentimental: micuţa floare albastră, munca, familia, patria, Delly, viaţa liniştită într-o colibă, – trei îngeri coborâră spre seară!… eram total buimăcită. Merita să vezi totul! Aveam poftă să-i plesnesc una, în mod serios de data asta, ca să-l fac să-şi revină la adevărata lui fire, brutală şi vicleană. Dar cum! Câştigasem, şi l-am autorizat să depună pe mâna mea stângă sărutul buzelor sale supuse.

Cererea lui oficială datează de ieri. Să fi văzut mutra demnei melc mame, când a primit vizita distinsului domn în jachetă cu pantaloni reiaţi şi mănuşi de culoarea untului proaspăt, căci îl prevenisem – aşa, ca să avem de ce râde! – pe nefericitul J.J. că Florency este foarte pretenţioasă în privinţa etichetei! Ea se bâlbâia ca în zilele ei mari şi era cât pe ce să-şi înghită proteza.

Cred că am epuizat subiectul. Nu văd ce ţi-aş mai putea spune, frumosule, pe care ar trebui să te numesc de aici înainte: cel mai nesuferit dintre bărbaţi. Ştii acum că nu te-am înşelat. Deie Domnul să te mistuie remuşcările!

Îmi dai voie ca, înainte de a mă iscăli, să te sărut ca în prima noapte în camera albastră? Nu meriţi, sunt sigură, dar cum să rezist în faţa ispitei fructului oprit?. Bietul J. J.! (Căci el, şi nu tu, trebuie plâns.)

Dar dacă stau să mă gândesc bine, nu, nu te sărut. Am să scot limba la tine ticălosule!

                                              Angélique”

Ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă aş fi primit această scrisoare înainte de a părăsi Parisul? N-am curajul să mă gândesc. Neegalabila Angélique pentru totdeauna pierdută!… Pagină întoarsă. Regretele nu mai au nici un rost.

S-au scurs doi ani, iar Laurence, călită de greaua încercare prin care trecuse, neştiind ce atenţii să-i mai facă unui soţ pe care era gata să-l piardă duce, împreună cu mine, la Majungo, o viaţă tihnită. Nici eu, nici ea n-am făcut vreodată vreo aluzie la drama care era s-o coste viaţa. Eu mă simt de minune pe meleagurile de sub cerul malgaş unde, printre fantasticele plăsmuiri ale norilor care refuză să se prefacă în ploaie soarele asfinţeşte ca nicăieri în lume. În golfuleţul plin cu laterită roşietică adusă de apele râului Betsiboka, pescarii sakalavi întind pânzele albe şi negre ale pirogilor lor cu balansor. Scot din canalul Mozambic peşti lunguieţi cu carnea dulceagă numiţi căpitani şi, la mari intervale, câte un coelacant din timpuri străvechi. M-am deprins cu gustul guliilor dulci, al ignamei, al papagaliţelor fripte pe grătar, al lăcustelor uscate şi cu băutura aspră din suc de trestie de zahăr fermentată numit betsa-betsa.

M-am împrietenit cu băcanul meu chinez, domnul Li – un adevărat înţelept după datina lui Confucius şi a lui Lao-Tseu. În grădina noastră, makiul{26} casei îşi înalţă căpşorul printre frunzele arborilor exotici, iar când îi arăt o banană curăţată cu grijă sare brusc şi-o apucă din zbor.

Prin faţa casei trec băştinaşe – comorienele – cu pielea bronzată şi trup de statuie antică, înfăşurate în voaluri vaporoase de culoare mov, roz sau albastru, cu o bijuterie de aur prinsă de nara stângă. În amurg, facem adesea plimbări pe faleză, până la piaţa cu sens giratoriu din Grădina Iubirii unde, cu faţa la peninsula Caiman, cad precum lacrimile, petalele parfumate ale florilor de frangipan.

Mi-am cumpărat un teren pe coastă, la câţiva kilometri, în partea de nord a oraşului. Marea este de un albastru orbitor şi cocotierii înalţi îşi agită coamele cu frunze palmate în adierea alizeului. Pe locul acesta, departe de orice aşezare, mi-am construit un bungalow cu varangă, adică verandă, unde venim să ne petrecem sfârşiturile de săptămână, când nu sunt reţinut la serviciu.

Aici timpul pare cu totul altul. Fuge pe nesimţite, ca nisipul printre degete. Nu-mi vine să cred că au trecut doi ani de când am părăsit Parisul.

Totuşi, în scurt timp va trebui să plec din marea insulă. Acum vreo optsprezece luni, Pascal, ginerele meu, a construit la Java un baraj. Acolo s-a născut şi nepoţelul meu Vincent. Or, iată că direcţia Inter-France tocmai mi-a oferit un post de agent general la Compania din Djakarta. Nu puteam refuza, şi astfel familia va fi reunită.

— Ce fericire! a suspinat Laurence, aflând ştirea.

Ciudată soartă am mai avut şi eu! Am împlinit de curînd patruzeci şi cinci de ani păşind pe al patruzeci şi şaselea. A trebuit să aştept vârsta matură ca să-mi realizez visele din tinereţe pe care, atât de multă vreme, le-am crezut himerice.

Înainte de a încheia, voi relata o întâmplare fără răsunet în istoria umanităţii, dar care pentru mine are importanţa unui simbol. Într-o seară, Domnul Li, cu care tăifăsuiam în uşa băcăniei lui, mi-a spus privind ca un sfinx pe sub borurile pălărioarei sale cenuşii.

— Ştiţi, domnule agent general, că numele dumneavoastră m-a pus deseori pe gânduri? Un nume poate fi favorabil sau nefavorabil. Influenţează, în orice caz, ţinând seama de poziţia aştrilor, destinul celui care îl poartă. De aceea, în Imperiul de Mijloc, din timpuri imemorabile, noi acordăm fetelor noastre nume de flori sau de pietre preţioase. A mea, de exemplu, se numeşte Floare de Piersic. Când s-a născut, m-am gândit că floarea acestui pom este la fel de plăcută la privire pe cât este rodul ei pentru cerul gurii. Mă întreb însă dacă, ţinând seama de progresul industrial al marii noastre ţări, tinerele chineze n-or să se numească în viitor: Pasul Şurubului, Echipament Spaţial sau Supapă de Siguranţă. Mie unuia mi-ar părea rău, dar, ce să-i faci, trebuie să trăim în pas cu vremea. În schimb, un nume prea ambiţios, ar putea avea o influenţă opusă celei pe care o făgăduieşte. Miracol este un nume de temut.

Această remarcă m-a impresionat atât de mult, încât am cerut Consiliului de Stat să-mi aprobe schimbarea numelui. După multe dificultăţi, cererea mi-a fost rezolvată favorabil. Coincidenţă stranie: decizia am primit-o în aceeaşi zi în care îmi sosea şi adresa cu numirea la Djakarta.

Mă numeam Miracol. Acum mă numesc Mir, şi-mi spun, cu melancolică naivitate, că odată cu noul nume voi începe, poate, şi-o viaţă nouă.

---- Sfârşit ----