X

                                                                                          — JEAN, EŞTI FERICIT ?

— Te mai îndoieşti cumva?

— Dacă nu te fac cel mai fericit dintre bărbaţi, voi fi cea mai nenorocită dintre femei.

Vocea ei era guturală, fremătătoare, având din când în când o uşoară răguşeală ce-mi răscolea simţurile.

— Nu mi-ai răspuns.

— Sunt fericit.

Ea oftă, se întinse în şezlong, arcuindu-şi braţele deasupra părului tăiat scurt şi negru ca smoala. Singuru-i vesmânt era un bikini redus la extrem; slip minuscul, sutien umflat de sâni maiestuoşi. Pielea bronzată evidenţia albul maculat al ţesăturii.

— Eşti frumoasă, Angélique, şi tu ştii asta.

— Nu ştim niciodată îndeajuns, răspunse ea mlădiindu-se şi alintându-se ca o pisică.

Eram în părculeţul unui hotel de pe malul mării, plin de plante exotice. Smochinii de Barbaria, agavele, bambuşii şi filodendronii păreau încremeniţi sub căldura zăpuşitoare. Angélique îşi continua şedinţa de bronzare la soare, în timp ce, în şort şi cămăşuţă, eu stăteam cu multă băgare de seamă la adăpostul unei umbrele portocalii. Taluzul îşi dădea duhul în franjuri spumoase peste stâncile şi pietrişul aflat la vreo cincizeci de metri depărtare de casă. Iar aroma reconfortantă de algă şi sare îmi încleia buzele. Era ora siestei, singurul moment al zilei când pe şosea se puteau zări maşinile pregătindu-se să treacă frontiera italiană, singurul moment când uruitul motoarelor era dominat de vuietul mării.

Moţăiam cu jurnalul în faţă, iar întrebarea Angelicăi mă trezise din moleşeală. Glasul i se auzi iar, insinuant. Aproape mieros:

— Şi unde-ar vrea stăpânul meu s-o conducă astă seară pe supusă lui credincioasă?

Avea astfel un întreg repertoriu de perifraze şi calificative familiare, de cognomina{13} pe care le folosea după toane şi care începeau cu „stăpânul meu” mai sus citat (rămăşiţă de la dreptul roman), sau „frumosule” preluat de la George Sand – Octave Feuillet, sau „frumosule tenebros” (romantico-neo-suprarealist) până la „sufleţelul meu” (de la scrisori-citire) precum şi „frumosule şi bunul meu prieten” sau „stăpânul meu iubit” (Biblie şi Extrem-Orient). Nu eram obişnuit cu astfel de drăgălăşenii care-mi gâdilau plăcut cerebelul. Îi răspundeam cu „mască mică”, „prinţesă şoricel”, „Venus Anadyomene” sau „Lilith”.

— De ce Lilith?

— Pentru că angelismul nu este legat decât de pronumele tău, pentru că Lilith, a doua soţie a lui Adam, era ca tine... brunetă, fermecătoare, fascinantă, pentru că, în sfârşit, demon-femelă după tradiţia talmudică, a dat naştere la o mulţime de demoni.

— Ce fel de demoni?

— Aceia care oficiază plăcerile trupeşti.

O licărire verde, despre al cărui sens nu mă puteam înşela, străbătuse ca un fulger ochii ei migdalaţi şi nu mai spun ce-a ruinat...

Se ridică de pe şezlong, veni spre mine, dădu ziarul la o parte şi, aşezîndu-mi-se pe genunchi „mă cuprinse de gât. Răspândea un parfum totodată proaspăt şi cald de corcoduşă însorită.

— Frumosule, domnişoara Sarah mi-a vorbit adineaori despre un nemaipomenit restaurant italian, cel mai original de aici şi până la Genova: La Speranza, între Bordighera şi Ospedaletti Ligure. Are o pistă de dans în zigzag, unică în felul ei, focuri de artificii la orele unsprezece şi la miezul nopţii iluminarea întregului local, taxi-boys napolitani pentru doamnele suferind de inimă albastră – foarte apreciaţi de miss –, piscină iluminată de jos în sus prin planşeul de sticlă albastră, în care înoată frumuseţile de prin partea locului în colanţi de culoarea pielii, cele mai renumite fettuccine{14} din toată Italia.

— Prin uşa din corn şi prin uşa de fildeş te voi conduce chiar astăzi acolo.

— Lilith se înclină cu toată recunoştinţa pântecului şi a inimii, în faţa primului dintre bărbaţi: Adesso, îl bagno!{15}

Mă sărută în fugă pe tâmplă. Îşi puse halatul de buret roşu aprins, agăţat de şezlong şi, depanând pe un ton descrescând o întreagă gamă de râsete de satisfacţie, o luă la fugă în picioarele goale. Poarta pocni în urma ei.

— Ne întâlnim pe plajă, strigai eu. Doar să-mi pun costumul.

Dacă în ziua când îmi părăseam domiciliul conjugal pentru a mă instala în camera albastră din strada Saint-Lambert, cineva m-ar fi anunţat că, la unsprezece zile după acest eveniment, mă vei afla la volanul automobilului meu, pe Naţionala 5, împreună cu Angélique Simplă, devenită iubita mea, sunt absolut sigur că l-aş fi considerat nebun.

Când în preajma orei 3 după-amiază, în acel 4 august 1957, am intrat, pentru a doua oară în acea zi, în cabina portăresei cu ochi bulbucaţi ca să-mi iau bagajele, aceasta m-a întâmpinat cu un zâmbet împodobit de şiragul dinţilor ei negri şi cariaţi:

— Doamnele sunt acasă, domnule. Soţul meu o să vă ajute să urcaţi geamantanul.

Soţul era un omuleţ viclean şi fără vârstă, despre care insă se grăbi să mă informeze că are braţele muşchiuloase, fiind un renumit jocheu la timpul său.

— Era chiar spaima obstacolelor, domnule! În 42, a câştigat Marea Cursă de la Auteuil cu o gloabă pe care nici un specialist n-ar fi dat doi bani. Se numea Spinoza.

Spinoza, Rezistenţa, Mongolul şi cei patru mii de franci care intraseră pe neaşteptate în punga mea, restaurantul cu alimente de la bursa neagră, vinul răsturnat de Odette, pe atunci în vârstă de doi ani, peste rochia Laurencei care se tânguia... Fiinţa aceea care, atunci, fără să ştie, jucase pentru mine rolul unei divinităţi tutelare, se afla acum în faţa mea, cu un chip ascuţit ca de nevăstuică şi o şapcă în carouri înfundată pe cap că pe timpurile victoriilor sale pe hipodromuri.

Uluirea mi se citi probabil pe chip, iar el o interpretă desigur că un semn de admiraţie, întrucât adăugă cu glasul dogit:

— Jucaţi – poate – la curse, domnule, şi în cazul ăsta numele meu vă spune ceva. Nu cel adevărat, naturlich. Mă numesc Gaudichon, Anatol Gaudichon. Cum un asemenea nume nu era potrivit pentru un jocheu îmi luasem un pseudonim care sună mai bine: O Morre, John O Morre.

— Mi se pare, într-adevăr, că-mi amintesc, răspund eu politicos.

El se umflă în pene:

— A! Era pe vremea belşugului, domnule; şi nevastă-mea a avut, ca şi mine, destule foloase.

Doamna Gaudichon aprobă din cap.

— Necazul este, continuă fostul John O Morre, că degeaba cunoşti calul de la falcă până la chişiţă şi-i controlezi dantura, pentru că un cal pe care-l dor dinţii, pricepeţi, nu mai este bun decât de înhămat la dric; sunt multe riscuri într-o alergare. De exemplu, dacă-şi răneşte chişiţa, în timpul cursei, gloaba te poate azvârli cât colo, la iarbă verde. Bun! Şi iată cum, după ce m-am lăsat de meserie, împlinisem vârsta, am pierdut la P.M.U. tot ceea ce câştigasem în şa. Aşa e când te paşte mizeria!

Dădu din cap, trase aer pe nas şi apucă mânerul geamantanului.

— Să mergem.

Îmi urcă bagajele în ascensor, însoţindu-mă până la etaj, ca să mi le transporte în cameră.

Îmi deschise uşa Angélique. După gafa mea din ajun mă aşteptam din partea ei la o primire destul de rece. N-o cunoşteam însă bine. Zâmbea.

— Fiţi binevenit, domnule.

În urma ei venea cu zor Florency, cu lornionul în mina. Nu mai contenea cu drăgălăşeniile, păstrând totuşi o distanţă faţă de portar.

— Fii atent, Gaudichon, să nu zgârii pereţii. Ştii doar că nu harpagonul ăsta de proprietar o să le repare.

Fostul jocheu n-avea drept la „domnule”, iar doamna îi impunea un respect evident. Ca să-i ung rana amorului propriu, am adăugat la mulţumirile mele şi o monedă pe care el şi-a vârât-o fără mofturi în buzunar.

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule.

După ce portarul închise uşa, Florency ridică din umeri.

— Omul ăsta este de o vulgaritate! Să intre la o doamnă cu şapca pe cap! Într-adevăr, putem spune că s-au schimbat timpurile.

Înainte de a mă instala, am rugat-o pe gazdă să-mi acorde o mică întrevedere. Ea mă pofti în salon, îi făcu vânt fotei, şi-mi arătă un fotoliu scund. Schiţai un semn de refuz.

— Îngăduiţi-mi să nu mă aşez, doamnă. Vroiam doar, aşa cum ne înţelesesem, să vă înmânez chiria pe primul trimestru. În bani gheaţă dacă nu cumva preferaţi un cec.

— Mă impresionează delicateţea dumneavoastră, domnule, răspunse ea virând repede hârtiile în poşetă. Nu-i nevoie să vă spun cât ne jupoaie fiscul, ar trebui chiar să afirm că ne sugrumă. De aceea n-o să vă ascund că prefer felul de plată adoptat în mod spontan de dumneavoastră.

Suntem între oameni de societate. Doriţi o chitanţă?

— Doamne fereşte! Nu, doamnă... Nu mă lăsă să continui şi faţa i se lumină.

— Vai domnule, îndată ce v-am văzut, am înţeles pe loc că am dea face cu un om de lume. Mai bine să vă mărturisesc, fără altă introducere, că nu declar fiscului această subînchiriere a cărei fericii beneficiar o să fiţi. Aş fi vrut să vă găzduiesc pe gratis. Dar ştiţi, o văduvă fără pensie nu-şi poate îngădui acte de filantropie. Consideraţi-vă însă, chiar de pe acum, ca un copil al casei. De acord?

Că trăgea fiscul pe sfoară cu atâta nepăsare mi-era totuna, şi mersesem prea departe ca să mai dau înapoi.

— De acord, doamnă, zisei înclinându-mă uşor.

Ea îşi înălţă ochii spre ceruri.

— Mulţumesc, prietene.

— Îngăduiţi-mi acum, doamnă, să nu vă mai stingheresc.

— Nu ne veţi stingheri niciodată, domnule. Sunteţi ca acasă la dumneavoastră. O s-o rog pe fiica mea să vă dea o mina de ajutor în aranjarea lucrurilor.

Începeam să-mi dau seama că mă anexau un pic prea repede familiei şi că era bine să-mi afirm fără întârziere independenţa.

— Nu, mulţumesc, doamnă. Domnişoara, fiica dumneavoastră, are, cu siguranţă, treburile dânsei şi n-aş vrea să fiu un locatar abuziv.

— Nici nu sunteţi.

Deschise uşa şi o strigă pe Angélique.

— Ajută-l pe domnul Miracol, draga mea, poate are nevoie de tine.

Un scurt râs gutural puse punct ceremoniei şi Florency se înapoie în salon. Angélique stătea în faţa mea cu aceeaşi privire prietenoasă.

— La ordinele dumneavoastră, domnule.

N-aveam asemenea pretenţii, dar eram dator să-mi cer scuze pentru gafa din ajun şi, cum îmi făcuse loc să trec, o invitai să mi-o ia înainte. Intrând în odaie, îmi spuse:

— Aveţi un dulap, dar mama s-a gândit că poate nu vă ajunge. Am adăugat astfel comoda aceasta stil Ludovic al XV-lea, o amintire de familie, şi o măsuţă pentru scris.

Observaţi de asemenea şi stampa pe care am pus-o pe perete ca să vă înveselească puţin odaia.

Era o reproducere a Sărutului pe furiş de Fragonard.

— Într-adevăr acum nu mai seamănă a cameră de fetişcană, spusei eu prefăcându-mă grav.

Ea îşi muşcă buzele şi reluă:

— A fost ideea mamei, iar în ceea ce mă priveşte, n-am uitat să vă aştern cearşafuri albe.

Am izbucnit într-un râs sincer; a râs şi ea. Gheaţa fusese spartă.

— Mă răsfăţaţi, zic eu, şi sunt cu atât mai emoţionat de amabilitatea dumneavoastră cu cât mă simt dator să vă cer iertare.

— Cum adică?

— Mă tem să nu fi fost incorect cu dumneavoastră ieri. Fiţi convinsă că nici o clipă nu m-am gândit să vă jignesc. Am fost, din simplă neatenţie, mai degrabă stângaci, decât rău intenţionat. Ar trebui să fiu orb ca să nu recunosc că sunteţi o fiinţă fermecătoare.

Ea se înroşi brusc şi mă întrebă cu glasul schimbat:

— Vorbiţi serios?

— Ce motive v-ar face să vă îndoiţi?

— Ah! Mai adăugă ea.

Şi o luă la fugă.

Ciudată fată! Dar cum? Nu evadasem din temniţa conjugală decât de câteva ore şi n-aveam de gând să mă las îmbrobodit de o domnişoară la vârsta măritişului. Trebuia oare să chem în ajutor pe Freud, pe Jung, pe Stekel ca să-mi explic cazul ei? Să fie vreo psihopată, introvertită, refulată, obsedată de complexul frustrării? (Totdeauna m-a enervat jargonul ăsta al psihiatrilor.) Seducătoare, atrăgătoare, tulburătoare chiar. Ei şi? Eu aveam patruzeci şi trei de ani, iar ea douăzeci şi cinci. Fii cu ochii în patru, băiete! Peste unsprezece zile vei pleca o lună de zile în concediu. Până atunci fă-te nevăzut şi ea va pricepe că nu eşti un peşte de prins cu undiţa.

Am deschis geamantanul şi sacoşa şi mi-am rânduit lucrurile în dulap şi în comodă. La ora patru totul era în ordine. Sentiment de uşurare. Nu mai depind de nimeni. Sunt liber să fac ce vreau. „Trebuie, deci pot” (Kant). Dar la fel de bine: „pot” îl implică pe „trebuie” (Marie-Jean Guyau. Tratat pentru o morală fără îndatoriri sau pedepse). Estetica guvernează morala, aşa că sunt justificat.

Mă întinsei pe pat şi adormii pe nesimţite.

Ciudat vis. Din vârful unui munte înalt, admir o vastă privelişte care se pierde învăluită într-o pâclă albastră. În faţa mea se cască o prăpastie. Înaintez, alunec de-a lungul peretelui vertiginos. O să-mi frâng oare oasele? Îmi domin teama. Ţinându-mă cu mâinile de steiul cald care mi se sfarmă printre degete, mai reduc din rapiditatea căderii. Continui să alunec. Împrejurul meu aerul vuieşte. Cum, necum ajung la capătul coborâşului şi iată că, fără să mă lovesc, calc pe pământul neted. În faţa mea se înalţă o uşă monumentală de abanos, prinsă în cuie de aramă, şi în care bat cu putere, în mai multe rânduri, până mă dor degetele.

Deschid ochii. În uşa mea se aud nişte ciocănituri discrete. Sar în picioare.

— Intraţi.

Apare Florency.

— Sper că nu v-am deranjat, domnule.

Îmi întinde o cheie.

— Uitasem să v-o înmânez. V-am prevenit. Ca să vă întoarceţi în odaia dumneavoastră, o luaţi pe scara de serviciu. În felul acesta vă veţi simţi mai bine, chiar ca acasă.

Îi mulţumesc. Gata! De ce stă pironită?

— Vă place cum v-aţi instalat?

Se opreşte o clipă. Pare jenată. În sfârşit, pocneşte din limbă şi se decide să-şi dea drumul:

— Scuzaţi-mă, domnule, poate mă socotiţi indiscretă, dar m-am gândit, vreau să spun, fiica mea, şi cu mine ne-am gândit că dacă nu sunteţi invitat, în seara asta, în altă parte la masă, aţi... aţi putea primi să împărţiţi cu noi modesta noastră cină. Ne-am cunoaşte astfel mai îndeaproape.

Invitaţia mă lasă cu gura căscată. A zis „Fiica mea şi cu mine”. Ea şi fiică-sa, sau fiică-sa şi ea? Au urzit oare ceva, şi-au făurit un plan de luptă ca să mă prindă în plasa lor? Şi-or fi închipuind oare că sunt bărbatul pe care şi l-ar dori în casă în chip de ginere şi pe care trebuiau să-i momească neîntârziat? Până aici!

— Doamnă, zic eu, credeţi-mă că sunt adânc mişcat de bunele dumneavoastră intenţii, dar n-aş vrea ca prezenţa mea să vă schimbe câtuşi de puţin deprinderile. Am de gând să trăiesc aci ca un călugăr în chilia lui. Veţi avea în mine un locatar liniştit, fără buclucuri, şi care se va strădui să fie pentru dumneavoastră de parcă nici n-ar exista.

Pe faţa ofilită, pudrată, lucind de cremă, a d-nei Florency se întrezăreşte decepţia. Porii dilataţi ai pielii se întrevăd pe sub fard. Aproape că mă cuprinde mila, în timp ce ea pledează, refuzând eşecul misiunii, nu fără acea uşoară bâlbâială pe care i-o observasem şi în ajun. Pricinuită de teama de a nu pierde fericita ocazie.

— Departe de noi, bineînţeles, domnule (pronunţase do-domnule) g-gîndul de a vrea să impietăm asupra libertăţii dumneavoastră d... de mişcare. Ştiu, ştiu prea bine, vai! Ce înseamnă singurătatea sufletească. (Îşi recăpătă siguranţa.) Ieri mi-aţi mărturisit în mod loial că sunteţi în curs de divorţ. De aceea mi-a venit ideea (ideea aceasta era oare numai a ei?), da, mi-a venit ideea că participând astă seară la masa noastră familială, v-aţi simţi mai puţin părăsit p... pentru a depăşi un moment dificil. D... dar sunteţi liber s-o socotiţi altfel.

Îşi redobândise demnitatea. Zâmbea, aşa cum proceda, probabil, în urmă cu patruzeci de ani, când saluta publicul, la începutul carierei sale de cântăreaţă. Mă cuprinse o milă prostească.

— Ei bine, doamnă, primesc.

— Bravo! Îmi faceţi o mare plăcere. Vă anunţ că cinăm devreme. La orele şapte precis, deoarece duminica teatrul nu arc liber, şi trebuie să fiu acolo la orele opt fix. La orele şapte, deci, în sufragerie! Vă previn cinstit că n-o să fie cine ştie ce zaiafet. O masă improvizată, nepretenţioasă.

Apoi se retrase în mod elegant.

După meniul ales, mi-am dat repede seama că cina fusese pusă la cale cu premeditare: supă cremă de creson, friptură de viţel cu sos alb şi garnitură de orez „clătite din hrişcă umplute cu dulceaţă de piersici. Nu m-am putut opri să n-o felicit, iar dacă uneori n-am fast destul de atent, în timp ce ea îmi evocă succesele din vremea tinereţii sale pe scenele cazinourilor de prin provincie, s-a datorat faptului că trăsăturile oacheşei Angélique, aşezată în faţa mea, îmi evocau chipul fermecătoarei Shizuoka.

Mai înainte cu douăzeci de ani, şi o aproximaţie de trei săptămâni, la 14 iulie 1937, mă înfruptam din mâncăruri japoneze tot în aceeaşi sufragerie la masa fostului plutonier-major de infanterie Jérôme Pasquini. Shizuoka, îmbrăcată într-un chimono, râdea cu mici hohote înăbuşite privind la neîndemânarea mea în minunea beţişoarelor. Acum probabil că trecuse de cincizeci de ani, scumpa japoneză ale cărei „dozo! Dozo!” (vă rog) mă umpleau de duioşie ducându-mă cu gândul la ţara ei îndepărtată, pe care speram s-o cunosc într-o bună zi. (Dar ce se alesese cu speranţele mele de atunci?) Douăzeci de ani! Îmi reaminteam ceaiul de culoare verzuie din ceştile de porţelan fin, de băutura din sake călduţă servită în păhărelele de faianţă ornate cu desene negre.

Florency îmi observă în cele din urmă aerul distrat.

— Nu sunteţi cu totul aici, dragă domnule, şi ce mult vă înţeleg! Dar trebuie să reacţionaţi cu străşnicie.

Angélique nu prea lua parte la conversaţie. Maică-sa vorbea cât două. La un moment dat, însă, Florency se ridică rostind pe îndelete cuvintele subliniate printr-un gest pedant:

— Mă duc să pregătesc cafeaua. Este o operaţie pe care n-o las pe mâna nimănui.

Mama dispăru şi tânăra îmi spuse:

— Aveţi o meserie foarte interesantă, domnule. Aviaţia m-a fascinat întotdeauna. Dacă împrejurările mi-ar fi îngăduit, aş fi învăţat să pilotez. La nevoie, mi-ar fi plăcut să fiu stewardesă. Nu-mi era teamă de examen; mă descurc destul de bine în engleză. Dar n-o puteam lăsa pe mama singură.

Îi reamintii că nu făceam parte din personalul de navigaţie aeriană şi că nu eram, la drept vorbind, decât un birocrat ca atâţia alţii.

— Da, zise ea, dar funcţia dumneavoastră este, totuşi, destul de fascinantă. Sunteţi la curent cu tot ce se întâmpla pe lume, şi în legătură constantă cu ţările de la celălalt capăt al planetei. Şi apoi, aveţi desigur, unele înlesniri pentru călătoriile cu avionul.

Îi răspunsei că înlesnirile astea se limitau la o călătorie gratuită pe an, dar că nu profitasem niciodată de ea, soţia mea refuzând să-şi petreacă vacanţele în altă parte decât în Franţa.

— Cum se poate? Exclamă ea. Şi eu care mi-aş fi dorit atât de mult să călătoresc, să descopăr meleaguri noi, altele şi altele: Istanbulul, Rio de Janeiro, Indiile, Oceania...

Fără să ştie mă atinsese la coarda sensibilă.

— Aşadar, continuă ea, cu ochii înflăcăraţi, n-aţi părăsit niciodată Franţa?

Îi vorbesc despre şederea mea în Liban: Tripoli, Lattaquié, adoratorii diavolului... Cu privirile parcă agăţate de buzele mele, tânăra îşi sporea întrebările asupra climei, a priveliştilor, a datinilor. Curiozitatea ei părea fără saţiu.

— Iertaţi-mă, spuse în cele din urmă, că vă chinuiesc atâta. Dar numai gândul la călătorie mă înflăcărează până la nebunie.

De fapt, era parcă în plină transă, cu ochii dilataţi, cu mâinile crispate pe marginea mesei, zgâriind faţa de masă. Fetişcana asta părea dotată cu un temperament extrem de romanţios şi cu toate că dorinţa ei de evadare se potrivea cu a mea, minam zis că era mai bine s-o aduc cu picioarele pe pământ.

— Şi ocupaţia dumneavoastră trebuie să fie interesantă, domnişoară. Presupun că este plină de emoţii. Secretara unui avocat de la Curtea cu juri!

Ea strâmba din nas.

— Da de unde! Criminalii ăştia nu-s deloc interesanţi. Ori sunt nişte ţicniţi, ori nişte puşlamale cu tot soiul de apucături. Nimic nu este mai monoton ca o crimă... Şi apoi eu una nu pledez, slavă domnului!

Nu-mi fâlfâi manşetele, nu-mi duc mina la inimă, nici nu apelez la conştiinţa juraţilor. Patronul meu este un orator talentat, cum se zice la tribunal, şi care vorbeşte la fel cum respiră. Eu însă nu fac decât să cercetez dosare, să bat la maşină rapoarte, memorii, concluzii, reclamaţii cu veşnicele „având în vedere” plicticoase ca o ploaie de toamnă.

— Nu vă iubiţi meseria?

— Asta nu-i meserie, este o slujbă, şi prost plătită pe deasupra, când stai toată ziulica închisă într-un birou fără pic de aer. Viaţa pentru mine înseamnă mişcare, schimbare, mă rog, ceva cu totul opus existenţei ăsteia cenuşii pe care sunt obligată s-o îndur.

Florency apăru la ţanc, învârtind ibricul de cafea ca pe o cădelniţă. Umplu ceştile, dădu zaharniţa din mâna în mină, sorbi pe îndelete o înghiţitură, clipi cu înţeles şi zise:

— La vârsta mea, înţelegeţi, dragă domnule, trebuie să şti să te mulţumeşti cu plăceri mărunte: astea au faţă de cele mari avantajul de a atrage după sine mai puţine amărăciuni. Cazi de la o înălţime mai mică. Sorbirea unei ceşti de cafea bine preparată, de exemplu, reprezintă pentru mine o plăcere deplină.

Îmi aruncă o privire voluptoasă care-mi trezi bănuiala că, în tinereţe, gloriosul amant, societarul Comediei Franceze, va fi petrecut clipe plăcute împreună cu ea. Îşi termină ceaşca şi oftă:

— Este ora fatală! Trebuie să vă părăsesc. V-o încredinţez pe Angélique, domnule Miracol. N-o lăsaţi să se culce prea târziu.

Mă ridic:

— Dacă-mi permiteţi, mă retrag şi eu în camera mea.

— Vai. Dar vă rog. Doar n-o să vă culcaţi odată cu găinile? Angélique este altfel. Eu nu mă întorc niciodată înainte de miezul nopţii, ba chiar pe la ora unu, şi deseori în camera ei e încă lumină. Şi sunt obligată să mă supăr.

Citeşte, citeşte până-şi strică ochii, şi ar fi păcat. Sunt atât de frumoşi!

— Că ai mamei sale.

— Linguşitorule! Mulţumesc. Şi noapte bună!

Şi dispăru legănându-şi şoldurile planturoase.

După plecarea ei se aşternu o tăcere apăsătoare. Angélique mă privea tristă, iar eu mă simţeai* din ce în ce mai stânjenit. În sfârşit, mă hotărâi s-o întreb, pe un ton pe care mă străduiam să-i fac cât mai degajat:

— Şi care sunt ledurile dumneavoastră preferate?

Ea răspunse repede:

— Totul mă interesează. Sunt abonată la o sală de lectură şi citesc în neştire cu aceeaşi plăcere poezii, istorie, romane, cu excepţia însă a romanelor poliţiste, care mă plictisesc la culme. Mi-e de ajuns că la birou nu aud vorbindu-se decât despre asasini.

— Iar acum, ce citiţi?

— Un roman pe care l-am cumpărat, un roman englezesc pe care-l mai citisem în traducere, dar am ţinut să-i recitesc în original: Wuthering Heights{16}. Îl cunoaşteţi?

— Da. Nu este o lectură prea odihnitoare.

— Şi ce să fac cu lecturile odihnitoare? Doar personajele ieşite din comun mă interesează, iar în cartea aceasta există cel puţin două; Heatheliff şi Catherine.

Catherine mai ales.

— Dar este monstruoasă!

— Credeţi? Ce-mi place la ea, ce admir, este tăria de caracter, nesăbuinţa sentimentelor. Nu se teme să-şi ducă până la capăt pasiunea dincolo de bine şi de rău, dispreţuind prejudecăţile burgheze.

— Un Nietzsche îmbrăcat în fuste, intervenii eu în şoaptă, ca să-i mai temperez elanul. Dispreţuiţi cumva morala?

O uimire amestecată cu reproş îi străfulgeră privirea şi replica se cam lăsă aşteptată.

— Dar n-am spus nimic care să vă poată face să presupuneţi asta, murmură ea.

Nu-mi plăcea deloc făgaşul pe care apucase conversaţia noastră. N-o părăsisem pe Laurence ca să ascult că un mieluşel mărturisirea de credinţă a unei exaltate, căreia castitatea râncezită avea să-i se urce la cap, ca pe vremuri bietei Emily.

— Iertaţi-mă, îi spun, am avut o zi grea şi cred c-ar fi mai chibzuit să mă duc la culcare.

— Cum doriţi, răspunse ea cu glasul stins.

Îi urai noapte bună, şi în timp ce ea încă nu se dezlipise de pe scaun, nemişcată, cu faţa crispată, eu şi trecui în coridor.

Intrat în camera mea, închisei uşa cu cheia şi izbucnii în râs. Scumpa Angélique n-o să mă mai poată lua cu asalt. La urma urmei, cina aceasta nu fusese chiar fără rost, de vreme ce îmi dezvăluise pericolele care mă ameninţau. Relaţiile mele cu gazda şi cu fiica ei trebuiau aşezate pe temeliile unei politeţi rezervate. Voi evita cât mai mult cu putinţă să le întâlnesc, iar ele nu vor întârzia să priceapă că doream sincer să mă ţin la distanţă. Nu urma oare să plec foarte curînd în concediul meu anual? O lună departe de Paris şi, la întoarcere, vor înţelege că doresc să rămân un om liber.

A doua zi telefonai de la birou maestrului Janvier, avocat, fost coleg la Facultatea de drept, cu care continuasem să întreţin, cu unele întreruperi, relaţii de camaraderie. Urma să plece la Arcachon. Bagajele îi erau gata încărcate în maşină.

— Am luat notă, zise el, dar măi aminteşte-mi peste o lună. Nu prea ai aerul că înţelegi că oamenii legii au şi ei dreptul la vacanţă. Şi apoi, în cazul că nu eşti nerăbdător să-ţi legi iar zgarda de gât, un proces de divorţ nu se face atât de repede. Peste o lună, poate, te vei fi împăcat cu nevastă-ta.

Îi replicai că n-aveam nici o dorinţă să mă înham la altă caznă recăsătorindu-mă şi că o împăcare cu nevastă-mea era o ipoteză care trebuia îndepărtată. Nu-i ceream decât să-şi amâne cu câteva minute plecarea pentru a o anunţa în scris pe Laurence că-l însărcinasem să intenteze divorţ în numele meu.

— Ce tiran poţi fi! urlă el în aparat. Secretara a plecat şi voi fi obligat să-ţi bat eu la maşină răvaşul de dragoste. Te previn, că-ţi voi scumpi în consecinţă onorariul de plată. O să te aduc la sapă de lemn, bătrâne. Permite-mi să mai adaug că eşti ţicnit de-a binelea. Nevastă-ta este o fiinţă fermecătoare. Dar, la urma urmelor, te priveşte. Chiar insişti?

Insist, iar el se supune bombănind.

Dimineaţa este splendidă. În faţa mea, agăţat pe perete, planiglobul mă sfidează cu toate continenţele, toate mările, toate fluviile, toţi munţii săi. Papeete dă cu tifla oraşului Honolulu. Dar es-Salam tutuieşte Zanzibarul, marea Okhotsk este neconsolată că peninsula Kamceatka o împiedică să-şi arate dragostea desăvârşita faţă de marea Bering. Ah! Să cobor la Amou-Daria, apoi la Pamir, intre Tadjikistan şi Afganistan, să străbat deşertul Turkmeniei – pe ruseşte Turkmenskaia – lăsând în dreapta regiunile Uzbekistan, să descopăr tot felul de oraşe cu nume ciudate ca Tourtkoul, Ourguentch, Tachaouz, Noukous, şi să ajung în verde-albăstria mare Aral, la Mouinak, după ce mă voi fi rătăcit prin delta cu douăzeci de braţe! Visul meu se destramă când îmi închipui ţinuturile acelea foarte îndepărtate pe care nu le cunosc decât din cărţi: insula Yap, în Micronezia, unde mocnesc vulcanii şi unde cargourile americane nu ajung decât o dată pe lună, ca să încarce miezii de coprah{17} decorticaţi, insula Campbell, în plin Pacific de Sud, unde o societate de teozofi australieni despică firul în patru, discutând de ani de zile despre iluminismul proferat de Annie Besant şi de Rudolf Sloiner, insulele Maldive în largul cărora se pescuiesc moluşte ciudate de culoare roşcată şi trandafirie, numite melci-porţelan (Cypraea tigris) şi, sus de tot, între Spitzberg şi capul Nord, insula Bear unde ursul alb, ferocele thalarctus maritimus, atacă pe timp de iarnă paşnicii observatori ai staţiei meteorologice.

Nu văzusem nici unul din toate ţinuturile acestea care n-au încetat să-mi bântuie visele. Era oare prea târziu pentru un explorator imaginar ca mine? Deodată îmi răsare în minte faţa concentrată a Angelicăi. „Să descopăr meleaguri noi, altele şi altele”, zicea ea cu glas nostalgic. Degeaba mă apăr de atracţia ei din ce în ce mai vie. Simt că între mine şi ea există o vădită înrudire spirituală.

În zilele care au urmat, am făcut în aşa fel, încât să nu mă întorc acasă decât în jurul orei nouă seara, după ce-mi luam masa la un restaurant. Urcam cele patru etaje cu o mare băgare de seamă, şi, după ce intrăm în cameră în vârful picioarelor, mă întindeam în pat având grijă ca în prealabil să nu pârâie nici o lamelă a parchetului. Greşeam însă crezându-mă astfel la adăpost de orice uneltire. Căci, cam la o săptămână după instalarea în camera albastră. În timp ce ajungeam în dreptul casei aud o voce în spatele meu:

— Bună seara, domnule Miracol.

Se întunecase. În lumina lăptoasă a tuburilor luminescente o recunoscui pe Angélique.

Noaptea de august era caldă – o căldură blânda, învăluitoare, îmbiindu-te mai degrabă la visare decât la înflăcărare. Din grădina unei mănăstiri învecinate veneau, în valuri, când o mireasmă puternică de salcâm, când o aromă amară de merilor şi de salbă-moale din Japonia, dogorită de arşiţa soarelui din timpul zilei.

— Sper, domnule, că n-o să-mi purtaţi pică pentru gândul că aş fi putut avea, poate, norocul să vă întâlnesc. De duminică încoace aţi devenit total invizibil. Vă feriţi cumva de mine, vreau să spun vă feriţi de noi, de mama şi de mine? De ce?

Nu-mi rămânea decât să arunc vina pe treburile şi obligaţiile mele de tot felul. Am făcut-o. Ea părea liniştită sau se străduia să pară.

— Mama dumneavoastră este la teatru?

— Ca în fiecare seară, iar în casă e o căldură atât de înăbuşitoare, încât am ieşit să iau puţin aer.

— Întâlnirea noastră nu se datorează, aşadar, decât unei fericite întâmplări, nu?

— Să zicem unei întâmplări socotite posibile.

— Nu uneia stârnite?

— Credeţi ce vreţi.

— Cochetaţi?

— E oare interzis?

Dacă discuţia decurgea pe faţă. Nu eram dispus totuşi să mă las dus de nas.

— Şi într-un caz şi în celălalt, domnişoară, zic eu cu un aer detaşat, nimic nu ne împiedică să mergem să ne răcorim pe o terasă.

— Spune-mi Angélique.

Mă luase prin surprindere şi merita să i-o plătesc cu vârf şi îndesat.

— Prenumele meu este Jean.

Alunecam pe un stil afectat. Gata! Nu depindea decât de mine să-i precizez limitele. După ce ne instalarăm pe terasa unei cafenele din Piaţa. Convenţiei, ea reluă:

— Jean, deunăzi, ţi-ai cerut scuze, pentru că ai fost nedrept cu mine şi ai făcut-o în nişte termeni care m-au mişcat. Proastă am fost eu că m-am supărat. În schimb mă tem să nu-ţi fi părut cam ridicolă, vorbindu-ţi cu o prea mare înflăcărare despre Wuthering Heights.

— Câtuşi de puţin.

— Ba eu mă cunosc bine. Când îmi place o carte, mă aprind prea uşor şi spun prostii.

— Te asigur că mi-ai stârnit tot interesul.

— Aşa, bate-ţi joc de mine, o merit din plin. Nu sunt insă atât de agitată cât te-am lăsat să crezi. N-am prea des prilejul să schimb idei cu persoane care au, asta-i tot. Când mi se întâmplă lucrul acesta, îmi iau avânt, şi-i vina mea că mi se dă peste degete.

— Nu-mi amintesc să te fi tratat cu atâta asprime.

— M-ai întrebat dacă dispreţuiesc morala.

— Nu era decât o întrebare.

— Da, dar lăsa să se presupună că mă credeai în stare de aşa ceva.

— Interpretare gratuită. De altfel, draga mea copilă...

— Nu mai sunt o copilă.

— Iertare. De altfel, dragă Angélique, ca să fim sinceri, ce-i aia morală? Noţiunea se schimbă în raport cu popoarele şi clima. Porcul este un animal impur pentru evrei: iată de ce aceştia n-au voie să se înfrupte din carnea lui. În schimb hinduşii nu mănâncă deloc carne de vacă pentru că, în ochii lor, vaca este considerată sacră. Şi ce să mai vorbim despre naivii ăia de melanezieni care zgâlţâie cu străşnicie cocotierul în vârful căruia stau încleştaţi bătrânii lor părinţi, pentru a-i doborî şi a-i mânca fripţi pe grătar, fără să rişte vreo pedeapsă, având convingerea că astfel îşi însuşesc virtuţile acestora! Alte ciudăţenii, de astă dată cu privire la căsătorie: faraonii erau obligaţi să se însoare cu surorile lor. Loth s-a căsătorit cu fiicele lui. Musulmanii pot avea patru soţii legitime. Aşa că dacă ne luăm după asemenea exemple, morală nu poale fi considerată decât ca o codificare a prejudecăţilor. Iar cum prejudecata nu este decât o opinie, te rog trage şi dumneata concluzia.

— Va să zică aşa! exclamă Angélique. Dumneata eşti un individ depravat care dispreţuieşti morala şi vrei să ştii dacă şi eu sunt de aceeaşi părere. Ei bine, răspunsul meu este: nu, domnule.

Părea că se distrează. Avea replica spontană. Şi cum mă complăceam în jocul ăsta, ea îndreptă firul discuţiei spre domeniul căsătoriei.

— Domnule Miracol, aţi aproba poligamia?

Redevenise solemnă. Nu-mi rămânea decât să-i ţin isonul.

— E bine să amintim mai întâi, domnişoară Simplă, că practica poligamiei nu este privilegiul religiei islamice şi că, pe de altă parte, discipolii lui Mahomed nu şi-au putut lua niciodată mai multe neveste, decât dacă aveau cu ce să le întreţină în mod onorabil. O mai întâlnim şi în Polinezia, la unele triburi ale pieilor roşii, iar mormonii, porecliţi şi „Sfinţii zilei de apoi”, creştini, mă rog! întrucât religia lor se proclamă de la „Biserica lui Isus Christos” – o înscăunaseră pe ţărmul Marelui Lac Sărat, în anul 1852 în persoana conducătorului lor religios, Brigham Young. N-au renunţat la ea decât în anul 1890, la intervenţia trupelor federale, şi fără voia lor, după cât se pare.

— V-am întrebat însă dacă aţi aproba-o.

Ridicai din umeri.

— Cum ţi-am spus mai înainte, este în funcţie de climă, şi de la sine înţeles, şi de temperament.

Ea se ridică brusc.

— Din două lucruri, una: ori credeţi ceea ce afirmaţi şi atunci sunteţi un om înfiorător, ori nu credeţi, şi atunci nu sunteţi decât un glumeţ fără haz.

Enervarea ei avea o doză bună de prefăcătorie.

— Nu le supăra, îi spun, şi ascultă-mă bine. Părerea mea este că un occidental se poale mulţumi cu o singură femeie. Se întâmpla uneori ca o singură femeie să fie chiar prea mult pentru el, cum am fost în stare să constat personal. Cred de asemenea că pentru un bărbat cu bun simţ, idealul constă probabil în a găsi toate femeile întruchipate într-una singură.

Ea mă privi într-un mod straniu.

— Aşa da, mai merge. Nu sunteţi deci nici un Casanova, nici un Barbă-Albastră!

Era o undă batjocoritoare în tonul ei şi discuţia începea să mă enerveze. Rămăsese în picioare. I-am plătit cu aceeaşi monedă şi m-am ridicat şi eu.

— Să vă conduc până acasă, frumoasă domnişoară?

— Cum doriţi, bunul meu domn.

Ne îndreptarăm către strada Saint-Lambert. Mergea bosumflată, cu fruntea încruntată. Mă atrăgea şi mă enerva. Îmi dădeam seama că este inteligentă, constatare care în alte timpuri m-ar fi determinat să mă feresc de ea ca de ciumă. La naiba! Va fi de ajuns să adopt o politeţe distantă, excluzând orice familiaritate.

Ajungând în faţa casei, ea mă întrebă cu un aer de nepăsare politicoasă:

— Nu plecaţi în vacanţă, domnule Miracol?

— Ba da. Plec peste trei zile. Chiar mă pregăteam s-o anunţ pe mama dumneavoastră.

— În ce direcţie?

— Spre Coasta de Azur.

— Ce potriveală! Şi eu plec tot peste trei zile. Noapte bună!

Îşi pusese în cap să mă dea gata? Nu-mi lăsă nici măcar răgazul s-o întreb unde are de gând să se ducă. Se năpusti în cabina ascensorului, urcând spre ceruri – cu faţa ferecată, talia fină, picioarele lungi şi subţiri – în timp ce eu ajungeam pe scara de serviciu în oaza mea albastră, în insula mea fericită, în „odăiţa” mea.

În odăiţa aceasta închisă ermetic domnea o căldură înăbuşitoare. Deschid fereastra, trag în piept o gură bună de aer, mă dezbrac, îmi pun pijamaua şi mă întind pe pat. Aud bătăile ceasului marcând ora unsprezece, apoi repetându-se de trei ori, de patru ori… şi adorm.

Spre ora unu noaptea sunt prins în mrejele unui vis bizar: Se făcea că o lumină rece mă învăluia şi mă simţeam ca absorbit într-un văzduh fără formă şi culoare. Mă trezii brusc cu fruntea udă de sudoare. Odaia părea scăldată într-o atmosferă lăptoasă, imaterială, în mijlocul căreia plutea un chip fără corp. Încă sub puterea visului şi adunându-mi cu greu minţile, mă ridic în capul şalelor.

Cuvinte ca dintr-o poveste fantastică – Ann Radcliffe. Hoffmann, brr! – îmi răsar pe buze: „Oricine-ai fi, suflet îndurerat sau duh necurat, dă-mi pace”! Nu le rostii insă; fantoma dispăru în umbră şi o lumină palidă mi se plimbă pe trup.

Întinsei o mână spre lampa de pe noptieră şi apăsai pe buton. În faţa mea stătea, în picioare, graţioasa fantomă a Angelicăi îmbrăcată într-o cămaşă de noapte albă şi cu o lanternă electrică în mina. Recăpătîndu-mi luciditatea, înţelesei că vizitatoarea îşi luminase mai întâi propriul chip şi abia după aceea îndreptase fascicolul luminos înspre mine.

Nu era o fantomă, ci o femeie în carne şi oase, pătimaşe. Atrăgătoare, şi care, după ce înaintă câţiva paşi, se prăbuşi pe marginea patului meu. Cu ochii dilataţi, cu dinţii clănţănindu-i uşor, mă învălui cu parfumul ei, oftă, apoi rosti cu un glas răguşit:

— Nu mai puteam.

Ideea de a o respinge nu mi-a trecut prin cap.