VIII

S-AU SCURS TREI ANI DE LA CON-

versaţia avută cu Jo în biroul meu de la Inter-France şi, aşa cum prevăzusem, întâlnirea noastră nu s-a mai reînnoit. Din vina mea, deoarece el mi-a telefonat în două rânduri. I-am răspuns de fiecare dată că eram supraîncărcat cu lucrul şi că îl voi suna eu. A avut bună cuviinţă să nu mai insiste. Mai târziu, coloanele gazetelor aveau să facă mare vâlvă în jurul numirii sale ca subsecretar de stat într-un minister ce n-a durat decât trei săptămâni.

Laurencei nu i-am pomenit nimic, bineînţeles, despre reapariţia, lui, în schimb, tot ceea ce mi-a spus el atunci nu-mi mai ieşea din minte. Ideea că la un moment dat aş putea să mă despart de soţia mea nu mi-ar fi trecut probabil niciodată prin cap dacă nu-l întâlneam pe Jo. Mă afundam pe nesimţite. Din clipa aceea m-am gândit deseori că viaţa este alcătuită din tot felul de coincidenţe ciudate. Prin el o cunoscusem pe Laurence. Din pricina lui, de acum încolo, viermele intrase – în fruct. Mi-am dat seama că despărţirea de Laurence nu era un lucru atât de nemaipomenit şi că nu trebuia decât să mă decid.

Obiecţia pe care i-o adusesem lui Jo atunci îşi păstra totuşi, în ochii mei, întreaga valoare. Oricât de îndepărtata sufleteşte ar fi fost şi oricât de puţină afecţiune mi-ar fi nutrit, Odette era totuşi fiica mea. Nu numai că-i datoram,  în calitate de tată, sprijin şi asistenţă, dar prospeţimea ci de fruct dat în pirg şi hazul ei de adolescentă capricioasă mă destindeau şi mă dezarmau totodată. „Mărit-o repede şi şterge-o”, spusese Jo. Dar te mai poţi grăbi să ieşi din făgaş când ai dat de mireasma unui trandafir?

Cu toate că dragostea părintească este la fel de oarbă cu a îndrăgostiţilor, defectele, frivolitatea înnăscută a Odettei mă dureau şi, între mamă şi fiică, continuam să rămân un însingurat. Înainte ca acel oarecare ministru al celei de a IV-a Republici să-şi fi însărcinat şeful de cabinet cu pregătirea terenului în vederea îndeplinirii unei misiuni oficiale, care nu era decât – poate – o aventură galantă, mă resemnasem să-mi rod frâul în tăcere. Acum lucrurile se schimbaseră. Ştiam că, dacă vroiam, nimic nu m-ar fi putut împiedica să-mi scutur praful de pe tălpile pantofilor şi să-mi iau zborul, indiferent unde în lumea largă, pe aripile unui vânt prielnic. Nu depăşeam totuşi stadiul veleităţilor. Visam căsătoria Odettei ca un eveniment ce urma să survină într-un viitor cu neputinţă de prevăzut. Rămânând acelaşi tată şi soţ ireproşabil eram totuşi mai puţin stăpânit de sentimentul datoriei cât de frica mocnită în faţa unei hotărâri menite să-mi transforme viaţa. Nu bănuiam că voi fi foarte repede pus în situaţia de a tăia în carne vie.

Ce înseamnă o viaţă care trece şi în care nimic nu se petrece? Aşa s-a depănat viaţa mei pe tot parcursul acestor ultimi trei ani, a căror curgere furişată s-a încheiat într-o sâmbătă din primăvara anului 1957 prin explozia unei veşti care pur şi simplu m-a uluit, cu toate că aş fi avut toate temeiurile s-o prevăd.

De mai multe săptămâni observasem că întrevederile cu caracter tainic dintre Laurence şi Odette erau din ce în ce mai dese, dar îmi zisesem că n-am de ce să mă supăr. Ba chiar uneori, ca să fac haz de necaz, mi se păreau comice. Atunci interveneam cu câte o reflecţie la fel de lipsită, de originalitate ca aceasta: „Când veţi avea nevoie de un copil de cor care să vă oficieze slujba, să-mi daţi de veste”, sau: „Dacă sunt de prisos, fiţi bune şi spuneţi-mi. Am să mă duc jos la o partidă de biliard”. Atunci, Laurence oftă:

— Se pare că nu înţelegi, Jean, că o fată tânără simte uneori nevoia să-i facă mamei sale nişte confidenţe pe care se jenează să i le încredinţeze tatălui.

Iar Odette:

— N-aş vrea să te plictisesc, tăticule.

În săptămâna aceea, un minister cazase după multe altele. La Melouze, în Kabylia, avusese loc un cumplit masacru. Banca Franţei trebuia să avanseze statului 80 de miliarde de franci. Era în 3 iunie, ziua aniversării naşterii mele şi având nişte stricăciuni la cutia de viteze, fusesem nevoit să-mi las maşina în garaj.

Seara, ieşind de la birou, hotărâsem să mă întorc acasă pe jos. Vara apropiată palpita în văzduhul mieriu şi albastru. Pe terasele de pe Champs Elysées, consumatorii prăbuşiţi pe scaune sorbeau cu sete băuturile răcoritoare. Trupurile femeilor se unduiau sub rochiile uşoare. Trecând pe lângă ele Te aspiram parfumul discret. Mă oprisem în piaţa cu sens giratoriu unde fântânile arteziene îşi răsfirau jerbele de stropi şi, în timp ce aşteptam să se scurgă valul de maşini, o tânără cu sâni provocatori, părul negru cu reflexe albăstrii, şi ochi strălucitori m-a dăruit cu un zâmbet. Cufundat în gândurile mele posomorite am privit-o cu un chip împietrit. Mirată, dacă nu chiar contrariată, şi-a ridicat sprâncenele şi s-a îndepărtat semeaţă ca o prinţesă pe tocurile-i negre.

Scena fusese atât de rapidă, încât abia am avut timp să mă dezmeticesc. Frumoasa ajunsese pe trotuarul opus, când, în sfârşit, mi-am scuturat amorţeala. Acest splendid sfârşit de zi, nu conţinea oare făgăduinţa fericirii; iar fericirea nu este legată şi de reînnoire? Ce fericire mai poate spera un bărbat pentru care toate zilele se aseamănă? De ce nu răspunsesem la zâmbetul femeii? Dacă aş fi făcut-o, viaţa mea ar fi putut lua alt curs. Fericiţii acestei lumi sunt cei ce ştiu să prindă mingea din zbor. Descoperisem, ceva mai târziu, o ciudată asemănare între trecătoarea care-mi zâmbise şi frumoasa Aïcha a desfătărilor mele libaneze, pe care o cunoscusem înainte de Laurence. Pletele Aïchei miroseau a iasomie; nu era decât freamăt senzual. O tigroaică…

Piaţa Concorde, bulevardul Saint-Germain, răspântia Buci, bulevardul Saint-Michel, piaţa Maubert. Urcând pe strada Monge îmi cam târam picioarele. Patruzeci şi trei de ani. Nu prea aveam a mă plânge de vigoarea trupească, rezista încă în ciuda unor slăbiciuni neînsemnate ca de pildă oboseala aceasta după o oră de mers pe jos şi care n-avea de ce să mă alarmeze. Lipsă de antrenament.

Moralul însă era mai atins. La ce bun să mă amăgesc? După vârsta de patruzeci de ani, orice bărbat, trăind într-o societate comandată de noţiunea de massă este drămuit, clasat, etichetat, catalogat, ferecat într-un cadru profesional din care, practic vorbind, nu mai poate ieşi. Lasă visele baltă, domnule! Bunul mers al lumii îţi pretinde să nu te abaţi cu un pas. Cu atât mai rău pentru tine dacă o să te sufoci! Păzit din dreaptă, păzit din stânga, captiv, sclerozat, robot, candidat la moarte. Inutil să te revolţi! Nevermore!{11} Cele câteva cuvinte ale sentinţei tale ard pe perete.

Întorcându-mă acasă, Odette, care, de ce să n-o recunosc? avea uneori momente de mare drăgălăşenie, mi-a, sărit de gât cu o înflăcărare neobişnuită, imitată de Laurence al cărei elan nu i-l mai simţisem de un car de vreme. În timp ce fiica intona cu plăcutu-i glas de soprană: Happy birthday to you.{12} (Notele ei la limba engleză erau în general lamentabile şi nu mai departe de anul trecut fusese chiar trântita la prima parte a bacalaureatului pentru cumplite greşeli la o traducere din Shakespeare; dar este mai bine să aşternem un văl pudic peste acest episod umilitor.)

Pe scurt, căldura primirii mă remontase puţin, şi-am observat cu plăcere că Laurence depusese un efort deosebit  în alcătuirea meniului. Supă la minut şi ouăle moi fuseseră înlocuite cu homar à l’americaine şi curcan umplut cu ciuperci. Am întrebat-o pe Odette, făcându-i cu ochiul, dacă nu era cumva un curcan de pe Maine. Împricinaţii fiind incluşi în clasa de retorică.

Slabă elevă n-a sesizat aluzia, a făcut ochii mari, apoi a izbucnit în râs. N-am mai insistat. Când râdea, dublul şirag al dinţilor strălucea atât de luminos, iar ochii ei albaştri reflectau o fericire atât de grăitoare încât mi se părea că toată această bună dispoziţie depăşea întrucâtva evenimentul.

Îl depăşea într-adevăr, fiind vorba de cu totul altceva decât aniversarea mea a cărei sărbătorire nu fusese întimpinata niciodată cu atâta fast. Iluzia n-a durat decât până la desert. Nu-mi credeam nici ochilor, nici urechilor. Mama şi fiica parcă se luaseră la întrecere, trimiţându-mi pe rând priviri afectuoase şi zâmbete înduioşate.

— Mai ia puţin homar, dragule… Îţi place?  Ce bine-mi pare! Ştii că Odette m-a ajutat să-i pregătesc?

Roşii, haşme, vin alb sec, două linguriţe de coniac, trăscău de Cayenne; ea a supravegheat totul. Şi tot ea a aruncat crustaceul în apă clocotită. Fata noastră are talente ascunse care îi vor putea fi mult mai de folos decât cunoaşterea limbii latine.

Şi începu să râdă. Apoi Odette:

— În schimb, cea care a avut ideea şampaniei a fost mama. Iar eu am aprobat-o întru totul.

Alte râsete, schimb de complimente, climat familial ca la carte. Odette ieşise din cameră timp de câteva secunde şi se înapoia. Se cu un monumental tort aniversar de o culoare roz-smintânoasă până la îngreţoşare, aşa cum vezi În filmele americane. Înconjurat cu patruzeci şi trei de lumânări aprinse, O nouă audiţie a urării: Happy birthday to you cu participarea vocală a doamnei Miracol. Eu inspirat sau mai degrabă inspirator, sting cele patruzeci şi trei de lumânări dintr-o singură suflare. Aplauze. Umplu paharele cu picior unde gloriosul vin din podgoriile regiunii Champagne spumegă în mii de băşicuţe zorite. Am amăgitoarea impresie că sunt un om de a cărui fericire desăvârşită se interesează nespus de mult mica sa familie.

Ciocnim. Tai tortul. Lacomă de dulciuri, Laurence care a început să se îngraşe, cu toate că nu recunoaşte, înghite câteva bucăţi, bea o gură de şampanie şi începe cu o gravitate senină discursul acesta care justifică pe deplin întregul tam-tam:

— Acum, dragă Jean, să trecem la lucrurile serioase. Acest 3 iunie 1S57 este o zi ce va rămâne înscrisă în analele noastre familiale.

Părându-mi-se că exagerează, încep să devin bănuitor. Ea se opreşte o clipă, apoi continuă pe acelaşi ton:

— Nu numai că avem bucuria să-ţi sărbătorim ziua de naştere, dar trebuie să subliniez că ea coincide cu o mare, foarte mare veste care, sunt sigură, o să te emoţioneze şi pe line aşa cum m-a emoţionat şi pe mine. Nu te supăra pe noi că nu te-am înştiinţat mai devreme. Nu eram încă foarte sigure de acest lucru. Siguranţa am căpătat-o abia alaltăieri, şi am vrut să aşteptăm ziua de 3 iunie ca să-ţi procurăm un dublu prilej de bucurie.

O lacrimă i se prelinge pe gene. Şterge bobiţa neaşteptată cu un colţ al şervetului şi mă anunţă cu un glas emoţional:

— Duminica viitoare, voi primi, sau mai curând vom primi, vizita colonelului de geniu Maxime Goussier, fost elev al Şcolii Politehnice, ofiţer al Legiunii de onoare. Va veni să ne-o ceară în căsătorie pe Odette pentru fiul său Pascal, el însuşi fost politehnician şi în prezent inginer la Mine.

Lovitura a fost dată! Laurence este fericită pentru victoria cucerită pe drept. Eu nu ştiam nimic, într-adevăr, absolut nimic, şi rămân încremenit. Va să zică asta ascundeau şuşotelile lor între patru ochi, şireteniile lor, acel complot neîntrerupt urzit fără ştirea mea. Odette are şaptesprezece ani, vârsta mamei sale când am văzut-o pentru prima oară pe Champollion. Dacă vestea mă luase pe nepregătite, nu însemna că n-aveam dreptul măcar la unde explicaţii pe care le şi cer.

— Felicitări la amândouă! Dar înainte de a fi la unison cu veselia voastră, îngăduiţi-mi totuşi să vă prezint câteva amănunte. Perspectiva este ispititoare. Lămuriţi-mă.

— Vai, tăticule! exclamă Odette.

Laurence, care ţine să facă impresie, îi impune tăcere. Cam de un an încoace, adică, după ce domnişoara împlinise vârsta de şaisprezece ani, soţia mea hotărâse că fiica trebuia să înveţe cum să se poarte în lume şi, pentru asta, să participe la reuniunile de elită, unde urma să întâlnească tineri de vârsta ei. N-a fost niciodată vorba, se înţelege de la sine, să intre în acele cercuri suspecte în care plăcutele întâlniri amicale degenerau în vulgare „întâlniri neprevăzute”. Fiica profesorului Frisoli întreţinuse relaţii neîntrerupte cu foştii prieteni ai tatălui ei, toţi din corpul profesoral al Muzeului şi al Facultăţii de ştiinţe. În ceea ce mă priveşte, m-am ferit s-o îndepărtez de ei dându-mi seama că o făcea nu din vreo evlavie faţă de cercetarea ştiinţifică, pentru care Laurence n-a avut niciodată chemare, ci dintr-o lăudabilă dovadă de pietate familială. Astfel, printre numeroşii savanţi pe care ne obişnuisem să-i vizităm, cei mai străluciţi erau marele zoologist Zacharie Bonenfant, specializat în psihologia animală, şi renumitul Arthur Knoblauch, demn continuator al germanului David Hilbert, care a reînnoit axiomatica euclidiană cu ale sale Grundlagen der Geometrie. Cât despre mine, nu mă pricep nici la matematici, nici la zoologie, dar uneori mi se întâmpla să întrevăd unele licăriri în frazele rostite de doctele guri ale acestor maeştri, şi chiar când nu înţelegeam o iotă îi aprobam cu încredere, străduindu-mă din răsputeri să nu adorm.

Laurence îmi relata plină de satisfacţie cum îşi îndreptase întâi maşinaţiile spre Muzeu, unde, Zacharie Bonenfant ocupa catedra de zoologie. Acolo lucră un nepot de-al său, asistent de laborator, Richard Bonenfant, în vârstă de vreo treizeci de ani. Un tânăr strălucitor, doctor în ştiinţe, ale cărei lucrări despre reflexele condiţionate ale castorului şi ale guzgănelului-spălător făcuseră vâlvă. Ea

Îl iscodise aşadar în mod discret pe profesor, care se arătase foarte încântat de unirea distinsului tânăr cu nepoata răposatului prieten. Dar, în timp ce unchiul, înalt, slab şi măsliniu, cu privirea de vultur pe sub sprâncenele stufoase, era aidoma unui Don Quijote, nepotul, scund, burtos şi roşcovan, pe deasupra miop ca o cârtiţă, şi cu ochii rătăciţi  în spatele unor ochelari uriaşi, semăna leit cu un Sancho Pânză. Odette a zis nu, observând cu răutate că ceea ce candidatului îi lipsea în înălţime avea cu prisosinţă în grosime.

— Fericirea fetei mele mai presus de orice, continuă Laurence. A trebuit să schimb tactica şi să mă îndrept spre matematici.

Toată iarna trecută, Odette, escortată de maică-sa, ne onorase cu fermecătorul ei surâs seratele dansante organizate de colegele de şcoală care aveau fraţi şi părinţii la balurile unor înalte şcoli ca Saint-Cyr sau Centrala. Nu dăduse încă peste pasărea rară la care se gândea, dar, la o recepţie dată de profesorul Knoblauch – un uriaş cu părul roşcat, înspicat pe ici pe colo cu fire albe şi cu vorba cam bolovănoasă (este de origină alsaciană) – Laurence îl cunoscuse pe colonelul Goussier, fost coleg al gazdei, la Şcoala Politehnică.

În ziua aceea rămăsesem acasă din pricina unei uşoare indispoziţii. Colonelul, bărbat plăcut la vorbă şi cu o frumoasă prestanţă, după ce schimbase câteva cuvinte cu soţia mea, văzând-o pe Odette exclamase:

— Copila dumneavoastră este de-a dreptul fermecătoare, dragă doamnă! Am şi eu un fiu care tocmai a terminat Politehnica. Balul sfârşitului de an al Politehnicii are loc săptămâna viitoare. Ar fi în al nouălea cer să-i prezint o atât de încântătoare parteneră.

Aşa se face că, în urmă cu câteva luni, Odette dansase cha-cha-cha sub lambriurile aurite ale operei, în braţele lui Pascal Goussier. Tânărul inginer în vârstă de douăzeci şi opt de ani – brunet cu privirea ageră, bine legat, reţinut la vorbă, dar foarte manierat – o impresionase profund pe fiică-mea, ale cărei cochetării bine studiate avuseseră asupra lui acelaşi efect. Laurence le-a cocoloşit idila, care acum nu mai aştepta decât să fie încoronată.

— Deci să-i căsătorim, şi repede, zise nevastă-mea în chip de concluzie.

Să mi se ceară cumva părerea? Nici pomeneală! Consider totuşi că e de datoria mea să le atrag atenţia că Odette n-are decât şaptesprezece ani şi că datorită eşecului de anul trecut, peste câteva săptămâni urmează să dea, pentru a doua oară, examen la prima parte a bacalaureatului. Mai adaug că dacă era menită să ajungă soţia unui inginer de mare viitor, mi se părea nimerit să-şi termine* studiile secundare şi că, în aceste condiţii, căsătoria plănuită nu putea avea loc decât peste un an.

Laurence se pricepea, în general, destul de bine să-şi domine sentimentele. Tocmai această prefăcută blândeţe, acest aer de miel „dus la tăiere care îţi inspiră milă, şi de care s-a folosit la perfecţie în relaţiile cu mine, a ajutat-o să iasă întotdeauna victorioasă din înfruntările conjugale. De astă dată, spre marea mea mirare, explodează. Cloşca îşi zburleşte penele.

— Un an! Îmi răspunde ea cu asprime. De ce nu zece?

Îmi respinge argumentele, unul câte unul cu o înflăcărare pătimaşă. Odette n-are decât şaptesprezece ani? Exact vârsta mamei sale, când s-a măritat. Nu fusesem eu, oare, tot atât de nerăbdător? (Uită să spună că şi ea fusese la fel ca şi mine.) Blajinul Daniel Frisoli, între două identificări de licheni, nu aprobase pe loc cererea mea? Cât despre bacalaureat. Nu căzuse chiar şi ea la examenul ăsta pe care vreau să-i impun acum fetei? Nu era cazul – evident – să punem în balanţă titlurile mele universitare cu ale unui Pascal Goussier. Un doctor în drept nu poate fi comparat cu un politehnician, dublat de un inginer de mine. (Îţi mulţumesc sufleţelule!) Dar, dacă pretendentul o place pe Odette aşa cum e? De ce să te opui sorţii, când a hotărât să unească două fiinţe foarte deosebite? Logodnicii „noştri” sunt de acord să se căsătorească în primele zile ale lui august. Călătoria de nuntă va coincide astfel cu perioada concediilor.

Logodnă, căsătorie, totul a fost hotărât fără mine, între Laurence şi fiica ei, şi îmi dau seama că împotrivirea tatălui ar fi zadarnică. Brusc, mă străfulgeră o bănuială. Faţa Odettei, atât de strălucitoare la sosirea mea, devenise aspră, întunecată. Observ în jurul ochilor uşoare cearcăne liliachii.

— Draga mea, îi spun, vrei să mă laşi o clipă singur cu mama ta?

Ea îşi muşcă buzele şi trece în încăperea alăturată. O privesc pe Laurence drept în ochi.

— Vrei să vorbim deschis? Graba asta în a-ţi mărita fata mă surprinde un pic, recunosc. Nu te credeam atât de nerăbdătoare să scapi de ea.

Citesc în ochii ei sfidarea. Drace! Ce neplăcute sunt pentru un tată întrebările de felul ăsta! Curaj băiete!

— Înţelegi ce vreau să spun, cred. Nu cumva… politehnicianul ăsta exemplar şi-a luat un aconto în vederea căsătoriei?

— Şi ce dacă şi-ar fi luat? mi-o taie ea scurt.

Apoi revenind la tactica ei plină de insinuări:

— Mă îngrijorezi foarte mult, Jean.

Simt că n-o să mai scot un cuvânt de la ea.

— S-o lăsăm baltă, Laurence. Nădăjduiesc totuşi că

Odette va face tot posibilul să-şi ia, luna viitoare, examenul.

— De ce nu şi I-ar lua? Este cu siguranţă mai înzestrată decât maică-sa.

Modestie? Nu. O cunosc prea bine. Vanitate transferată asupra aceleia pe care o adusese pe lume.

Deschid uşa dincolo de care domnişoara murea probabil de plictiseală. Fiică-mea ridicase storul şi privea pe stradă. Se întoarse brusc şi pe chipu-i crispat mi se păru că desluşesc o nelinişte. Îi întind braţele:

— Vino să mă săruţi, Odette. Te vei mărita în august şi nădăjduiesc că vei fi foarte fericită.

Ea n-a dat niciodată dovadă că ar avea o fire expansivă. De astă dată însă, mă sărută pătimaş; izbucneşte în plâns şi îngâna într-un suspin deloc prefăcut:

— Mulţumesc!

Era o mărturisire? Ca şi cum ar fi declarat pe loc că nepotul meu, Vincent Goussier, urma să se nască, pare-se, înainte de termen, la şapte luni după căsătoria părinţilor lui.

Nu voi povesti nimic despre vizita protocolară a colonelului, însoţit de odraslă, amândoi ca scoşi din cutie şi solemni ca nişte onorabili burghezi din epoca lui Ludovic Philippe. N-a fost decât un schimb de amabilităţi în stilul Ginerelui Domnului Poirier. După aceea, strălucitul Pascal, în mână cu un bucheţel de flori albe, venise în fiecare duminică să-şi facă în mod ritual cuvenita curte. Era de o corectitudine ireproşabilă, subliniată chiar de o oarecare răceală, prin care, neîndoios, îşi ascundea jocul, şi care contrasta cu sclifoselile şi zâmbetele furişate ale Odettei.

Căsătoria a fost celebrată la biserica Saint-Médard, binecuvântarea fiind dată de un prelat al Sfinţiei Sale, un unchi de-al ginerelui. În sacristie, Laurence a vărsat lacrimile cerute de împrejurare, devenind însăşi personificarea extazului când, după ceremonie, la braţ cu colonelul, îmbrăcat în uniforma sa de gală cu pieptul blindat cu o grămadă de tinichele onorifice, cobora treptele marelui naos, în timp ce orga intona sunetele armonioase ale Marşului nupţial de Mendelssonn. La rândul meu, mai puţin mândru decât ea, o târam după mine pe doamna colonel Goussier. O femeie pipernicită de vreo cincizeci de ani, atinsă de o bâlbâială spasmodică şi vădit mustăcioasă.

Chiar în aceeaşi seară tinerii căsătoriţi aveau să pornească spre lacurile italiene, într-o călătorie formată din mai multe etape.

— Acum nu te mai am decât pe tine, mi-a spus Laurence în timp ce, la sfârşitul glorioasei zile, se dezbrăca  în dormitor.

A oftat şi mă aşteptam; din partea ei, la una din acele pâlpâiri de dorinţă, în ultima vreme din ce în ce mai rare. La treizeci şi şase de ani era încă foarte atrăgătoare, iar eu eram total dispus să-mi îndeplinesc rolul de soţ. Dar ea a adăugat repede:

— Sunt frântă de oboseală. Somn uşor.

S-a vârât în pat şi mi-a întors spatele.