IV

                                                                               ŢINÂND, SEAMA DE MOMENT,

poate că luna iulie 1939 nu era cea mai potrivită pentru însurătoare. Dragonul pironit cu îndârjire pe ghearele-i ascuţite se pregătea să scuipe în obrazul oamenilor flăcările şi respiraţia lui înăbuşitoare. Dar, oricât de scurtă ar fi, când se iveşte, fericirea nu trebuie lăsată să-ţi scape din mină. Războiul mi se părea de neconceput, iar când, prin luna august, zvonurile referitoare la dramă începuseră să circule, eu tot mai continuăm să-mi astup urechile. Laurence se arăta aşa cum mi-o dorisem: discretă, iubitoare, cu fire maleabilă. Era desigur şi capricioasă, dar în ochii ei rugători citeam atâta candoare, gura ei schiţa o bosumflare atât de atrăgătoare, încât, bucuros sad văd chipul strălucind de recunoştinţă, renunţam pe loc la orice împotrivire.

În ajunul catastrofei, Libanul era o ţară în care  era plăcut să trăieşti. David Serfass, considerând că moartea tragică a profesorului Frisoli nu-mi răpea dreptul sfânt al oricărui tânăr însurăţel la luna de miere, îmi acordase un concediu de cincisprezece zile. Astfel, după ce am străbătut cu automobilul oraşele Batroun, Tripoli şi Tartous, aşezate de-a lungul coastei, am ajuns în oraşul Lattaquié, pe atunci capitala statului alanit.

N-aş putea spune că antica cetate Laodicée ad mare m-ar fi atras peste măsură. Palmierii uleioşi, măslinii, smochinii, portul vopsit în alb şi albastru o asemuiau cu atâtea altele de pe coasta asiatică, iar secolele şterseseră aproape total amintirea Romei. Prevedeam însă o etapă luminoasă spre Muntele Semăn şi spre oraşele părăsite unde credinţa religiei primitive se mai prelingea încă din zidurile bazilicelor ruinate sau ale mănăstirilor părăsite.

David Serfass, pe care-l informasem despre itinerariu, considerase că e dator să-mi atragă atenţia;

— Fereşte-te, dragul meu. Muntele Semăn este meleagul yazidilor, adoratorii diavolului.

Eu am râs, iar el s-a încruntat.

— Oricum, o să treceţi prin regiuni destul de puţin sigure şi nu ştiu cum aş putea să vă sfătuiesc mai convingător să iei două revolvere: unul, pentru dumneata, altul pentru soţie. Aminteşte-ţi de bietul dumitale socru. Yazidii au cultul diavolului sub forma unui păun. Pentru nişte idolatri atât de înapoiaţi viaţa omului nu înseamnă mai nimic.

M-am ferit s-o informez pe Laurence despre această discuţie, ca să n-o neliniştesc.

De la Râs Shamra, Ugaritul secolului al XlV-lea înaintea erei noastre, unde a fost descoperit cel mai vechi alfabet din lume, la Qalaat Semăn, pe drumuri îngrozitoare; am admirat pe săturate pietrele vechi bântuite de şopârle, sub soarele ucigător şi praful înecăcios. Încercam s-o fac părtaşă curiozităţii mele şi pe Laurence dar ea îşi holbă ochii a mirare şi explicaţiile se sfârşeau în hohote de râs.

S-a întâmplat ai noaptea să ne surprindă în preajma unui biet sat de munte, ale cărui căsuţe joase, construite din lut, păreau afundate în pământul încă înfierbântat de căldura zilei. Şoseaua era prea anevoioasă ca să putem continua călătoria şi i-am propus Laurencei să căutăm o gazdă. Câţiva indigeni, stând pe vine în pragul locuinţelor, rămaseră surzi la întrebările noastre. Unul dintre ei catadicsi să se ridice şi ne conduse la o persoană cu vază care vorbea o engleză aproximativă. Eram la yazidi.

Îmi reamintesc încăperea slab luminată de o lampă fumegândă cu rezervor de alamă, pereţii spoiţi cu văr, masă joasă, cu tăblia murdară şi unsuroasă, scăunelele scâlciate, mirosul de usuc şi de ulei rânced care-ţi făcea greaţă. Dar ceea ce m-a izbit cel mai mult a fost, agăţată de un cui ruginit, colivia mare de răchită în care un păun cu ochii închişi stătea cocoţat pe o scândură. David Serfass nu minţise.

Omul de vază, un bărbat vârstnic dar încă arătos, cu barbă albă şi ochi strălucitori, era îmbrăcat cu o vestă lungă de culoare cenuşie şi pe cap cu un fes. După ce ne-am salutat, m-a întrebat politicos cu ce putea să-mi fie de folos şi mi-a dat îndată a înţelege că s-ar supăra dacă mi-aş petrece noaptea sub alt acoperământ decât al său, satul neavând han. Yazidii sunt oameni săraci, dar primitori, şi pentru ei oaspetele este o persoană sacră.

Nu puteam refuza invitaţia şi adoratorul păunului imperial ne-a propus în modul cel mai firesc să cinăm împreună. Masa se compunea din brânză telemea cu verdeţuri, măsline negre şi castraveţi muraţi. Ca băutură, limonadă din floare de portocal. O femeie tăcută, în picioarele goale şi acoperită cu voaluri negre, ne servea ca o umbră.

Bărbatul îmbuca domol, cu o demnitate princiară. Ori de câte ori îşi aruncă privirea spre mine, îşi înclina capul ca pentru un nou salut. Aflând că sunt francez îşi exprimă regretul că guvernul ţării mele a fost pus în situaţia de a retroceda turcilor sangiacul din Alexandrette. Şi cum duşmanii cei mai crânceni ai yazidilor erau turcii, care le măcelăriseră neamul într-un mod neînchipuit, dorea să-i înghită pe toţi flăcările iadului. În timpul marelui război refuzase să lupte pentru cauza acestora şi era mândru că ucisese peste douăzeci în defileul Taurus, unde partizanii din organizaţia sa îi castrau pe toţi care le cădeau în mina. Amintirea aceasta îi era desigur teribil de plăcută, deoarece, evocând-o, trăsăturile austere ale chipului său păreau luminate de un zâmbet fugar.

Terminând de mâncat, el se ridică, privi spre colivia cu păun şi, cu mâinile încrucişate pe piept, mormăi câteva fraze al căror sens nu l-am putut desluşi. Am considerat de cuviinţă să mă ridic şi eu, iar Laurence a făcut la fel.

Printr-un gest, gazda ne rugă să mai zăbovim.

— I-am mulţumit Necuratului, stăpânul nostru, pentru grija avută ca bucatele să nu fie otrăvite. Dumneavoastră, ca francez, şi presupun creştin, vă rugaţi, nu-i aşa?, lui Dumnezeu. Mi se  pare ciudat, deoarece fiind atât de bun, Dumnezeu nu vă poate face nici un rău, pe când diavolul este plin de răutate. De aceea trebuie să obţinem îndurarea lui. Trufaşul trufaşilor, întruchipat în acest păun.

A mai adăugat că, în timpul zilei, pasărea era lăsată în libertate, iar când se aşeza pe acoperişul vreunei case era semn de moarte pentru cei ce o locuiau. Din fericire Laurence nu înţelegea limba engleză şi mi s-a părul că e mai înţelept să nu-i traduc deprimantele afirmaţii.

Casa n-avea decât două încăperi şi singurul culcuş oferit cu generozitate în odaia pusă la dispoziţie pentru a ne petrece noaptea a fost o saltea joasă şi foarte tare, aşezată de-a dreptul pe pământul bătătorit. Aproape până-n zori am ţinut în braţe o femeie înfricoşată care nu izbutea să adoarmă. Ce îngrozită ar fi fost dacă i-aş fi spus că locuia într-o casă hărăzită diavolului.

Trebuia să ne întoarcem la Beirut prin Alep, Homs şi Damasc. Străbătând şoselele prăfuite şi cu hârtoape, am avut în mai multe rânduri tot felul de întâlniri neplăcute: beduini cu feţe încruntate, înarmaţi cu puşti şi pumnale, sau patrule ale deşertului cu chipiu roşu, ultimii mergând pe urmele primilor, dar şi aceştia aruncându-ne priviri la fel de sălbatice. De fiecare dată când îi zăream, apăsam pe accelerator, şi, după ce-i depăşeam, Laurence scotea câte-un oftat. Aventura în sensul romantic al cuvântului nu-i plăcea. (Se gândea desigur la tatăl ei.) Suferea din pricina căldurii înăbuşitoare, a trepidaţiei maşinii, a sâcâielii muştelor, iar noaptea, în camera de hotel, mă întrebă cu glas plângăcios dacă n-am putea scurta itinerariul înapoierii.

Proiectasem să petrecem o săptămână în Damascul din cărţile de călătorie citite în copilărie şi care îmi înflăcăraseră imaginaţia atât de mult: pieţele, palatele, moscheile şi caravanseraiurile unde la începutul veacului se mai vedeau încă odihnindu-se cămilele caravanelor, sau acele cafenele cu bolţi de verdeaţă la umbra cărora arabii fumau din narghilea, azvârlind zarurile jocului de table. N-am putut rămâne decât două zile. Termometrul arăta patruzeci şi cinci de grade la umbră, un colb uşor plutea învăluit în aburii de benzină, iar Barada, pârâul îngust cu apă gălbuie folosit drept canal colector şi care despica oraşul în două, degaja un miros dezgustător. Laurence se legase la nas cu o batistă îmbibată cu apă de colonie asigurându-mă că, dacă şederea noastră va dura mai mult de douăzeci şi patru de ore, risca să moară de greaţă.

Ne-am îndreptat aşadar spre Beirut strecurându-ne prin defileurile munţilor cu stânci zdrenţuite, într-o căldură zăpuşitoare. Tocmai trecusem frontiera sirio-libaneză, lăsând în dreapta satul Medjel Andjar, situat la poalele barierei muntoase a Antilibanului, când am ajuns din urmă un convoi de cămile. Caravanele nu dispăruseră total din Orientul Mijlociu aşa cum mă temusem. Mai străbăteau încă, la fel ca pe timpul Şeherezadei, imensele întinderi aride dintre Eufrat şi Marea Mediterană. Am frânat şi automobilul s-a oprit. Laurence, care moţăia, gemu fără ca măcar să-şi deschidă ochii:

— Ce s-a întâmplat?

— O clipă, scumpo, să fac o poză.

Nu sunt unul din acei maniaci ai obiectivului care, dornici să fixeze totul pe peliculă, sfârşesc prin a nu mai vedea nimic din realitatea transpusă  pe totdeauna în fotografie. Oricât de sensibilă ar fi, pelicula este, oricum, inferioară ochiului, fapt pentru care eu, dorind să-mi împrospătez memoria vizuală şi intensitatea reveriei, privesc mai întâi atent şi abia după aceea apăs pe declanşator.

Am ieşit deci din maşină şi cu aparatul pregătit aşteptam caravana pe care o depăşisem cu vreo sută de metri. În frunte înaintau, călări pe măgăruşii suri, trei conducători cu feţele. Ascunse în glugile burnuzurilor negre. Urmau apoi vreo douăzeci de cămile de povară, cu samarul plin cu saci umflaţi până la refuz. Două sau trei dintre ele aveau părul alb ca al oilor. Trei bărbaţi bărboşi, cu puşca pe umăr, încheiau coloana.

După ce-am făcut câteva fotografii, am aruncat o ultimă privire asupra peisajului ruginiu tăiat pe din două de şirurile paralele ale caselor albie din Medjel Andjar şi am urcat în maşină. Un nou geamăt mă întâmpina.

Laurence, aşa cum am mai spus. Avea simţul mirosului teribil de dezvoltai şi o supăra orice miasmă.

— De data asta,  rosti ca cu glasul stins, am crezul chiar că-mi dau duhul. Cămilei răspândesc o duhoare oribilă, mai rău decât Barada ăla al tău, ceea ce este de-a dreptul cumplit.

Faptul că-mi atribuia proprietatea râului Barada a fost de-ajuns ca să-mi dau seama că se cam îngrăşase gluma. Am pornit motorul, trebuind să suportăm din nou, în trecere, duhoarea animalelor de povară şi abia după aproape un kilometru, Laurence şi-a luat în sfârşit batistă de la nas, oftând şi continuându-şi reflecţiile:

— Şi nu-i pot uita nici pe yazidii ăia ai tăi. Pesemne că oamenii ăştia nu se spală nici măcar de două ori pe an. Preferă să putrezească aşa, pe picioare… Ah, ce lucru groaznic!

În ziua aceea, pentru prima oară,  mi-am dat seama de o trăsătură particulară a caracterului lui Laurence. Uita repede şi definitiv, considerându-le ca nişte îndatoriri elementare, toate atenţiile cu care o înconjuram, toate plăcerile cu care mă străduiam să-i înfrumuseţez viaţa, dar reţinea cu exactitate, nu numai măruntele gesturi de nerăbdare sau vorbele nefericite care mai scapă, în mod firesc, în discuţiile dintre soţi, fie ei cât de uniţi, ci şi pocinoagele, neplăcerile trecătoare, micile jigniri ale amorului propriu, în timp ce eu nici măcar nu le luăm în seamă. Înregistra cu o răbdare de păianjen cele mai mici inconsecvenţe; le ţinea în rezervă că să mi le poată servi cu vârf şi îndesat la momentul ales de ea, dându-şi aere de victimă. Râul Barada, cămilele, curăţenia sumară a adoratorilor Diavolului aveau să ocupe astfel, tot timpul petrecut împreună, un loc de frunte în arsenalul reproşurilor ei, reînnoit la nesfârşit.

Pe atunci nu ajunsesem încă în faza aceasta şi, întorşi la Beirut, nu-i vedeam decât, gingăşia. Uneori cădea prădă unor crize de melancolie. O întrebam ce are, dar ea îmi răspundea:

— Mă gândesc la bietul tată, Jean. Nu te mai am decât pe tine.

O luam atunci în braţe şi încercam s-o îmbărbătez.

Spre mijlocul lui august Champollion-ul ni-l readucea pe Jo Dubouchet. Şi cum îi datoram fericirea mea, vroiam să-l răsplătesc rugând-o pe Laurence să pregătească o masă de gală în cinstea sosirii lui.

Din ziua aceea de septembrie a anului 1938, când, pe puntea vasului său, mă prezentase blândului Daniel Frisoli, ori de câte ori se întorcea la Beirut, Jo mă întreba în ce stadiu ajunsesem cu amorul, iar eu, de teamă să nu mă ironizeze, mă mulţumeam să dau din umeri. Chemat să facă unele înlocuiri pe linia coastei orientale a Africii şi a insulei Madagascar-La Reunion, lipsise vreme de şase luni fără să dea vreun semn de viaţă, aşa că nu putusem să-i anunţ căsătoria. Acum primeam această telegramă din Alexandria:

Sosesc primul vapor. Dacă persişti candidatură funia de gât amintesc candidatura Dubouchet la frânghie înnodată.

                                                                                                       Tibi J. D.

Cum David Serfass era tot suferind, urc primul pe scara de bord a vaporului, unde mă văd numaidecât întâmpinat de un comisar ilariant. Când ajung în dreptul său, îmi vira un pumn între coaste.

— Ei, seducătorule infam, vinovata ta acţiune merge, merge?

Comandantul Morvan se afla lângă el.

— Serviciul mai întâi, răspund eu cu un aer distant. Pe curînd.

După ce-am îndeplinit ritualul paharului de rom şi alte obligaţii ulterioare, mi-am reîntâlnit omul pe chei anunţându-i dintr-o suflare vestea morţii profesorului şi a însurătorii mele. El şi-a scos chipiul, şi-a scărpinat ţeasta şi a mormăit:

— Ei drăcia, dracului!… Era un tip atât de cumsecade! Să te laşi căsăpit pentru nişte licheni…

Şi prins între două sentimente rosti:

— Iată-te domnul şi stăpânul păpuşii…

Apoi adăugă, revenind la dramă:

— Asasinat!… Ştiai că druzii fac parte din secta Haşişinilor sau a Ucigaşilor, şi că, pe vremuri, Bătrânul de pe Munte îi îmbăta cu haşiş, înainte de a-i trimite să ucidă pe cine vroia el? Bietul lichenolog s-a aruncat, ca un mare naiv ce era, în gura lupului!

Apoi şi-a aranjat chipiul, a dat din cap şi a continuat:

— E bine că te-ai însurat cu puicuţa. Comisarul este băiat bun şi-ţi iartă că nu lai aşteptat. Sper că eşti fericit.

Şi, tot timpul cât a durat escală, de altfel extrem de scurtă, a arborat această dublă atitudine: Jo care plânge şi Jo care râde, când grav, când glumeţ, dar cu aplecare spre umorul negru.

Înainte de a mă însoţi acasă, a ţinut să facem un popas la barul din holul hotelului Saint-Georges ca să ne cinstim pe îndelete cu băutura prieteniei. Instalat pe un taburet cu picior înalt, a sorbit îndelung din lichiorul alburiu în care plutea un cub de gheaţă şi apoi a dat drumul la o groază de proorociri puţin îmbucurătoare:

— Chiar de m-ai lua drept un Tirezias de două parale, cu părere de rău am să te anunţ fiule că suntem pierduţi: Hitler este un scrintit care se crede incarnaţia lui Wotan. Adeseori m-am gândit că, exceptând rarele cazuri, după glorioasa noastră Revoluţie, politica a rămas refugiul şi domeniul rataţilor de toate profesiile, sau al avocăţeilor hipnotizaţi de cei care au pâinea şi cuţitul. În funcţie de aceasta, am tras concluzia că, deoarece minţile cele mai luminate se îndepărtează cu dezgust, treburile publice sunt inevitabil prost administrate, iar cei care vor avea de tras ponoasele suntem noi.

— Crezi în război? îl întrebai.

— Aşa cum yazidii cred în diavol.

Îl rugai să nu sufle nici un cuvânt despre aceste temeri faţă de Laurence, mersul evenimentelor putind, în cele din urmă, să le dezmintă şi cum, de câteva zile, nevastă-mea credea că este însărcinată, era bine s-o menajăm.

— Aşadar dacă nu m-or înghiţi peştişorii îţi voi deveni naş, exclamă el. Trăiască veselia!

Tot timpul mesei Jo a fost extrem de bine dispus şi foarte în vervă până în clipa când Laurence, cu care mă feream să discut despre evenimentele externe, dar care citea ziarele, l-a întrebat brusc:

— Ştiţi, domnule Dubouchet, că soţul meu este destul de delăsător. Nu-mi pomeneşte nimic despre zvonurile de război răspândite de presă şi trâmbiţate la radio. Aş dori, totuşi, să aflu cum stăm. Aştept un copil.

Îl privea fix, iar el aproape că leşinase.

— Dragă prietenă, nu cunosc secretele zeilor.

Apoi, recăpătându-şi iute siguranţa de sine:

— Dar ce-am auzit? Un copil? Şi cu care mi-am visat totdeauna un fin!

Ea dădu din cap.

— Dacă până la botez războiul izbucneşte, Jean putând fi oricând mobilizat, credeţi că eu voi rămâne aici, singură, fără protecţie, pradă tuturor pericole, însărcinată, la mii de kilometri de ţara mea?

La această izbucnire neaşteptată am rămas pur şi simplu cu gura căscată.

— Dragă Laurence, intervin eu, delăsarea de care mă acuzi nu este altceva decât dorinţa mea de a te feri de orice spaimă inutilă. Războiul nu s-a declarat. Aminteşte-ţi de München.

Ochii i se înăspriră.

— Pericolul bate la uşă, Jean, şi dacă războiul va izbucni aş putea fi blocată aici. Până acum nu ţi-am spus pe şleau, dar trebuie să înţelegi că în ţara asta nu mă simt în apele mele şi presimt că aş muri de durere dacă ar trebui să trăiesc despărţită de tine, cu acest copil care urmează să se nască.

Jo crezu că trebuie să-mi vină într-ajutor:

— La ce bun să te nelinişteşti dinainte, draga mea?

Jean are dreptate când îţi spune că nimic nu-i încă pierdut, şi-ţi mărturisesc că, din partea lui, această clarviziune a lucrurilor mă surprinde un pic, deoarece îl credeam mai degrabă un visător, decât un om cu picioarele pe pământ.

Laurence refuza să se lase dusă de nas cu asemenea afirmaţii neserioase.

— Domnule Dubouchet, răspunse ea sec, şi mie îmi place să râd când se iveşte ocazia, dar acum cred că nu este cazul. Eu şi Jean ne-am căsătorit în împrejurările tragice pe care le ştiţi, iar socrii mei fiind atât de departe n-au putut veni la nuntă. Dacă îl vor mobiliza pe Jean, va trebui să mă duc la ei, la Pithiviers, unde socrul meu este perceptor. Lipsa de însemnătate a târguşorului, cât şi aşezarea geografică par să-i pună la adăpost de eventualele bombardamente. Copilul nostru s-ar naşte acolo în cele mai bune condiţii de securitate.

Pesemne că această frumoasă perspectivă îi umblase prin minte cu mult mai înainte, şi aş fi nedrept să afirm că nu era acceptabilă, dar descopeream totodată şi o mare doză de ipocrizie, pe care niciodată nu l-aş fi bănuit-o. Nu m-am putut abţine să-i spun:

— Nu-s nici trei luni de când ne-am căsătorit, Laurence, şi tu-mi vorbeşti cu atâta sânge rece despre eventualitatea unei despărţiri!

I-am văzut ochii înecaţi în lacrimi.

— Înţelege-mă, Jean. Nu mă gândesc decât la copilul nostru. Ideea despărţirii mă doare la fel de mult ca şi pe tine, dar una din două: ori începe războiul şi tu te vei felicita că mă ştii în siguranţă, ori situaţia cu conferinţa de la München se va repeta şi-atunci îţi amintesc că peste câteva luni ai dreptul să-ţi iei un concediu. Dăm o fugă până la Pithiviers şi ne vom înapoia împreună. Sunt sigură că şi prietenul tău Jo este de acord cu propunerea mea.

Încheind, îl învăluise cu zâmbetul ei cel mai înduioşător. Iar el era destul de încurcat, bietul Jo, căruia i se adresa pentru prima oară pe numele mic. Trase în mod automat de vârfurile mustăcioarei, apoi îngăimă în doi peri:

— Încerc să mă pun în situaţia dumitale, dragă Laurence şi n-aş putea afirma…

Nu ştia cum să-şi sfârşească fraza pe care ea o răstălmăci ca pe o aprobare fără rezerve. Se ridică şi mă sărută:

— Jean, dacă eşti cu adevărat un tată bun, mă laşi să plec cu Champollion-ul. Prietenul tău va avea grijă de mine în timpul călătoriei.

Gândurile mi se învălmăşeau. Răspunsei într-o doară:

— Vaporul pleacă peste trei zile. Vom hotărî mâine.

Chipul soţiei mele se lumină:

— Nu m-am îndoit niciodată de tine, Jean.

Eram răvăşit. Nu voiam să se observe. În găleata cu gheaţă pusesem la răcit o sticlă de şampanie. Jo o luă şi se apucă s-o destupe:

— Până una-alta, cu voia dumneavoastră, să bem în sănătatea finului meu.

În noaptea aceea, Laurence a fost în braţele mele iubita cea mai pătimaşă. Şi totuşi mă întrebam cu o dureroasă nelinişte asupra naturii sentimentelor ei. Mă iubea oare cu adevărat? Chiar acest exces al efuziunilor îmi sporea neîncrederea. Vroia oare să mă amăgească – şi în ee scopuri? Eram însă prea îndrăgostit ca să zăbovesc prea mult în astfel de gânduri. Şi de ce să mă supăr că vroia să ocrotească copilul ce urma să ni se nască?

A doua zi dimineaţa, fără să mai stea pe gânduri, s-a şi apucat să împacheteze. La prânz, am anunţat-o că i-am reţinut o cabină la clasa întâi, iar ea, după ce mă sărută

În fugă pe frunte, ca să mă răsplătească pentru supunere, îmi împărtăşi repede ce avea de gând să facă. Înainte de a ajunge la Pilhiviers, se va duce la Paris unde vroia să clarifice problema apartamentului tatălui ei, situat în strada Lhomond. Cum nu trebuia să rămână la Liban decât un an sau cel mult doi, profesorul îşi păstrase locuinţa.

Era mai bine să lase apartamentul neocupat, ceea ce putea fi riscant, sau să-l subînchirieze? Proiectasem împreună ca toate hotărârile folositoare să le luăm cu prilejul concediului meu apropiat. Ea trebuia doar să pregătească terenul şi să vegheze ca totul să se desfăşoare potrivit hotărârilor noastre. N-aş fi crezut că are atâta spirit practic.

— Ce părere ai despre ea? I-am întrebat pe Jo, în biroul meu de pe strada Foch.

— N-aş vrea să te jignesc, mi-a răspuns el, dar eu o credeam doar o nevestică oarecare, cam superficială, ba chiar împrăştiată şi când colo se comportă ca o femeie energică şi care ştie bine ce vrea… Mă întreb de altfel dacă lucrul acesta este chiar atât de bun pentru tine.

Rânji:

— Iar dacă stau să mă gândesc, nu cred c-ai procedat bine cedându-i chiar de la primul asalt.

Apoi, observând că nu-i primeam cu dragă inimă dojana, îmi spuse:

— Ei, haide, prietene, nu te pierde cu firea! La urma urmelor, dacă Laurence a ta este mai mult mamă decât soţie,  poate că n-o să ai mereu de ce să te plângi. Fruntea sus! Şi acum haide să bem un lichior de anason!

O sirenă gemea în port. În aerul oraşului Beirut-la-Blanche stăruia o fierbinţeală umedă.