V

A DOUA ZI DUPĂ PLECAREA LAU-

rencei, David Serfass a murit brusc în urma unei congestii cerebrale. N-aş putea spune că mi-a fost prieten, firea lui rece descurajând orice încercare de familiaritate. Cu timpul însă învăţasem să-l preţuiesc, deoarece era un om cinstit. Şi, deşi i-am refuzat discretele aluzii pe vremea când mă vedea viitorul soţ al fiicei sale Christine, nu-şi schimbase atitudinea faţă de mine. Fiica moştenise fizicul ingrat al mamei sale, Judith, al cărei chip pământiu era total lipsit de expresivitate, poale şi pentru că socotea necuviincios să-ţi dai în vileag sentimentele. Lipsite brusc de sprijin, cele două femei au dat dovadă de o rară dârzenie sufletească. Nu numai că nu le-am văzut vărsând nici o lacrimă, dar imediat după înmormântare, văduva, pe care am ajutat-o cât am putut mai bine în greaua încercare prin care trecea, mi-a declarat că, nemaigăsindu-şi rostul în Liban, se va înapoia împreună cu fiica în Suedia.

După opt zile Judith şi Christine Serfass placau cu vaporul Mariette-Pacha.

Moartea şefului meu direct avea să-mi atragă urmări ce nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Nimeni nu se mai îndoia, în acea ultimă săptămână a lunii august 1939, de iminenţa războiului. Între metropolă şi Orientul Mijlociu aveau să înceapă curînd transporturi de trupe. Avansai, datorită împrejurărilor, la conducerea agenţiei de la Beirut, am primit banderola albastră de menţinere la post în caz de mobilizare. Războiul avea să se facă fără mine.

Gloria armelor nu m-a ispitit niciodată. În alte timpuri n-aş fi avut de ce să nu fiu fericii. Acum încă eram căsătorit; soţia mea se întorsese în Franţa. O iubeam. Riscăm să rămân departe de ea pentru o perioadă destul de lungă, poate.

Îmi reamintesc primele două scrisori ale ei. Se refereau îndeosebi la instalarea în apartamentul de pe strada Lhomond şi la strădaniile depuse pentru a-l pune la punct. Mai înainte de a se adăposti sub aripile ocrotitoare ale părinţilor mei, la Pithiviers, credea că era preferabil să aştepte desfăşurarea evenimentelor. Nişte prieteni de-ai tatălui ei, profesori ca şi el la Muzeu, şi cărora crezuse că se cădea să le facă o vizită, sublimaseră pierderea ireparabilă suferită de lichenologie în persoana eminentului Daniel Frisoli. În post-scriptum-ul celei de a două scrisori, deşi îmi semnala că la Paris domnea pesimismul şi că războiul era socotit că inevitabil, adăuga că refuză să-şi piardă nădejdea şi că speră să ne revedem cât mai curând.

Această a doua scrisoare am primit-o pe data de 1 septembrie, ziua în care trupele hitleriste dărâmau stâlpii frontierei dintre Germania şi Polonia. Zarurile fuseseră aruncate, drama începea, dar Libanul părea, cel puţin deocamdată, că avea să rămână departe de scena luptelor. Imediat după declaraţia de război, vapoarele companiei fuseseră rechiziţionate, nemaisosind în port decât o dată la douăsprezece zile. Vaporul Porthos urma după nava Patria, iar Mariette-Pacha după Champollion. Jo Dubouchet, mobilizat în calitate de comandant pe bordul unui crucişător, nu-mi mai aducea, vai, nici el tonicul gălăgioasei sale prietenii.

Laurence continua să-mi scrie de două ori pe săptămână, în cuvinte destul de rezervate, după gustul meu. Hotărâse să-şi petreacă iarna la Paris, apartamentul de pe strada Lhomond fiind destul de călduros. Încolo, i se părea de ajuns să mă informeze că era sănătoasă şi că viaţa fără mine nu era o bucurie. I-am răspuns că m-aş fi simţit mai liniştit dacă aş fi ştiut-o lângă părinţii mei. Totuşi, ea nu s-a dus la Pithiviers decât în februarie. Fiica noastră Odette avea să se nască în aprilie.

Viaţa mea la Beirut decursese normal până la lovitura cumplită din mai 1940. Îmi reluasem obiceiurile de celibatar cu deosebirea că-mi refuzam chiar orice abatere de la canoanele bunei purtări. De asemenea, în ciuda puţinei afecţiuni care se desprindea din scrisorile Laurencei, vroiam să-i rămân credincios. Îmi ziceam, ca să-i găsesc o scuză, că nepriceperea ei la ticluiri n-a fost niciodată o stavilă în calea simţămintelor. Războiul din Europa lâncezea. Ca să-mi alung urâtul citeam tot felul de romane de aventuri şi cărţi de călătorie.

Naşterea Odettei mi-a pricinuit o mare bucurie. Vestea am aflat-o dintr-o telegramă a tatălui meu şi, în vreme ce, înainte de acest eveniment, el nu-mi trimitea decât cel mult o scrisoare pe lună, acum îmi scria săptămânal. Văzându-i zelul epistolar, Laurence s-a crezut îndreptăţită să-l încetinească pe al ei. Pretextând că îndatoririle de mamă îi lăsau prea puţine clipe de răgaz, nu-mi mai scria decât o dată la zece sau douăsprezece zile. M-am simţit profund jignit. „Esenţialul pentru tine este să ştii că toate merg bine la Pithiviers, îmi răspundea ea la unul din reproşurile mele că-mi scrie prea rar. Minunatul tău tată are bunăvoinţa să te informeze de tot ce se întâmpla şi, la urma urmelor, ştii bine că prin cuvintele lui tot eu mă exprim.” Oricât de neconvingător mi se părea argumentul, m-am ferit s-o contrazic.

A survenit apoi atacul din luna mai, dezastrul, iar pentru mine o tăcere de mai bine de trei luni, plină de o mare îngrijorare. Aflasem din presă şi de la radio de exodul de pe teritoriul Franţei. Drumuri blocate de autovehicule, coloane nesfârşite de refugiaţi bombardaţi de avioanele Stukaas. Ce se întâmplase oare cu soţia mea, cu fiica mea? Nu cumva Laurence, şi împreună cu ea şi părinţii mei, se lăsaseră cuprinşi de panică şi pieriseră în gloata oarbă?

Ultimul vapor al Companiei plecat din Marsilia ajunsese la Beirut la 2 iunie, iar traficul n-avea să se reia decât în octombrie. Abia la 13 ale lunii acesteia, prin Champollion: mi-au sosit două scrisori. Amândouă erau de la Laurence. Dar bucuria recunoaşterii scrisului pe adresa de pe plic a fost de scurtă durată. Soţia mea şi fetiţa erau tefere, slavă domnului! dar tata şi mama muriseră. Luaţi de puhoiul care izgonea din casele lor jumătate din populaţia Franţei, plecaseră la drum în mica lor cabrioletă cu două locuri. Laurence şi Odette îi urmau în maşina unui controlor de la contribuţiile directe, prieten al familiei. Bieţii mei părinţi, tocmai se pregăteau să treacă peste podul de la Gien. Când o bombă, explodând chiar în faţa lor. A pulverizat nu numai vehiculul, dar şi pe cei din el. Nu mai regăsiseră nici o fărâmă.

Scrisoarea care-mi aducea tragică veste era scrisă a doua zi. Şi era expediată din Monlargis. După moartea părinţilor mei, Laurence se încăpăţinase să meargă mai departe, spre sud. Cedând insistenţelor ei, controlorul acceptase să se întoarcă la Pithiviers. Scrisoarea se termina cu aceste cuvinte: „Îţi scriu dintr-o cafenea din Montargis şi sunt tare amantă”.

A doua scrisoare sosea din Paris şi era expediată în urmă cu vreo cincisprezece zile. După încheierea armistiţiului, corespondenţa dintre Franţa şi Liban nu mai era asigurată. Laurence mă ruga stăruitor ca, în cazul primirii scrisorii, să-i răspund pe loc. Mă informă că socotise că era mai înţelept să se stabilească la Paris, în apartamentul de pe strada Lhomond unde se simţea acasă, decât la Pithiviers, fără bieţii mei părinţi. Trecuse pe la sediul Ministerului de transporturi, unde direcţia îi acordase o procură pentru încasarea unei părţi din salariul meu. Acolo aflase că un vapor al Companiei urma să plece din Marsilia, şi aşa mi-a scris.

Serviciul mă ţinea legat de Beirut şi mai puţin decât oricând nu putea fi vorba de eventualitatea unui concediu. Ţara era sub cizma ocupanţilor, nevasta şi fata rămăseseră acolo fără nici un sprijin din partea ocrotitorului firesc. Urlam ca un turbat de neputinţă şi-am înţeles ce mult seamănă cu moartea îndepărtarea de cei dragi.

Am mai primit şi alte scrisori, şase sau şapte în total, scrise la intervale neregulate şi, dacă nu mă înşală memoria, în răstimp de aproape un an. Nu, erau scrisori de dragoste şi recunosc că vremurile nu erau deloc prielnice efuziunilor sentimentale, cu toate că un pic de tandreţe, chiar aluzivă, nu putea dăuna legăturilor dintre un soţ şi soţia lui. Despărţit de prea tânăra mea nevastă, după o atât de scurtă perioadă de viaţă în doi. O jinduiam cu tot focul dorului. Scrisorile ei erau în mod invariabil axate pe două teme: creşterea fetei, îngreunată de asprimea regimului de ocupaţie şi, ca o urmare a sărăciei generale, cartelele de alimentaţie, zilele „cu” sau zilele „fără”, napii ridicaţi la rangul alimentelor de bază, pe piaţa neagră.

La Beirut aprovizionarea era aproape normală, şi-mi reproşam că lăsasem să plece de lângă mine fiinţa cea mai scumpă de pe lume; fierbeam când reciteam aceeaşi frază cu care se încheiau scrisorile sosite din Franţa: „Când te voi revedea?”

Ce-aş fi putut să-i răspund în momentul acela în care, exceptând luptele din Libia, războiul părea să fi ajuns într-un punct mort? N-avea să întârzie, de altfel, să fie reluat cu toată înverşunarea, ba chiar să izbucnească şi în acest Orient Mijlociu, până atunci cruţat.

N-am vocaţie de istoric şi relatarea mea nu are ambiţia să depene aici decât ceea ce priveşte în mod direct viaţa mea şi-a Laurencei, dar ce viaţă nu era pe atunci condiţională de drama universală? La 8 iunie 1941, tunurile bubuiau la graniţa sirio-libaneză. Adepţii guvernului de la Vichy şi gaulliştii se băteau între ei într-o înfruntare împotriva firii, care a durat mai mult de o lună, după care eu am fost nevoit să mă supun unui dureros examen de conştiinţă: datorită convenţiei de la Saint-Jean-d’Acre, care punea capăt luptei fratricide, civilii francezi consideraţi „Agenţi tehnici” puteau, la fel că militarii aflaţi sub ordinele Vichyului, să-şi obţină repatrierea în Franţa. Ce hotărâre să iau? Inima mea bătea pentru aceia care nu acceptaseră să capituleze în iunie 1940, şi asta cu atât mai mult cu cât, datorită banderolei albastre, stătusem la adăpost în vreme ce atâţia alţii de vârsta mea erau ucişi în lupte sau îndurau mizeriile prizonieratului şi nu mă simţeam deloc în apele mele. Dar cum să uit că aveam la Paris o nevastă şi o fiică expuse tuturor pericolelor? Astfel, ba îmi spuneam că nu eram singurul în această situaţie şi că luptând pentru ţară însemna că lupt şi pentru ele, ba în faţa ochilor mei apărea imaginea acestei copile care mergea spre vârsta de un an şi jumătate şi al cărei chip nici măcar nu i-l cunoşteam. Mama ei, iubita mea Laurence, împlinise exact douăzeci şi unu de ani. Există oare o datorie mai sfântă decât aceea de a ocroti fiinţele slabe, legate de tine prin toate fibrele şi pe care ţi-ai luat angajamentul, prin jurăminte solemne, să le aperi faţă de oricine şi împotriva tuturor?

Alături de aceste mărinimoase consideraţii se mai adăuga una: Laurence era în toată splendoarea frumuseţii ei; o doream încă, iar lipsa ei făcuse ca dorinţa să-mi sporească şi mai mult. Îmi răsuna necontenit în minte versul lui Racine:

Neprihănirea-ncepe, în fine, să m-apese.

Nu mă îndoiam de Laurence, dar pentru un bărbat fără mustrări de cuget femeia singură este o pradă uşoară. „Când te voi revedea?” îmi repeta ea la fiecare sfârşit de scrisoare. Nu era oare acesta semnul unei tulburări, al unei mari îngrijorări? Mi se oferea prilejul s-o revăd, s-o îmbărbătez, s-o strâng din nou în braţe, să-mi reiau rolul de soţ.

N-aveam plămadă de erou. M-am hotărât să plec.

În ciuda unei mări calme şi a unui cer a cărui limpezime părea ca o sfidare faţă de nebunia omenească, drumul acesta mi-a lăsat o amintire amară. Soldaţii guvernului de la Vichy, repatriaţi odată cu mine, nu aveau în gură decât cuvântul trădare şi, miniaţi la culme, rosteau ameninţări misterioase împotriva cui vrei şi nu vrei. Îi ascultam fără să le răspund până când, în sfârşit, sufletul mi s-a uşurat zărind în depărtare, sus pe colină, alba catedrală Notre-Dame-de-la-Garde.

Marsilia era pe atunci un oraş înfometat, şi cum chiar peştele devenise o raritate, baza hranei o alcătuiau roşiile şi ardeii. Marsiliezii însă nu-şi pierduseră legendara lor bună dispoziţie. Direcţia Ministerului de transporturi retrăgându-se aici. Ca o consecinţă a evenimentelor din iunie 1940, m-am îndreptat spre birouri pentru a-mi prezenta raportul cu privire la agenţia de la Beirut. Mi s-a mulţumit pentru bună îndeplinire a sarcinilor, oferindu-mi-se totodată şi o slujbă. Am expus motivele de ordin familial care mă obligau să plec la Paris: m-au înţeles şi, după câteva zile, pe culoarul unui tren oprit la linia de frontieră în gara Châlon-sur-Saône, un ostaş în uniforma verde-cenuşie, cu privirea aspră şi arogantă pe sub chipiul turtit, îmi examina actele privindu-mă lung şi bănuitor.

Între Châlon-sur-Saône şi Paris, nu era gară în care compartimentele să nu fie luate cu asalt de tot soiul de oameni cu feţe crispate, împovăraţi cu valize, sacoşe, panere şi tot felul de pachete diforme. Nu mi-a trebuit mult să ghicesc conţinutul acestor bagaje păzite cu străşnicie de stăpânii lor, căci din multe se desprindeau mirosuri care te trăsneau, al verzei murate şi al brânzei fiind cele mai penetrante, – ba chiar şi orătănii vii şi cotcodăcitoare. Toate discuţiile vecinilor mei de bancă se învârteau

În jurul greutăţilor în procurarea hranei şi al avidităţii după câştiguri a ţăranului-rege. Nu participam la toate aceste văicăreli pe care scrisorile Laurencei mi le făcuseră familiare, dar care mă frământau necontenit. Cum se descurcau, oare, soţia şi fiica mea?

Căldura era apăsătoare şi mirosurile mărfurilor supuse alterării se luau la întrecere cu duhoarea iute a trupurilor transpirate şi nespălate, cu fumul înţepător al ţigărilor surogat. Cu cât se apropia trenul de Paris, cu atât eram mai neliniştit de soarta Laurencei şi a fetiţei.

Când să ies din gara Lyon, a izbucnit furtuna. Ploaia puternică şi compactă, străbătută de fulgere, izbea şoseaua, apoi se răspândea în jerbe spumoase, plesnind ca nişte bice. N-avea rost să caut vreun vehicul. În static nu era nici o trăsură, nici un velo-taxi. Mi-am luat valizele grele în mâini şi am coborât în metro unde m-a cuprins o revoltă mocnită zărind, din nou uniformele verzi-cenuşii. Trebuia totuşi să mă obişnuiesc cu situaţia aceasta.

Strada Lhomond. Coborâre la Censier-Daubenton. Pierdusem obişnuinţa Parisului şi a trebuit să consult planul. Aveam sentimentul că totul se schimbase. Vagonul care mă ducea trecea pe lângă staţii fără să oprească, de parcă anumite cartiere ale oraşului ar fi fost şterse de pe hartă. Nu cunoşteam staţia unde trebuia să cobor. Eră destul de îndepărtată de arondismentul al XV-lea în care, trei ani la rând, trăisem în cămăruţa mea de burlac, la umbra panopliilor lui Jérôme Pasquini, în dâra parfumată a plăcutei Shizuoka. Iar pe vremea studenţiei mele în drept nu trecusem niciodată măi departe de zona cuprinsă între Grădina Luxembourg şi Piaţa Saint-Michel pe de o parte, Saint-Germain-des-Prés şi Piaţa Maubert, de cealaltă parte. Dincolo, era tărâmul ghiftuiţilor, al burtoşilor, care-şi renegaseră mai mult sau mai puţin idealurile tinereţii pentru a se căpătui.

Schimbare de linie la Băştiile, apoi la Italie, valizele din mina atârnând din ce în ce mai greu. În sfârşit, Censier-Daubenton. Scara automată nu funcţiona şi a trebuii să urc gâfâind treptele nesfârşite. Când am ieşit la suprafaţă, furtuna încetase. Pe cerul spălat, soarele îşi răspândea din nou razele binefăcătoare. Las în stânga biserica Saint-Médard lipsită de paraliticii ei, cotesc pe strada Arbalète, tai strada Mouffetard – văd comercial cu hrană bogată în mod bizar secătuit – şi în sfârşit, în dreapta, văd răsărind strada Lhomond şi odată cu ea, în dezacord cu locuinţele dărăpănate dimprejur, construcţia relativ recentă în care se instalase profesorul Frisoli îndată după numirea sa la Muzeu, în anul 1934. Inima îmi bate puternic. Laurence n-are de unde să ştie că sosesc. Vroisem s-o feresc de decepţia unei întârzieri sau a unei încurcături de ultimă oră. Eram despărţiţi de doi ani. Oare ce femeie voi regăsi?Bineînţeles, cuşca ascensorului e împodobită cu o tăbliţă pe care scrie: Oprire provizorie: aşadar trebuie să urc şase etaje. Mă opresc să-mi trag răsuflarea. Ajung pe palier şi apăs pe butonul de alamă. Soneria nu sună. Bat în uşă şi aud nişte paşi însoţiţi de un tropăit uşor. Uşa se deschide.

— Jean!

Nevastă-mea mi se aruncă la piept. O îmbrăţişez, simt că i se taie picioarele. Se clatină, o aşez pe un scaun, o bat peste obraji. Ea îşi închide ochii o clipă. Şi-i redeschide şi îngâna:

— Nu-ţi săruţi fata?

Îmi revin, în fine. Un boţ de fată blondă, cu pielea alb-trandafirie, înalţă spre mine ochi întrebători, ochi albaştri ca ai mamei sale. Îşi suge degeţelul cu multă sârguinţa. Este Odette a mea. O iau în braţe şi o sărut pătimaş. Miroase frumos puişorul ăsta de om: carne fragedă, lapte, prăjitură cu migdale. Începe să se smiorcăie.

— Ai speriat-o. Nu-i învăţată cu pupăturile, mal ales din partea cuiva pe caro nu-l cunoaşte.

Laurence îmi vorbeşte cu cuvinte dojenitoare. Sunt sau nu, tatăl Odettei? Măi, mai să-mi ies din pepeni, dar mama îmi smulge repede scumpa povară. Mângâie obrajii fetiţei care se potoleşte încetul cu încetul, nu fără să mă onoreze pe furiş cu o privire în care citesc neîncrederea. Să-mi mai vorbească cineva despre glasul sângelui!

Au trecut mulţi ani. Primirea aceasta a fiicei mele brusc smulsă din braţele paterne a rămas pentru mine o amintire amară.

O cercetez pe Laurence transformată în Fecioara cu pruncul. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că în doi ani se va schimba într-atât. Este aceeaşi şi totuşi alta. Ochii ei, pe care mi-i reaminteam de un albastru atât de blajin, se înăspriseră. Tenul îi rămăsese tot alb. Ovalul feţei la fel de delicat. Atunci, ce se modificase în ea? Când plecase de la Beirut mai avea încă strălucirea aceea a fetei tinere, puful mugurelui. Acum devenise femeie. Suferise. Slăbise. Mi se părea că descopăr în ea ceva rigid, n-aş putea spune ce anume. În aceşti doi ani fusese nevoită să se apere singură, să învingă fără mine, care-i datoram sprijinul, toate greutăţile. Inima mi se umple de duioşie.

— Tocmai voiam s-o culc pe Odette. E ora ei de culcare.

Asist la culcarea fetiţei. Potolită, copila îşi suge în continuare degeţelul fără să mă slăbească din ochi.

— Lasă-mă s-o adorm.

Trec în încăperea alăturată, fostul birou al profesorului. Pereţii sunt înţesaţi de cărţi de lichenologie. Lecanora esculenta, Tamarix mannifera… Ce departe erau toate astea! O aud pe Laurence îngânând un cântec de leagăn.

În sfârşit, se întoarce şi o strâng iarăşi în braţe. Lacrimile îi strălucesc în ochi.

— Jean, promite-mi că n-ai să mă mai părăseşti!

Sosise clipa să-i atrag atenţia că ar fi putut rămâne la Beirut şi că despărţirea noastră nu se produsese decât din vina ei dar, cuprins de emoţia regăsirii, prefer să lac. Sunt gata să-i făgăduiesc tot ce doreşte. O strâng la piept. Soţia mea…

Noua noastră viaţă s-a înfiripai în dezordinea şi improvizaţia Parisului ocupat. M-am reinstalat la biroul unde activasem înainte de a pleca în Liban, dar condiţiile de lucru erau total altele. Mersul vapoarelor fiind redus aproape în întregime, marele corp ai Ministerului de transporturi era ca paralizat. Mai mult de jumătate din personal zăcea în lagărele de concentrare sau în lagărele de prizonierat. Unii ajunseseră în Anglia. Cei rămaşi aveau sarcina principală de a ocupa încăperile pentru a evita rechiziţionarea. Multe birouri goale erau înţesate cu dosare pe care nu le deschidea nimeni, niciodată; ceea ce nu excludea ştergerea lor zilnică de praf. Pe lângă treburile mărunte de contabilitate, repede încheiate, îmi asumasem şi funcţia vagă de arhivar. Dorind să dau aparenţele unei munci necesare şi având binecuvântarea Consiliului de administraţie mă înhămasem la redactarea unei istorii a Companiei. Zilele treceau greu.