IX

CEASUL ELECTRIC ARĂTA ORELE

zece. Tresărind, mi-am scuturat visele. În faţa mea, roşcovana care mă agăţase fără succes la intrarea în braserie, se ridicase urmată de un bărbat gras, roşu la faţă, cu ceafa de taur. Trecând pe lângă mine mi-a aruncat o privire adânc dispreţuitoare. Chelnerul care mă servise s-a apropiat cerându-mi pe-un ton arogant plata consumaţiei. Un asemenea client ce zăbovise pe scaun mai bine de o oră în faţa paharului gol mi putea să-i inspire nici o încredere. I-am lăsat un bacşiş gras. Omul şi-a ridicat sprâncenele a mirare, apoi s-a înclinat salutându-mă cu o servilitate zeflemitoare. O astfel de dărnicie nu putea veni decât de la un ins cam scrântit.

Ieşind din braserie, în pragul uşii cu tambur, m-a izbit o pală de vânt: furtuna însoţită de fulgere şi tunete mătura strada aducând după sine o ploaie compactă. Prin perdeaua stropilor desluşeam, în mijlocul unui fronton, ochiul de ciclop al orologiului din gara Montparnasse. Am chemat un taxi şi m-am trezit pe canapea oftând. Peste un sfert, de ora aveam să încep duelul cu Laurence şi sosise timpul să mă înarmez cu toată dârzenia unui om hotărât.

Nici o slăbiciune, nici un compromis. Sânge rece şi fermitate. Nu depindea decât de mine să-mi scutur lanţurile, să redevin liber, gata de toate încumetările, de toate cutezanţele.

O clipă îmi răsări în minte silueta comică a doamnei Florency, fosta cântăreaţa însoţită de imaginea Angelicăi Simplă, bruneta cu ochi migdalaţi, care mă întrebase dacă s-ar putea căsători. La un răstimp de doar câteva ceasuri, aveam impresia că asistasem la un spectacol începând ca o poveste ciudată, continuând apoi ca un vodevil şi terminându-se într-o comedie lacrimogenă – spectacol la care participasem ca actor şi spectator totodată. Dar din momentul acela în care, la sfârşitul mesei de prânz, sorbindu-mi ceaşca cu cafea, citisem la rubrica micii publicităţi a ziarului că în casa unde locuisem ca celibatar exista o cameră mobilată de închiriat, toată comportarea mea nu căpătase oare un caracter aproape ireal, străin de mine, de parcă aş fi fost condus, mânat de o forţă misterioasă? Viaţa este ca o piesă în mai mult acte, în care loviturile de teatru, când drama este bună, dau impuls acţiunii, o orientează brusc într-o direcţie neprevăzută mărindu-i interesul. Anunţul acela publicat a doua zi după căsătoria Odettei îmi apăruse ca un semn al destinului… Aşadar, înainte de a începe actul al doilea, va trebui să las cortina să cadă peste primul în care Laurence interpretase un rol de acum încolo şters din distribuţie. Dar ca să fac lucrul acesta, trebuia mai întâi să nu mă las înduioşat. Ştiam că Laurence n-o să-mi joace marea scenă a devotamentului nerăsplătit, a dragostei batjocorite, ci pe aceea a lacrimilor demne, mai potrivite naturii ei. Să nu uit că totdeauna se ascunsese în spatele îndatoririlor de mamă ca să-mi impună voinţa ei. Acum steagul Odettei nu mai avea rost să fie fluturat. Mă purtaseră generos, cât putusem tu de generos. Cum ne căsătorisem sub regimul comunional, jumătate din micul nostru capital, la care se adăugase şi infimă parte provenită din moştenirea lăsată de lichenolog, fusese dat ca zestre fiicei noastre. Îmi sacrificasem toate năzuinţele, vroind să fiu un tată fără reproş până ce fala avea să se rostuiască la casa ei. Nu mă mai socoteam dator cu nimic.

Taxiul se opri. Ceasul de la mina arăta zece şi douăzeci de minute. Ploaia furtunoasă mai biciuia strada. O ghirlandă de fulgere în zigzag străfulgera norii. Decor râvnit pentru o dramă romantică. Dar eroii erau prea vlăguiţi. Nu mai era vorba decât de ultima scenă a unei mediocre comedii burgheze.

Intru în casă. În sufragerie, masa era pusă: două farfurii albe cu motive florale aşteptau faţă în faţă. Laurence stătea pe un scaun şi cosea ceva.

Căminul, flacăra slabă a lămpii…

La naiba cu sentimentalitatea poetică!

Ea îşi lasă lucrul pe masă şi se ridică:

— Începusem să mă îngrijorez, Jean.

— Doar începuseşi?

— M-am gândit că ai întârziat cu niscaiva prieteni. E dreptul tău, dar n-ar trebui să mai abuzezi acum, după ce Odette s-a căsătorit iar eu am rămas singură. Puteai să-mi dai un telefon.

Nici o dojană în ton. (Stilul plângăreţ.) Blândă Laurence!

Îi spun liniştit:

— Dar şi tu, de ce n-ai mâncat?

— Fără tine? O, nu!

Se duce la bucătărie şi se înapoiază cu castronul de supă fierbinte. Umple farfuriile.

— Astă-seară, zice ea. Copiii s-or fi oprit probabil la Montreux. Ce minunat băiat e ginerele nostru! Totul este izbutit la el. Am sperat totdeauna că Odette se va mărita din dragoste şi speranţa mi s-a îndeplinit. Cum l-am văzut pe Pascal, am înţeles imediat că va fi pentru fiică-mea bărbatul la care visează toate femeile.

Îmi simţeam fălcile încleştate, şi după supă abia dacă m-am mai atins de celelalte feluri de mâncare, în timp ce Laurence continua cu proslăvirile aduse ginerelui ideal.

Laurence strânge masa, o aud spălând vasele la bucătărie. Se înapoiază:

— Dacă şi tu eşti la fel de obosit ca mine, Jean, ar fi mai bine să ne culcăm.

O rog să se aşeze. Se supune ascultătoare.

— Laurence, încep eu, acum când viitorul fetei noastre este asigurat, va trebui să ne gândim şi la al nostru.

Ea zâmbeşte.

— Eu nu cred, Jean, că ne pune cine ştie ce mari probleme.

— Depinde, reiau eu, de modul cum înţelegi tu situaţia. În ceea ce mă priveşte, consider că toate problemele vor fi rezolvate, dacă vei primi propunerea pe care am să ţi-o fac. Ascultă-mă bine. Am de gând să mă despart de tine, Laurence.

Ea nu se putu abţine să nu ridice din umeri.

— Dacă glumeşti, dragul meu, lasă-mă să-ţi spun că gluma asta este de un gust îndoielnic.

Prevăzusem aproape cu exactitate replica ei. Să nu ne lăsăm duşi de nas. Reiau.

— De ce aş glumi, Laurence? Te previn în mod cinstit că mâine voi pleca din casa asta.

Ea se îngălbeneşte.

— Nu-i cu putinţă.

— Ba e lucru sigur.

Pleoapele i se zbat; rosteşte cu greu:

— Iubeşti pe alta.

— Deloc.

— Atunci?

— Pur şi simplu mi-e imposibil să mai continui să trăiesc alături de tine.

— Pentru care motive?

— Nepotrivire de caracter.

— După optsprezece, aproape, nouăsprezece ani de căsătorie?

— Înainte exista Odette. Acum faţă s-a măritat. Nimic nu ne mai leagă.

— Îmi spui lucrurile astea cumplite ca să-mi încerci sentimentele? Jean dragă, am cugetul împăcat că nu ţi-am greşit cu nimic, niciodată. Nu ţi-am fost eu o soţie credincioasă?

— Fidelitatea nu este totul în căsnicie.

— Nu te înţeleg.

— Nu-ţi cer să mă înţelegi, ci să accepţi. Situaţia este limpede. Nu mă mai simt în stare să îndur mai departe viaţa pe care o trăiesc împreună cu tine. Să ne despărţim, aşadar, ca prieteni. Mâine voi părăsi domiciliul conjugal, tu vei avea legea de partea ta, iar eu voi intenta acţiunea de divorţ. Bineînţeles, voi lua asupra mea toată vina, iar cât priveşte pensia alimentară:..

Ea mă întrerupe:

— Nu mai este nevoie să insişti. N-am să accept niciodată să divorţez.

— Mai gândeşte-te. Eşti încă tânără, frumoasă, vei putea să-ţi refaci viaţa.

Deşi refuză să mă ia în serios este încă palidă, buzele îi tremură uşor.

Apoi îngâna, pe nerăsuflate:

— Am impresia că nu eşti în starea ta normală, de vreme ce-mi vorbeşti cu atâta cruzime. Nu ştiu cu cine ţi-ai petrecut seara, dar ăsta nu-ţi este cu siguranţă un prieten adevărat. Sper că mâine să te găsesc într-o dispoziţie mai bună… Noapte bună!

A intrat în dormitor şi-a închis uşa cu cheia. Nu m-am dus după ea.

Mi-am petrecut noaptea pe un divan din fostul birou al regretatului profesor, şi-n somn l-am visat. Venerabilul savant îmi arăta o mostră a faimosului lichen denumit Tamarix mannifera spunându-mi că sunt temeiuri să credem că evreii îl folosiseră ca salată în deşertul Sinai pentru simplul motiv că aducând cu ei din Egipt o mare încărcătură de măsline obţinuseră ulei prin stoarcerea unei anumite cantităţi. Vis idiot. Apoi somnul profund m-a atras spre apele-i adânci.

A doua zi, duminică, mă scol în zori ca să folosesc, primul, baia. Mă bărbieresc cu grijă, mă ferchezuiesc. Vreau să-i las Laurencei amintirea unui bărbat îngrijit.

La ora şapte şi treizeci de minute ţânc, se trezeşte şi ea, umblă de colo colo prin odaie. Apoi aud apa curgând în baie. La ora opt şi cincisprezece ciocăneşte în uşa biroului meu. De-ar fi să mă iau după ochii ei încercănaţi, se pare că dormise prost. Arborând un aer mărinimos se arată gata să ierte totul şi schiţează un surâs:

— Aseară ai fost aspru cu mine, Jean. Sper că în dimineaţa asta te-ai trezit mai bine dispus. Micul dejun este gata.

Răspândeşte un parfum plăcut. (Recunosc parfumul Mitsouko pe care-l schimbă uneori cu Jicky.) îmi atinge repede obrazul cu un sărut, pe care nu i-l înapoiez, şi se retrage. Mă duc după ea în sufragerie, unde toarnă cafeaua cu lapte în ceşti, apoi întinde untul pe feliile de pâine, fără să-mi arunce o privire. I-e frică oare de ochii mei, sau se încăpăţânează să creadă că ieşirea de ieri seară nu s-ar datora decât unui acces de proastă dispoziţie?

În fiecare duminică îşi face piaţa, apoi se duce să asiste la slujba religioasă, la care nu m-am deprins s-o însoţesc decât în zilele de mare sărbătoare.

— Ce-ai zice la prânz de nişte escalop cu smântână?

Se străduieşte să se arate amabilă. Voi avea oare de-a face cu o Laurence stil nou care să se fi hotărât să-şi îngrijească soţul până în cele mai mici amănunte? Prea târziu, Penelopa! Îi răspund într-o doară:

— Mi-este egal!

Să reiau oare discuţia din ajun? La ce bun? Îi spusesem totul, iar astăzi tot n-ar înţelege mai mult decât ieri. Mi se întâmplase s-o însoţesc de câteva ori la cumpărăturile duminicale în îmbulzeala din strada Mouffetard şi ştiu cu câtă scrupulozitate calcula diferenţele de preţuri la alimente. Investigarea aceasta de gospodină exemplară îi ia de obicei trei sferturi bune de ceas: mai mult decât îmi trebuie mie ca să-mi strâng catrafusele.

Strânge masa, îşi ia coşniţă şi mă onorează cu alt surâs care m-ar putea înduioşa, dac-aş citi în el cel mai mic semn de îngrijorare. Dimpotrivă, este un surâs sigur de sine, liniştit, ergo fără efect.

— N-am să întârzii mult, mă anunţă din pragul uşii.

Iar eu, ipocrit, uitându-mă la ceas:

— Nu-i decât nouă fără un sfert. N-ai de ce să te grăbeşti.

Uşa pocneşte în urma ei. Scot repede geamantanul şi sacoşa din debara. Înghesui în grabă costumele, lenjeria de corp, încălţămintea şi actele. Într-un sfert de ceas, totul este gata. Mă aşez la birou şi scriu:

Te-am prevenit ieri, Laurence. Plec. Dacă n-ai înţeles că n-aş putea continua viaţa cu tine decât cu condiţia de a o regăsi pe aceea care ai fost în micul răstimp petrecut la Beirut, orice comentariu este de prisos. Îţi las apartamentul cu tot ce este în el. N-ai să mă consideri prea egoist, sper, dacă-mi păstrez automobilul. Este mai bine să nu mai corespondăm decât prin intermediul avocaţilor noştri. Dacă-ţi vei face un serios examen de conştiinţă, vei descoperi, poate, de ce, după ce te-am iubit atâta, m-am îndepărtat încetul cu încetul de tine. Sper că-ţi vei putea reface viaţa alături de altul. Adio.

                                                            Jean.

Recitesc textul. Nimic de adăugat. Nu-şi are rostul nici o căinţă. Lăsând biletul la vedere pe masa din bucătărie, fac numărul de telefon şi chem un taxi. Cobor bagajele cu ajutorul ascensorului. Cinci minute mai târziu, şoferul le urcă în maşină.

— Strada Saint-Lambert, nr…

Duminică, 4 august, orele nouă şi zece. Furtuna din timpul nopţii limpezise cerul, acum de un albastru lăptos. Briza uşoară datină aerul purificat. Mă simt la fel de uşor ca şi ea. Degeaba mă vitejisem îndrugându-mi verzi şi uscate, nu eram prea mândru de mine, şi mă temeam de înfruntarea cu Laurence. Incident închis. Legăturile dintre noi sunt rupte. Şi, la urma urmelor, de vină este ea că n-a ştiut să mă reţină. Oare, în ce constă înţelegerea dintre două fiinţe? A noastră n-a fost niciodată decât iluzorie. La trei luni după căsătorie. În 1939, scumpa mea nevastă n-a şovăit să aşeze între noi 6 vastă întindere de apă sărată, sub pretext că războiul bătea la uşă, în realitate insă pentru că nu-i plăcea să trăiască la Beirut şi pentru că în locul soţului preferase copilul care urma să se nască. Când i-am împărtăşit ieri hotărârea de a o părăsi, n-a vărsat nici măcar o lacrimă. Ba chiar mai adineaori îşi închipuise că simpla propunere, rostită pe tonul acela superior, de a-mi găti escalop cu smântână, era suficientă să mă facă s-o iubesc iarăşi, să mă readucă pe drumul cel bun. Prostuţa! Ce înseamnă drumul cel bun pentru un bărbat? Îl poţi continua oare zăcând aşa, ca un laş, în mijlocul lui, fără ca măcar să încerci să vezi ce se petrece-n afară?

Îmi alung din gând imaginea neplăcută a Laurencei intrând în casa şi citindu-mi scrisoarea. Va suferi, oare? Nădăjduiesc că nu, şi-mi înghit reproşurile. La 15 august voi pleca în concediu. Peste unsprezece zile. Fosta mea soţie – căci de-acum înainte n-o mai pot numi altfel – este o tipicară ca nimeni alta. De vreo zece ani încoace ne-am petrecut vacanţele numai pe coasta Normandiei, la Houlgate, într-o modestă pensiune familială.

În mai multe rânduri, i-am propus să coborâm mai spre sudul ţării, bunăoară la Porquerolles sau la Lavandou. Degeaba! Doamnei nu-i plac regiunile prea călduroase.

— Dar, Jean, aerul iodat al Mânecii îi face foarte bine Odettei. Acolo se întâlneşte iar cu micuţele ei prietene. Şi apoi, avem tabieturile noastre.

Tabieturile noastre: câteva perechi de terchea-berchea, iar în ceea ce priveşte micuţele prietene ale Odettei, nişte sclifosite pline de mofturi.

Terminat, încheiat! Peste cincisprezece zile, liber ca pasărea cerului, voi spinteca valurile mării albastre, iar dacă ţi se oferă prilejul unei aventuri, nu te abţine, băiete!

Până atunci, mâine chiar, voi lua legătura cu un avocat. Întâi să mă eliberez din punct de vedere legal. Degeaba mai privesc înapoi!

Ora nouă şi douăzeci. Taxiul zboară pe străzile pustii. Numeroşi parizieni îşi prăjesc de pe acum trupurile pe plaja mării. Dintr-o dată îmi dau seama că este prea devreme pentru a mă prezenta la doamnele Simplă. Le anunţasem că vin spre sfârşitul zilei. Ajung în strada Saint-Lambert. Taxiul opreşte. Îl ajut pe şofer să-mi transporte geamantanul, pe care-l depun împreună cu sacoşa la portăreasă. Chipul posac al acestei fiinţe durdulii, livide, cu ochi ca de broască, se umanizează brusc în clipa când îi strecor bacşişul în mina. O informez despre calitatea mea de sublocatar care preferă să aştepte după-amiaza ca să se instaleze. Nu pot deranja nişte doamne singure, duminică, înainte de orele zece dimineaţa.

— Cum doriţi, dragă domnule.

Rătăcesc prin vechiul şi noul meu cartier. Strada Blomet, strada Desnouettes, strada Vaugirard. În ajun, despărţindu-mă de Florency şi Angélique, îmi spuneam că, lăsând la o parte, pe ici, pe colo, câteva case de construcţie recentă, cartierul, în decurs de aproape douăzeci de ani, se schimbase, la urma urmelor, destul de puţin. Dacă în ceea ce priveşte decorul nu greşeam, cu oamenii situaţia era total diferită şi pe măsură ce înaintam pe străzi înregistram stricăciunile vremii. Uriaşul cârnăţar cu faţa spână-trandafirie ca a unui purcel uş şi care-şi ascundea chelia sub o perucă roşcată, nu mai trona în faţa tejghelii înconjurată de piftiile şi castelele lui de untură, în locul său stătea acum o gloabă bătrână cu părul alb vopsii în mov şi cu un nas ascuţit, călării de nişte ochelari eu ramă de oţel. De partea cealaltă a străzii, aşezată de asemenea la tejghea, am recunoscut-o pe lăptăreasă. O blondă tinerică şi drăgălaşă, cu piele albă şi ochi albaştri, un Botticeli al B.O.F. Pe care o copleşeam cu dovezile mele de admiraţie, vai! Total dezinteresate, căci bărbatu său, director la un gimnaziu învecinat, era un Hercules, care câştigase, după o luptă aprigă, titlul de campion la un concurs de box de amatori, categoria semigrea. Madona se transformase într-o matroană cu faţa plină de coşuri, şi cu nişte sâni durdulii ce tremurau în strânsoarea sutienului. Foarte aproape, într-o cocioabă înghesuită de alte două dughene, se afla un bătrân ceasornicar veşnic aplecat peste măruntaiele unui sipet, cu lupa nedezlipită de ochi. Îi dădusem ceasul la reparat şi zăboveam uneori să schimb câte o vorbă cu el. Era un meseriaş de modă veche, care, după ce învăţase meseria în Elveţia, călătorise destul de mult prin toată Europa şi îşi presăra conversaţia cu tot felul de anecdote savuroase... Ceasornicarul dispăruse. Chiar şi chichineaţa lui fusese înghiţită de prăvălioara unui negustor de „lemne şi cărbuni” unde vindea pe vremuri un băştinaş din Auvergne împodobit cu o mustaţă deasă, în formă de furculiţă. Pe uşa prăvăliei aluna o tăbliţă: închis până la 31 august.

N-am trăit totuşi decât trei ani în cartierul acesta, sub aripa impozantului Pasquini şi a poeticei sale Shizuoka.

Acum îmi dau seama că îmi devenise atât de familiar, încât toate schimbările timpului mă umplu de melancolie.

Era de asemenea vremea legăturii mele cu Mad. Mad, astăzi o respectabilă doamnă ieşită la pensie, căci era cu şapte ani mai în vârstă decât mine, îşi petrecea probabil frumoasele zile la Rio, împreună cu nababul ei brazilian, îndreptându-şi înflăcărările spre ceruri şi încercând să-şi răscumpere greşelile trecutului prin opere de caritate. Faptul că amintirea ei nu-mi mai trezeşte nici o emoţie mă îndreptăţeşte oare să cred că fiinţele dispar din memorie mai repede decât lucrurile? Şi totuşi toate evenimentele vieţii noastre sunt strâns, legate unele de altele, chiar şi cele pe care crezi că le-ai uitat. Iar dacă stau şi mă gândesc bine, oare, nu din pricina acestei prefăcute, acestei viclene Mad şi a urii mocnite pe care trădarea ei mi-o sădise în suflet, crezusem că o întâlnesc pe femeia vieţii mele în sinceră, pudica Laurence?

Prânzesc într-o braserie alsaciană de pe strada Vaugirard. Aici, fetele care servesc la masă poartă pe cap basmaua tradiţională cu broderie care se termină spre spate în formă de coif, cu colţurile mari şi negre fluturând ca nişte aripi pe deasupra capului, Meniul zilei: escalop cu smântână. Laurence mă urmăreşte, dar nu mă voi lăsa ispitit. Nu, domnişoară, eu vreau varză acră cu garnitură şi vin alb. Mă străduiesc să-mi alung toate obsesiile care îmi mai stăruie în minte. Nu vreau să fiu decât un om care stă la masă. În salon este puţină lume, mai ales bărbaţi singuri. Sezonul vacanţelor, alungase din Paris nevestele acestor domni. Ele se zbenguiau în provincie cu liotă de copii după ele în timp ce nu toţi bărbaţii profitau de libertatea provizorie, pentru a-şi trăi viaţa. Se plictiseau în mod cinstit. O fi vreunul în situaţia mea?

Oricum ar fi, observ că situaţia această deosebită în care mă aflu nu mi-a tăiat deloc pofta de mâncare. Mestec cu o înţeleaptă încetineală. Escalopul de viţel este un aliment recomandabil oamenilor mărunţi şi nu-i prea îmbietor. Costiţa de porc afumată, în schimb, se potriveşte de minune cu savoarea verzii conservată în saramură şi tăiată în zeci de fâşiuţe albe. Sufletele caritabile ar considera poate de-a dreptul scandaloasă nepăsarea aceasta cu care înfulec la un atât de scurt timp după părăsirea nevestei. S-o luăm încetişor! Am suportat această fiinţă total străină de preocupările mele timp de optsprezece ani în şir, şi nu văd cu ce aş greşi comandând după varză acră, mai întâi un triunghi de brânză cu chimen, apoi o tartă cu prune brumării, în timp ce vinul alb îmi răcoreşte gura, şi de ce, mă rog, mi-aş refuza cafeluţa aromată, necesară pentru stimularea funcţiilor digestive precum şi un păhărel de zmeurată a cărei tărie parfumată înfrumuseţează existenţa? Cinic, eu? Nu, realist.

Când am terminat de mâncat, era aproape ora trei. Mă simţeam total înarmat pentru a începe o nouă existenţă.