III

                                                                           AJUNSESEM ÎN PREAJMA GĂRII

Montparnasse. Noaptea densă vibra precum, la ureche, o scoică de mare. Mă uitai la ceas: aproape ora nouă. Trecuseră mai mult de două ceasuri de când tot rătăceam prin cartier. Felinarele, aliniate ca soldaţii la paradă, aruncau pe bulevard băltoace de lumină rece. Neonul pâlpâia la intrarea cinematografelor unde se auzea târâitul soneriilor. Pe Rue de l’Arrivee, o femeie fardată ostentativ îmi făcu cu ochiul şi, cum îmi vedeam de drum fără să-i răspund, se năpusti asupra mea cu o ploaie de calificative jignitoare privind aptitudinile mele de perpetuare a speţei.

Trebuia totuşi să mă întorc la domiciliul conjugal, s-o înfrunt pe Laurence, să-i comunic decizia din momentul acesta irevocabilă şi pe care nimic din comportarea mea de până acum nu-i dăduse prilej s-o prevadă. Va începe prin a refuza să mă ia în serios. Nici o femeie n-avea mai puţin ca ea simţul umorului. De data aceasta îşi va imagina că mă atinge la punctul sensibil. O şi vedeam înălţându-şi umerii:

— Vai, Jean, crezi că-i frumos să-mi vorbeşti astfel a doua zi după căsătoria fetei noastre, când putem fi atât de fericiţi amândoi?

Cum s-o conving că nu glumesc? Pentru Laurence, născută Frisoli, prin căsătorie Miracol – două nume total nepotrivite – era desigur de neconceput ca, după optsprezece ani de căsătorie, un bărbat normal, care-şi îndeplinise toate îndatoririle legate de calitatea sa de soţ şi de tată, să vrea să rupă nişte legături indisolubile în faţa lui Dumnezeu, dacă nu în a oamenilor. La urma urmei, ce i-aş putea reproşa blândei Laurence? Deoarece, într-adevăr, din câţi o cunosc, n-ar cădea cu toţii de acord în privinţa firii ei statornice?

Îmi simţeam tâmplele transpirate, gâtlejul uscat. Intrai într-o crâşmă din faţa gării şi comandai o sticlă de bere rece. Pe o banchetă, la câţiva metri de mine, o fată roşcovană, ceva mai discret sulemenită decât cea de pe Rue de l’Arrivee, mă întâmpina cu un zâmbet comercial, care, izbindu-se de chipul meu indiferent, se stinse aproape pe loc.

Dădui de duşcă berea rece şi savuroasă şi trăsei îndelung aerul în plămâni. Dacă micile plăceri ale vieţii sunt deseori cele mai puternice, e pentru că exclud remuşcările. Fata de vizavi continua să mă fixeze, ca într-o pândă, cu trăsăturile înţepenite într-o imobilitate minerală. Părea să nu renunţe la ideea că aş putea fi o pradă posibilă, un client bun de jumulit, un chilipir la îndemână; căuta să descopere pricina indiferenţei mele. Nu era oare, într-un fel, atitudinea în care, timp de optsprezece ani, se cantonase ireproşabila mea soţie? Pentru ea, de asemenea, dar pe baza unei îndreptăţite conştiinţe a drepturilor câştigate, eram clientul, prada, legitima resursă. Şi parcă o puteai învinui? Ea nu aştepta de la mine decât ceea ce îi datoram prin contract, iar dacă făcusem greşeala s-o aleg de nevastă, nu mă puteam învinui decât pe mine. Devenisem proprietatea ei, lucrul ei, şi intenţionând să evadez dintr-o astfel de căsnicie, luam toată vina asupra mea.

Laurence, 1938. Pe puntea Champollion-ului, comisarul Jo Dubouchet mă prezintă profesorului Frisoli. Respectabilul savant arborează fizicul profesiei împins până la caricatură: un grăsunei scund într-o jachetă gri din fire împestriţate, cu panglica Legiunii de onoare la butonieră, cravată neagră, guler cu coli urile întoarse, manşete detaşabile, mustaţă şi barbişon încărunţite. Ochii de culoarea lavandei par uşor rătăciţi în umbra lornionului cu ramă de metal şi lănţug. Pe cap poartă o pălărie de fetru verde cu pămătuf. (Voi afla că vacanţa precedentă şi-o petrecuse în Tyrol în căutarea unei specii indigene de licheni heteromeri.) Când Jo îmi rosteşte numele, el îşi ridică pălăria descoperindu-şi părul vâlvoi.

În timp ce profesorul îmi strânge mâna, Jo îi destăinuie, cu detaşarea unui hâtru ce nu-şi trădează cu nimic ironia, că interesul meu pentru regnul vegetal este atât de puternic, încât în momentul marilor hotărâri am şovăit între carieră de agent maritim şi cea de botanist. Ca să nu mă expun desconsiderării profesorului renunţ să protestez, iar onorabila faţă se luminează brusc.

— În acest caz, domnule, zice el prelungind strângerea de mână, sper să ne vedem mai des în orele dumneavoastră libere. Universul lichenilor cu care m-am familiarizat prin modesta mea specialitate, străduindu-mă acum să desăvârşesc lucrările ilustrului Schwendener, constituie una din formele cele mai captivante ale vieţii. Voi avea plăcerea să vă introduc în tainele acestor vegetale prea neglijate şi ale căror proprietăţi antibacteriene ar putea reînnoi terapeutică.

În timp ce-l ascultam cu smerenia cuvenită omului de ştiinţă, trăgeam cu coada ochiului spre gâsculiţa anunţată de domnul Dubouchet, iar reacţia mea n-avea nimic comun cu a veselului chefliu. Aprecierile lui prevenitoare mă cam speriaseră. Văzând-o mi s-au părut nejustificate. Dar parcă un petrecăreţ ca el putea fi sensibil la farmecul acestei modestii, al acestei discreţii, al acestei sfiiciuni tipărite pe întreaga-i fiinţă? Orice femeie neajunsă încă la majorat reprezenta pentru el un vânat ce se cuvenea încolţit, dar dacă din întâmplare nu-i stârnea interesul, fata era considerată ipso facto asexuată. Aşa o catalogase şi pe Laurence.

Mi se pare c-o văd şi acum în toată prospeţimea tinereţii, pe puntea vaporului! Soarele în asfinţit aruncă flăcări roşietice pe marea unduind sub briza uşoară. Toropeala zilei mai dăinuie încă. Ochii Laurencei, de un albastru mai închis decât ai tatălui ei, se potrivesc de minune cu tenul alb al feţei, cu ovalul pur al chipului, cu dinţii strălucitori. Taiorul de culoare cafenie, strâns pe talie, îi evidenţiază subţirimea mijlocului. Jo vorbea de un surâs „îngheţat”. Nici pomeneală! Cel pe care mi-l adresează mie acum şi care face să-i strălucească ochii, dantura, iradiindu-i chipul, nu este oare, pe cât de sincer, pe atât de plin de graţie? Nu respiră oare toată fiinţa ei bucuria vieţii, promisiunea şi minunata aşteptare a fericirii?

Îmi întinde mâna. Contactul cu pielea catifelată mă tulbură. În timp ce onorabilul profesor îşi continuă „disertaţia” despre sublimitatea simbiozei dintre algă şi ciupercă al căror produs este lichenul, ea nu rosteşte decât: „Bună ziua, domnule!”, atâta doar, dar cu vocea aceea gravă, aproape guturală care, la o femeie, m-a tulburat întotdeauna.

O voce poate subjuga mai fulgerător şi mai deplin decât un chip. În ceea ce o priveşte pe Laurence, despre care nu ştiusem nimic până atunci, cuvintele acelea au fost de ajuns să mă dea gata.

Dubouchet, văzând probabil că mă schimbasem la faţă, pricepu iute motivul tulburării. Astfel, după ce Champollion-ul ajunse la chei şi în timp ce profesorul şi fiica înaintau pe pasarela de acostare, îmi dădu un ghiont în coastă:

— Nu te ştiam aşa de inflamabil, băiete. Te-ai înamorat, ai? Iată-te prins în laţul neprihănitei fecioare. Dacă e pentru pirostrii, Dumnezeu să te binecuvânteze! Până una-alta, mulţumită vicleniei mele te bucuri de aprecierea favorabilă a venerabilului tată, şi nu-ţi mai rămâne decât, dacă vrei să devii Teseul acestei Ariadne, să te pui la punct cu misterele biologiei vegetale.

Ridicai din umeri. Oricât de fascinat eram de nurii proaspetei Laurence, perspectiva căsătoriei nu intra încă în vederile mele. Fiică de profesor şi, deşi nu trecuse decât cu puţin peste şaptesprezece ani, ar fi putut face parte din specia creaturilor de care, după păţania cu Mad, mă decisesem să mă feresc ca de ciumă: literată în devenire, sau femeie savantă, pasionată de lichenologie, călcând pe urmele tatălui bărbos. Brrr!

Laurence însă nu era nimic din toate acestea. Încă de la prima vizită făcută biologului am aflat că după ce obţinuse cu greu menţiunea „satisfăcător” la prima parte a bacalaureatului, picase la a doua şi refuza să se mai prezinte în sesiunea din octombrie. Am întrebat-o de ce refuza, iar ea mi-a răspuns pe şleau:

— Tata ar fi vrut să mă vadă, ca pe el, intrată în rândul cadrelor didactice, dar eu n-am cap de om de ştiinţă, n-am vocaţie. Pe scurt, n-am stofă de intelectuală.

Era cam a opta zi după sosirea Champollion-ului. Domnişoara îmi deschisese uşa micului apartament de pe strada Dumas, pus de către centrul universitar la dispoziţia profesorului.

— Iertaţi-l pe tata că vă face să-l aşteptaţi. Discută cu decanul Facultăţii de medicină. Decanul tocmai a venit la Beirut; este prima lor întrevedere şi nu se cuvine să-i deranjez.

Am profitat de această neprevăzută întrevedere între patru ochi şi i-am adresat câteva întrebări. Cum stătea cu învăţătura? Am relatat puţin mai înainte ce mi-a răspuns. După numele ei, nu era cumva de origină italiană? Nu. Taică-său se născuse la Bonifacio, iar vocaţia de cercetător îi venise, copil fiind, din raitele prin hăţişurile bogate în licheni. Profesor prin concurs de ştiinţe naturale şi doctor în medicină, fusese numit, la douăzeci şi şase de ani, conferenţiar universitar la Facultatea de ştiinţe din Clermont-Ferrand, exact în ziua declarării războiului din 1914. Vreme de patru ani, luptase într-un regiment de zuavi fără să fie rănit. Căpitan în 1918, se însura un an mai târziu, la Mainz, cu o blondă de pe Rin, Charlotte Wallroth, fiică de farmacist, dar mai ales descendentă în linie directă, a faimosului naturalist care, în 1825, revoluţionase lichenologia descoperind deosebirea dintre elementele verzi şi elementele incolore ale talului.

— Mie, domnule, zicea Laurence, zâmbind drăgălaş, elementele verzi sau elementele incolore nu-mi spun nimic, ce mi-e baba Radă, ce mi-e Rada-baba. Pentru tata însă sunt raţiunea vieţii. M-am născut la doi ani după căsătoria părinţilor, iar mama, cu care se zice c-aş semăna, a murit în 1930 într-un accident de automobil. Aveam nouă ani atunci. Cum grija casei şi a bucătăriei rămăsese pe mâna unei bătrâne servitoare, am fost nevoită să învăţ de timpuriu îndeletnicirea de stăpâna a casei.

Surâsul Laurencei era irezistibil. Vorbea în continuare dar, încetul cu încetul, eu pierdeam firul discuţiei, atât de fermecat eram de fiecare amănunt al plăcutului ei chip: privirea cerească, faţa albă ca laptele, arcuirea fină a buzelor, dinţii perlaţi.

Se deschise o uşă şi apăru decanul – o prăjină slabă cu faţa spână, iar pe nas cu nişte ochelari cu lentile groase de miop.

— Mă bucur, i se adresa acesta profesorului cu un glas de ţârcovnic, că un maestru ca dumneavoastră, conferenţiar la Muzeul naţional de istorie naturală a acceptat să împărtăşească studenţilor noştri din marea sa ştiinţă.

Catadicsi să dea din cap în direcţia mea şi la ieşire se împiedică de ştergător, gata-gata să cadă.

Tatăl Laurencei mă bătu pe umăr.

— Bine-ai venit la noi, dragă domnule. Îmi plac tinerii cu aplecare spre ştiinţele pure.

Apoi, către fiică:

— Te las cu treburile tale, draga mea, în timp ce eu am să mă străduiesc să-i dovedesc acestui tânăr cât de mult a greşit preferind soarta mării splendorilor regnului vegetal.

Mă pofti într-o odaie învecinată, unde grămezile de cărţi stăteau într-un echilibru nesigur. Pe o masă mare de brad cu picioare încrucişate tronau două microscoape.

— Dacă te-am înţeles bine, mi se adresă el brusc, după ee mai întâi mă invitase să mă aşez, era mai-mai să fim confraţi. Păcat că n-ai perseverat în primele dumitale intenţii! Spune-mi unde-ai ajuns cu studiul criptogamelor?

Mă felicitai repede pentru prudenţa mea. Urmând sfatul lui Dubouchet, toată săptămâna consultasem cu grijă Marea Enciclopedie. Izbutisem chiar să-mi procur o lucrare de popularizare referitoare la licheni.

— Vai! domnule profesor, răspund eu, mi-e ruşine să vă mărturisesc, dar cunoştinţele mele n-au trecut mai departe de noţiunile elementare. Când ştii că, după Zahlbrúckner, lichenii numără mai mult de 17 000 de specii, te simţi într-adevăr obligat să vezi în ştiinţa pe care dumneavoastră o onoraţi un domeniu rezervat numai specialiştilor.

El izbucni:

— Ei, bravo! Ai frunzărit deci Catalogul lui Zahlbrúckner, această biblie a lichenologiei?

— Atâta doar, am frunzărit-o, din păcate! căci aveţi dreptate când afirmaţi că bogăţia materialului nu poate decât descuraja un amator ca mine.

— Nu trebuie să descurajezi niciodată, dragă domnule. Esenţialul este entuziasmul, flacăra pasiunii. Specialistul a început totdeauna prin a fi un amator. Ai fi putut, ai mai putea încă să te ocupi de studiul temeinic al unei subclase, să zicem bunăoară a ascolichenilor, care este pasionantă, ba chiar de studiul unei sub-serii, şi în cazul acesta ţi-aş recomanda îndeosebi pe cea a cyclocarpineelor, alcătuită dintr-un mare număr de familii.

Cântăream în gând pericolul aventurării pe un asemenea tărâm. Singura mea şansă de a nu fi considerat un impostor şi un ignorant consta – evident – în a-l lăsa pe el să vorbească. Şi într-adevăr vorbi timp de vreo jumătate de oră cu o plăcere nesecătuită, până în clipa când, scoţându-şi ceasul din buzunarul vestei, exclamă:

— Drace! s-a făcut ora cinci! La cinci şi un sfert sunt aşteptat la secretariatul universităţii. Trebuie să alerg, dar casa mea îţi este totdeauna deschisă. Revino când vrei şi vom relua această palpitantă conversaţie. Gândeşte-te la cyclocarpinee. Poftim, îţi voi împrumuta un mic tratat care o să te lămurească asupra problemei.

Scotoci prin mai multe stive de cărţi şi-mi înmâna o broşură scrisă de un savant neerlandez al cărui nume l-am şi uitat. Era încântat, îi câştigasem încrederea şi i-am propus să-i conduc eu maşina la locul întâlnirii.

— Nu-i nevoie, prietene, mi-a răspuns el, universitatea este la doi paşi, dar cred că fiică-mea are de făcut ceva cumpărături de la bazar şi nu-mi place să se ducă singură în acest cartier unde ar putea întâlni tot felul de indivizi periculoşi, iar beduina care se ocupă de gospodărie este bolnavă. N-aş vrea să abuzez de bunăvoinţa dumitale, dar dacă timpul îţi permite s-o însoţeşti…

Acest excepţional bărbat, trăind cu totul în afara lumii, n-avea cum bănui că venea în întâmpinarea dorinţelor mele. Începând din ziua aceea, am putut intra oricând în casa lui, având posibilitatea să-i fac curte Laurencei, lucru de care ea păru mişcată. Citisem, bineînţeles, tratatul referitor la cyclocarpinee – ca să fiu sincer – exact atât cât să-mi dau seama că principalele caracteristici ale subseriei 3 din seria 2 a gymnocarpeelor depăşeau înţelegerea unui pseudo-amator. Reţinusem totuşi că lichenul Lecanora esculenta, despre care-mi vorbise colegul meu Dubouchet, era inclus într-una din încrengăturile sale, astfel încât am îndrăznit să-i spun profesorului că, după părerea mea, asimilarea cu mană cerească nu putea sta în picioare.

— Cred că-ţi dai şi dumneata seama că eşti înzestrat, exclamă el, bătându-mă afectuos pe umăr. În ceea ce mă priveşte, vreau să demonstrez că orice confuzie este exclusă şi că mâna nu poate fi disociată de Tamarix mannifera. Faptul că dumneata ai sesizat problema de la început te onorează pe drept cuvânt. Îngăduie-mi să te felicit.

Am înghiţit complimentul şi, crezând că e momentul potrivit, i-am mărturisit că necesităţile slujbei îmi interziceau, din nenorocire, să înaintez mai mult în aprofundarea unei ştiinţe care, dacă aş fi cultivat-o mai de timpuriu, mi-ar fi adus fără doar şi poate mări satisfacţii.,

— Ce păcat! exclamă el oftând.

Spre norocul meu, descoperisem, chiar în acea zi, un nou mijloc de a-i spori simpatia. Pe şemineul biroului tronă o statuetă de Petit Tondu.

— Observ că aţi rămas credincios amintirii marelui bărbat, zic eu, arătând spre bronzul care-l reprezenta pe Napoleon, cu pălăria legendară pe cap şi cu palma dreaptă petrecută între două butoniere ale vestei.

— Sunt corsican, răspunde el scurt.

— Aveţi perfectă dreptate, reiau eu. Însă fiindcă veni vorba, ştiaţi că Napoleon, pe când nu era decât generalul Bonaparte, a avut în Liban un aliat, ba chiar mai mult, un adevărat prieten?

Îşi scoase lornionul, îşi şterse lentilele, şi zâmbi:

— Nu, nu ştiam şi mă bucur să aflu. Pe cine?

— Pe emirul Béchir II, maestre, ultimul dintre aceia pe care băştinaşii îi numiseră regii munţilor. Cronica spune că, în timp ce armata franceză se stabilise la Saint-Jean-d’Acre, emirul i-a ajutat să se aprovizioneze, oferindu-le smochine şi melasă, foarte apreciate de soldaţii francezi, iar cuceritorului i-a dăruit o puşcă cu patul încrustat cu sidef. Ca să nu rămână mai prejos, Bonaparte i-a înmânat o lance rusească primită de el după cucerirea oraşului Mantova. Lancea poate fi văzută şi azi la palatul din Beit ed-Dîn.

— Ce-ar fi să mergem s-o vedem? interveni Laurence.

Era şi ea bonapartistă şi i-am făgăduit tatălui să-i duc pe amândoi, într-o zi de duminică, la Beit ed-Dîn.

— Excelentă idee! răspunde el.

Amintirile despre Napoleon îl interesau însă mult mai puţin decât ordinul cyclocarpineelor, a cărui studiere îmi dăduse mari dureri de cap. În fiecare duminică profesorul urca pe munte, în căutarea fascinantelor criptogame. Aşa se face că florile crinului şi ale rodiului proslăvite în Cântarea cântărilor înfloreau pe colinele Libanului fără ca Laurence să fi ajuns să admire lancea corsicanului cu părul lins. Profesorul nu avea automobil, dar ca să-i uşureze cercetările, al căror interes ştiinţific nu putea scăpa minţilor celor mai obtuze, Facultatea de medicină îi puse la dispoziţie o maşină condusă de un şofer maronit. Cum fiica să îl însoţea în toate aceste expediţii, în zilele când eram liber dădeam drumul şoferului şi-i luăm pe amândoi în automobilul meu. Plecăm de cu zori, de preferinţă în direcţia munţilor Kénisè sau Barouk, înzestraţi cu o mare varietate de ascolicheni. În timp ce savantul rătăcea, cu lupă în mină, pe sub pinii pădurii Aïn Zahalta, fierăstruiţi parcă de ţârâitul greierilor, sau pe culmile masivului Dahr el Baïdar străjuit de azurul de o limpezime desăvârşită, eu mă aşezam cu Laurence pe covorul de muşchi răcoros sau pe câte o stâncă încălzită de soare, îi luăm mina şi încercam să mă conving că găsisem în sfârşit cheile unei fericiri la adăpost de orice risc. Nu ne vorbeam mai deloc şi nu-mi dădeam seama – cum ar fi trebuit să-mi dau – dacă, stăpân pe situaţie, aş fi fost mai puţin naiv, nu-mi dădeam seama în nici un fel că, dacă Laurence deschidea atât de puţin gura, era din pricină că n-avea nimic, sau aproape nimic de spus în afara celor mai obişnuite banalităţi. Laurence era fermecătoare. Iar eu n-aveam ochi decât pentru farmecul ei, lăsându-mă pradă acestei vrăji ca morfinomanul sub influenţa drogului. Exclamaţiile bunului Frisoli mă smulgeau brusc din această amorţeală a raţiunii, primul semn clinic dintotdeauna al dragostei:

— Veniţi iute, copii. Sunt convins c-am pus mâna pe o Lecanactidacee. Vedeţi? Există 160 de specii, dar asta este cea mai caracteristică. Talul este pâslos, discul receptacolului larg deschis.

Faptul că-mi amintesc cu atâta precizie această terminologie, străină de vorbirea curentă, se datorează grijii de a polei curtea făcută Laurencei cu aparenţele unui oarecare interes faţă de biologia vegetală, în scopul de a întări bună impresie pe care tatăl ei şi-o făcuse despre mine. În lipsa unui studiu serios, buchiseam nomenclatura din care mi-a mai rămas câte ceva.

În sfârşit, mi-am luat inima-n dinţi. În aprilie 1939, în timp ce ronţăiam nişte mezze, un soi de cârnăciori orientali, în localitatea Chtaura, sub freamătul sălciilor şi vuietul apelor repezi, mi-am dres glasul şi-am atacat:

— Domnule profesor, deoarece părinţii mei locuiesc în Franţa. Îmi revine cinstea de a vă adresa chiar eu o cerere de care, după felul cum veţi primi-o, favorabil sau nu, depind viitorul şi fericirea mea.

El zâmbi.

— Vai, vai, prietene, să fi înţeles în sfârşit că biologia vegetală prezintă infinit mai mult interes decât transporturile maritime?

Uitasem că pentru el fericirea era intim legată de studiul amănunţit al talurilor gelatinoase, filamentoase, crustacioase, foliacee, radiale, fructiculoase, stratificatradiale, şi alte tipuri intermediare care determină morfologia lichenilor – şi nu puteam să-i necăjesc.

— Aveţi dreptate, domnule, continuai eu, şi n-am cuvinte să-mi exprim regretul, că nu pat merge pe urmele dumneavoastră. Ar fi trebuit însă s-o fac mai de mult. Acum nu-mi mai rămâne decât să-mi limitez ambiţia în a-mi găsi un rost în carieră pe care am început-o.

Mă privi nedumerit.

— În cazul acesta, ce-aştepţi de la mine?

— Nădăjduiam c-o să mă înţelegeţi fără prea multe vorbe.

— Fii mai clar, te rog.

— Am onoarea să vă cer mâna domnişoarei, fiica dumneavoastră.

Ciudat om! Era de-a dreptul uluit.

Îşi luase lornionul de pe nas şi-i agita prin aer.

— Fir-ar să fie, trebuia să-mi dau seama!… Aşadar, dumneata vrei să te căsătoreşti cu micuţa mea Laurence?

— Este dorinţa mea cea mai scumpă.

— Ei da! Dragă prietene, îmi eşti foarte simpatic, o ştii şi dumneata, dar… nu crezi că fiica mea este prea tânără?

Laurence interveni.

— În curînd o să împlinesc optsprezece ani, iată, zise ea cu glas liniştit.

Profesorul dădu din cap.

— Ei, bine, dacă v-aţi înţeles…

A fost singura lui obiecţie. Am îmbrăţişat logodnica, apoi pe viitorul socru, a cărui barbă aspră îmi înţepa obrazul. N-aveam cum şti că manifestarea aceasta de simpatie familială dintre mine şi el avea să fie şi prima şi ultima.

În sâmbăta următoare i-am propus ca a doua zi să-i conduc împreună cu fiica lui la palatul din Beit ed-Dîn.

Laurence sărea în sus de bucurie.

— Tată, o să vedem lancea lui Napoleon!

El îşi trecea degetele prin barbă cu un aer dezorientat.

— Această preţioasă relicvă, dragi copii, este într-adevăr de cel mai mare interes, dar am auzit că pe muntele Sannîn, la peste două mii de metri altitudine, există o plantă din familia Usnaa neîntâlnita până acum decât în Africa. Înţelegeţi că sunt nerăbdător să verific. Dacă nu vă supăraţi, eu m-aş duce împreună cu Fouad (numele şoferului maronii) în timp ce voi veţi vizita palatul Beit ed-Dîn. Plimbările în doi, după câte ştiu, nu-s interzise tinerilor logodiţi. V-aş ruga doar să vă înapoiaţi la Beirut, ca şi mine, înainte de căderea nopţii.

Aşadar, a doua zi, duminică, la ora nouă dimineaţa am venit s-o iau pe Laurence şi în timp ce automobilul lui Daniel Frisoli se îndrepta spre nord în direcţia Bikfaya, al meu pornea spre sud pe şoseaua care, străbătând oraşele Damour şi Deir el-Kama, ajungea la Beit ed-Dîn. Pentru prima oară eram doar eu cu Laurence. Ea n-a fost niciodată o fire prea expansivă, şi-n tot ce făcea nu depăşea limita corectitudinii, a decenţei, a lucrului îngăduit, pecetluit de lege şi de datină. Pe scurt, era o mică burgheză exemplară şi trebuie să mărturisesc că, cel puţin la început, această rezervă instinctuală, această eschivare, neostenită din faţa oricărei cutezanţe de-a mea îmi colorau văpaia dragostei cu o savoare aparte. Zâmbetul ei cel mai şovăielnic eră suficient ca să mă înfierbânte.

În ziua aceea, n-a fost deloc zgârcita cu zâmbetele şi fără să fac prea mari eforturi îmi închipuiam că sunt bărbatul cel mai fericit. Abia mai vedeam splendidele peisaje care defilau prin fereastra portierei: în dreapta, până aproape de Damour, marea lină şi albastră, iar în stânga tălăzuirea verde a livezilor de portocali şi de măslini, cât vedeai cu ochii.

Simţeam parfumul suav al Laurencei; uneori o cotitură bruscă mi-o aruncă în braţe şi-abia izbuteam să-mi domin înfiorarea.

Am făcut un prim popas la Deir el-Kama, unde casele spoite cu var şi etajate pe coastele abrupte reflectau soarele orbitor care trona triumfal pe un cer fără nori. Copii cu faţa arămie, ne dădeau târcoale. Le-am aruncat câţiva bănuţi, iar ei, după ce se încăierau în nisip, se risipeau scoţând ţipete. Îmi petrecusem braţul peste umerii Laurencei. Ea s-a desprins spunându-mi:

— Dacă ne vede cineva!

Un sfert de oră mai târziu soseam la Beit ed-Dîn. Amintesc în grabă palatul emirului Béchir, havuzurile irizate din vasta curte de onoare împrejmuită de ziduri groase, fântânile clipocind în carneţele pavate cu mozaic, galeriile cu arcade, balustradele sculptate în formă de fagure. O aripă a clădirii fusese transformată în muzeu, iar Laurence, aşa cum prevăzusem, căzuse în extaz în faţa lăncii lui Napoleon, o lance căzăcească la fel ca celelalte, cu mâner lung şi tăiş ascuţit. Când am intrat în sală imensă şi albă a haremului, unde se auzea apa murmurând într-un bazin rotund, ea m-a întrebat câte femei putea să aibă emirul.

I-am răspuns că legea Coranului dădea voie la cel mult, patru tuturor musulmanilor. În stare să le întreţină, dar că dintotdeauna concubinajul fusese o prerogativă a principilor.

— Ce grozăvie, Jean! Jură-mi că n-ai să mai iubeşti niciodată altă femeie în afară de mine.

De ce n-aş fi jurat?

În parcul din jurul platoului stâncos pe care fusese construit palatul, pâlcuri de chiparoşi împrejmuiau chioşcul unde soţia preferată a lui Béchir doarme la sânul lui Allah. Ne-am aşezat la umbră pe o bancă de piatră. Din acest foişor cu largi perspective îmbrăţişam cu privirea întreaga vale în care duzii şi smochinii plantaţi pe terase suprapuse alternau cu viile şi măslinii. Marea tihnă campestră nu era tulburată decât de trilurile păsărilor. Am simţit-o pe Laurence înfiorându-se brusc.

— Hai să plecăm, Jean. Mă gândesc la tata. Ar fi trebuit să-l luăm cu noi.

— Îi reproşezi cumva, Laurence, că a avut încredere în mine?

I-am citit tristeţea în ochi.

— Nu-mi place să-l las singur, mi-a răspuns că cu un accent de care aveam să-mi aduc aminte mai târziu…

Am luat masa de prânz într-un han de ţară mâncând pepene verde şi moghrabie, un fel de cuşcuş libanez cu pui şi boabe de grâu pisate. Vinul roşu de Ksara cu savoare de fruct a îmbujorai repede obrajii iubitei mele. Ne-am reluat drumul, făcând un nou popas în mijlocul naturii. Deasupra noastră, în înaltul corului, cedrii din Barouk întunecau muntele. Ne-am aşezat pe marginea unei râpe şi ea mi-a acordat aproape distrată câteva intimităţi fără consecinţe. Vinul o ameţise puţin, iar când, la Sofar, ne-am reluat drumul spre Beirut, moţăia pe umărul meu.

Când am ajuns în faţa casei, amurgise. Fâşii late şi paralele de nori roşietici însângerau cerul. Profesorul nu se înapoiase. Am vrut să-l aştept, dar Laurence m-a convins să plec:

— Crezi că s-ar cuveni?

Întrebarea mă înciudase şi m-am arătat supărat, dar logodnica mi-a întins obrazul cu un surâs despre care n-aş putea spune dacă era ironic sau înduioşat.

— Mulţumesc, Jean, pentru această zi plăcută. Trebuie să fii destul de obosit. Acum o să te duci cuminte acasă. Mâine seară eşti invitatul nostru la cină. Tata va avea să-ţi povestească lucruri pasionante despre Usnea. Şi nu face mutra asta! Doar nu eşti copil, şi apoi o să ne căsătorim în curînd, nu?

A doua zi, cu puţin înainte de prânz, răsfoiam nişte acte de birou, când aud telefonul. Recunoscui glasul Laurencei, un glas stins, întretăiat de hohote de plâns.

— Jean. Vino repede. Tata a fost asasinat.

Alerg într-un suflet. În ajun, la întoarcerea de pe muntele Sannîn, automobilul lui Daniel Frisoli fusese oprit de bandiţi înarmaţi. Pe şofer I-au cotonogit, izbindu-l cu patul puştii, iar profesorului i-au tăiat beregata, jefuindu-l. Apoi au împins vehiculul într-o râpă unde a luat foc cam la peste o sută de metri mai jos. Revenindu-şi din leşin, stropit cu sânge, cu ţeasta spartă, şoferul s-a târât până în satul învecinat. Tocmai îl aduseseră împreună cu cadavrul.

Laurence devenise orfană. O lună mai târziu ne-am căsătorit fără altă ceremonie. Martorul ei a fost decanul Facultăţii de medicină, iar al meu David Serfass.

N-aveam să mai descoperim niciodată pe asasinii socrului meu.

— În faţa gropii lui m-a străfulgerat gândul necuviincios că scăpasem pentru totdeauna de disertaţiile lui despre licheni, apoi un puternic val de tandreţe m-a călăuzit spre Laurence. Era foarte frumoasă şi cât se poate de înduioşătoare sub vălul ei negru.