CAROLINE
Când ajung la Jeanty, sunt udă leoarcă și... descurajată. Restaurantul este slab luminat. Ușa încuiată. Un afiș atârnă în geam.
– Nu! țip eu, bătând cu putere în ușă. Victor!
Bărbatul care deține mezelăria de alături și care tocmai închide magazinul îmi aruncă o privire de parcă mi-aș fi pierdut mințile.
– Scuzați-mă, Monsieur, zic eu, neputând să îmi amintesc cum îl cheamă. Știți de ce este închis la Jeanty? Unde este Victor?
Bărbatul mă privește cu suspiciune. Arăt probabil ca un dezastru, udă până la piele, dar nu îmi pasă.
– V-a spus ceva? continui eu. Orice?
Omul ridică din umeri.
– Am magazinul acesta de mai bine de patruzeci de ani, dar bistroul nu a fost închis nici o singură zi. Iar apoi vine o americancă și totul se duce de râpă, zice el, ridicând brațele în aer. Eu ce mănânc în seara asta la cină?
În timp ce el se îndepărtează în trombă, observ o mișcare în interiorul restaurantului și alerg din nou la intrare, pentru a bate cu putere în ușa din sticlă, în timp ce silueta dinăuntru se apropie.
Mânerul se învârte, iar ușa se întredeschide. Dar nu Victor este cel care mă întâmpină. În locul lui văd o femeie într-o rochie albastră, strânsă pe corp. Este blondă, bronzată și... frumoasă.
– Emma? Se aude vocea lui Victor din bucătărie.
Îmi piere tot curajul.
– Ah, fac eu, pășind în spate. Mă iertați, eu...
– Stai... Caroline? zice ea, mijind ochii. Nu am ochelarii la mine. Tu ești?
Dau din cap în semn că da, încurcată, privind-o cu mai mare atenție. O cunosc?
Ea mă înconjoară cu brațele.
– Îmi pare rău; Victor mi-a spus totul despre accident. Poate nu îți amintești de mine. Eu sunt Emma. Verișoara lui Victor, de la Nisa.
Zâmbesc, dând din cap.
– Desigur!
– Am fost la nunta voastră, continuă ea. Știu că a trecut multă vreme. Între timp mi-am făcut șuvițe în păr. Își trece degetele printre buclele de culoarea mierii. Oricum, mă bucur foarte mult că ești aici! Intră! Eu și prietenul meu, Antoine, ne aflăm în oraș pentru câteva zile, în drum spre Roma, iar Vic ne-a invitat să stăm la el.
– De ce este închis restaurantul? întreb eu.
Se uită la mine cu o privire întrebătoare.
– N-ai auzit? Victor s-a hotărât să-l vândă.
Mi se taie răsuflarea.
– Ce?
– Știu, e o tragedie, continuă ea. Vezi dacă poți să îi bagi mințile în cap vărului meu.
Continuă să sporovăiască, dar eu nu o mai aud după ce îl văd pe Victor stând la o masă în partea din spate a restaurantului, sorbind în tăcere dintr-un pahar cu vin roșu, la lumina unei lumânări.
Când intru în restaurant trecând pe lângă Emma, privirile ni se întâlnesc, iar ochii mi se umplu cu lacrimi. În furia mea, uitasem că suferința lui Victor este la fel de mare ca a mea. S-ar putea ca suferința să nu treacă niciodată, dar a venit timpul să iert.
– Ah, Victor, plâng eu, îngenunchind lângă el.
Ochii i se aprind când îmi mângâie părul ud.
– Te iubesc atât de mult, spun eu. Îmi... pare atât de rău că am... îmi pare rău pentru tot.
– Și mie îmi pare rău, spune el plângând și luându-mi fața între mâini.
– E vina mea, spun eu. Ar fi trebuit să-i prind părul înainte de a intra în piscină în ziua aceea.
– Ar fi trebuit să angajez pe cineva să inspecteze piscina, zice el, clătinând din cap. Nu știam că sistemul de filtrare era periculos.
Cad în brațele lui și plângem amândoi, îmbrățișați.
– Mă ierți, iubirea mea?
Înclin din cap.
– Tu mă ierți pe mine?
– Da, spune el privindu-mă în ochi. Putem să o luăm de la început? Te rog.
– Da, zic eu, cu lacrimi pe obraji. Da.