Capitolul 24

CÉLINE

25 AUGUST 1944

Paris, Franța

Reinhardt se trezește cu o durere de cap. Soarele insolent intră pe fereastra dormitorului, înrăutățindu-i starea.

Madame Huet, strigă el. Vino și trage draperiile imediat!

Pentru că ea nu apare în pragul ușii, o strigă din nou.

Madame Huet! Am zis să vii aici!

Se ține de cap și se clatină până la geam, trăgând singur draperiile.

– Lua-o-ar dracu’ de menajeră, zice el.

Ar trebui să o omoare, ca pe celelalte femei care au locuit aici. Nici una nu e bună de nimic.

Se întinde înapoi în pat, iar evenimentele din seara precedentă i se limpezesc în minte, ca un vis urât și își amintește că Madame Huet a plecat. Aseară, la întoarcerea acasă, a găsit ușa apartamentului larg deschisă. Camera lui Madame Huet era goală, iar geamantanul de sub patul ei dispăruse, la fel ca și Céline. Singura urmă lăsată de ea, de fapt, erau cearșafurile însângerate.

– Curva! strigase Reinhardt, lovind cu piciorul peretele de lângă pat.

Luase o înghițitură zdravănă de vodcă și coborâse în stradă, urlând numele lui Céline, ca un proprietar furios al cărui câine a fugit și, când va fi găsit, va fi sever pedepsit. A bruftuit câțiva trecători cerându-le informații, dar fără nici un folos. Se pare că Céline dispăruse.

Străzile Parisului i se păreau oarecum diferite. Germania pierdea războiul și, în același timp, controlul asupra orașului. Dar chiar și așa, avea să ia ceea ce îi aparținea de drept. Și când a văzut că bistroul Jeanty era închis, a râs în sinea lui. Cu o lovitură rapidă a bocancului, ușa a rămas atârnată într-o singură balama, iar el a intrat clătinându-se ca un mistreț sălbatic, răsturnând mese și zdrobind paharele de vin proaspăt lustruite în timp ce se îndrepta spre bar, de unde a apucat o sticlă de whisky.

Nu avea voie să plece. Nu așa, fără permisiunea lui și, în plus, sângerând în tot patul. A clătinat din cap. Probabil că i-a omorât copilul, curva. Nu era destul de puternică să îl ducă. Slabă. Dar, în definitiv, vina era a lui. Nu ar fi trebuit să lase gravidă o evreică. A greșit de la un capăt la altul. Avea nevoie de o nemțoaică puternică. Una care i-ar fi născut un copil sănătos. I-ar fi dăruit un moștenitor.

Și totuși, în felul lui strâmb, Reinhardt o iubea pe Céline. Iubea gustul și mirosul ei. Îi iubea linia nasului, forma corpului ei în lumina lunii și mai ales curba adâncă ce se întindea din talie până la șold. Îi iubea și mintea, chiar dacă îl enerva la culme faptul că nu îi inspira frica pe care le-o inspirase celorlalte. Este adevărat, țipa când o bătea cu cureaua, dar durerea este altceva decât frica, iar Céline nu îi știa de frică. Pe alte femei le putea supune, dar nu pe Céline, nici acum, după atâta vreme. Iar din această cauză îl excita ca nici o altă femeie pe care o avusese în Paris. Era preferata lui. Iar acum dispăruse.

Este ora zece și jumătate dimineața, iar Reinhardt este singur în apartament. Se duce în camera de zi și găsește pe masă o telegramă de la unul dintre superiorii săi, pe care nu o remarcase în seara precedentă. Plicul este rupt; Madame Huet a citit-o probabil înainte de a pleca. Plecarea ei l-a zdruncinat probabil la fel de mult ca dispariția lui Céline. Ar fi băgat mâna în foc pentru loialitatea menajerei lui. Dar, după cum se pare, ea este cea care râde la urmă.

Reinhardt ține telegrama cu mâini tremurătoare – numai patru cuvinte scurte, dar ele îi spun tot ce are nevoie să știe: „Aliații sunt pe drum“.

Privește pe fereastră, urmărind ce se întâmplă jos, în stradă. Camarazii lui se înghesuie în mașini în toate părțile; îl recunoaște pe unul dintre ei, cu care a luat cina în urmă cu numai două zile. Un adolescent stă în mijlocul pieței și flutură un steag francez. Lui Reinhardt îi vine să ia imediat pușca din dulapul din hol și să înfigă un glonț în căpățâna idiotului, dar ar atrage atenția asupra lui. Știe că trebuie să plece înainte de a fi prea târziu, deși este deja târziu.

Nu are timp să facă bagaje sau să ia comorile adunate la Paris – picturile neprețuite, hainele, oglinzile aurite pe care le-a furat din apartamentele în care a descins cu brutalitate. Păcat că este nevoit să le lase pe toate în urmă, pradă hoților. Dacă Madame Huet ar fi avut un strop de minte, ar fi luat argintăria, și poate chiar a făcut-o. Nu are timp să verifice.

Se îmbracă în grabă în haine civile, ca să nu fie identificat și își bagă revolverul la curea, înainte de a se îndrepta spre seif. Înăuntrul lui sunt mormane de ceasuri, bijuterii și monede de aur pe care le-a strâns în timpul mandatului său la Paris. Îndeasă cât poate de multe într-o geantă, apoi aruncă o ultimă privire prin apartament. Nu așa și-a imaginat că se vor sfârși lucrurile, printr-o înfrângere. Dar își va construi o viață nouă în Berlin, la fel de grandioasă ca aceea pe care a avut-o aici. Da, la fel de grandioasă.

Dă să se îndrepte spre ușă, dar se oprește când aude plânsetul înfundat al unui... copil. Straniu, își zice în minte; în clădirea asta nu locuiește nici un copil. Face câțiva pași pe hol, iar plânsetul se aude mai tare; de fapt, pare să vină din... camera lui Céline!

Împinge ușa, înfiorându-se la vederea cearșafurilor însângerate. I se întoarce stomacul pe dos. Iar apoi aude din nou același sunet. Un copil, o fetiță, care plânge disperată.

– Mama, strigă fata. Mama, lasă-mă să ies!

Zâmbește când îngenunchează pe podea și ascultă țipetele înfundate care vin chiar de dedesubt. Aproape uitase că Céline avea o fetiță. O văzuse în florărie, desigur, iar apoi ofițerii săi o capturaseră împreună cu tatăl ăla evreu al ei, sau... poate că nu?

Furia crește în el ca un foc ațâțat. A ascuns-o pe fii-sa undeva aici. A fost aici tot timpul. Cum de reușise să îl păcălească în felul acesta?

– Te rog, suspină fata. Mama, te rog.

Plânsul ei îl nemulțumește și vrea să o facă să se oprească. Bate cu palmele în podea, apăsându-le pe rând, până ce una dintre ele cedează un pic. O podea falsă. A auzit despre lucruri dintr-astea, despre oameni care ascund evrei în subsoluri și camere secrete, în care trăiesc în întuneric, ca niște șobolani. Clatină din cap. Pune el mâna pe rozătorul ăsta și îi va trage un glonț în cap.

Nu va fi greu, nu pentru Reinhardt. A mai ucis copii și femei. Atât de multe femei! Pe unele chiar în acest apartament. Îi va face o plăcere deosebită să o ucidă pe asta – ultima lui datorie față de Patria-mamă înainte de a fugi.

Ce încântare va fi când va țipa de groază. Degetele lui sunt groase și nu pot pătrunde în îmbinarea dintre scândurile podelei, așa că aduce din dormitorul lui o rangă, care are marginile stropite cu sânge uscat.

– Mama! strigă fetița din nou, în timp ce Reinhardt își pune revolverul pe podea, la îndemână.

– Taci din gură, curvă mică, strigă el, împlântând capătul răngii în podea, ceea ce îl face să se clatine și să își piardă echilibrul.

– Căcat! exclamă el, ridicându-se cu atât mai hotărât să extermine ceea ce se află dedesubt.

Fereastra dormitorului a fost lăsată deschisă și Reinhardt se oprește când aude zarvă jos, în stradă, care îl face să arunce o privire.

Spre groaza lui, vede un tanc armat care trece în viteză, urmat de un altul și apoi altul și soldați americani care mărșăluiesc pe lângă ele. Știe că trebuie să plece. În alte vremuri i-ar fi plăcut să câștige jocul de-a șoarecele și pisica cu o școlăriță prostuță, dar nu acum.

Reinhardt își recuperează revolverul, apoi aleargă spre camera de zi și se oprește în balcon, de unde se vede strada. Știe că dacă aleargă, va fi țintă sigură – va fi împușcat în spate și jupuit ca un... Inima îi bate mai tare. Iar dacă rămâne pe loc... Se oprește, auzind sunet de pași grei în dreptul apartamentului.

Își imaginează țara natală, viața care i s-a promis – cea pe care nu a trăit-o niciodată. A sacrificat totul pentru Germania, iar Germania nu și-a îndeplinit promisiunea. Dar nu cumva el este cel care nu și-a îndeplinit misiunea față de Germania? O lacrimă i se prelinge din ochi când strânge revolverul în mână. Își bagă țeava armei în gură, adânc. Astăzi, singurul destinatar al glonțului tras de el va fi el însuși. Și, într-un ultim act pentru Patria-mamă, Reinhardt apasă pe trăgaci.

Toate florile Parisului
cover.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-1.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-2.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-3.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-4.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-5.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-6.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-7.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-8.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-9.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-10.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-11.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-12.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-13.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-14.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-15.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-16.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-17.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-18.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-19.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-20.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-21.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-22.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-23.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-24.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-25.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-26.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-27.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-28.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-29.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-30.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-31.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-32.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-33.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-34.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-35.xhtml
Toate_florile_Parisului_-__Sarah_Jio_ebook-36.xhtml