CAROLINE
– Bună dimineața, zice Margot a doua zi, întâmpinându-mă cu băiețelul ei suit pe șold.
Nu este mai mare de doi ani, are cei mai dulci obrăjori și părul castaniu și mătăsos.
Zâmbesc. Dormeau amândoi când am sosit acasă aseară.
– Mă bucur să sunteți aici. Ați găsit tot ce v-a trebuit?
Ea face semn că da.
– Apartamentul acesta este uimitor.
Privesc în jur.
– Nu-i așa? Deși cred că este ridicol ca o singură persoană să aibă un spațiu atât de mare, zic eu cu o strâmbătură. Va fi plăcut să-l împart cu voi.
Simt un miros delicios care vine dinspre bucătărie.
– Fac micul dejun, spune Margot. Nu seamănă cu ce se mănâncă la Jeanty, te asigur, dar... poate că ți-e foame.
– Sună minunat, zic eu. Mulțumesc.
Luăm micul dejun pe balcon, o mâncărică minunată cu legume și ouă, apoi ne mutăm în living și ne bem cafeaua în timp ce Élian se joacă cu un teanc de căni gradate din plastic pe care le-am adus din bucătărie. Chicotește și bate din palme în timp ce le ordonează în diverse feluri, apoi le lovește unele de altele.
– Élian este un nume grozav. Nu cred că l-am mai auzit pînă acum. Cum ai ajuns la acest nume? întreb eu, sorbind din cafea.
– L-am văzut pe un monument închinat celui de-al Doilea Război Mondial când eram copil, explică ea. Era unul dintre miile de nume ale victimelor pe care ura nazistă le-a făcut în Paris, în timpul ocupației. Dintr-un motiv sau altul, acest nume mi-a atras atenția. Am fost captivată de el pe loc.
– Destinul, zic eu.
Ea dă din cap.
– În clipa aceea am decis că dacă voi avea un fiu, așa îl voi boteza.
Privește în jos, către cana ei.
– Lui Jacques nu i-a plăcut niciodată numele. Spunea că... Face o pauză, cu chipul cuprins deodată de îngrijorare. Nu contează.
O apuc de mână.
– Ești aici acum. Ești în siguranță.
Ea dă din cap.
– Oricum, am vrut să onorez trecutul și în același timp să dau numelui o nouă semnificație, o nouă viață. Îl privește pe băiețel care se joacă fericit pe podea. Nu sunt sigură că am reușit.
Vânătaia de sub ochiul ei stâng este pe cale să se vindece, dar încă se vede.
– Ce spui? Sigur că ai reușit!
Ochii i se umplu de lacrimi.
– Aveam atâtea speranțe pentru el. Scutură din cap. În schimb, s-a ales cu un tată alcoolic și o mamă distrusă.
– Nu ești distrusă, îi zic eu. Ești o mamă minunată, care, deși poate nu știe, are atât de multă putere! Într-o zi, Élian va înțelege că ai luptat pentru el. Zâmbesc. De acum înainte nu poate să fie decât mai bine.
– Așa crezi că va fi?
– Știu că așa va fi.
Zâmbește.
– Mă simt îngrozitor să recunosc, dar multă vreme nu am știut ce să cred despre tine.
– Este în regulă, zic eu.
– Îmi amintesc când ai început să vii la restaurant, acum vreo trei ani. Păreai... atât de tristă. Am încercat să-ți vorbesc de câteva ori, am încercat să te înveselesc. Dar tu erai... nu știu cum să zic... aproape că erai inabordabilă. Ca o pisică vagaboandă care are nevoie de îngrijire medicală, dar dacă se apropie cineva, îl zgârie. Iar apoi Vic a cumpărat Jeanty și s-a înamorat complet de tine, dar tu abia dacă îi acordai atenție.
Oftez.
– Îmi pare rău. Nu știu de ce acționam așa. Mă tem că pentru mine trecutul rămâne o gaură neagră.
– Apoi, când te-ai întors după accident, mă așteptam la același tratament, dar tu te... ei bine, te schimbaseși. Mi-a luat ceva timp să înțeleg. Habar nu aveam că poți să fii...
– Normală? am spus eu cu un zâmbet.
– Nu, vreau să spun că nu știam că ai atâta căldură, atâta bunătate sub toate acele straturi.
Îngenunchez lângă Élian și lovesc între ele două căni de măsură, iar el râde.
– Cred că uneori cele mai rele lucruri scot la iveală ce este mai bun în noi.
– Tu scoți la iveală tot ce are Victor mai bun.
– Așa crezi?
Gândurile mi se întorc la Provence, la apelurile ciudate. Emma, florile pe care nu le-am primit. Nu am mai avut nici o veste de la el de când ne-am întors. Nici măcar un mesaj telefonic.
– Da, zice ea. Dar eu.... Face o pauză, apoi reîncepe: Mă întreb doar dacă...
Vocea i se stinge.
– Ce te întrebi?
Élian merge împleticindu-se spre balcon, iar Margot se ridică în grabă și îl prinde în brațe.
– Este timpul pentru un somnic, prietene, zice ea, depunând un sărut pe obrazul lui. S-ar putea să adorm și eu cu el, continuă ea. Nu prea am dormit azi-noapte, iar mami este foarte obosită.
– După toate prin câte ai trecut, ai nevoie de odihnă.
Dispare către dormitorul din capătul holului, iar eu mă gândesc la cutia cu scrisori pe care le-am găsit în dulap și chiar atunci sună soneria. Alerg să răspund, iar inima îmi tresaltă, gândindu-mă că ar putea fi Victor. În schimb, deschid ușa și dau de Estelle.
– Bună, zice ea. Te deranjez?
– Ah, deloc, spun eu.
Mi-a ieșit din minte întâlnirea pe care am stabilit-o.
– Scuză-mă. Intră, te rog.
Se așază pe canapea și pune scrisorile pe care i le-am dat pe măsuța de cafea.
– Scrisorile acestea sunt – face o pauză, clătinând din cap ca și cum ar fi uluită – o descoperire incredibilă.
– Mă bucur să aud asta, spun eu.
– Deși Céline a fost destul de isteață încât să nu dea prea multe detalii în scris, aceste scrisori o leagă, așa cum suspectam, de acest apartament. Transmit un sentiment de disperare. Avea probleme mari, asta este evident. Întrebarea este dacă iubitul ei, Luc, a venit să o salveze sau nu.
Oftez.
– Ce ai mai descoperit?
– Am avut noroc că am citit memoriile lui Esther sub lumină ultravioletă, despre care ți-am spus. Unele pasaje erau prea rău avariate pentru a le mai putea descifra, din păcate, dar puzzle-ul începe să ia formă. Céline – mamă văduvă, cu o fetiță – și tatăl ei dețineau o florărie chiar aici, pe rue Cler. După ce tatăl ei a fost agresat de un soldat neamț, au apelat la Esther pentru îngrijiri medicale. Restul este neclar, dar din ce am putut să pun cap la cap, familia a dispărut pe neașteptate. Esther scrie că spera să fi fugit, dar din câte îmi dau eu seama, n-a fost așa.
Clatin din cap.
– Apoi ce s-a mai întâmplat?
– Ei bine, continuă ea, teoria mea este că Céline a fost sechestrată de un soldat nazist chiar aici, probabil împreună cu fetița ei.
– Mai caut încă prin bazele de date, ca să văd dacă pot să dau de urma tatălui ei într-unul din lagărele de muncă, dar până acum nu am reușit să îl identific. Chiar dacă istoricii au muncit din greu să identifice toate victimele Holocaustului, se estimează că mii de persoane rămân necunoscute, iar poveștile lor nespuse.
– Știu că toate astea s-au întâmplat cu atât de mult timp în urmă, zic eu, frecându-mi fruntea cu o mână. Dar trebuie să fie cineva în cartier care era destul de tânăr la momentul acela ca să își amintească... ceva.
Estelle ridică din umeri.
– Dacă știi pe cineva, mi-ar face plăcere să vorbesc cu el.
– Stai puțin, zic eu, amintindu-mi de Monsieur Ballard. Hei, ai vrea să iei masa cu mine la prânz la Bistro Jeanty mâine? Un client obișnuit al localului s-ar putea să se dovedească de folos. Să vedem dacă îl întâlnim acolo. Este o mină de informații. Poate se găsește o pepită de aur și pentru proiectul tău.
Estelle are ochii mari.
– Mi-ar plăcea tare mult!
Privește în lungul holului, către dormitoare.
– Te-ar deranja dacă aș arunca o privire?
– Sigur că nu, zic eu. Dar am niște musafiri care stau la mine și mă tem că în acest moment dorm.
– Nici o problemă, spune ea. Vin altă dată.
– Oricând, spun eu, ridicându-mă. Te rog să mă scuzi. Am o programare și trebuie să plec în scurtă vreme, dar ne vedem mâine la Jeanty.
– Da, zice Estelle, băgând obiectele de pe masă înapoi în geantă. Mulțumesc, Caroline. M-ai ajutat foarte mult.
În timp ce îmi iau haina și geanta, mă gândesc la posibilitatea ca Céline să fi fost ținută captivă chiar în acest apartament de un monstru, poate chiar împreună cu fetița ei și mă cutremur. Nu-i de mirare că Monsieur de Goff urăște acești pereți. Nici toată vopseaua din lume nu poate acoperi pata întunecată a răului. Dar apoi o rază de lumină intră pe fereastră, aruncând o umbră colorată pe ușă și amintindu-mi că lumina are forță. Mă rog ca Céline să o fi găsit.
Iau liftul până la cabinetul de la etajul al treilea al doctorului Louis Marchand, unde o recepționieră îmi oferă o cană de ceai și îmi spune că terapeutul mă va primi de îndată. Doctorița Leroy mi l-a recomandat, dar la început am fost sceptică. Cum ar putea un străin, cu toată diploma lui de doctor, să acceseze căile blocate ale minții mele?
– Este cel mai bun din Paris, mi-a promis ea. Merită cel puțin să încerci.
Iată-mă, așadar, încercând.
Sunt condusă într-o cameră de pe hol, unde iau loc pe o canapea acoperită cu catifea bordo. Pe o masă de lângă mine este o cutie cu șervețele și o carte despre Toscana. Chiparoșii de pe copertă îmi amintesc de ceva, dar, desigur, nu știu de ce.
– Bună ziua, zice un bărbat când intră în cameră. Dumneata trebuie să fii Caroline.
– Da, zic eu, cu un zâmbet neliniștit.
– Eu sunt doctorul Marchand, dar, te rog, spune-mi Louis.
Dau din cap.
– Louis.
Are cel puțin șaizeci de ani, poate chiar mai mult. Zâmbetul lui este cald, ochii blânzi. Îmi imaginez miile de persoane care au vărsat lacrimi așezate pe această canapea.
– Povestește-mi despre tine, zice el, încrucișându-și picioarele și întinzându-se după un carnet și un pix aflate pe masa de lângă el.
– Ei bine, spun eu, asta s-ar putea să fie cam greu.
– A, da, zice el. Doctorița Leroy mi-a trimis dosarul dumitale.
Dau din umeri.
– Nici nu știu de unde să încep.
El înclină din cap.
– Să începem cu momentul de față.
– Bine, zic eu, ezitantă, privind în jurul meu și făcând o lungă pauză înainte de a scutura din umeri și a inspira adânc. Numele meu este Caroline și locuiesc pe rue Cler, la numărul optsprezece. Restul? zic eu, oftând. Nu îl cunosc.
– Ah, zice el zâmbindu-mi, ca și cum l-aș amuza foarte tare. Nu îmi place să fac pe deșteptul, Caroline, dar îl cunoști.
– Chiar așa? Scutur din cap. Ce cunosc?
– Cunoști restul... despre tine.
Mă așez mai bine pe canapea, strângând cu mâna perna de lângă mine.
– Monsieur, adică, domnule doctor Marchand, adică Louis, poate nu înțelegi. Am avut un accident. Mi-am pierdut memoria.
El dă din cap.
– Da, sunt conștient de asta. Și ai avut mare noroc.
– Dacă pierderea memoriei ți se pare un noroc...
Continui, spunându-i despre situația mea prezentă, despre Victor, apartament, Margot – fragmente de viață pe care le cos laolaltă ca pe niște pătrățele din care fac un macat.
– Știu că ești frustrată, continuă el. Dar dacă este să rămâi cu ceva în urma acestei ședințe, aș vrea să fie următorul lucru: poate că ți-ai pierdut memoria, dar nu te-ai pierdut pe tine.
Clipesc de câteva ori, lăsându-i cuvintele la macerat.
– Ești încă tu însăți, spune el. Chiar și fără enciclopedia trecutului tău. Ești în mod autentic aceeași persoană.
Își descrucișează picioarele și se apleacă spre mine.
– Și, drept să spun, faptul că ai ocazia de a te cunoaște în starea aceasta primară, în care te afli tu acum, lipsită de bagajul trecutului, acesta este în sine un dar. Unul ciudat, dar totuși un dar bun.
Vorbim încă o jumătate de oră, iar el îmi arată o serie de exerciții cognitive și de respirație care se presupune că vor ajuta la deblocarea minții mele.
– Nu uita, zice el când mă ridic să plec, s-ar putea să simți că ai pierdut totul, dar nu este adevărat. Arată către capul lui. Totul este încă acolo.
În bucătărie, Margot întreabă:
– Cum a fost ziua ta? și îi întinde lui Élian biberonul, pe care el îl oferă iepurașului de pluș.
– Bună, zic eu. Întâlnirea cu terapeutul a fost... interesantă.
– Ai făcut vreun progres cu memoria?
Scutur din cap.
– Nu chiar, dar cred că am avut câteva revelații.
– E promițător, spune ea, înainte de a zâmbi larg. Victor a sunat de câteva ori.
Fac ochii mari.
– A, da?
– Vrea să știe dacă te duci la restaurant diseară, zice ea cu ochi scăpărători. Vrea neapărat să te vadă.
– Nu știu, zic eu. Poate că ar trebuie să... stau acasă.
Margot clatină din cap.
– Caroline, statul acasă are și el scopul lui. Înțeleg. De fapt, înainte de al avea pe Élian, când eram singură, nimic nu îmi plăcea mai mult decât o seară liniștită, petrecută acasă. Nu trebuia să gătesc pentru nimeni, nici măcar pentru mine. Fumam o țigară și mâncam un măr și era ca în rai.
– O țigară și un măr. Îmi place.
Mă opresc, gândindu-mă la seara perfectă pe care aș petrece-o eu singură, acasă.
– Eu aș mânca o prăjitură cu ciocolată și aș bea un pahar de vin roșu.
Râde, dând din cap.
– Te înțeleg perfect. Dar în seara asta, zice ea clătinând din cap, acesta este un... moment. Ar putea fi unul crucial în povestea voastră. Mă strânge de mână. Ai încredere în mine. Trebuie să te duci.
– Chiar crezi? întreb eu, gânditoare.
– Da.
Margot mă convinge să mă îmbrac cu un pulover și o fustă înainte de a pleca. Sunt atât de pierdută în gânduri, încât nici nu îmi pasă de vânt și de ce îmi face în păr, sau de faptul că tocurile mi s-au prins între pietrele din pavaj de mai multe ori. Iar când văd Bistro Jeanty în depărtare, inima îmi bate mai tare. Îmi pare rău că nu am încrederea lui Margot. Eu, în schimb, mă simt vulnerabilă de când ne-am întors din Provence. Dacă am făcut o greșeală punându-mi încrederea în Victor? Dacă interesul lui față de mine este pur și simplu... fizic și nimic mai mult? Ultimul lucru de care am nevoie este o inimă frântă.
– Bună, zice el când ni se întâlnesc ochii în restaurant.
Zâmbesc când îmi ia paltonul, apoi mă conduce într-un colț întunecat al restaurantului, o zonă separată de restul încăperii printr-o cortină din catifea verde-smarald, de obicei rezervată petrecerilor private. Ne așezăm la o masă luminată de un sfeșnic ornamental.
– Am vrut să creez o atmosferă... specială pentru tine în seara asta, zice el.
– E frumos, spun eu, trăgând de inelul de aur de pe degetul de la mâna dreaptă.
L-am găsit în sertarul de la baie și mi l-am pus în dimineața asta.
Victor deschide o sticlă de vin italienesc și toarnă câte un pahar pentru fiecare.
– Pentru amintiri noi, zice el, întinzând paharul spre mine ca să ciocnim.
– Și vechi, zic eu, înainte de a lua o înghițitură.
În timp ce vin felurile de mâncare – unul mai frumos aranjat decât celălalt – vorbim fără nici o greutate, dar nu îi împărtășesc temerile mele, nici nu îndrăznesc să îi spun cât de vulnerabilă mă simt și nici nu cer asigurările de care am disperată nevoie. În schimb, îmi beau vinul, mănânc și încerc să mă bucur de această seară. Poate am fost prea precaută. În definitiv, Victor a fost tot timpul minunat, iar eu sunt obsedată de telefonul dat de femeia aceea când ne aflam în sud și de ceva neimportant pe care l-a spus Inès despre niște flori. Când Victor scoate o altă sticlă de vin pe care o destupă, decid să dau totul uitării.
– Permite-mi să aduc pahare curate, spune el, ridicându-se. Mă întorc imediat.
Zâmbesc când se strecoară dincolo de cortină. Iau ultima înghițitură de vin din pahar. Un nebbiolo perfect, ușor, cu o notă finală de vișină. Mă întreb dacă îmi place nebbiolo, sau dacă îmi plăcea înainte. Oare toate gusturile și preferințele mele sunt recente? Mă uit la tarta de ciuperci și brânză Gruyère de pe masă și mă întreb dacă fostei mele personalități îi plăceau ciupercile la fel de mult cât îmi plac mie acum sau dacă aceste afinități vor dispărea odată cu revenirea amintirilor mele.
Victor și-a lăsat telefonul pe masă și deodată se aprinde și începe să sune. Nu pot să nu remarc numele de pe ecran: Emma. Obrajii îmi iau foc.
Se întoarce o clipă mai târziu cu două pahare curate, apoi toarnă din a doua sticlă de vin. Când începe să vorbească, eu mă uit fix înainte.
– Ce s-a întâmplat? întreabă el, remarcând schimbarea mea de dispoziție.
– Nimic, zic eu, evitându-i privirea.
– Caroline, te rog, spune el, ce te supără?
Inspir adânc, dorindu-mi să pot evita ce știu că urmează acum: o erupție, mă tem, de dimensiuni vulcanice.
– Cine este... Emma? întreb eu. A sunat când eram în Provence și – mă opresc, arătând spre telefonul lui de pe masă – a sunat din nou acum.
Clipește de câte ori, rapid. Îmi dau seama că, indiferent cine ar fi ea, este vorba de ceva incomod și că nu este pregătit să vorbească despre ea.
– Este fosta ta iubită? Cea pe care ai spus că ai iubit-o? Cea pentru care ai cumpărat flori?
Victor clatină din cap. Dar în loc să fie calm și răbdător, pare agitat, ba chiar un pic iritat.
– Te-am invitat aici pentru că am dorit să petrec o seară deosebită cu tine. De ce ai crede că am alte intenții?
– Atunci, cine este femeia aceea și de ce te tot sună?
Urăsc felul cum sună vocea mea. Nesigură. Ca o fetiță speriată. Dar nu îmi pot masca sentimentele.
Își drege glasul.
– Nu este... nu este nimeni. Face o pauză. Stai puțin, de ce te porți așa? Ascultă, Caroline, zice el punând șervetul pe masă și privindu-mă drept în ochi, nu știu ce trebuie să spun ca să ai încredere în mine.
Mă uit în jurul meu, în separeul slab luminat. Nu se văd florile. Poate le-a dat deja Emmei, sau altei femei frumoase cu care și-a petrecut noaptea care a trecut. Oftez și mă ridic în picioare.
– Nu te-aș răni niciodată, zice Victor, ducând mâna la obrazul meu.
– Se poate să fie adevărat, spun eu, ștergându-mi o lacrimă. Dar acum sunt prea fragilă ca să îmi pot da seama dacă să te cred sau nu. Înghit în sec, privindu-l lung. Îmi pare rău. Ar trebui să plec.
– Te rog, spune Victor, Caroline, nu pleca.
Dă să îmi ia mâna, dar nu îl las. Mă strecor dincolo de cortină, îmi croiesc drum prin restaurant și îmi găsesc paltonul înainte de a ieși pe ușă. Mă simt rușinată și supărată în aceeași măsură. Dar sunt mai ales pierdută, categoric pierdută.
Când mă trezesc a doua zi de dimineață, Margot și Élian sunt deja plecați. Detaliile serii dinainte mă izbesc în cap ca un ciocan în timp ce încerc bâjbâind să-mi fac o cafea în bucătărie. Cu fiecare înghițitură, îmi amintesc mai multe din cele pe care i le-am spus lui Victor și cum am plecat cu inima ca un bolovan. Înghit din greu, regretând că seara nu se sfârșise altfel. Dar pentru ce? Pentru a fi înșelată? Pentru a fi păcălită să cred că sunt într-o relație cu cineva care ține cu adevărat la mine, și nu îi este doar milă de mine?
Fac un duș și mă întorc la caietul de schițe; mă uit fix la imaginea unui palmier pe care l-am desenat când aud telefonul sunând.
– Mai este în vigoare întâlnirea de la ora unu?
Este Estelle, iar eu am uitat complet de promisiunea de a lua prânzul împreună.
– În legătură cu asta, încep eu. Sunt...
– Îmi pare rău, zice ea. Sunt în tren și este mare gălăgie. Abia te aud. Voiam doar să spun că voi întârzia câteva minute, bine?
– Bine, zic eu cu un suspin.
Estelle mă așteaptă în față la Jeanty îmbrăcată elegant, într-o pereche de blugi mulați și un pulover cafeniu. Când mă vede, îmi zâmbește și mă sărută pe obraji.
– Cred că am trecut pe lângă acest bistro de o mie de ori; nu îmi vine să cred că nu am luat niciodată masa aici.
Aerul cald mă lovește peste față când intru cu Estelle în urma mea.
– O să îți placă, îi zic eu, privind în jur precaută.
– Bonjour, îi spun lui Lorraine, una dintre chelnerițele care lucrează ca hostesă, până se întoarce Margot.
Arunc o privire timidă spre bucătărie.
– Victor e aici?
– A, tocmai ce-a ieșit, zice ea. Dar nu lipsește mult timp. Un drum scurt până la piață. Am rămas fără cartofi.
– Cartofi, zic eu cu un zâmbet, în timp ce flutur o mână spre Monsieur Ballard, după care îi fac semn lui Estelle să mă urmeze la masa lui. Acesta este domnul cu care vreau să îți fac cunoștință.
– Bonjour, Monsieur Ballard, zic eu, zâmbind. Aș vrea să vă fac cunoștință cu o prietenă. Aceasta este Estelle Olivier.
Îi explic despre proiect, iar el se apleacă spre noi, interesat.
– Vă rog, luați loc, amândouă, zice el, împingând deoparte ziarul. Face semn unui chelner să mai aducă două espresso. Cum te mai simți?
– Bine, zic eu.
Se uită lung la mine.
– Nu cred că ești cinstită cu mine.
Oftez, uitându-mă spre Estelle, apoi înapoi la Monsieur Ballard.
– De unde știți?
– Am învățat să citesc fețele la timpul meu, iar fața ta îmi spune că ai... un conflict interior.
– Cred că așa este.
– Ei bine, continuă el, dacă aș putea să îți dau un sfat care să merite ascultat, ți-aș spune ce îmi doresc să îmi spus și mie cineva când eram de vârsta ta.
– Care ar fi acesta?
– Nu îți mai face griji tot timpul.
Zâmbesc.
– Ușor de spus, mai greu de făcut.
Oftează și își ridică mâinile în aer.
– Draga mea, eu nu îți pot spune ce să faci, dar îți pot spune ce regret că nu am făcut eu.
– Să auzim, atunci, spun eu, schimbând o privire cu Estelle, care pare amuzată și curioasă în același timp.
El dă din cap.
– Regret că nu am renunțat la slujba aceea nenorocită de contabil și nu m-am dus în Italia, la Portofino, așa cum doream. Regret că nu am sărutat-o pe fata aceea pe care ar fi trebuit să o sărut când am avut ocazia.
Face o pauză, iar privirea i se pierde în depărtare. Își drege glasul. Regret că nu am petrecut mai multe weekenduri cu copiii mei când erau mici. Regret că nu l-am scuipat în față pe ofițerul neamț care a insultat-o pe mama pe stradă, chiar dacă mi-ar fi tras una în nas. Și regret că nu am...
Vocea i se pierde, iar privirea i se îndreaptă spre dulăpiorul de pe peretele opus și poate spre o amintire de demult.
– Ce? întreb eu. Ce voiați să spuneți?
Își drege vocea.
– Acum nu mai contează. Ideea este, trăiește momentul. Momentul tău.
– Cât aș vrea să fie atât de ușor, zic eu.
– Draga mea, răspunde el, este. Te asigur că este. Viața este așa cum o faci tu să fie. Tu știi ce vrei. Se întoarce spre ușă în clipa când intră Victor. Acum du-te și ia ceea ce îți dorești.
În timp ce Monsieur Ballard începe să discute cu Estelle, Victor intră în restaurant ducând un coș care dă pe dinafară cu cartofi. Remarc un fir de varză de Bruxelles ițindu-se într-o parte.
– Iată-te, zice Victor când ni se întâlnesc privirile.
Pune jos coșul și se apropie de mine, sărutându-mă pe obraz ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Îmi... pare rău, zic eu. În legătură cu aseară. Nu ar fi trebuit să fiu atât de emotivă.
– Și mie îmi pare rău, zice el. Nici eu... nu ar fi trebuit să fiu reacționez atât de intens.
Dau din cap, căutându-i privirea.
– Știi, zice el, nu trebuie să îți fie teamă când ești lângă mine.
– Știu, spun eu, zâmbind. Sau cel puțin așa cred.
Mă apucă de mână.
– Nu te voi răni. Îți promit.
Zâmbesc.
– Cum stai cu memoria azi?
– La fel.
Răsuflă, strângându-mă de mână.
– Mi-e dor de tine.
– Și mie, zic eu, zâmbind anevoie, întrebându-mă dacă nu cumva am fost prea precaută.
Se apleacă spre mine.
– Când ne putem întâlni?
Mă gândesc din nou la flori și la celelalte dubii ale mele și ajung la concluzia că sunt totuși prea precaută.
– Acum ar fi bine? întreb eu.
El zâmbește.
– Da, chiar acum.
– Ce vrei să facem?
– Mai întâi vreau să te sărut, zice el.
De data asta zâmbesc eu.
– Și apoi vreau să te duc la noul restaurant care s-a deschis în cealaltă parte a orașului.
– Bine, zic eu, neputând să mă opresc din zâmbit.
– Vreau doar să anunț angajații că voi fi plecat până la ora cinei.
Îmi iau rămas-bun de la Monsieur Ballard și de la Estelle, care sunt angajați într-o discuție intensă.
– Te sun peste câteva zile, spune Estelle.
Zâmbesc satisfăcută când Victor mă ia de mână.
– Oricând.
– E ceva de mers până la restaurant, zice el, privind harta de pe telefon. Vrei să luăm un taxi?
– Nu mă deranjează să merg pe jos, spun eu. Este o zi atât de frumoasă. Dar dacă te grăbești...
– Nu, mergem pe jos, zice el luându-mă de mână și aruncându-mi o privire o clipă mai târziu. La ce te gândești?
– Ce vrei să spui? întreb eu.
– Rumegi ceva, zice el. Se vede.
– A, nimic important, zic eu. Expoziția mea de artă este vineri. M-am tot gândit la ea.
– Mi-ar plăcea mult să vin, zice el, făcând în același timp un semn cu mâna către un om aflat pe cealaltă parte a străzii, dar fără să se oprească pentru a face prezentările.
– Știu că este o perioadă în care nu poți pleca de la restaurant. Nu trebuie să vii.
– Voi fi prezent, spune el. Promit.
– Ei bine, numai dacă poți.
– Ei, ei, face el, oprindu-se. Crezi că aș rata marea expoziție a iubitei mele?
Zâmbesc, căci îmi place că m-a numit iubita lui.
După douăzeci de minute, ajungem la un restaurant numit Chez Sol. Mă uit prin fereastră. Înăuntru atmosfera este animată, cu un decor colorat și mese pline de oameni care își prelungesc prânzul luat târziu, bând cocktailuri.
– Pare aglomerat; crezi că găsim o masă?
El îmi face cu ochiul.
– S-ar putea să am câteva legături speciale.
Înăuntru, un bărbat de aceeași vârstă cu Victor îl întâmpină cu o îmbrățișare. Un șir de oameni așteaptă să fie conduși la masă, dar el ne conduce în grabă la o masă așezată lângă geam.
– Să înțeleg că ești prieten cu proprietarii?
El dă din cap.
– Au un restaurant în Mexic, acolo i-am întâlnit. I-am ajutat să găsească această clădire și să deschidă restaurantul.
Arunc un ochi peste meniu.
– Arată uimitor.
– Stai să încerci tacos de pui cu salsa de ananas.
Când sosește chelnerul, Victor schimbă câteva vorbe cu el, după care comandă pentru noi un platou de feluri diferite de taco și două pahare de margarita mezcal.
– Mezcal?
Înainte de a-mi putea aminti ce este, Victor completează spațiile goale.
– Este tequila cu gust ușor afumat, explică el. Crede-mă, o să-ți placă la nebunie.
Și îmi place. Dar și mai mult îmi place acest moment petrecut cu el. Mă bucur că nu m-am închis în mine. Da, am încă unele temeri, dar le voi rezolva cumva pe toate. Monsieur Ballard are dreptate. A venit vremea să îmi trăiesc viața cu hotărâre, nu cu teamă. Comand încă o margarita, apoi îl privesc pe Victor în ochi.
– Mi-a făcut plăcere să pictez și de aceea mă gândesc să transform unul dintre dormitoare într-un studio artistic.
El zâmbește.
– Nu știu dacă voi face ceva vreodată cu picturile mele, dar poate voi vinde câteva într-o bună zi.
– Cred că este o idee excelentă. Ridică paharul. În cinstea ideii tale!
*
– Mulțumesc pentru ziua de azi, zic eu în fața restaurantului.
– Când ne vom revedea?
– Nu știu, spun eu, privind în lungul străzii.
– Stai puțin. Dacă nu te-ai săturat deja de mine, zice el zâmbind, de ce nu vii în seara asta la restaurant, pe la opt? Julien va prelua atunci serviciul de seară. O să îmi pun șorțul în cui și putem lua cina împreună. Numai noi doi. O rog pe Lorraine să ne rezerve masa din spate.
– O să-mi dau osteneala să merite, zice el cu un clipit din ochi. O să vezi.
Zâmbesc în timp ce el se îndreaptă spre bucătărie și îl privesc cum dispare după ușile batante.
Hotărăsc să îmi limpezesc mintea cu o plimbare lungă până la elegantele Galerii Lafayette, ca să caut o rochie pentru expoziția de artă. Inès a catalogat evenimentul drept „unul monden“ și sunt convinsă că nu am nimic în șifonier care ar trece drept monden. În timp ce sunt pe drum, mă sună Estelle.
– Ai avut dreptate, zice ea. Monsieur Ballard este o mină de informații. Omul este absolut fascinant.
– Mă bucur, zic eu. M-am gândit eu că o să îți placă. Dar ți-a spus ceva util pentru proiectul tău?
– Da, spune ea. Știai că Céline era logodită cu un bărbat care a activat în Rezistență?
– Chiar așa?
– Numele lui era Luc Jeanty.
Fac ochii mari.
– Jeanty, ca în denumirea bistroului Jeanty?
– Da, răspunde ea.
În fundal se aude zgomot.
– Am atâtea să îți spun, dar intru la curs acum.
– Nici o problemă, spun eu. Sună-mă altă dată.
– Bine, așa voi face. A, Caroline, să nu uit, iubitul tău, bucătarul-șef, este foarte atrăgător.
Mi se încălzesc obrajii și zâmbesc în sinea mea.
– Este, nu-i așa?
Galeriile Lafayette sunt splendide. Cu tavanul în formă de dom și nenumăratele etaje care se deschid toate într-un spațiu larg în centru, nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum. Mă gândesc la logodnicul lui Céline și la activitatea lui din Rezistență în timp ce cutreier parterul, printr-un labirint de mese pe care sunt expuse cosmetice și parfumuri. Luc Jeanty. Mă întreb dacă și-a imaginat vreodată că Parisul pentru care a luptat va fi atât de frumos cum este acum. Mă întreb dacă ar fi mulțumit. Dar mai ales mă întreb dacă s-a mai întâlnit cu cei pe care îi iubea: Céline și fiica ei.
Lângă mine, o femeie foarte elegantă, într-o vestă de blană, alege o sticluță maronie de parfum acoperită cu strasuri, apoi își pulverizează parfum pe încheietura mâinii stângi. Fac și eu la fel, apoi mă încrunt, icnind când simt aroma intensă cum îmi înțeapă ochii. Miros de mosc, puternic – nu este deloc genul meu.
Mă întorc la lifturi, urc la primul dintre multele sale etaje și mă opresc când văd în depărtare o rochie neagră pe un manechin. Scurtă și mulată, cu dantelă în jurul corsajului și cu o mică bordură din voal. Simplă, dar elegantă.
– Pot să probez rochia aceasta? o întreb pe o vânzătoare aflată în trecere, arătând spre manechin.
– Ce mărime porți, draga mea?
Mă uit în jos, la corpul meu, apoi din nou spre ea.
– Chiar nu știu.
Femeia zâmbește.
– Îți aduc câteva din care să alegi.
În cabina de probă, îmi trag peste cap prima rochie și o întind peste șolduri, netezind materialul. Este mulată, dar nu excesiv. Zâmbesc către imaginea mea din oglindă. Dintre toate corpurile în care te-ai putea trezi după o comă, aș zice că al meu nu arată defel rău. La expoziție, îmi voi prinde părul în vârful capului și îmi voi evidenția obrajii cu un strop de fard. Ruj roșu, desigur. Iar în rochia asta, voi arăta perfect. Oare Victor va fi de aceeași părere?
– O iau pe asta, îi spun vânzătoarei la ieșire din cabină.
O urmez către casă. În spatele ei sunt expuse foarte elegant două manechine în blănuri și pantaloni de piele cu ținte – nu este stilul meu – și un ecran TV pe care rulează un fim american alb-negru, din anii șaizeci sau poate de la începutul anilor șaptezeci. Înțepenesc, incapabilă să îmi iau ochii de la ecran. Eu... cunosc acest film. Dar nu este o amintire pasivă, așa ca acelea descrise de doamna doctor Leroy; este una adânc înrădăcinată. Nu pot explica de ce, dar știu că face parte integrantă din persoana mea.
Buzele vânzătoarei se mișcă, dar nu îi aud vocea. De fapt, nu aud nimic. Sunt prea captivată de ecran. Deodată, lumea din jurul meu se oprește cu scrâșnet de roți, iar piesele componente ale vieții mele încep să se lege. Le simt cum își schimbă locul în interiorul creierului, asemenea colțurilor unui puzzle dificil care dau claritate întregii imagini. Îmi rețin lacrimile și ridic privirea când aud din nou vocea vânzătoarei.
– Mademoiselle? zice ea. Cardul tău, te rog.
– Te... te rog să mă scuzi, mă bâlbâi eu, căutând în geantă.
Îi întind cardul de credit, apoi mă uit din nou la ecran, unde o blondă fermecătoare se ghemuiește lângă un actor bine făcut, pe o canapea care era la modă la jumătatea secolului trecut. Beau martini. Știu ce urmează. El va pune un disc. Sosesc prieteni la cină. Ea descoperă că el are o aventură cu una dintre prietenele ei. Aruncă sufleul în peretele bucătăriei. O știu! Știu fiecare detaliu! Dar spre deosebire de noianul de cunoștințe acumulate în mintea mea – versurile unor melodii, tot felul de fapte, aparent chiar și lista statelor americane în ordine alfabetică – aceasta este diferită. Știu fără nici o urmă de îndoială că această amintire este profund și inextricabil legată de mine.
Din nou, vocea vânzătoarei, care mă scoate din adâncul amintirilor, ce pare cumva o criptă zăvorâtă, a cărei cheie abia acum mi s-a dat.
– Bonul tău.
Se întoarce în interiorul magazinului, unde o femeie și fiica ei adolescentă încearcă să îi atragă atenția.
– O clipă, doamnă, spun eu.
Se întoarce spre mine, iar eu arăt spre ecranul televizorului.
– Filmul acela, actorul acela. Bărbatul. Știți cumva cine este? Tot încerc să îmi dau seama, dar... zic eu, clătinând din cap. Nu reușesc.
Se întoarce către ecran, încrețind din nas întrebătoare.
– Nu este actorul acela american.... Wes Williams? Se mai uită câteva secunde, apoi dă din cap afirmativ. Da, sigur el este.
Mă uit fix la bărbatul de pe ecran, la felul cum își aprinde țigara și cum aruncă un zâmbet șarmant.
Femeia se uită la mine de parcă aș fi de pe Marte.
– Credeam că toți americanii îl cunosc pe Wes Williams.
Când se îndreaptă spre ceilalți clienți, eu mai rămân cu privirea ațintită asupra ecranului câteva clipe. Ideea este că eu chiar îl cunosc. Îl cunosc la nivel celular. Wes Williams este... tatăl meu.
Închid ochii și aud din nou sunetul vântului care face să foșnească palmierii, iar clopoțeii să scoată clinchetul acela care mă bântuie. De data asta, sunt mică, nu am mai mult de șapte ani. Alerg pe iarbă, în curtea din spate a unei case din California. San Diego. Este aceeași casă ca în viziunile mele anterioare, dar cu câțiva ani mai devreme.
Lângă piscină, o femeie frumoasă citește o revistă întinsă într-un șezlong. Alerg la ea și îmi fac loc pe șezlong, în stânga ei.
– Mami, spun eu, jucându-mă cu brățara de aur de la mâna ei. Când vine tati acasă?
Ea își scoate ochelarii mari de soare; îmi dau seama că a plâns.
– Nu știu, scumpo, îmi spune ea. În curând, sper.
Fac un salt în timp. Deodată am zece, sau poate unsprezece ani, și sunt îmbrăcată în pantaloni reiați și o helancă. Ling o acadea afară, pe peluză. Aud strigăte în bucătărie. O voce de bărbat. O femeie care plânge. Un pahar care se sparge.
– Wes, oprește-te! Te rog, oprește-te!
Alerg înăuntru și o văd pe mama în genunchi, implorându-l pe tata să nu plece.
– Sunt bolnavă, zice ea. Nu poți să mă părăsești. Nu... nu voi ști ce să fac. Gândește-te la Caroline. Wes, nu ne face asta!
Deodată, mă observă amândoi.
– Draga mea, spune mama, ridicându-se și adunându-se pe cât posibil. Eu și tatăl tău avem o mică neînțelegere.
– Așa este, pisicuțo, spune tata, apropiindu-se de mine.
Este mai în vârstă decât mama cu cel puțin cincisprezece ani. Mă bate pe umăr, apoi își aprinde o țigară.
– De ce nu te duci tu la joacă?
– Mama, zic eu, repezindu-mă spre ea. Chiar ești... bolnavă?
– Ah, nu este nimic grav, draga mea, zice ea. Domnul doctor îmi va da niște medicamente.
Mă uit la tatăl meu, apoi la mama și, deși știu că viața mea nu a fost normală până acum, nu va mai fi niciodată la fel.
Izbucnesc în plâns. Despărțirea îmi zdruncină lumea; la fel și cancerul mamei. O jalnică succesiune de imagini – tuburi intravenoase, un șir nesfârșit de sticluțe cu medicamente, paturi de spital – îmi trece prin fața ochilor. Apoi sunt adolescentă și stau lângă tata la înmormântarea mamei. În dreapta este un morman de pământ, iar doi bărbați îi coboară sicriul în groapă. Țin în mână un trandafir roșu, pe care îl arunc pe sicriul care coboară.
Eu și tata stăm mult timp acolo înainte de a mă întoarce spre el și a-l întreba:
– Crezi că va fi fericită în rai?
– Sigur, puștoaico, zice el, aprinzându-și o țigară. Știi, am vrut să îți spun că trebuie să plec câteva săptămâni. Filmez un proiect nou în Utah.
Dau din cap.
– Vine cineva să aibă grijă de tine. Numele ei este Julia.
Julia. Numele îmi reverberează în urechi.
– Julia este minunată, zice el.
Remarc o sclipire în ochii lui.
– Vei vedea că este o persoană foarte plăcută. Și, cine știe, poate va locui cu noi permanent.
Nici nu s-a așezat pământul pe mormântul mamei, că tata vorbește deja despre o altă femeie. Mă uit pe geamul Porsche-ului său din 1977 și plâng tot drumul către casă.
– Scuză-mă, zice o femeie care mă atinge în trecere și mă readuce în prezent, unde mă trezesc în picioare lângă rafturile cu haine pentru femei de la Galeriile Lafayette.
Ceața se ridică în cele din urmă și, pe măsură ce se ridică, lumea mea devine clară.
Știu cine sunt.
Mintea îmi este atât de încărcată și procesează atâtea lucruri, încât abia văd drumul înapoi spre rue Cler. Intru plutind în lift și mă materializez în apartament ca o stafie. Toate oasele din corp îmi sunt atinse de o epuizare grea, iar pleoapele mi se închid în timp ce îmi croiesc drum spre dormitor și îmi las capul să cadă pe pernă. Creierul meu, se pare, nu mai poate suporta greutatea amintirilor care se descarcă cu asemenea intensitate. Închid ochii. Somnul este singura mea scăpare.
Când deschid ochii, au trecut ore sau doar câteva minute, dar sunt trezită din somn de țârâitul telefonului din bucătărie. Tresărind, sar din pat și alerg să răspund la al treilea apel.
– Doamna Williams?
Este un american, cu o voce pe care nu o recunosc.
– Da, zic eu dezorientată.
– Vă rog, doamnă, continuă el. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Este o chestiune foarte delicată.
– Bine, spun eu precaută.
– Numele meu este Edward Stern, continuă el. Lucrez la o firmă din Los Angeles, executorul testamentar al tatălui dumneavoastră, Wes Williams. Înțeleg că v-ați îndepărtat de el în adolescență, motiv pentru care se poate să nu știți asta.
– Ce să nu știu? întreb eu.
– Ajung acolo imediat, zice el. Când au divorțat părinții, el a cedat casa din San Diego mamei dumneavoastră, iar când a murit, ea v-a lăsat-o dumneavoastră.
– Nu înțeleg.
– Aveți un pic de răbdare, vă rog. Ajung imediat la motivul pentru care vă sun. La momentul morții sale, în urmă cu opt ani, testamentul pe care îl aveam la dosar nu menționa faptul că ar fi avut o fiică.
– Cred că nu este o mare surpriză, zic eu cu un smiorcăit, mintea fiindu-mi asaltată de amintiri din copilărie, multe dintre ele triste. Nu prea îl interesa să fie tată. Îl interesau mai mult femeile.
– Asta este ce vreau să spun, continuă el. Aflându-ne în imposibilitatea de a localiza cea mai apropiată rudă, după plata taxelor, cea mai mare parte a averii sale a intrat într-un depozit bancar, unde se află și în acest moment. Banii stau acolo și nu îi reclamă nimeni. Își drege vocea. Știți că tatăl dumneavoastră a decedat, nu?
– Da, zic eu, iar alte frânturi de amintiri recuperate mă lovesc ca schijele. Am văzut pe coperta revistei People.
– Sunt sigur că știți că în ultimii ani tatăl dumneavoastră a suferit de o demență severă.
Simt un nod în gât și înghit cu greutate. Poate de asta nu m-a căutat niciodată.
– De fapt... asta nu știam.
– Oricum, toate acestea pentru a spune că după moartea sa multe femei au ridicat pretenții asupra unei părți din moștenirea Williams. A fost un adevărat circ. Dar dintre toate, o femeie, Julia Benson, și-a susținut cel mai credibil pretenția.
Julia.
– Ah, îmi amintesc de ea, zic eu. A venit să „aibă grijă de mine“ după moartea mamei, ceea ce a echivalat cu aruncarea la gunoi a tuturor lucrurilor mamei mele și trimiterea mea la o școală cu internat.
– Ei bine, continuă el, doamna Benson a prezentat o copie a unui document care părea a fi un testament legal. Părea semnat de domnul Williams, care îi lăsa ei toată averea.
– Nu am așteptat niciodată ceva de la tatăl meu și nici acum nu pretind ceva, dar femeia aceea... Scutur din cap când îmi amintesc cum își bătea joc de rochiile mamei când îi golea dulapurile. Nu ar trebui să primească nici un bănuț.
– Asta-i și ideea. Nu o să primească nimic. Testamentul nu are valabilitate legală, pentru că nu este încheiat la un notar și nici nu conține semnăturile martorilor, dar cel puțin ne-a condus la dumneavoastră.
– Ce vreți să spuneți?
– Testamentul falsificat al doamnei Benson conține o întreagă clauză referitoare la dumneavoastră, stipulând în mod expres că tatăl dumneavoastră dorește să vă excludă de la o eventuală moștenire. Dar nu contează ce pretinde dumneaei că voia tatăl dumneavoastră; ideea este că în documentele falsificate l-a dezvăluit pe adevăratul moștenitor al averii lui Wes Williams, iar persoana aceea sunteți dumneavoastră.
– Eu?
– Sunteți foarte greu de găsit, să știți. Nu aveți cont pe Facebook. Nici o activitate semnificativă on-line. Când ne-am dat în sfârșit seama că vă aflați în Paris, am angajat un detectiv particular să vă găsească.
– Asta explică telefoanele, spun eu. Știam eu că mă urmărește cineva.
– Nu am vrut să vă speriem, zice el. Nu am vrut decât să vă găsim. Oricum, voi trimite prin curier toate documentele săptămâna aceasta. Avem nevoie de semnătura dumneavoastră, iar după ce echipa mea din New York dă autorizarea finală, vă pot înmâna un cec. Asta poate dura o săptămână, poate ceva mai mult. Face o pauză de o clipă. Tatăl dumneavoastră a fost un actor de succes. A făcut vreo patruzeci de filme, așa este?
– Probabil știți mai bine decât mine.
– Veți moșteni o sumă mare de bani. Nu este treaba mea, dar dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș căuta un consilier financiar de încredere și aș investi banii cu multă înțelepciune. De asemenea, aș fi atent cui i-aș spune. Există un anumit gen de bărbați care vânează femeile cu bani.
Dau din cap, simțind cum mă ia cu frig.
– Ei bine, zice el. Mă bucur că am putut lua legătura cu dumneavoastră în cele din urmă. Și nu vreau să vă supăr, însă detectivul particular pe care l-am angajat a... ei bine, a...
Vocea îi piere.
– Știu că ați avut un accident și tot restul și de aceea nu știu cum să vă spun asta.
– Ei bine, bărbatul acela cu care vă întâlniți, Victor...
Fac ochii mari.
– Victor? Ce este cu Victor?
– Nimic, doar că ar trebui să știți că...
– Ce să știu?
– Ascultați, eu nu vreau să spun decât că... Nu știu cine credeți că este omul acela.
Clatin din cap.
– Vreți să spuneți să nu am încredere în el?
– Am depășit limita, zice el deodată. Îmi pare rău. Este viața dumneavoastră și veți aranja dumneavoastră treburile într-un fel. Vă doresc mult noroc, doamnă Williams. Din tot sufletul.
Mă uit afară pe fereastra de la bucătărie, cu mintea învârtejită și inima bubuindu-mi în piept. Totul pare ireal, dar cu toate acestea, este real.
– Ești îngrozitor de palidă, zice Margot, cercetându-mi chipul când intră în casă ceva mai târziu. Ești bolnavă? Am auzit că bântuie gripa.
Dau din umeri.
– Nu, dar am multe pe cap.
– Te rog, zice ea întinzând mâna după o farfurie. Lasă-mă să-ți fac ceva de mâncare.
Clatin din cap.
– Mulțumesc, nu mi-e foame.
– Dar trebuie să mănânci, altfel...
– Poți să faci ceva pentru mine? zic eu, întrerupând-o.
– Desigur, orice.
– Poți să suni la restaurant și să îi spui lui Victor că nu vin în seara asta? Mă așteaptă la cină la opt, dar eu... eu nu pot ajunge.
– Dar nu crezi că o să te simți mai bine peste câteva ore? Poate dacă te întinzi un pic? Victor va fi...
– Te rog, sună-l din partea mea, zic eu cu un suspin obosit. Eu pur și simplu nu pot. Nu pot.
– Bine, zice ea încetișor. Îl sun.
Plec în dormitor și închid ușa, scufundându-mă în pat fără să mă mai deranjez să mă schimb de haine sau să mă spăl pe față. Telefonul bâzâie pe noptieră, dar nu răspund și nici nu mă uit la mesaje. Știu că este Victor, dar nu pot să dau ochii cu el încă. În acest moment, nu pot să dau ochii cu nimeni.