CAROLINE
În seara aceea îi povestesc lui Margot despre cum mi-am petrecut ziua, despre povestea micuței Cosi, iar ei i se taie răsuflarea.
– Când te gândești că a fost... chiar aici, în dormitorul în care dorm eu.
Hotărâm să rămânem acasă și să facem paste, dar îmi dau seama că nu mai am sos marinara. Élian se joacă fericit în camera de zi.
– Dau o fugă să cumpăr, zic eu. Mă întorc într-o secundă.
Monsieur de Goff este în hol, tocmai încuie micuța încăpere în care își păstrează proviziile. Probabil se pregătește să plece, la finalul turei.
– Bună, zic eu, înaintând spre el.
El mă salută din cap.
– Monsieur de Goff, zic eu, cu ochii înlăcrimați.
Îmi lipsesc cuvintele și, înainte să îmi dau bine seama ce fac, îl îmbrățișez și îl strâng tare, ca și cum strânsoarea brațelor mele ar avea puterea de a vindeca suferința pe care o ducem fiecare dintre noi. Dar apoi îmi dau seama că m-am pierdut într-o clipă de emoție.
– Vă cer iertare, spun eu, făcând în grabă un pas în spate.
Îmi șterg lacrimile pe care nu știam că le am pe față.
Bătrânul portar se uită la mine, uluit.
– Eu... am cunoscut-o pe mama lui Inès, explic eu. Proprietara studioului de artă de vizavi. Mi-a povestit despre dumneavoastră, despre copilăria dumneavoastră.
Ochii îi rămân fixați asupra mea.
– Îmi pare atât de rău.
Pentru prima dată, cel puțin în prezența mea, colțurile gurii i se ridică, formând un zâmbet.
– Acum înțeleg, spun eu, de ce vă era atât de greu să răspundeți la întrebările mele despre trecut.
Rămâne tăcut o vreme îndelungată.
– Ne-au răscolit casa, ne-au luat totul, chiar și viețile. Am fost singurul care a supraviețuit. Surorile mele, mama, tata. Toți au murit în lagăr. Nu știu cum, dar eu am trăit. Eram numai piele și os și acoperit de păduchi atunci când un soldat american m-a scos pe umeri din lagărul acela uitat de Dumnezeu.
Icnesc, copleșită de emoție.
– M-am întors pe rue Cler și am locuit cu o strămătușă care a reușit să supraviețuiască ocupației, continuă el. Ne-am prefăcut că nu s-a schimbat nimic, deși totul se schimbase. Se vedea însă cine fusese nevoit să îndure teroarea. Se vedea în ochii lor. Încă se vede. Își schimbă poziția pe picioare. În vara în care am împlinit treisprezece ani, am cunoscut o fată cu câțiva ani mai mare decât mine. Ea mi-a povestit istoria ei, cum a fost ținută ostatică împreună cu mama ei de către un ofițer neamț, chiar aici, în această clădire.
Duc mâna la gură.
– Cosi, zic eu.
El încuviințează cu o mișcare a capului.
– Fata arăta altfel decât mi-o aminteam eu. Era aproape o femeie, dar nu mi-a luat mult să pun lucrurile cap la cap. Din păcate, mama ei a murit la naștere, la scurtă vreme după ce a fost salvată. Dar prietena mea nu ar fi fost salvată fără grija și sacrificiul mamei ei. Și fără Luc.
– Spuneți-mi mai multe.
Dă din cap.
– După ce Céline a fost salvată, chiar înainte de a muri, Cosi a așteptat să fie eliberată, dar a durat câteva zile până ce logodnicul mamei sale, Luc Jeanty, a pus informațiile cap la cap.
Jeanty.
– Un fost coleg de școală de-al lui trăise într-un apartament asemănător pe rue Cler și deseori se jucaseră în compartimentul ascuns din ultimul dormitor. Avea o bănuială că Céline a ascuns-o pe Cosi într-un loc similar. Și, ce să vezi? Avea dreptate. A ajuns la ea la timp. Piele și os rămăsese de ea, abia se mai agăța de viață.
Îmi înghit lacrimile, în timp ce el continuă povestea.
– Luc a luat-o la el și a crescut-o ca pe propriul copil. Omul cel mai demn de admirație pe care l-am cunoscut vreodată. Oricum, atunci când am început să lucrez aici, Cosi m-a pus să îi promit ceva.
– Ce anume?
– Că voi face tot posibilul ca nici un copil să nu mai sufere între zidurile acestei clădiri, așa cum a suferit ea.
– Sunteți un om bun, Monsieur de Goff, zic eu, căutând în ochii lui obosiți. Cosi... se află încă la Paris? Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să o întâlnesc.
Bătrânul zâmbește.
– Dar, Mademoiselle, ați cunoscut-o deja.
Scutur din cap.
– Nu înțeleg.
– Mademoiselle, zice el, mama lui Inès... este Cosi.
Inima îmi bate cu putere în timp ce traversez scuarul în drum spre piață, atât de pierdută în gânduri când cumpăr un borcan de suc de roșii, încât nici nu observ când casiera îmi înapoiază cardul de credit.
Pe drum spre apartament, o zăresc pe Inès în depărtare, încuind studioul. Îi fac semn cu mâna, iar ea vine spre mine, ținând în brațe un teanc de pânze.
– Pot să te ajut?
– Ah, mulțumesc, dar nu am mult de mers. Iau cina cu soțul meu la un restaurant din apropiere, zice ea zâmbind. Are mușchi mai mari decât mine. Îl pun pe el să care toate astea acasă.
Nu zic nimic câteva clipe, gândindu-mă cum să îi spun despre povestea imensă pe care tocmai am pus-o cap la cap, dar nu știu de unde să încep.
– S-a întâmplat ceva? întreabă Inès. Mi se pare că te gândești la ceva important.
Mi se ridică părul pe brațe.
Zâmbesc printre lacrimi.
– Da, ceva important și nu, nu s-a întâmplat nimic rău. Ascultă, este o poveste destul de lungă. Tu ești pe drum spre restaurant acum, așa că ce ar fi să ne întâlnim mâine la prânz și să-ți spun totul?
– Perfect, zice ea, trimițându-mi o bezea înainte de a se întoarce spre mine încă o dată. Ah, am uitat să îți spun că ți-am vândut toate picturile de la expoziție.
– Chiar așa?
– Da, pe toate, continuă ea, cu o sclipire în privire. Toate cumpărate de același client.
– Același client?
Ea dă din cap.
– Victor. Le-a cumpărat pe toate.
Înghit în sec.
– Ei, haide, nu fi atât de surprinsă. Este clar pentru oricine că e îndrăgostit de tine, prostuțo. Zâmbește cu subînțeles. Bine, ne vedem mâine.
Îi fac semn cu mâna în timp ce ea se îndepărtează în grabă.
O picătură de ploaie îmi cade pe obraz când privesc înapoi, către blocul cu apartamente. Monsieur de Goff tocmai a ieșit din clădire. Îl privesc cum își deschide umbrela și mă gândesc la ceea ce mi-a spus despre promisiunea făcută lui Cosi și la sentimentul de apartenență al celor care au suferit în timpul ocupației.
O altă picătură mă lovește peste față, urmată la scurt timp de o alta, iar apoi un adevărat torent se revarsă din ceruri. În mod normal aș alerga sub o copertină ca să aștept trecerea asaltului violent. Dar nu și acum. Ceva s-a rupt în mine sau poate, așa cum a spus odată un om înțelept, s-au rupt baierele. Privesc în sus spre cer, lăsând furtuna să mă spele. Pentru prima dată după multă vreme, nu mă mai tem.
– Alma, șoptesc eu, iar ploaia se amestecă cu lacrimile mele. Mi-e foarte dor de tine, puiule. Și lui tati îi e dor de tine. Of, iubirea mea, nu am vrut să se întâmple asta. Dar știi ceva? Cred că știu ce ne-ai spune acum, dacă ai putea. Cred că mi-ai spune să îi dau lui tati o îmbrățișare, nu-i așa? Și să-l iert.
– Mademoiselle, spune un bărbat aflat în trecere. S-a întâmplat ceva rău?
– Nu, zic eu, râzând și plângând în același timp.
Sunt udă până la piele și probabil arăt ca o nebună. Poate că sunt nebună. Nu-mi pasă.
– Nu, zic eu din nou. Nu s-a întâmplat nimic rău.
În timp ce alerg spre Bistro Jeanty, aud vocea micuței Cosi în urechi, aud vorbele de la care nu s-a abătut toată viața: „Vreau să spun că, după mine, cele mai importante lucruri în viață sunt recunoștința, iertarea și iubirea. Mama m-a învățat întotdeauna să fiu recunoscătoare. Iar când spui mulțumesc, îi faci pe oameni fericiți. La fel și iertarea, pentru că viața este prea scurtă ca să fii supărat. În plus, nici distractiv nu este. Iar la final, dar nu cea din urmă, iubirea – pentru că atunci când ai dragoste în inimă, nimeni și nimic nu ți-o poate fura.“