Capitolul 6

CÉLINE

30 SEPTEMBRIE 1943

– Nu-i așa că ție îți place toamna, mama? întreabă Cosi, cuibărindu-și capul la îndoitura brațului meu.

– Da, iubire, spun eu, mângâindu-i părul negru ca pana corbului.

Nu îi spun că aceasta este prima toamnă care nu îmi place – de fapt, pe care o urăsc de-a dreptul. Da, sunt dovleci la piață, iar copacii încep să se coloreze în nuanțe superbe de rubiniu, galben și portocaliu arzător, dar orașul nu mai este al nostru, iar Luc nu se mai află aici.

Am primit o scrisoare de la el acum o săptămână. A sosit marțea trecută, fără adresa expeditorului, iar poștașul nostru, Gustave, mi-a înmânat-o clipind ștrengărește.

– Azi am o scrisoare specială pentru tine, Céline.

Dar pe cât eram de emoționată când am rupt plicul, pe atât de repede mi-a pierit fericirea când i-am citit cuvintele – reci, concise și complet străine.

Dragă Céline,

Altă zi frumoasă în sudul Franței.

Nimic nu-i însă ca acasă.

Gândurile mele bune pentru Cosi și tatăl tău.

Este atâta schimbare în fiecare zi.

Reamintește-ți că este încă frumusețe în lume.

„La vie est un sommeil, l’amour en est le rêve.“2

Ich werde dich vermissen3, întotdeauna,

Luc

Cred că am recitit scrisoarea de paisprezece ori. Ce naiba vrea să spună? Și ce este cu citatul acesta criptic, „Viața este un somn, iar dragostea îi este visul“ ? Se vede că a scris-o constrâns. Examinez scrisoarea încă o dată și încă o dată. Luc! Ce încerci să îmi spui?

Oftez, întorcându-mă în pat, unde mă prăbușesc grămadă.

– Ce s-a întâmplat, mama? întreabă Cosi când se întoarce de la școală, o oră mai târziu.

Mă frec la ochi și mă uit la ceas.

– Cred că am ațipit.

Ochii ei mari sunt plini de îngrijorare.

– Plângi.

– Nu, iubito, îi spun eu, adunându-mă. Totul este în regulă.

Găsește scrisoarea lui Luc pe masa mea de toaletă și imediat regret că nu am pus-o deoparte.

– Nu înțeleg, spune ea cu scrisoarea în mână. Ce vrea să spună Luc?

– Nimic, draga mea, spun eu. Absolut nimic. O glumă. O glumă prostească.

Cuvintele mele nu o abat. Cel mai înțelept copil pe care l-am cunoscut vreodată, Cosi se întoarce la scrisoare nelăsându-se descurajată. Tace câteva clipe, apoi se întoarce către mine cu o mișcare satisfăcută din cap.

– Este o ghicitoare, spune ea zâmbind în cele din urmă. Luc este foarte inteligent. Mama, nu vezi? Ți-a lăsat un cod secret.

– Este în regulă, iubito, spun eu, înțelegând că draga de ea încerca să mă consoleze. Este o problemă între adulți, cu care nu trebuie să îți bați tu capul.

Cosi face ochii mari, iar eu mă gândesc ce dar este să fii copil și să vezi lumea prin lentile atât de simple. Nu vreau să piardă acest dar din pricina războiului sau din pricina mea.

– Nu, mama, continuă ea. Eu o înțeleg! Ușița de la Bistro Jeanty! Știi tu, dulăpiorul secret cu balonul cu aer cald și animalele de circ pictate pe el, unde îmi lasă Luc cadouri mereu – unul pentru mine și unul pentru Monsieur Dubois.

Clatin din cap.

– Nu înțeleg.

– Mama, spune ea, arătând din nou spre scrisoarea lui Luc. „La vie est un sommeil, l’amour en est le rêve.“ Ochii îi strălucesc. Cuvintele acestea sunt pictate pe ușă.

Iau scrisoarea și o privesc cu alți ochi.

– Desigur! spun eu. Cum de nu mi-am dat seama? Luc mi-a trimis un...

– Mesaj secret! spune Cosi, terminând propoziția în locul meu. Iar acesta, spune ea, arătând către prima literă a fiecărei propoziții, este un cod de tip acrostih.

– Un ce?

– Luc m-a învățat, zice ea zâmbind. Numai spionii secreți, ca noi, îl înțeleg, dar acum pot să ți-l explic și ție, mama. Sare pe pat, lângă mine, și îmi arată cum primele litere din fiecare propoziție formează un cuvânt. Vezi, spune ea într-un final, pălind deodată. D-A-N-G-E-R. Pericol.

Vreau să îi spun că totul va fi bine, că este un simplu joc și să o trimit în stradă să joace șotronul cu una dintre prietenele ei, iar eu să iau asupra mea întreaga povară a acestei povești, păstrând neschimbată mica ei lume – sigură, frumoasă și veselă. Și dacă ieri și în toate zilele dinainte aș fi fost în stare să o păcălesc, acum nu mai știu ce să zic. Răul s-a strecurat în lumea noastră. Îl văd în ochii lui Cosi când se lasă pe mine și îmi înconjoară talia cu brațele ei mici.

– Totul va fi bine, mama, indiferent ce ar fi, șoptește ea, nu-i așa?

– Da, scumpa mea, spun eu, luptându-mă cu lacrimile.

Acum suntem implicate amândouă.

Fac clătite pentru cină, dar Cosi abia dacă se atinge de ale ei, la fel și papa. Stăm toți trei în fața focului după ce termin de spălat vasele. Chiar și după ce apune soarele și se lasă întunericul peste oraș, nu ne deranjăm să aprindem lămpile, mulțumindu-ne în schimb cu strălucirea caldă a șemineului. Ne simțim mai în siguranță așa, înveliți în pătura protectoare a întunericului.

Mai târziu, când eu și Cosi suntem în pat, iar ea a adormit lângă mine, rămân trează mult timp, gândindu-mă la scrisoarea lui Luc. Oare antrenamentul lui ascundea altceva? Ceva mai periculos? Iar ghicitoarea pe care mi-a lăsat-o, trimițând către un pericol și către dulăpiorul de la Bistro Jeanty... Oare ne-a lăsat ceva acolo? Un mesaj? Indicații de vreun fel? Mă voi duce să arunc o privire cât de curând.

Mă ghemuiesc lângă Cosi. Sunt prea obosită ca să mă ridic și să trag draperiile de la fereastra dormitorului; de aceea, razele lunii se revarsă înăuntru, aruncând o lumină rece pe obrazul lui Cosi și pe urechea stângă a lui Monsieur Dubois. Îmi face bine să mă gândesc că luna, această lună, a existat cu mult înaintea lui Hitler și a armatei sale care răspândește teroare. De-a lungul istoriei, a văzut și răul, și binele laolaltă. Și este aceeași lună către care Luc se uită, poate, în acest moment, oriunde s-ar afla. Mă agăț de acest gând și îl las să mă aline până când adorm, într-un final.

– Shakshuka, spune papa vesel a doua zi de dimineață la micul dejun, așezând pe masă o tigaie fierbinte din fontă pe un șervet de bucătărie împăturit.

Picioarele lui Cosi atârnă de pe scaun, iar eu zâmbesc în sinea mea văzându-le. Oricât de mult aș vrea să devină tânăra femeie care este menită să fie, știu că nu aștept deloc cu nerăbdare ziua în care picioarele ei vor atinge în cele din urmă podeaua.

– Shakshuka?

Cosi studiază mâncarea străină.

O recunosc fără ezitare, desigur. Ouă într-un sos de roșii ușor condimentat, cu un strat subțire de pătrunjel și parmezan. Zâmbesc cu nostalgie către papa, amintindu-mi de prima dată când mi-a gătit-o mama.

– Era felul de mâncare preferat al bunicii tale, îi spune el lui Cosi.

– Serios?

Cosi bagă furculița înăuntru și ia o înghițitură fără nici o ezitare.

– E bun, zice ea, zâmbind.

– Ai dreptate, spune papa. Ai grijă, tigaia este foarte fierbinte.

– Măi, să fie, fac eu zâmbind către papa. Ce ți-a venit? Nu ai mai pregătit micul dejun de ani buni. Dar apoi îmi amintesc. Este ziua mamei, desigur!

Cosi studiază chipul lui papa.

– Ți-e dor de ea așa acum îi e dor mamei de tatăl meu?

– În fiecare zi, spune papa fără nici un tremur în glas. În fiecare zi de la Dumnezeu.

Se îndreaptă către radioul aflat pe bufetul din sufragerie și îi dă drumul, rotind discul până ce aude o orchestră: clarinet – Glenn Miller, desigur – amestecul acela de fericire și tristețe al jazzului. Mama iubea muzica. Ar fi dansat cu tata acum, în papuci, chiar aici, în bucătărie.

Cosette se ridică de la masă și se apropie de papa, uitându-se în ochii lui, căutând parcă ceva.

– Ești trist?

Zâmbetul îi confirmă suferința, dar și recunoștința pentru grija ei. Amândouă emoțiile îmi dau o strângere de inimă, impresionându-mă cu aceeași forță.

– Cred că voi fi mereu trist, copil drag.

Îi trage trupușorul mic spre el, punându-și mâna dreaptă pe talia ei, iar stânga pe umăr. Și dansează pe muzica lui Glenn Miller, în mijlocul sufrageriei, în timp ce vasele de la micul dejun stau adunate în chiuvetă, în mijlocul unui oraș lovit de război și în inima unei lumi lovite de război.

Nu avem nici o certitudine, nimeni nu are. Absolut nimeni. Nu știm dacă familia noastră va fi ocolită de suferință și de durere. Nu știu ce va aduce ziua de azi sau cea de mâine. Dar știu că imaginea aceasta, cu papa dansând cu fetița mea într-o miercuri dimineață, este probabil unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată.

Și, deocamdată, îmi este de ajuns.

Privesc de la fereastră strada de jos, oftând când papa și Cosi o pornesc la drum. O va conduce până la școală, va aștepta la poartă până ce ea îi va face semn cu mâna de la fereastra clasei, apoi va merge pe drumul obișnuit până la magazin, va descuia ușa veche și va începe munca. Aș vrea să pot merge cu el. Îmi lipsește lumea, să simt aerul proaspăt pe obraji, să adulmec mirosurile orașului, să aud cacofonia Parisului – un câine care latră, mirosul de patiserie, un elev care îngână un cântec călare pe bicicletă, un cuplu care se ceartă în balconul de la etajul trei. Îmi este dor de toate, dar mai ales de ritmul vechii mele vieți.

Luc este plecat de trei săptămâni, dar mi se pare că a trecut o eternitate. După despărțirea noastră, timpul a trecut greu, chinuitor. Un tremur de emoție mă cuprinde de fiecare dată când mă gândesc la ultima noastră seară împreună, adică de vreo nouăsprezece ori pe zi. Îmi place să întorc momentul acela pe toate fețele în minte. Când am văzut pentru prima oară sclipirea aceea în ochii lui? Când s-au întâlnit prima dată buzele noastre? El s-a aplecat primul spre mine sau eu? Prietenia apropiată, constantă și tihnită pe care o avem de ani întregi a fost injectată cu un fior electric pe care nu îl pot explica. Tot ce știu este că mă gândesc la el zi și noapte – când împletesc părul lui Cosi după micul dejun, legându-i buclele cu o panglică roz sau când spăl ultima farfurie după cină, tăciunii focului făcut de papa scânteind ca fluturii din stomacul meu atunci când îmi amintesc felul în care m-a privit Luc în seara aceea. În seara aceea.

Deși au trecut numai câteva săptămâni, mi se pare că au trecut ani. Este în siguranță? Se va întoarce în curând sau va fi silit să rămână departe mai mult timp? I-am urmat sfatul și am stat departe de oameni, acasă, cu excepția unei singure dimineți când papa a avut mult de lucru la magazin. Dar chiar și atunci mi-am pus o pelerină cu glugă și am reușit să merg aproape nevăzută pe străduțe laterale și alei spre magazin.

Singură cu gândurile mele toată ziua, mă întreb dacă are vreo importanță. Poate am fost exagerat de precaută. Poate Cosi a greșit, iar scrisoarea lui Luc nu conține nici un avertisment, ci este doar un bilet compus în grabă de un ofițer ocupat, care nu are timp de scris. Spre dezamăgirea mea, nu am primit alte misive de la el, dar dacă ar avea informații importante de transmis, sunt sigură că Gustave mi-ar fi adus până acum un alt plic.

Îmi agăț șorțul în cuierul din bucătărie și privesc o pasăre care trece în zbor pe lângă fereastră. Flutură din aripi, apoi se prăvale spre o copertină de peste drum, înainte de a se înălța din nou, îndreptându-se spre o nouă destinație. Vreau să fiu pasărea aceea. Vreau să fiu liberă.

Și ce dacă este un ofițer german care mă place? Nu sunt prima franțuzoaică pețită de un neamț. În timp va trece, de îndată ce va găsi o femeie mai frumoasă într-o cafenea oarecare. Și, cu toate că i-am promis lui Luc că mă voi face nevăzută, asta nu înseamnă pentru tot restul vieții. Toată lumea știe că ofițerii nemți sunt nestatornici ca vremea într-o zi de primăvară. Se prea poate ca bărbatul acela să mă fi uitat cu totul.

Sună telefonul, iar eu alerg în sufragerie, unde aparatul stă pe o măsuță cu blat din marmură, lângă fotoliul lui papa.

– Bonjour, spun în receptor.

Îmi zăresc chipul palid în oglinda dreptunghiulară cu ramă din bronz, fixată pe perete. Cearcăne adânci și întunecate stăruie sub ochi

– Céline, Suzette la telefon, spune ea repede.

Eu și Suzette suntem prietene din copilărie. Când m-am mutat la Paris, a fost singura fată din școala cea nouă care mi-a adresat un zâmbet.

– Două lucruri trebuie să știi despre viața la Paris, mi-a spus ea în acea primă zi. Fetele sunt rele, așa că nu o lua personal. Iar când un băiat se arată interesat de tine, prefă-te întotdeauna că nu-ți pasă, chiar dacă nu-i adevărat.

De atunci am rămas prietene.

Am fost inseparabile, urcând și coborând treptele abrupte ale dealului Montmartre, către școală în fiecare zi. Cu aspectul ei frumos și uluitorul păr roșcat, a avut întotdeauna un șir de băieți după ea, luptându-se pentru atenția ei. Dar ce admiram cel mai mult era firea ei încrezătoare, ireverențioasă. Numai Suzette putea convinge pe cineva că era o idee bună să arunce cu o piatră în geamurile de la sufrageria directoarei, sau să stea în ploaie în fața hotelului Ritz o oră întreagă pentru că auzise că se cazase la hotel Cary Grant (de fapt, nici vorbă de așa ceva), sau să ascundă un ou stricat în banca celei mai răutăcioase fete din școală. Cu toate că mai toate farsele ei erau inofensive, atunci când totuși nu erau, eu eram vocea rațiunii, de care Suzette avea mare nevoie. La șaisprezece ani, am convins-o să nu accepte o invitație la cină venită din partea unui bărbat care avea de două ori vârsta tatălui ei (chiar dacă era destul de atrăgător). În anul următor, fiind angajată să aibă grijă de copiii unei familii bogate în weekend, s-a strecurat afară după lăsarea întunericului pentru a se întâlni cu un băiat la o cafenea din apropiere, numai că la întoarcere s-a trezit încuiată pe dinafară. După ce m-a sunat îngrozită, în mod miraculos, fără să îl trezească pe papa, am pedalat un kilometru și jumătate pe bicicletă și m-am întâlnit cu ea în fața casei, unde mi s-a urcat pe umeri și a intrat prin fereastra de la etajul al doilea. Am făcut-o să îmi promită că nu va mai face niciodată așa ceva.

Prietenia a supraviețuit primelor noastre iubiri: a ei, extrem de arogantul Jean-George, cu trei ani mai mare decât ea, și a mea, un tip tăcut, numit Jacques, care s-a mutat împreună cu familia în Provence în anul în care am împlinit șaisprezece ani. I-am scris două scrisori; amândouă au rămas fără răspuns. Am vărsat nenumărate lacrimi din pricina sentimentelor noastre neîmpărtășite, lucru care acum ne provoacă un amuzament permanent.

– Îți vine să crezi că mi se părea atrăgător? a zis Suzette o dată, la o ceașcă de cafea.

– Știu ce spui, am aprobat-o. Nasul acela! Iar Jacques! Ce era în capul meu!

Deși s-ar putea spune că prietenia noastră se învârte în jurul unor teme superficiale – iubiri, modă și altele asemenea –, Suzette a fost o prezență constantă în viața mea. În ciuda defectelor ei, devotamentul ei este profund. A stat lângă mine când s-a născut Cosi, ținându-mă de mână și amintindu-mi că nu sunt singură.

La fel ca mine, Suzette a avut ghinion în dragoste. După suferința devastatoare a unei logodne rupte (s-a dovedit că logodnicul ei foarte frumos și foarte bogat, dintr-o familie bună din Lyon, prefera... bărbații), s-a trezit prinsă într-o căutare epuizantă și aparent fără sfârșit a dragostei adevărate, sau cel puțin a unui bărbat acceptabil. Călătoria, din păcate, a fost una periculoasă, cu multe opriri nefericite pe drum – cel mai recent, la casa de la țară a unui restaurator căsătorit, a cărui nevastă a apărut pe neașteptate împreună cu fiica lor în timp ce Suzette și iubitul ei își luau cafeaua în pat. Nu mai este cazul să spun că lucrurile nu s-au sfârșit bine în după-amiaza aceea.

– Te rog să îmi spui că ești liberă la prânz azi, zice ea stăruitoare.

– Îmi pare rău, răspund eu, învârtind firul telefonului între degete. Nu pot... astăzi.

Dar Suzette nu este o persoană care să accepte un refuz.

– Haide, Céline, a trecut prea mult timp. Nu te-am mai văzut de cel puțin două luni. Poate între timp ți-a crescut barbă sau un al treilea ochi.

Râd.

– Mi-e dor de tine, continuă ea. Avem mult de recuperat.

– Și mie mi-e dor de tine, zic eu, dar sunt...

– Lasă-mă să ghicesc. Ești ocupată la florărie. Știu, știu. Dragă, îți spun, florile pot aștepta. Te rog, ieși puțin la prânz. Tatăl tău va înțelege. În plus, eu... trebuie să îți spun ceva important.

Recunosc tonul îngrijorat din vocea ei.

– S-a întâmplat ceva?

Oftează.

– Prefer să vorbim față în față.

Sper că nu a intrat într-un bucluc. Ultimul lucru de care are nevoie este o altă nevastă furioasă din Paris care să îi poarte sâmbetele. Mă joc cu cablul telefonului, gândindu-mă la propunerea lui Suzette, la cât de plăcut ar fi să mă rujez, să ies din casă și să comand o salată Niçoise, chiar dacă nu va avea haricots verts și ton, din pricina raționalizării. Sunt atât de sătulă de felurile gătite de mine, încât m-ar mulțumi orice mâncare de la restaurant. Și aș avea mare grijă pe drum într-acolo. Aș putea să o iau pe un drum mai puțin vizibil și să evit să atrag atenția. Ce rău ar fi în asta?

– Bine, zic într-un final.

Suzette țipă de încântare.

– Minunat. La Café du Monde la amiază. Ne vedem atunci.

Îmi pun pelerina, trăgându-mi gluga peste cap, apoi încui apartamentul. Este abia unsprezece și am destul timp să mai fac un drum înainte de întâlnirea cu Suzette. Îmi amintesc de scrisoarea lui Luc și mă hotărăsc să mă opresc la Bistro Jeanty în drumul meu. Madame Jeanty nu vine niciodată mai devreme de cinci, iar între micul dejun și prânz va fi o perioadă de liniște. În plus, mă cunosc toți chelnerii, așa că nimeni nu se va mira de prezența mea. Voi comanda o cafea, dând ceva de făcut tinerei de la bar cât timp arunc o privire în prețiosul dulăpior al lui Cosi pentru a vedea dacă este adevărată ghicitoarea pe care pretinde că a pus-o cap la cap din scrisoarea lui Luc.

– Bonjour, mă întâmpină chelnerul meu preferat când intru în res­taurant. Nu v-am mai văzut pe dumneavoastră și pe Cosi în ultima vreme. V-am simțit lipsa săptămâna trecută.

– Da, zic eu, am fost... atât de ocupate.

– A, desigur, face el. Vreți să stați la fereastră? Masa dumneavoastră obișnuită este liberă.

Clatin din cap.

– Nu, nu astăzi. Vreau doar o cafea la bar dacă se poate.

– Pentru dumneavoastră, domnișoară, se poate orice.

În timp ce umblă la cafetieră, cu spatele la mine, mă apropii ușurel de micul dulăpior din perete.

– Cred că vă e dor de el, spune el, vorbindu-mi în timp ce lucrează. Este un mister ce face acolo. Dacă nu l-aș cunoaște, aș zice că este într-un centru de antrenament al nemților. Ofițerii de poliție se dau pe brazdă în fiecare zi, din proprie inițiativă, știți. Este o rușine.

– Luc niciodată nu ar... încep eu, ridicându-mă deodată când se întoarce spre mine.

– Sigur că nu.

Mă supără că Jon ar putea gândi așa despre Luc, al cărui caracter este neclintit. Și totuși, timpurile acestea grele îi fac pe toți să privească peste umăr.

El se întoarce, iar eu mă ghemuiesc la loc, alegând să nu continui această discuție. Sunt foarte aproape de ușa dulăpiorului.

– Trebuie să recunosc că oricât de puternică ar fi Madame Jeanty, nu a mai fost ea însăși de când el a plecat.

Balamalele scârțâie când reușesc să întredeschid ușița. Înăuntru este un plic gros, legat cu sfoară. Întind mâna după el și îl ascund în geantă, strecurându-mă înapoi pe locul meu de la bar chiar atunci când Jon îmi aduce cafeaua.

– Voilà!

– Mulțumesc, spun eu, îndreptându-mi părul în peretele cu oglinzi din dreptul meu.

Inima îmi bate cu putere. M-a văzut băgând plicul în geantă?

– Ce ziceai de Madame Jeanty? întreb eu, îndepărtând atenția de la mine.

Jon aruncă o privire precaută spre bucătărie și apoi se uită înapoi la mine.

– Știu că Madame Jeanty poate fi tiranică uneori, dar îmi fac griji pentru ea. Aseară a izbucnit în plâns în timpul servirii cinei.

– Ce s-a întâmplat? întreb eu, luând o înghițitură.

– Nu știu, spune el, dar nu poate fi de bine.

Fac ochii mari.

– Nu crezi că Luc are probleme, nu?

– Sper și mă rog să nu fie așa, spune el. Dar, Mademoiselle, adevărul este că în aceste zile toți avem probleme.

Are dreptate, desigur. Navigăm pe un vapor care ia apă, iar bărcile de salvare sunt puține.

Îmi termin cafeaua, apoi las câteva monede pe tejghea înainte de a porni din nou la drum. Ce ne-a lăsat Luc? Ce se întâmplă? Vreau să desfac plicul fără întârziere, dar știu că nu ar fi înțelept. Voi aștepta până ajung acasă, la adăpost.

Ajung la Café du Monde fără incidente și mă retrag la o masă într-un colț liniștit, unde o aștept pe Suzette (care mereu întârzie). Fidelă obiceiului său, intră în goană un sfert de oră după ora stabilită, implorându-mă să o iert.

– M-am întâlnit cu clevetitoarea aceea de Madame Simon pe drum, și nu mi-a mai dat drumul din ghearele ei! Se cufundă în scaunul din fața mea și își pune geanta pe masă. Mă bucur atât de mult că ai reușit să vii!

Suzette este frumoasă ca întotdeauna, cu pomeții ei înalți, ochii verzi și părul pieptănat în sus, într-un fel care mie nu îmi reușește nici cu mii de agrafe. Se apleacă peste masă și mă strânge de mână.

– Mi-a fost dor de tine, spune ea. Mulțumesc că ai venit.

– Adevărul este, spun eu, că am fost... zăvorâtă în casă în ultima vreme. Este bine să mai ieși.

Suzette strâmbă din nas când se uită peste meniu.

– Zăvorâtă în casă?

– E o poveste lungă, zic eu în timp ce se apropie chelnerul.

După ce ne ia comanda de două salate Niçoise și o carafă de vin de Burgundia, Suzette se apleacă spre mine pentru a ne continua conversația.

– Ce face Cosi? întreabă ea, dar îmi dau seama că se gândește în altă parte.

– Este foarte bine. Ar trebui să vii să o vezi într-o seară. Știi că te adoră, mai ales când îi faci părul. Din păcate, mama ei nu se pricepe deloc la așa ceva.

Suzette încuviințează din cap, privind prin restaurant distrasă.

– Da, sigur, oricând.

– Ce este? întreb eu cu acel al șaselea simț pe care nu ți-l dă decât o prietenie de o viață.

Ea încearcă să zâmbească.

– Așadar... am întâlnit pe cineva.

– A, da? zic eu cu un ton jucăuș. Și acest cineva este, cumva, un bărbat?

Zâmbește cochetă.

– Poate.

– Ai de gând să îmi dai detaliile? întreb eu, aranjându-mi părul.

L-am ondulat pentru prima dată după zile (săptămâni?) întregi, ba chiar m-am dat cu un pic de ruj. Mi-a făcut plăcere să mă aflu din nou în lume, chiar și numai pentru o scurtă după-amiază. Timp de o clipă, nu mai suntem două femei într-un oraș ocupat, îmbolnăvit de teamă, ci două prietene care iau prânzul în orașul pe care îl iubesc.

– Ajungem și acolo mai târziu, zice ea într-un fel care nu îi stă deloc în fire, căci nu este deloc genul ei să nu sară direct la subiect, dar nu o presez. Tu mai întâi. Ce face Luc?

O aduc la zi cu evoluția relației mele cu Luc, mai ales cu felul în care lucrurile au luat o turnură serioasă și frumoasă. Face ochii mari.

– În sfârșit, spune ea cu un zâmbet. După atâția ani.

– Da, se pare că mă mișc cam încet când vine vorba de dragoste.

– Ei bine, dacă nu te hotărai până la anul, aveam de gând să îmi bag coada și să mă mărit cu el chiar eu, spune ea râzând, într-un mod care numai lui Suzette i se poate ierta.

– Numele voastre, adaugă ea, făcând o pauză ca să scoată un suspin melancolic, sunt scrise în stele.

Zâmbesc.

– Da, așa cred și eu.

Îmi amintesc destul de recenta încurcătură a lui Suzette cu restauratorul însurat și mă întreb dacă și-a revenit.

Se întinde după o felie de pâine și o unge cu unt.

– Vreți copii, voi doi?

– Cred că Luc vrea, spun eu, zâmbind când mă gândesc la el.

– Dacă veți avea, continuă ea, vor fi copii frumoși, de asta sunt convinsă.

Gândul la viitorul nostru și la posibilitatea de a avea o familie mă încălzește. Suzette are dreptate. Vor fi frumoși, într-adevăr, cu ochii căprui ai lui Luc și pomeții mei normanzi. Dacă vom avea un băiețel, pot să îmi imaginez curbura plină a feței, ochii mari și curioși. Vesel cum este Cosi, dar și un pic ștrengar, în sensul cel mai bun. Zâmbesc în sinea mea.

– Vei avea și tu copii într-o zi, îi spun eu, pe un ton încrezător.

– De unde știi? spune ea, cu un aer înfrânt. Toți cei buni au fost luați. Iar ceilalți? Luptă în războiul acesta nenorocit sau... mai rău.

Clatină din cap.

– S-ar putea să nu am niciodată un copil dacă nu...

Când vocea ei se stinge, nu zic nimic, gândindu-mă la cuvintele de încurajare pe care i le-aș putea oferi prietenei mele, dar nu găsesc nimic de spus. În schimb, mă aplec peste masă și o strâng de mână, dar chiar în acel moment în cafenea intră patru ofițeri germani. O tăcere se așterne peste încăpere, iar teama îmi crește în piept, la început mocnind încet, dar nu după multă vreme ajungând la punctul de fierbere. Îmi spun că nu am de ce să îmi fac griji. Sunt un cetățean francez pașnic, care ia prânzul cu o veche prietenă. Nemții, se spune, îți miros frica. Refuz să le ofer până și un singur damf.

După ce ne umple din nou paharele cu vin, chelnerul pune în fața noastră două salate. Observ ochiul fiert moale, dar nu îmi mai este foame. În schimb, neliniștită, iau o înghițitură de vin, iar Suzette se aplecă spre mine, privind peste umărul meu la mesele din spatele nostru.

– Ceea ce voiam să îți povestesc este... Face o pauză. Despre bărbatul pe care l-ai întâlnit.

– Ei, da, zice ea după un lung moment de tăcere. Dar nu este genul cu care mă văd eu de obicei.

Zâmbesc.

– Adică nu este însurat și nici nu este un nemernic.

Se silește să zâmbească.

– Nu asta vreau să spun. Este diferit.

– Diferit? În ce fel?

Inspiră adânc, apoi strânge pleoapele și le deschide din nou.

– Numele lui este Franc, continuă ea. Este...

Clatin din cap nevenindu-mi să cred, punând laolaltă detaliile înainte ca ea să termine propoziția.

– Suzette, ce vrei să spui mai exact?

– Vreau să spun că dacă mă întrebai acum doi ani dacă mi-aș da vreodată întâlnire cu un ofițer german, ți-aș fi spus categoric nu, dar... nu știu, l-am cunoscut pe Franc și... ei bine, este minunat, altfel decât te-ai aștepta. Am ieșit împreună de câteva ori și, Céline, este un adevărat gentleman. Tot timpul acesta am crezut că sunt o haită de monștri, dar în realitate... nu este deloc așa.

La început, sunt prea uluită ca să vorbesc, dar apoi îmi regăsesc glasul.

– Înțeleg că ai sentimente pentru acest bărbat și mai înțeleg că uniforma nazistă nu îl transformă neapărat pe om în monstru, dar Suzette, înțelegi cât de grav este ceea ce faci? Îmi cobor vocea la nivel de șoaptă. Înțelegi riscurile?

Prietena mea se încruntă ca și cum vorbele mele au rănit-o, și încă profund. Voia să o încurajez, ba chiar să mă bucur de veștile ei, iar eu o cert.

– Ar fi trebuit să știu că nu te poți bucura pentru mine, replică ea. Adică, uită-te la tine, ai norocul de a cunoaște nu doar o mare iubire, ci două. Tu ai găsit ușor dragostea, dar habar nu ai cât de greu mi-a fost mie.

Îi arunc o privire îndurerată.

– Ești nedreaptă. Cum mă poți acuza că nu vreau să fii fericită?

– Îmi pare rău, spune Suzette încet. Nu asta am vrut să spun.

Oftează.

– Numai că vreau genul acela de dragoste pe care ai întâlnit-o tu. Ești atât de norocoasă.

Încuviințez din cap, venindu-mi în fire.

– Sigur că tânjești după dragoste, spun eu. Dar cu ce preț?

Privirile lui Suzette mă ocolesc.

– Și mie mi-e teamă, la fel cum le este tuturor, continui eu. Mi-e teamă pentru Cosi. Pentru papa. Mi-e teamă pentru tine.

– Știu, continuă ea. Dar de Franc nu trebuie să îți fie teamă. Este un om minunat.

– Ești nebună?

Ea pare surdă la vorbele mele îngrijorate.

– Am văzut-o pe Marguerite Leon ieri la piață. O știi, fata aceea cam toantă de la școală, cea cu fața de cal?

Dau din cap. În clipa aceasta nu îmi pasă de Marguerite, de fața ei de cal și de nimic altceva decât de a o face pe Suzette să priceapă.

– Se întâlnește cu cel mai chipeș ofițer. O duce la teatru și îi cumpără practic orice dorește.

Scutur din cap, exasperată.

– Știi ciorapii aceia din mătase care se vindeau la Boutique Rouge, pe care îi cumpăra toată lumea și care acum nu se mai găsesc?

Nici nu așteaptă să răspund.

– I-a cumpărat trei perechi.

Lui Suzette i-au plăcut mereu lucrurile fine, dar chiar așa?

– Și asta îți dorești? oftez eu. Să fii plătită pentru... compania ta?

– Nu face pe mironosița, Céline. Faptele sunt fapte. Parisul nu mai este același și poate nu va mai fi niciodată. Știi la fel de bine ca mine că este foarte posibil ca Aliații să piardă războiul.

Clatin din cap.

– Asta nu se va întâmpla niciodată.

– Ba s-ar putea să se întâmple. Și dacă va fi așa, de ce să nu mă aflu de partea învingătoare?

Continuă să vorbească, dar abia o mai pot asculta. Ce s-a întâmplat cu prietena mea? Pe dinafară, arată ca oricare femeie bogată din Paris, cu hainele ei la modă și părul perfect coafat, dar eu știu adevărul. Familia ei are mari greutăți financiare și nu de azi, de ieri. Îngrijirea și tratamentele pentru fratele ei mai mare, Élian, care s-a născut cu grave probleme medicale și este țintuit într-un scaun cu rotile, au secătuit fondurile și așa firave ale familiei. Bunăstarea viitoare și securitatea financiară a familiei depind de abilitatea lui Suzette de a-și găsi un soț bogat și știu bine că simte această presiune.

Întind din nou mâna spre ea.

– Of, Suzette. Sunt vremuri grele pentru toți. Sunt lucruri pe care le poți sacrifica, dar demnitatea nu se numără printre ele, și nici inima. Desparte-te de acest om. Vei cunoaște un francez cumsecade în curând. Așteaptă și ai să vezi.

Suzette nu pare convinsă. În schimb, ridică sfioasă manșeta rochiei sale din catifea roșie, dând la iveală o brățară cu diamante mai frumoasă decât orice altă bijuterie pe care am văzut-o la ea.

– De unde ai asta?

– Mi-a dat-o acum câteva seri, când a venit acasă, să îi cunoască pe părinții mei și pe Élian.

Fac ochii mari.

– Stai puțin, i-ai permis să îl întâlnească pe Élian?

– Da.

– Suzette, nu ai auzit zvonurile despre ceea ce le fac...

– Schilozilor? îmi termină Suzette propoziția, cu fulgere în priviri. Haide, spune-o.

– Suzette, știi că îl iubesc pe Élian. Cum poți să te comporți de parcă nu aș fi de partea ta, de parcă aș fi... împotriva ta?

– Crezi că m-aș întâlni cu el dacă aș avea vreo temere că i s-ar putea întâmpla ceva lui Élian? exclamă Suzette, îmbujorându-se. Franc este blând ca un miel și, în plus, mi-a povestit despre planurile lui Hitler. De îndată ce se termină războiul, se vor construi cămine frumoase pentru cei ca Élian, unde vor putea duce o viață liniștită. În ciuda a ceea ce crezi tu probabil, nu tot ce are legătură cu naziștii este rău, a zis ea zâmbind.

Nu îi mai rabd cuvintele. Desigur, am auzit cu toții despre cetățeni francezi care trădează, cuceriți de farmecul prieteniei cu ofițeri germani care le promit recompense grase, posturi de conducere și alte tratamente speciale la terminarea războiului. Se zvonește că, în fiecare noapte, creatoarea de modă Coco Chanel împarte patul la Ritz cu un ofițer blond de două ori mai tânăr decât ea. Dar prietena mea de o viață? Nu pot suporta așa ceva.

– Oprește prostia asta imediat, îi spun eu, fixând-o cu privirile. Te implor. Dă-i brățara înapoi. Pentru că dacă o păstrezi, îi aparții lui. Înțelegi? Spune-i că îți pare rău, dar inima ta îți spune altceva acum. Spune-i că mama ta este bolnavă. Spune-i că te-ai îmbolnăvit de difterie. Spune-i orice. Orice trebuie să spui, spune-i și pune-i capăt, scoate-l din viața ta și a lui Élian. Te rog, Suzette. Ești în pericol și nici măcar nu îți dai seama.

Își bagă mâna sub masă, retrăgându-se parcă dincolo de o graniță imaginară.

– Chiar dacă ofițerul acesta, Franc, este unul dintre cei buni, dacă există așa ceva, ce vor zice cei cu care lucrează? insist eu. Când vor afla despre Élian...

– Ești paranoică, zice ea, pipăindu-și brățara de la încheietura mâinii.

– Iar tu ești o proastă!

Ridic brațele în aer în felul în care ar reacționa papa confruntat cu ceva complet tâmpit, ca de pildă bărbații însurați care vin să cumpere flori pentru amante și soții în același timp și le încurcă numele pe felicitări și nici că le pasă.

– Brățara aceea, continui eu, arătând către încheietura mâinii ei și privind mai bine la diamantele destul de mari. Te-ai întrebat măcar de unde provine?

– El mi-a cumpărat-o, desigur.

– Amândouă știm că nu a cumpărat-o dintr-un magazin de bijuterii.

– Oprește-te, Céline, spune ea, de parcă nu mai suportă să audă adevărul.

Dar nu mă opresc.

– Îți zic eu de unde a luat-o.

– Ți-am zis să te oprești, spune ea din nou, de data asta mai tare, atrăgând atenția celor așezați la alte mese.

Ochii îi sunt plini de lacrimi.

Și mie îmi vine să plâng, dar respir adânc, încercând să mă calmez. Îmi amintesc de promisiunea făcută lui Luc. Nu trebuie să facem o scenă.

– Te rog, spun eu. Să vorbim rațional.

Dar Suzette nu ascultă. În schimb, clipește dulce și zâmbește către cineva din spatele meu.

– Franc! zice ea, sărind în picioare când se apropie de noi un ofițer chipeș însoțit de un alt bărbat.

Zâmbește sfioasă când Franc o prinde de talie, trăgând-o spre el într-o îmbrățișare grețoasă. Peste cafenea se lasă o tăcere ca o botniță sufocantă. Mi se pare că toată lumea ne privește.

– Céline, acesta este Franc, spune Suzette. Franc, vechea mea prietenă Céline.

Franc zâmbește.

– O plăcere, spune el înainte de a mi-l prezenta pe colegul lui, Ralph.

Sunt rece, în cel mai bun caz, și în mod foarte clar neinteresată.

– Voi două ar trebui să veniți cu noi la teatru în seara asta, sugerează Franc. Avem bilete la spectacolul de cabaret de la opt.

Opt. În Parisul ocupat, teatrul, o masă la restaurant sau orice alt eveniment la ora opt sunt excluse, deoarece intră în conflict cu regula care impune stingerea la ora nouă în tot orașul, desigur. O masă după toate regulile franțuzești durează două ore, preferabil trei, așa că la orice bistro sau cafenea, ultima masă se ocupă la șapte zilele acestea. Dar dacă ești în compania unui ofițer neamț, te poți bucura de orice. De aceea, majoritatea restaurantelor și a localurilor care oferă divertisment stau deschise pentru a-i servi pe germani, în schimbul protecției și a unui tratament preferențial.

– Ce zici, Céline? întreabă Suzette și simt că mi se rupe inima de privirea din ochii ei.

– Eu, eu... îmi pare rău, zic, făcând un pas înapoi. Mulțumesc pentru invitație, dar am un... angajament prealabil în seara asta.

Zâmbesc cât pot de politicos, întinzând mâna după geantă ca să plătesc nota, dar intervine Franc.

– Femeile frumoase nu trebuie să plătească niciodată, spune el, întinzând mâna și oprindu-mă să pun banii pe masă.

Suzette radiază când bărbatul bagă mâna în buzunar și scoate câteva bancnote nou-nouțe, pe care le desface ca pe o coadă de păun. Este mai mult decât suficient pentru a plăti salatele noastre și vinul; lasă un bacșiș extrem de generos pentru chelner, ceea ce nu face decât să sporească afecțiunea lui Suzette pentru el.

– Ești prea generos, Franc, spune ea cu o expresie romanțioasă care îmi întoarce stomacul pe dos.

– Vă rog să mă scuzați, zic eu. Am pierdut noțiunea timpului. Trebuie să plec.

– Ei, spune Suzette, țuguindu-și buzele. Mi-a... plăcut să te revăd.

Timp de o clipă, remarc o undă de regret în privirea ei, dar după încă o clipă, a dispărut.

Îi cercetez chipul fără succes în căutarea unei urme a vechii mele prietene, cea care nu suporta nedreptatea, cea care cândva a înfruntat o ceată de băieți de două ori mai mari decât ea pentru că se luaseră de fratele ei.

Papa spunea întotdeauna că nemții au un fel al lor de a răspândi răul ca pe o boală, iar unii dintre noi sunt mai susceptibili la el decât alții. Presupun că nu l-am crezut niciodată până acum, când văd ce se întâmplă sub ochii mei.

Suzette a fost infectată.