Capitolul 10

CÉLINE

Încep apelurile telefonice, la început ca niște picături, apoi ca un robinet deschis la putere maximă. Mai întâi, Madame Laurent.

– Îmi pare rău că vă deranjez acasă, dar florăria pare să fie închisă și, ei bine, trebuie să anulez comanda pentru sâmbătă seară. Nu este nimic personal, să știți. Doar că este o cină foarte importantă și am plasat comanda în altă parte.

– Desigur, Madame, spune papa, fără nici cel mai mic indiciu că ar fi dezamăgit. Înțelegem perfect.

Apoi Madame Clément, care, în urmă cu cinci ani, ne-a trimis mai bine de cincisprezece clienți din cercul ei de persoane bogate.

– Vai de mine, regret să vă spun că am hotărât că nu mai am nevoie de flori pentru prânzul de duminică.

– Da, Madame Clément, spune papa, lăsând receptorul în furcă cu un țăcănit învins.

Apoi Madame Fontaine, care ne-a arătat mereu bunăvoință, aducându-i lui Cosi un cadou de ziua ei în fiecare an.

– Având în vedere că suntem în război, am luat decizia că nu este corect din partea mea să cheltuiesc bani pe flori, când aș putea să îi dau celor nevoiași. Sunt sigură că mă înțelegeți.

– Da, Madame Fontaine, spune papa.

Văzând disperarea lui papa, mă ocup eu de apelurile telefonice după acesta. Mai primim cel puțin zece.

– Da, Madame.

– Desigur, Madame.

– Dacă vă răzgândiți, ne găsiți aici.

– Într-adevăr, Madame.

– Înțelegem, da.

Clientele noastre ne părăsesc ca într-un exod, dar cine le poate învinui? Este periculos să te asociezi cu evreii, oricine știe acest lucru. Și totuși, noi suntem evreii. Aceiași evrei la care au apelat pentru a obține cele mai frumoase aranjamente pentru cele mai importante momente din viața lor: nunți, prânzuri, botezuri, nașterea copiilor, moartea celor apropiați, logodne. Dacă au avut încredere în noi atunci, de ce nu mai au acum? Noi nu ne-am schimbat, dar Parisul, da. Iar acum afacerea noastră este ruinată.

papa are niște economii – nu mult, dar destul cât să ne ajungă câteva luni, până ce îmi voi găsi un loc de muncă. Poată mă ajută Nic să găsesc ceva la brutărie. Cât de greu ar fi să vând produse de patiserie sau să servesc la mese, sau poate chiar la... Bistro Jeanty! Madame Jeanty nu mă iubește, este adevărat, dar de dragul lui Luc îmi va permite să servesc la mese până se întoarce Luc.

Papa se ridică, cu chipul scăldat de mândrie.

– Refuz să mă las falimentat în felul acesta.

– Nu putem ține ușile deschise fără clienți.

– Deocamdată sunt buimaci, spune el. Se vor întoarce.

Scutur din cap.

– Nu ne putem baza pe asta. Știi la fel de bine ca mine care sunt cheltuielile noastre. Fără comenzi, nu facem decât să aruncăm bani pe apa sâmbetei, bani de care avem nevoie ca să... supraviețuim.

Papa se uită fix spre un colț al camerei de zi. Privirea lui este hotărâtă, distantă. Îmi imaginez că se gândește la viața petrecută în Normandia, înainte de Hitler, înainte de moartea mamei. Și eu mă gândesc la vremurile acelea și îmi doresc să le pot trăi din nou. Dar trăim în prezent și trebuie să ne ducem viața mai departe. Papa știe și el acest lucru și îmi dau seama că este prins într-o luptă cu mândria lui.

Îmi amintesc de plicul de la Luc și alerg în dormitor ca să-l iau din geantă. Nu pot să cred că am uitat de el, dar am fost teribil de preocupată de rănile lui papa și de incidentul de la florărie.

– Stai, papa, spun eu, ridicând plicul legat cu sfoară. Luc ne-a trimis asta.

El clatină din cap, neînțelegând.

– În dulăpiorul de la Bistro Jeanty.

Nu înțelege.

– Nu contează. Să vedem ce este.

Trag de sfoară și desfac plicul sigilat. Înăuntru este un teanc de mărci germane, pe care le fac evantai și le număr în grabă.

– Sunt cel puțin cinci sute aici, dacă nu mai mult. Și uite.

Mă opresc și scot câteva hârtii care au fost bine împăturite.

– Ah, papa, sunt documente. Hârtii oficiale. Numele noastre au fost schimbate, al tău, al meu și al lui Cosi. Uite, alte nume de familie. Acum ne numim familia Le Blanc. Papa, știi ce înseamnă asta?

Privește înainte, înghețat, de parcă sunt prea multe noutăți ca să le poată digera.

– Papa, asta înseamnă că putem pleca! Înseamnă că putem lua un tren spre sud, poate chiar să traversăm acolo granița cu Elveția, sau și mai bine, să luăm bilete spre America.

– America? Elveția? clatină el din cap. N-o să-mi părăsesc niciodată casa!

Cosi traversează zburdând holul, strângându-l în brațe pe Monsieur Dubois.

– Mergem în America? Adevărat? Am auzit că acolo e bine.

Zâmbesc către fiica mea cea frumoasă.

– Vorbim despre asta mai târziu, puiule. Acum dă fuga și termină puzzle-ul pe care l-ai început azi-dimineață, în timp ce eu și papa discutăm.

– Bine, mama, spune ea cu un zâmbet, întorcând capul încă o dată peste umăr, înainte de a fugi pe hol. Sper să ne mutăm în California. Au palmieri acolo.

Dau din cap, cu veselie.

– Așa este, au, iubito.

– Papa, trebuie să mă asculți, spun eu, așezându-mă lângă el pe canapea. Nu putem rămâne aici. Oamenii ca... noi sunt arestați la tot pasul. Bărbații dispar. Femeile și copiii sunt... Este prea îngrozitor să o spun. Luc încearcă să ne apere. Trebuie să ne facem un plan.

Privirea lui papa o întâlnește pe a mea.

– Știu, draga mea. Știu. Tu ești o luptătoare, la fel ca mama ta. Doar că... Se oprește și închide pentru o clipă ochii obosiți. Nu știu dacă mai pot lupta.

Papa va împlini șaptezeci de ani luna viitoare și pare mai bătrân ca niciodată.

Cad în genunchi lângă el.

– Atunci, lasă-mă să lupt eu pentru tine, spun eu. Pentru toți trei.

– Nu îți pot cere așa ceva, Céline.

Mă bate pe mână.

– Pleacă tu împreună cu Cosi. Luc o să te găsească.

– Nu înțeleg, papa. Ce spui? Respiră adânc. Eu rămân. Nu îmi părăsesc casa.

În clipa aceasta înțeleg că oricât aș încerca să îl conving sau să îl implor, nu își va schimba hotărârea.

– Iar eu nu te părăsesc pe tine.

– Trebuie, zice el. Ia documentele și fă așa cum te-a sfătuit Luc.

Scutur din cap.

– Nu. Nu te abandonez așa. N-aș putea face asta niciodată.

Dau din cap cu hotărâre.

– Am decis, așadar. Vom rămâne aici. Avem banii de la Luc ca să ne ajute, iar eu voi găsi ceva de lucru. De fapt, am de gând să încerc chiar azi. Îmi pun capul pe umărul lui papa, privind pe fereastra de lângă noi. Uite, spun eu. Ninge.

– Destul de devreme anul ăsta, spune papa, iar zâmbetul lui mă încălzește. Mă face să simt că orașul este iar...

Vocea i se stinge.

– Așa cum era odinioară? încerc eu, terminându-i propoziția.

El încuviințează din cap, iar eu îi strâng mâna.

Mâine orașul va fi acoperit de zahăr pudră, Cosi va țipa de fericire, iar eu mă voi bucura că am supraviețuit încă o zi.

Îl sărut pe papa de noapte bună, apoi mă ghemuiesc lângă Cosi, care doarme dusă; mă întorc către măsuța de toaletă și întind mâna după un stilou și hârtie. La lumina lunii, compun o scrisoare pentru Luc. Nu știu unde se află sau dacă va citi vreodată cuvintele mele, dar îmi face bine să-i scriu.

Pun scrisoarea într-un plic și o așez lângă celelalte. Când ne vom revedea, i le voi da pe toate, o relatare a zilelor pe care le-am petrecut departe unul de celălalt și un semn al frumuseții reîntâlnirii noastre.