Capitolul 9

CAROLINE

Soarele de toamnă intră prin fereastra dormitorului meu când mă ridic în capul oaselor și casc. Astăzi mă întâlnesc cu Victor la Jeanty, ca să mergem la o plimbare și la un picnic. Caut în șifonier ceva de purtat, alegând în cele din urmă o rochie albă din in, cu bretele lăsate și sandale. Mulțumită temperaturilor neobișnuit de mari, nu trebuie să îmi bat capul cu un pulover, dar arunc în geantă un șal albastru din cașmir, în caz că se întețește vântul mai târziu.

Arunc o privire grăbită în oglinda din baie, apoi fac un pas spre ea, îndrăznind să mă aplec și să îmi inspectez imaginea de aproape. Am pomeți destul de buni, nu ascuțiți ca ai multor parizience, (toate cele pe care le întâlnești pe stradă ar putea fi modele); sprâncenele mele sunt frumos arcuite; câteva riduri pe frunte, dar asta e!; pielea uscată; și riduri în colțurile gurii – dacă se datorează încruntării sau râsetelor, s-ar putea să nu aflu niciodată. Buzele au un aspect șters, așa că deschid un sertar din stânga mea și caut până găsesc un ruj. Mi se pare ciudat să scotocesc prin sertarele și rafturile mele. Sunt lucrurile mele, desigur, și totuși, mă simt ca un invitat la o petrecere care trage cu ochiul în dulăpiorul cu medicamente care nu-i aparține sau o fetiță care caută pe furiș în geanta cu cosmetice a mamei, pentru a fura un pic de ruj.

Rujul cu care mă dau este roșu, roșu aprins. La început vreau să îl șterg, dar apoi îmi țuguiez buzele către oglindă și zâmbesc. De ce nu?

Îmi amintesc de scrisorile pe care le-am găsit în cutia de trabucuri și mă întreb dacă femeia, Céline, s-a dat vreodată cu ruj în baia aceasta. Hotărăsc să mai deschid o scrisoare și să o citesc înainte de a-mi începe ziua.

Dragă Luc,

Cât de mult îmi doresc să îți dau vești bune, dar mă tem că situația noastră aici s-a înrăutățit. Papa a fost bătut cu sălbăticie ieri de către nemți. Își va reveni, dar mă tem că prăvălia noastră, nu. Ni s-a pus pe geam steaua galbenă. Tot ce m-am rugat să nu se întâmple se întâmplă acum. Este ca și cum am fi fost smulși de furtună, iar vânturile sunt prea puternice ca să le mai rezistăm.

Îmi doresc cu disperare să vii acasă. Sunt atât de speriată.

A ta, Céline.

Cu inima strânsă, citesc scrisoarea încă o dată, apoi o bag la loc în plic. Problemele mele nu au nici o importanță; aș vrea să pot călători înapoi în 1943 și să o ajut pe sărmana femeie. Oare ce s-a ales de ea?

Curiozitatea mea atinge punctul maxim când pun scrisoarea la loc în cutia pentru trabucuri. Sunt pe cale să scot alta, când sună telefonul mobil. E Victor.

– Bună, zic eu zâmbind.

– Bună. Ne mai vedem astăzi?

– Da.

Arunc o privire la ceas.

– Îmi pare rău, cred că sunt în întârziere. Ajung în câteva minute. E bine?

– Da, e minunat.

Bag cutia de trabucuri înapoi în sertarul noptierei, apoi îmi iau geanta și mă îndrept spre lift.

În hol, Monsieur de Goff vorbește la telefon, iar eu mă simt oarecum ușurată, după tonul indiferent pe care l-a avut în conversația purtată cu mine ieri. Poate că Victor are dreptate când vorbește de ideile sale preconcepute despre americani și, după câte se pare, despre apartamentul meu.

Ies în stradă fără să mă mai gândesc la el.

– Bună, îmi spune Victor când ajung la Jeanty. Ești foarte... frumoasă.

Simt că mă îmbujorez un pic.

– Ah, mulțumesc.

– Eu sunt aproape gata, zice el, întinzând mâna după un coș.

Înăuntru sunt câteva caserole din carton, o pătură mică rulată în forma unui cilindru perfect. Se duce în bucătărie și se întoarce cu o altă cutiuță, o sticlă de vin și două pahare mici, pe care le bagă înăuntru.

– Gata, zice el, ținându-mi ușa deschisă. Mergem?

Mă prefac că nu remarc zâmbetele chelneriței și ale barmanului. De ce ar zâmbi așa? Doar nu este o întâlnire amoroasă.

– Mă gândeam să te duc la o plimbare în cartierul Montmartre. Este puțin de mers pe jos, așa că am vrut mai întâi să verific cum te mai simți.

– Nu mai am dureri, zic eu. Iar doamna doctor m-a sunat să îmi spună că pot face mișcare, așa că să mergem.

– Bine, zice el. Îți promit că nu vei fi dezamăgită.

Zâmbesc.

Victor poartă blugi, o pereche de Converși și o cămașă simplă din in, de culoarea cerului de vară. Arată schimbat în haine de stradă, schimbat în bine. S-a bărbierit și tot ce rămâne acum este o umbră moale de barbă în jurul maxilarului puternic.

– Eu...

Vorbim amândoi deodată, apoi ne oprim și râdem. Dintr-un motiv sau altul, sunt puțin emoționată, și el pare la fel.

– Tu prima, zice el.

Zâmbesc.

– Voiam să spun numai că mă bucur să îmi petrec ziua cu tine.

– Și eu, zice el râzând.

Când ocolim următorul colț de clădire, începe să îmi povestească despre copilăria lui petrecută în Paris. Arată către parcul unde a făcut primii pași, apartamentul unde l-au adus părinții acasă de la spital după naștere, banca unde a dat primul sărut (numele ei era Adèle și avea aparat dentar), barul lui preferat și cea mai bună brutărie, unde ne oprim și comandăm două pains aux raisins. Eu îl ascult și râd și mă bucur de tot. Parisul lui Victor este colorat și viu. Fiecare colț are o poveste. Fiecare cafenea, o amintire.

– Iubești mult orașul, spun eu în timp ce coborâm pe o alee atât de îngustă, încât o mașină care trece pe lângă noi aproape că își zgârie oglinda laterală de zidul din piatră al unei clădiri. Ce te-a făcut să vrei să pleci în Statele Unite?

– Ei, zice el, asta este o poveste lungă.

– Mi-ar plăcea să o aud.

El încuviințează din cap.

– Mai întâi pentru școală. Voiam să merg la o școală pentru bucătari, dar nu mă interesau școlile pedante, de bucătărie clasică franceză de aici. Eram fascinat de bucătăria Californiei de Nord, mai ales cea din Napa și Sonoma. Ingrediente proaspete, gătite cu stil și personalitate. Mâncare pentru un pahar de vin.

Râde.

– Cel puțin așa îi spun eu. Voiam să gătesc și eu așa. De aceea m-am dus acolo și am studiat timp de patru ani, apoi am muncit din când în când în restaurante din California și din New York, iar în cele din urmă m-am întors aici, când s-a îmbolnăvit mama.

– Of, îmi pare rău.

El dă din cap.

– Cancer la sân. Dar și-a revenit.

Duc mâna la inimă, ușurată.

– După aceea, m-am tot gândit la viitorul meu. Și am ajuns înapoi în California.

– Ce te-a făcut să te întorci de data asta?

– O femeie cu totul specială, zice el.

În privirea lui este o sclipire care îmi spune că odată a fost vrăjit de ea, și poate încă este.

– Cum v-ați întâlnit?

Din nu-știu-care motiv, vreau să aflu totul despre femeia care i-a cucerit inima lui Victor.

– Din întâmplare, de fapt, zice el, uitându-se visător la strada care se întinde în fața noastră. Era vară și se afla într-o excursie cu câteva prietene, abia absolviseră facultatea. A venit direct spre mine și m-a întrebat de un loc pe care îl căutau, chiar în Montmartre. Zâmbește. Și, din clipa aceea, am fost... Face o pauză de o clipă. Cum spun americanii? Ah, da, am fost ca plastilina în mâinile ei.

Zâmbesc.

– Și ați rămas împreună mult timp?

– Ani buni, da, zice el, cu chipul scăldat în lumina amintirilor. Nu am cunoscut niciodată pe cineva ca ea. Lumina o încăpere prin simpla ei prezență. Iar râsul ei, zice el după o pauză, era magic.

Urăsc împunsătura de gelozie pe care o simt. Îmi imaginez că iubita pierdută a lui Victor este înaltă și frumoasă, cu păr des, negru și o memorie în bună stare de funcționare. Cel mai probabil, acum poartă o ținută șic și se ocupă cu ceva foarte important, editează o revistă din New York sau își încheie rezidențiatul în neurochirurgie.

– Și apoi, ce s-a întâmplat?

Chipul i s-a schimbat deodată.

– Viața s-a întâmplat, cred că așa s-ar putea descrie.

– Dar dacă o iubeai atât de mult, ați fi putut reconcilia... diferențele dintre voi, nu-i așa?

El clatină din cap.

– Nu, nu cu ea. Din păcate, unele lucruri nu pot fi reparate. Își drege glasul. Oricum, iartă-mă că am tot vorbit despre povestea asta. Iată, am ajuns deja.

Arată către o scară destul de abruptă și se înclină cu un zâmbet ștrengăresc.

– În vârful dealului, doamna mea, vă prezint... Montmartre.

Zâmbesc și eu, potrivindu-mi geanta pe umăr.

– Ne întrecem până sus?

Îi arunc un surâs și o pornesc în goană, înaintea lui.

– Hei, strigă el, urmându-mă. Nu-i corect!

Eu măresc viteza, râzând. Ajung în vârf cu răsuflarea tăiată, cu Victor pe urmele mele.

– Hei, eu a trebuit să car coșul, zise el, strâmbându-se și respirând la fel de greu ca mine. Îl lasă la picioare, apoi își pune mâinile pe umerii mei, întorcându-mă cu fața către întinderea orașului de sub noi. Ai văzut vreodată ceva mai frumos?

Scutur din cap.

– Am călătorit în toată lumea, dar asta... asta este culmea frumuseții. Și, în plus, este acasă. Se apleacă din nou spre coș. Să mergem, știu un loc minunat unde putem pune o pătură pe jos ca să mâncăm.

Traversăm ceea ce pare un sătuc punctat cu magazine, cafenele și galerii de artă și continuăm să mergem. Victor arată către o poartă din fier.

– Chiar aici, spune el, desfăcând zăvorul.

– Ce este aici? întreb eu. Nu pare un parc. Poate este casa cuiva?

– O să vezi, zice el, făcându-mi semn să trec dincolo de poartă.

Ne plecăm capetele când trecem pe sub o viță-de-vie în floare, netăiată, care amenință să doboare spalierul pe care a crescut. O floare stacojie îmi gâdilă obrazul când trec pe sub ea.

Scena din fața ochilor mei pare ruptă dintr-un basm, sau cel puțin un basm pe care mie mi-ar plăcea să îl citesc: la picioarele noastre se întinde un petic de cimbrișor, atât de moale, încât seamănă cu o pernă verde, peste tot trandafiri, hortensii, allium mare cât o farfurie – flori peste tot. Dar imaginea Parisului de pe această înălțime fermecată este cea care îmi taie răsuflarea.

– Uau! exclam eu, uimită.

– Nu e minunat locul? zice Victor, punând pătura pe patul de cimbrișor și așezându-se.

Își prinde genunchii la piept, iar eu mă așez lângă el.

– Da. Cum l-ai găsit?

– E o poveste lungă, zice el făcându-mi cu ochiul. Să zicem doar că nu îl arăt multora.

Zâmbesc.

– În acest caz, o voi lua drept un compliment.

Deschide sticla de vin de Burgundia, toarnă câte un pahar pentru fiecare, apoi întinde pe pătură mai multe feluri de brânzeturi și mezeluri, murături, o salată din orzo cu măsline grecești și roșii cherry. Totul arată divin.

Mâncăm și bem în timp ce soarele de toamnă timpurie traversează Parisul. Între înghițituri, îi povestesc lui Victor despre cursul de pictură peste care am dat din întâmplare. Bag mâna în geantă și scot caietul de schițe, arătându-i desenul meu cu hortensii.

– Este... foarte bun, exclamă el. Arată ca făcut de un profesionist. Hei, poate am rezolvat misterul identității tale. Poate ești o artistă celebră.

Clatin din cap.

– Mă îndoiesc.

– Ei bine, chiar dacă nu ești, zice el arătând către pagina deschisă, tot este un indiciu.

– Presupun că da, zic eu oftând. Adică, am încercat să înțeleg cine sunt, dar nu este ciudat că mă tem un pic să aflu răspunsul?

– Deloc, zice el. Treci printr-o experiență colosală. Oricine s-ar simți speriat.

Dau din cap.

– Da. Știu că sunt multe lucruri pe care aș putea să le fac pentru a-mi descoperi identitatea. Aș putea să mă duc la ambasadă. Aș putea face o verificare a trecutului meu, iar apoi să mă duc în orașul meu de baștină și să vorbesc cu fiecare locuitor, până ce voi afla cine sunt cu adevărat. Dar, ca să fiu cinstită până la capăt, Victor, nu vreau.

– Îmi spui de ce?

Simt că mi se umezesc ochii.

– Nu știu nimic despre viața mea, iar asta mă face să mă simt ciudat, stingheră și speriată. Dar dacă alternativa este mai rea?

Victor îmi umple din nou paharul de vin.

– Dacă îmi revine memoria și o să îmi urăsc viața, sau mai rău, o să mă urăsc pe mine? După câte înțeleg, duceam o viață tristă înainte. Nu mai vreau să fiu femeia aceea.

Victor îmi pune un deget pe buze și clatină din cap.

– Atunci nu mai fi. Fii tu. Nu vrei să te întorci la situația dinainte.

Privesc spre orizont, gândindu-mă la cuvintele pe care tocmai le-a spus.

– Știi ce cred? spune el, întorcându-se spre mine. Că indiferent cum încercăm să ne facem viețile, cea mai mare parte ne scapă de sub control. Da, putem studia, putem munci din greu și putem fi buni prieteni, soți, cetățeni, părinți. Dar ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Credința că totul este deja scris în stele te eliberează.

– Este... frumos, zic eu.

El încuviințează cu o mișcare a capului, aplecându-se spre mine.

– Ca după-amiaza asta, ca momentul ăsta. Era scris să îl trăim. Stelele știau deja că se va petrece.

– Gândul acesta mă eliberează, spun eu.

– Adevărat, continuă el, luându-mi mâna și examinându-mi cu atenție degetele, ca și cum le-ar fi întâlnit pentru prima dată.

După o clipă, îmi duce mâna la buze și îmi sărută vârfurile degetelor, ceea ce îmi provoacă un fior electric care urcă prin braț și îmi traversează tot corpul.

– Poate că accidentul tău nu a fost o tragedie, totuși, continuă el, întorcându-și privirile spre mine. Poate a fost un dar.

Mă cuibăresc mai aproape de el. În vreme ce soarele după-amiezii târzii aruncă umbre peste Paris, aceasta pare a fi singura convingere de care am nevoie.

*

Este prea târziu ca să mergem pe jos; în curând se va lăsa întunericul și de aceea luăm un taxi până la apartamentul meu. Mă întreb dacă să îl invit înăuntru, dar mă hotărăsc să nu o fac. A fost o zi perfectă.

– M-am simțit bine astăzi, spune el.

– Și eu. Mulțumesc.

Îi fac semn cu mâna când taxiul se îndepărtează, apoi mă întorc către intrarea blocului meu. Monsieur de Goff nu ridică privirea de la postul său când trec spre lift, dar eu îmi spun că nu trebuie să las țâfna lui să îmi strice ziua frumoasă.

– Așteaptă, zice el înainte să se închidă ușile, iar eu întind mâna și nu le las să se închidă. A venit cineva astăzi care voia să te vadă.

– Da? Cine?

– Un bărbat.

– I-ați reținut numele?

– Nu, a refuzat să lase orice fel de informații.

Dau din umeri când îmi înmânează un teanc mic de scrisori, apoi urc la etaj. În apartamentul meu, aerul este închis și cald, așa că deschid ușile balconului și las să intre aer proaspăt înainte de a sorta scrisorile, majoritatea facturi, dar îmi atrage atenția un plic cu adresa scrisă de mână. Îl deschid imediat.

Dragă doamnă Williams,

Îmi pare rău că vă deranjez din nou, pentru că știu că mi-ați spus deja nu, dar, dată fiind importanța proiectului, am vrut să mai încerc o dată pentru a vedea dacă ați putea totuși să îmi acordați un moment din timpul dumneavoastră. Chiar și numai cincisprezece minute.

Cu cea mai mare recunoștință pentru atenția dumneavoastră,

Estelle Olivier

Caut informațiile despre expeditor sub numele ei. Un număr de telefon și o adresă de e-mail care indică faptul că este studentă la Universitatea din Sorbona. Oare ce vrea și de ce i-am refuzat cererea?

Remarc o luminiță care clipește la telefonul meu și apăs un buton, pentru a asculta un mesaj vocal de la doamna doctor Leroy, care vrea să vin la un control. Decid în schimb să o sun pe studenta de la universitate.

– Bună, aici Caroline Williams. Am primit scrisoarea ta și m-am gândit să...

– Da, Madame Williams! mai că schelălăie fata. Mă bucur foarte mult să vă aud.

Pare tânără.

– Cum te pot ajuta?

Își drege vocea.

– Studiez jurnalismul, cu accent pe istorie. Pentru lucrarea de final, înainte de absolvire, lucrez la un articol despre Parisul din anii 1940, în timpul ocupației. Mă interesează să spun povești despre timpurile acelea, povești care nu au mai fost spuse și am ales una anume.

– Scuză-mă, zic eu. De ce ai nevoie de ajutorul meu?

– Mă interesează vechii locatari de pe rue Cler, mai ales din apartamentul dumneavoastră și speram să îmi permiteți să vin și să fac câteva fotografii pentru proiectul meu. Promit să nu vă rețin prea mult timp.

– Desigur, spun eu. Ce ar fi să vii... în seara asta? La ora șapte?

– Da, mulțumesc!

– Perfect.

Întind mâna după caietul de schițe și creioanele colorate, apoi mă duc pe balcon, unde încep să schițez priveliștea pe care o oferă rue Cler. Oameni care forfotesc pe străzile pietruite. Biciclete care își croiesc drum încoace și încolo. Produse colorate, întinse ademenitor pe mese, ispitindu-i pe trecători. Clădiri vechi, din piatră, stând de veghe.

După o clipă, aud din nou sunetul de clopoței și de frunze de palmier care foșnesc în bătaia vântului, la fel ca înainte. Dar de data aceasta sunt pe o plajă. Aud valurile care se izbesc de mal înainte de a le vedea, iar când le văd, le urmăresc cum lovesc nisipul, explodând într-un milion de balonașe înainte de a se retrage. Hipnotizată, mă apropii de mal și îmi scufund picioarele goale în apă la venirea unui val care mă lovește peste glezne și mă stropește pe picioare. Râd în sinea mea când se apropie un alt val, care de data asta îmi udă rochia.

– Mami, haide! strigă vocea unei fetițe din spatele meu.

Mă întorc și văd o siluetă micuță în depărtare. Părul blond, prins în coadă. Un costum de baie cu buline roz și albe. Piciorușe bronzate. Aleargă mână în mână cu un bărbat, același care și-a încolăcit brațele în jurul meu în bucătărie.

– Haide mami, prinde-ne! strigă fata spre mine. Tati zice că nu poți.

Spatele lor sunt întoarse spre mine; nu le văd fețele.

– Aleargă, Alma, aleargă! zice bărbatul, vocea fiindu-i acoperită de zgomotul valurilor.

Alma. Numele ei este Alma.

Le cunosc pe aceste două fantome care aleargă pe plajă înaintea mea, și totuși... nu le cunosc. Oricum ar fi, însă, dorința de a fi lângă ele acționează ca un magnet.

– Vin! strig eu, fugind din fața următorului val, împlântându-mi picioarele în pământ, unul după celălalt, croindu-mi drum pe plajă, spre ei.

Dar cu cât alerg mai repede, cu atât ei par să se îndepărteze. Lacrimile îmi înțeapă ochii.

– Așteptați-mă, vin!

Ochii mi se deschid involuntar, sfâșiind scena din fața mea. Nu mai este nici o plajă. Nu sunt valuri. Nici nisip. Numai Parisul.

– Vin, Alma, murmur eu. Vin.

Sunt epuizată emoțional când sună soneria mai târziu, în seara aceleiași zile și regret că am fost de acord să o primesc pe studenta de la Sorbona, dar ar fi nepoliticos să anulez acum.

Îmi dau silința să îmi aranjez părul dezordonat în timp ce mă îndrept spre ușă. Pe holul din fața ușii se află o tânără. Este înaltă și frumușică, cu păr șaten scurt, tuns franțuzește.

– Dumneavoastră trebuie să fiți Madame Williams, zice ea, întinzându-mi mâna. Eu sunt Estelle. Îmi pare bine să vă cunosc, în cele din urmă.

– Intră, te rog.

– Uau, face ea, ducându-și mâna la gură. Este exact așa cum mi-am imaginat că arată aceste apartamente vechi. Atât de... maiestuos.

O urmăresc cum înaintează încet prin cameră, minunându-se de tot ce vede, de la tavan până la scândurile podelei.

– Vrei să iei loc?

– Mulțumesc, zice ea. Nu vreau să vă răpesc prea mult timp, Madame Williams, dar permiteți-mi să spun doar că este o ocazie nemaipomenită să mă aflu aici.

Dau din cap, oarecum confuză.

– Spune-mi Caroline.

Fata încuviințează din cap.

– Povestește-mi despre proiectul tău.

– Ei bine, continuă ea, scoțând din geantă un carnet vechi și întinzându-mi-l. Am găsit asta în arhiva universității. Este o agendă a unei asistente medicale franceze, care a făcut parte din Rezistență în timpul ocupației Parisului. Locuia în apropiere și scrie despre un apartament din această clădire.

Fac ochii mari.

– Apartamentul meu?

– Tot ce se poate. Încă pun piesele laolaltă, dar din ce mi-am dat seama, un ofițer german de rang înalt a locuit în clădire. Era un om îngrozitor, era implicat în tot felul de crime împotriva umanității. Deschide carnetul. După cum vedeți, paginile sunt serios deteriorate și șterse. Lucrez împreună cu un doctorand la Facultatea de Științe pentru a încerca să descifrăm textul sub o lumină ultravioletă specială. Nu știu dacă va funcționa sau nu, dar merită încercat. În starea în care se află acum, nu pot înțelege decât câteva cuvinte. Și un nume.

Îmi arată o pagină pătată rău de apă.

– Céline.

– Stai puțin, zic eu, cu ochii măriți. Céline?

– Știu că pare o nebunie, spune Estelle, dar nu cred că îmi voi găsi liniștea până nu voi afla ce încerca să spună Esther. Trebuie să știu ce s-a întâmplat.

Mă uit către dormitorul meu, aflat pe hol.

– Așteaptă o secundă, zic eu. Am ceva ce s-ar putea să te intereseze.

După câteva clipe, mă întorc cu cutia de trabucuri.

– Ce este?

Deschid cutia.

– Scrisori de la Céline, către bărbatul iubit.

Estelle rămâne cu gura deschisă de uimire.

– Unde le-ai găsit?

Îmi trece un frison pe ceafă, coborând spre spate, și îmi face pielea de găină pe brațe.

– În dulapul de haine din dormitorul pentru oaspeți. Erau înțepenite în spatele zidului. Nu știu de ce au fost lăsate acolo și nici cine le-a lăsat. Am citit câteva. Sunt sfâșietoare. Plănuiam să le citesc pe toate, dar sunt atât de prinsă de problemele din viața mea, încât, ei bine, ia-le tu.

Scot teancul de scrisori și i le întind.

– Ia-le și vezi dacă te ajută să îți scrii lucrarea.

– Vai, face ea. Este... de-a dreptul remarcabil.

Zâmbesc. Îmi face bine să ajut la rezolvarea unui mister, chiar dacă nu este al meu.

– Știu că pare inutil, spune ea, închizând cutia și băgând-o în geantă, să descopăr adevărul despre această singură poveste după ce au trecut atâția ani și mai ales când atâtea alte povești au rămas nespuse. Céline este numai una dintre miile de persoane, dar dintr-un motiv sau altul, mă simt atrasă de ea. Oftează. Colega mea de cameră, Liesel, nu înțelege fascinația pe care o simt față de Parisul aflat sub ocupație. „Nu va mai exista un alt Hitler“, spune ea „așa că ce rost are?“ Dar eu nu văd lucrurile așa.

– S-ar putea să aibă dreptate, răspund eu, dar, chiar dacă suntem convinși că așa ceva nu se va mai întâmpla, nu o știm sigur. Pe lângă asta, cred că avem ce învăța de la trecut.

– Mulțumesc, spune ea, ridicându-se. Voi pleca acum. Oricât de mult aș vrea să arunc o privire în dormitorul de oaspeți pe care l-ai menționat, se face târziu și trebuie să plec. Oricum, vreau să mai caut niște informații. Putem să ne revedem?

– Desigur, zic eu.

– Mulțumesc.

După ce se închide ușa, nu îmi pot lua gândul de la Céline. Prin această stranie întorsătură a destinului, viața mea se împletește inextricabil cu viața acestei femei dintr-o altă eră, al cărei trecut este la fel de întunecat ca al meu.