STRIGOII

I

... că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,

E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar,

Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,

Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt

Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

Scânteie desperarea în ochii-i crunţi de sânge,

Şi încâlcit e părul lui negru... gura-şi strânge;

El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege:

„Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul...

Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,

Căror a mea fiinţă un semizeu părea,

Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,

Şi naţii călătoare, împinse de a mea,

Împlut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,

Stătând un îndărătnic – un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă...

Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;

Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,

Cu mânile-amândouă eu faţa îmi ascund

Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.

Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni

Şi singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu,

Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:

«La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini?»

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,

Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

Mi-ai zis: «Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,

Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer...

Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.»

Şi întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.

Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul,

Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

Şi-nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,

Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

«Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu.»

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

Coroanele ce regii pe frunte le aşează

Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

Să ies la lumea largă... şi fost-ar fi mai bine

Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine –

Să fumege nainte-mi oraşele-n ruine,

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!“

Făcliile ridică, se mişc-în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,

Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,

Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,

A misticei religii întunecoase cete,

Pe funii lungi coboară sicriul sub perete,

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

II

În numele sfântului

Taci, s-auzi cum latră

Căţelul pământului

Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale

În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă lună –

La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună,

Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,

Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,

Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,

Colo cenuşa sură în părăsita vatră,

În codri-adânci căţelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân,

În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept...

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

El numără în gându-i zile nenumărate,

Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite, un alb ş-un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. C-o mână

El scutură din visu-i moşneagu-ncremenit:

― O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,

Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină.

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică,

Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace;

Cu greu a lui picioare din piatră le desface

Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face

Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte,

Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori,

Bătrânul se închină... pe rege-l prind fiori,

Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniştiţi

Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s-aruncă.

O candelă bătrânul aprinde – para lungă

Se nalţă-n sus albastră, de flacăre o dungă,

Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi.

Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept...

Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să şadă,

Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă,

Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,

În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.

Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând;

În aer îşi ridică a farmecelor vargă

Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă

Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă

Un cânt frumos şi dulce – adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte,

Se pare că furtuna ridică al ei glas,

Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,

Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz –

Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri,

Şi stânci în temelie clătindu-se vedem,

Plânsori sfâşietoare împinse de blestem

Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem

Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri...

― Din inimă-i pământul la morţi să deie viaţă,

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină,

Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie,

Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,

Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie,

Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toată firea amestecat-afară –

Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară –

Departe vede-oraşul pe sub un arc de pară,

Şi lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creştină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;

Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,

Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;

Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă...

O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă

De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcâie,

Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie;

Cu mâinile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie –

Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine – şi nourii s-aştern,

Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,

Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă

Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă –

Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliştea se stinge. În negrul zid s-arată,

Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea;

Arald nebun se uită – cu ochii o-nghiţea,

Puternicele braţe spre dânsa întindea

Şi-n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.

Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă,

Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă...

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe

Şi ştie că de-acuma a lui rămâne-n veci.

Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald...

Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă?

Ea-nlănţuieşte gâtu-i cu braţe de zăpadă,

Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:

― Rege,-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!

― Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoşi ochi ai!

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai,

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai,

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci.

Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acuşa la ureche-i un cântec vechi străbate,

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acuş o armonie de-amor şi voluptate

Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

III

... cum de multe ori când mor oamenii,

mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de

se fac strigoi...

Îndereptarea legii, 1652

În salele pustie lumine roşi de torţii

Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;

Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic –

Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic –

Palatu-i parc-aşteaptă în veci să-i vie morţii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire răzbind prin pânza fină

Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;

Zidirea cea pustie de jale pare plină

Şi chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn

Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,

Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată –

Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată

Şi-n negru-mbracă toate al nopţii palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,

Atât de albă faţa-i ş-atât de nemişcată,

Dar ochii-i ard în friguri şi buza-i sângerată,

Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,

Iară pe frunte poartă coroană de oţel.

De-atunci în haina morţii el şi-a-mbrăcat viaţa,

Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;

Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună,

Şi când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,

Pân’ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port

Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?

Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată,

De-ţi plac făclii de moarte, cântare-ntunecată?

Arald! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort!

Şi azi el se avântă pe calul său arab,

Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie,

Care sub luna plină luceşte argintie –

El vede de departe pe mândra lui Marie,

Şi vântu-n codri sună cu glas duios şi slab.

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,

Şi-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări –

S-ajung curând în cale, s-alătură călări,

Şi unul înspre altul se pleacă-n desmierdări –

Dar buzele ei roşii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,

Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi;

Vorbind de-a lor iubire – iubire fără saţ –

Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ

Şi-şi răzimase capul bălai de al lui umăr.

― Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoşi ochi ai...

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai...

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!

Miroase-adormitoare văzduhul îl îngrèun,

Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene,

Şi le aşterne-n calea reginei dunărene.

Prin frunze aiurează şoptirile-i alene,

Când gurile-nsetate în sărutări se-mprèun.

Cum ei mergând alături se ceartă şi se-ntreabă,

Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă,

Dar simt că-n al lor suflet trecu fior de gheaţă,

De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă...

Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

― Arald! strigă crăiasa – las’ faţa să-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucoşul răguşit?

O zare de lumină s-arată-n răsărit,

Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit...

A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund.

Arald încremenise pe calu-i – un stejar –

Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,

Fug caii duşi de spaimă şi vântului s-aştern,

Ca umbre străvezie ieşite din infern

Ei zboară... Vântul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad,

Naintea lor se nalţă puternic vechii munţi,

Ei trec în răpejune de râuri fără punţi,

Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,

Naintea lor se mişcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede

Şi-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,

Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,

Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă...

Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!

Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale,

Când ei soseau alături pe cai încremeniţi,

Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi –

Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi –

Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră-nuntru şi porţile recad;

Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormânt.

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt,

Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,

El numără în gându-i şi anii îi adună,

Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,

Şi peste capu-i zboară un alb ş-un negru corb.

Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,

Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân,

În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge şi genele în piept.

Convorbiri literare, X, 9, 1 decembrie 1876 [1876]