E TRIST CA NIMENI SĂ TE ŞTIE

E trist ca nimeni să te ştie,

Dar şi mai trist să-ţi zici mereu

Că te-a pătruns nimicnicie

Deşi ai fost ca Dumnezeu.

Unde sunteţi, iubiri deşarte,

Ochi mari ce nu-i mai pot uita?

O, fugi departe, fugi departe,

La ce mă-ngâni cu faţa ta?

În viţa lumii acestie,

Ce-i fără capăt şi-nceput,

În toată neagra vecinicie

O clipă numai te-am avut.

De-atunci te chem din întuneric

Şi amintirea ta dezmierd

Pân-ce răsai un vis himeric,

Abia răsai şi iar te pierd.

Ca la un zvon ce lin adie

Urechea ţin, mereu ascult...

Tot mai puţină armonie...

Pustiu din ce în ce mai mult.

Şi din comoara-mi de suspine,

Cu amintiri, cu dor îmbrac

Acest amor bogat în chinuri

Şi-n mângâieri de tot sărac.

[1879]