MORTUA EST!

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,

De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,

Cu braţele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,

Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune...

Când sorii se sting şi când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar ştie oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

Urechea te minte şi ochiul te-nşală;

Ce-un secol ne zice ceilalţi o dezic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,

Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Convorbiri literare, V, 1, 1 martie 1871 [1871]